PARTIDUL COMUNIST - UN CORP STRĂIN ÎN VIAȚA POLITICĂ DIN ROMÂNIA INTERBELICĂ
„Ziua
socotelilor”:
Sub lunga domnie a Romanovilor (1613-1917),
mânată de o lăcomie insațiabilă pentru extinderea imensului său teritoriu și a
necuprinselor sale frontiere într-un mod inacceptabil, atât din punct de vedere
moral, cât și din acela al raționamentelor practice, Rusia a cotropit enorme
teritorii străine, sub falsul pretext al slabei lor populări cu triburi nomade
semi-barbare. Începând cu anul 1654, când „s-a unit” cu Ucraina lui Bogdan
Hmelnițchi, Rusia a purces la realizarea unui grandios program expansionist,
întinzându-și tentaculele spre toate punctele cardinale. Astfel a acaparat
Țările Baltice (1710-1721), Azerbaidjanul (1723), sud-estul Finlandei (1743),
Polonia de Est (1772), Crimeea (1783), Finlanda întreagă (1790), ținutul dintre
Nipru și Nistru (1792), Georgia răsăriteană (1801), Georgia de Vest (1812),
Marea Caspică (1813), Marele Ducat al Varșoviei (1815), Georgia întreagă
(1829), întinse teritorii din Asia Centrală (1864-1885), Insula Sahalin (1875)
etc.. Planurile Rusiei de întemeiere a unui imperiu universal vizau inclusiv
teritoriile românești, devenite de la o vreme un obstacol major în calea acesteia spre Constantinopol.
Urmărind obiectivul transformării Mării Negre într-un lac interior rus, din
1711 și până în 1916, adică timp de peste două secole, armatele țariste au
invadat de 10 ori teritoriul românesc, provocând în aceeași perioadă patru
modificări ale graniței sale răsăritene. Referindu-se la motivele raptului
Basarabiei din 1812, marele poet Mihai Eminescu menționa: „Rusia nu se
mulțumește de a fi călcat peste granița firească a pământului românesc, ci
voiește să-și ia și sufletele ce se află pe acest pământ și să nimicească o
parte din poporul român. Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca
să-și asigure granițele, ci pentru ca să înainteze cu ele, și nu voiește să
înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete. Luând fără de niciun drept,
fără de nicio justificare legitimă și cu ajutorul celor mai urâte mijloace,
partea de răsărit a Moldovei în stăpânirea sa, Rusia, la început, făcuse ca
granițele între Moldova și așa numita Basarabie, să fie șterse cu desăvârșire,
pentru ca din Basarabia să poată înrâuri asupra Moldovei și asupra întregului
popor românesc.” Procedând la o analiză temeinică a politicii expansioniste a
Rusiei țariste, Friedrich Engels avea să menționeze, profetic, încă la finele
secolului al XIX-lea, că „ziua socotelilor”, când Rusia „va trebui să restituie
enormele proprietăți furate”, va veni
inevitabil. Acea zi a venit la 2/14 martie 1917, când țarul Nikolai al II-lea a
abdicat „în numele lui și al fiului său”, constituindu-se, în consecință,
primul guvern provizoriu în frunte cu prințul Lwov și cu Kerenski la Ministerul
Justiției. Chiar din zilele care au marcat victoria revoluției din februarie
1917, guvernul provizoriu, dorind să ofere Rusiei o soluție democratică, a
proclamat dreptul națiunilor din imperiul țarist „de a dispune de ele însele”,
aceasta fiind prima formulă a principiului națiunilor. Însuși Lenin, revenit la
3 aprilie 1917 în Rusia cuprinsă de revoluție, s-a pronunțat în favoarea
„dreptului națiunilor la autodeterminare, inclusiv la despărțirea și formarea
de state independente”. Deja după lovitura de stat dată de bolșevici în
octombrie 1917 la Petrograd, Guvernul sovietic a adoptat „Declarația
drepturilor popoarelor din Rusia” (semnată de V.I. Lenin și I.V. Stalin), care
proclama egalitatea și suveranitatea popoarelor dezrobite din Rusia, dreptul
lor la autodeterminare până la separarea și formarea de state independente. Este
adevărat că principiul dreptului națiunilor de a dispune de ele însele nu a
fost opera partidului bolșevicilor sau a conducătorului acestuia, V.I. Lenin,
ci a elementelor moderate ale revoluției burghezo-democratice, care conduceau
Rusia după februarie 1917. Principiul în cauză nu a fost o componentă a
concepției bolșevicilor asupra problemei naționale, ci rezultatul adaptării lor
la împrejurările politice din acea vreme,- altfel spus, a fost efectul
demagogiei lor, al dorinței lor de a atenua sentimentul național al popoarelor
subjugate din cadrul Imperiului țarist. Lenin considera în această privință, că
problema dreptului națiunilor de a dispune de ele însele nu trebuie în niciun
caz confundată cu „raționalitatea autodeterminării” lor. Aceasta din urmă
(raționalitatea autodeterminării) „partidul proletariatului trebuie să o
soluționeze în fiecare caz în parte”, din punctul de vedere „al intereselor
luptei de clasă a proletariatului pentru socialism”. Prin urmare, în pofida
retoricii conjuncturale a lui Lenin privind „ducerea la capăt a eliberării
popoarelor asuprite de velicoruși”, obiectivul bolșevicilor nu era să
dezrobească națiunile din Rusia, ci să pună mâna pe cârma imperiului rus,
menținându-i caracterul de stat unitar multinațional, imperialist prin însăși
natura lui, ca și vechea Rusie țaristă. Succesorul lui Lenin la cârma
imperiului sovietic, I.V. Stalin, se va pronunța cu toată franchețea asupra
caracterului și semnificației Uniunii Sovietice create la 30 decembrie 1922.
Astfel, în timp ce Lenin considera drept o sarcină de importanță primordială
„menținerea și consolidarea” Uniunii Sovietice, I.V. Stalin, în jurământul
solemn pronunțat la Congresul al II-lea general al Sovietelor din URSS în ziua
de 26 ianuarie 1924, a promis nu numai „să consolideze”, ci și „să extindă”
URSS-ul, ceea ce constituie o probă elocventă a caracterului imperialist al
primului stat socialist din lume. A jurat, de asemenea, „să consolideze și să
extindă uniunea muncitorilor din întreaga lume - Internaționala a III-a
Comunistă”. Afișându-și pe față intențiile expansioniste, Stalin nu devia,
totuși, cu mult de la „învățătura leninistă”. Aceasta deoarece chiar Lenin
susținea că marile probleme ale omenirii se rezolvă „prin luptă și război”,
exprimându-și convingerea sinceră că pentru fericirea generațiilor viitoare
„este permis și moral totul”, adică: exportul de revoluție, războaiele civile,
violența nelimitată, experimentele sociale etc.. Același V.I. Lenin preciza la
15 octombrie 1920: „Când Rusia Sovietică se va întări, praf și pulbere se va
alege din tratatele de la Versailles”.
Principiul
autodeterminării la Conferința de Pace de la Paris:
Chiar dacă bolșevicii ruși au propagat
dreptul popoarelor la autodeterminare doar în teorie, căruia însă în practică
i-au stingherit aplicarea, până la zădărnicirea lui completă, principiul
naționalităților și-a făcut efectul în declanșarea unor ample mișcări naționale
care a cuprins rapid Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Georgia, Armenia,
Ucraina și Basarabia. „Și acum, scumpi cititori, - menționa ziarul „Cuvânt
Moldovenesc” din 8 martie 1917, - dea Domnul, ca felul nou de ocârmuire să ne
fie și nouă moldovenilor spre o înnoire a vieții și spre deșteptarea din somnul
de moarte în care ne-a ținut stăpânirea veche! Fie ca soarele ce răsare asupra
împărăției, să ne dea o rază mântuitoare de lumină și de slobozenie și nouă moldovenilor,
care au fost robi nevinovați mai bine de o sută de ani”. Cercetătorii care
urmăreau atent evoluția evenimentelor din cadrul Imperiului țarist au remarcat,
încă la începutul anului 1917, că Basarabia putea deveni o țară civilizată,
spre binele întregii umanități, doar atunci când se va fi eliberat de jugul
Rusiei - „închisoarea popoarelor” (V.I. Lenin) - pentru a se reintegra în
cadrul națiunii române. Doar cu această condiție, menționau aceiași analiști,
Basarabia ar fi putut beneficia de amplasarea avantajoasă la intersecția
marilor căi comerciale ce leagă lumea occidentală cu cea orientală,
dezvoltându-și astfel plenar toate energiile aflate în stare latentă. Experiența
istorică a demonstrat că varianta aceasta a fost nu numai singura posibilă, ci
și unica justă și firească, cadrând perfect cu principiile călăuzitoare ale
Conferinței de Pace de la Paris din 1919 și, în special, cu Programul de Pace
din 14 puncte al președintelui SUA, Woodrow Wilson (1856-1924), conform căruia
pacea trebuia „să se bazeze pe drepturile popoarelor, nu pe drepturile
guvernelor (...); pe drepturile popoarelor, mari sau mici, slabe sau puternice
- pe dreptul lor egal la libertate, securitate și autoguvernare”. Referitor la
poziția delegației americane la Conferința de Pace de la Paris privind
chestiunea Basarabiei, este de remarcat că experții americani au recomandat
președintelui Wilson „ca întreaga Basarabie să fie alipită la Statul Român”,
deoarece „Basarabia a aparținut în trecut României (din sec. 14 până la 1812; 1856-1878)
și este predominant românească după caracterul ei”. Ca urmare a întregirii, la
30 octombrie 1918, de către președintele american a explicațiilor la cele 14
puncte ale sale, precizând că „teritoriul rus nu este sinonim cu fostul
teritoriu al imperiului”, Conferința de Pace de la Paris a recunoscut
independența Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, precum și a consfințit
realizarea României Mari. Recunoscută
oficial de întreaga comunitate internațională la Conferința de Pace de la
Versailles-Paris în anii 1919-1920, România Întregită în hotarele sale istorice
avea o suprafață de 295.049 km2 (față de 137.000 km2 înainte
de 1918) și o populație de 18.057.028 locuitori în 1930 (față de aproximativ
7.250.000 locuitori în 1916), fiind a opta țară, după numărul populației, din
Europa. România era un stat național unitar, întrucât majoritatea covârșitoare
a locuitorilor ei erau români, alături de care trăiau alte naționalități. Din
punctul de vedere al structurii etnice a populației, România rămânea, și după
unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Banatului, un stat național,
nicio minoritate etnică nedepășind ponderea de 8% din populația țării. Conform
recensământului din 1930, din totalul populației 71,9 % erau etnici români, 7,8
% maghiari, 4,1 % germani, 4 % evrei, 3,2 % ucraineni, 2,3 % ruși, 2 % bulgari,
1,5 % țigani, 1 % turci și tătari, 0,6 % găgăuzi, 0,3 % cehi și slovaci, 0,3 %
polonezi, 0,1 % greci și sub 0,1 % albanezi, armeni etc..
Kominternul
- instrument de diversiune și șantaj al imperialismului bolșevic:
Acaparând puterea, contrar predicțiilor lui
Marx, într-o țară slab dezvoltată și cu o populație cvasi-analfabetă, Lenin a
ajuns la concluzia că „valorile” revoluției proletare puteau fi salvate doar
printr-o acerbă teroare politică și economică în interiorul Rusiei („dictatura
proletariatului”) și prin provocarea, în exteriorul ei, a unui val de explozii
revoluționare („revoluția mondială”). Chiar dacă în fața ororilor partidului
bolșevic au fost nevoiți să fugă din Rusia circa un milion de oameni, -
constituind obiectul unor dezbateri speciale în cadrul celei de-a XIV-a sesiuni
a Societății Națiunilor din septembrie 1921, - Lenin era decis să se mențină cu
orice preț la cârma imperiului. Obținând în alegerile pentru Adunarea Constituantă
din ianuarie 1918 doar 25 % din voturi, în timp ce socialiștii revoluționari
dețineau majoritatea de 58 %, bolșevicii au procedat, contrar oricăror norme
constituționale și morale, la dizolvarea Adunării, acuzând-o de a „servi drept
acoperire contrarevoluției burgheze”. La congresul al VII-a extraordinar al
partidului (6-8 martie 1918, Petrograd), din inițiativa lui Lenin, bolșevicii
s-au reorganizat în Partidul Comunist (bolșevic), în programul căruia au
înscris obiectivul edificării „comunismului integral” în Rusia, iar în iulie
1918, al V-lea congres pan-rus al sovietelor a adoptat o Constituție care
consacra rolul atotputernic al acestei organizații compuse din indivizi
aparținând unui „nou tip antropologic”. Evenimentele în cauză s-au produs după
ce la 31 decembrie / 13 ianuarie 1918, guvernul sovietic remise o notă
ultimativă României, semnată de V.I. Lenin, N.V. Krâlenko și N.I. Podvoiski,
având caracterul unei declarații de război, iar din indicația lui V.I. Lenin,
președintele Comisarilor Poporului, fuseseră arestați și încarcerați la
închisoarea Petropavlovsk, ministrul României la Petrograd, împreună cu tot
personalul diplomatic, consular și misiunea militară, fiind eliberați abia după
două zile, în urma protestului energic adresat lui Lenin de către șefii a 20 de
misiuni diplomatice. După părerea diplomatului sârb Spolailović, martor ocular
al evenimentelor descrise, atitudinea violentă a guvernului sovietic era
subordonată planului: „revoluție în România și intrarea sa împreună cu Basarabia,
ca republică română - ca un tot unitar, în componența Republicii Federative
Ruse”. În plin război civil, pe 2 martie 1919, Lenin a convocat la Moscova o
conferință internațională. În pofida numărului mic de delegați și, mai ales, a
absenței reprezentanților marilor organizații socialiste din Europa Occidentală
neîncrezătoare în bolșevism și ostile dictaturii proletariatului, conferința a
decis totuși să se constituie în Internaționala a III-a, numită și
Internaționala comunistă sau Komintern. Strâns legată de conducătorii
sovietici, Internaționala a adoptat principiile de organizare proclamate de
Lenin și a ales în fruntea sa pe bolșevicul Grigory Zinoviev (născut Hirsch
Apfelbaum), stabilindu-și sediul la Moscova. Pe parcursul existenței sale
(1919-1943), Kominternul va deveni statul major al unei armate disciplinate,
însărcinat să organizeze revoluții proletare în toate țările. Partidele
comuniste afiliate la Internaționala a III-a erau obligate prin statut să
susțină „fără rezerve” Uniunea Sovietică, iar în Programul Internaționalei
Comuniste se preciza că pentru proletariatul mondial, „URSS este singura
patrie”. La următorul congres al Kominternului (iulie-august 1920), Lenin a
stabilit condiții foarte severe de adeziune la această organizație, între care:
obligația partidelor comuniste de a se conforma programului și deciziilor
Internaționalei comuniste; sarcina de a crea pretutindeni, alături de
organizațiile legale, organisme clandestine, de a acorda un sprijin real
oricărei mișcări de emancipare a coloniilor, de atragere a sindicatelor de
partea mișcării comuniste prin infiltrarea acestora; de asemenea, partidele
comuniste trebuiau organizate în maniera cea mai centralizată, ele erau
obligate să excludă din rândurile lor liderii moderați, desemnați nominal, și
să respecte o disciplină de fier, de tip militar. Scopul esențial al fondării
Kominternului era, așadar, subordonarea mișcării comuniste intereselor
Moscovei. Instrumentele de subordonare au fost multiple: impunerea programului
și statutelor Kominternului partidelor afiliate; recunoașterea condițiilor de
afiliere; fixarea conducerilor și a structurilor partidelor afiliate numai cu
asentimentul „Centrului”; controlul activității curente a secțiunilor
„naționale” și monitorizarea tuturor demersurilor acestora prin reprezentanți
ai Internaționalei care se rulau periodic în țările vizate. Kominternul devine,
astfel, un instrument nu numai al Comisariatului de Externe, dar și al
NKVD-ului și Armatei Roșii. În activitatea acestuia predomină metode și practici
specifice serviciilor de informații, de colectare a tuturor datelor „utile”,
îndeosebi a celor de ordin militar, de intoxicare a opiniei publice cu
sloganuri care să creeze fie imagini false, fie să producă stări emoționale,
teamă, derută (amenințarea ocupării Basarabiei de către Armata Roșie,
izbucnirea iminentă a revoluției socialiste etc.), de diversiune și șantaj
(provocarea unor „răscoale” locale, incitarea la greve și revoluție) etc.. Nefastă
pentru toate țările în care a reușit să activeze, Internaționala a III-a a fost
cu deosebire periculoasă pentru România, deoarece Lenin urmărea pur și simplu
dezintegrarea și desființarea României. Teritoriul cel mai lovit a fost
Basarabia, avându-se în vedere proximitatea acestui ținut cu teritoriile în care
bolșevismul făcea ravagii. Pentru Basarabia, Internaționala a III-a a
înființat, chiar în 1919, un stat major special, cu reședința la Harkov și cu o
subreședință la Odesa. A fost elaborat un program detaliat de acțiuni urmărind
un triplu obiectiv și anume: organizarea incursiunilor peste Nistru a unor
bande înarmate care trebuiau să atace pichetele românești și să jefuiască
populația, pentru a o menține într-o permanentă stare de incertitudine,
organizarea de atacuri și atentate asupra posturilor de jandarmi, asupra
perceptorilor, primăriilor, având drept scop demoralizarea populației și
reducerea prestigiului autorităților române în fața locuitorilor din Basarabia;
în fine, organizarea diverselor nuclee bolșevice cu caracter revoluționar,
având drept misiune recrutarea aderenților și pregătirea atentatelor. În
perioada cuprinsă între 1921 și 1939, numărul membrilor partidelor comuniste
afiliate la Internaționala a III-a a sporit de la 887.745 la 1.200.000 - cifre
ce exprimă limpede uriașa forță de manevră aflată la dispoziția Moscovei.
Afilierea
la Komintern - „sărutul morții” pentru soarta P.C.d.R:
Prezența partidelor comuniste în peisajele
politice naționale la finele primei conflagrații mondiale constituie o
realitate ce contrasta cu practicile politice de până atunci. Anii 1918-1921 au
fost cei mai „prolifici” din această perspectivă, constituindu-se partide
comuniste în Ungaria (24 noiembrie 1918), Polonia (16 decembrie, sub titulatura
de partid Muncitoresc Comunist), Germania (ianuarie 1919), Letonia (martie
1919), Iugoslavia (aprilie 1919, cu denumirea de Partidul Muncitoresc
Socialist), Bulgaria (mai 1919) și chiar în SUA (august-septembrie 1919, în
două structuri distincte: Partidul Muncitoresc Comunist, provenit din
majoritatea Partidului Socialist și Partidul Comunist propriu-zis, din
minoritatea aceluiași Partid Socialist). „Seria constitutivă” a partidelor
comuniste nu a ocolit, firește, nici România, aflată în imediata vecinătate a
Uniunii Sovietice. Principalul partid democratic de stânga din România,
Partidul Social Democrat, creat în 1893, a ieșit din Primul Război Mondial
fragmentat în două grupări numite „maximaliști” și „minimaliști”. Membrii
primei fracțiuni erau pro-bolșevici, pledând pentru afilierea la Internaționala
a III-a Comunistă, pentru impunerea imediată a dictaturii proletariatului pe
calea revoluției socialiste și erau conduși de Al. Dobrogeanu-Gherea, Boris
Ștefanov și Alecu Constantinescu. Printre membrii mai tineri ai acestui grup se
numărau Marcel Pauker și viitoarea sa soție, Ana Rabinsohn. Pe de altă parte,
liderii moderați ai social-democrației române pledau în favoarea creării unei
baze naționale pentru activitatea partidului în cadrul României Mari. Este de
remarcat că unul din liderii grupării „minimaliste”, Ioan Flueraș, a susținut
eforturile delegației României la Conferința de Pace, afirmând adevărul că
românii din provinciile foste subjugate până în 1918 „au purces la sfărâmarea
jugului apăsător”, au scuturat lanțurile „robiei naționale” și au înfăptuit,
„prin dreptul lor la libera determinare, regimul lor propriu. Ei s-au unit cu
România pe baza dreptului de autodeterminare a națiunilor, principiu recunoscut
de întregul socialism internațional”. Totuși, gruparea „maximaliștilor” va deveni
predominantă, consolidându-se cu elemente noi, adesea extremiste, aparținând
organizațiilor muncitorești din provinciile proaspăt încorporate ale României
Mari, mai ales din fosta gubernie rusească Basarabia, din fostele comitate
transilvane și bănățene și fosta provincie Bucovina, care se pronunțau în
favoarea alinierii necondiționate la politica Moscovei. Conflictul dintre cele
două grupări a devenit public în noiembrie 1920, când o delegație formată din
șase maximaliști și minimaliști a fost trimisă la Moscova pentru a negocia
afilierea la Komintern. Delegația a fost îndrumată mai întâi la Harkov, unde
s-a întâlnit cu Cristian Rakovski, vechi militant al mișcării socialiste din
România, devenit după Congresul I al Internaționalei a III-a membru marcant al
conducerii acesteia. Discuțiile începute la Harkov asupra celor 21 de condiții
de afiliere la Komintern au continuat la Moscova, cu reprezentanții Comitetului
Executiv al Internaționalei - Grigory Zinoviev, Nikolai Buharin - și cu
reprezentantul Federației Comuniste Balcanice - Sablin. Delegației române i s-a
cerut, printre altele, un răspuns tranșant la șase întrebări, de el depinzând
afilierea Partidului Socialist din România la Komintern, și anume:
„- Declarați în numele Comitetului dv. Central
că sunteți de acord cu cele 21 de condiții?
- Aceste teze și condiții trebuie adoptate fără
rezerve de către următorul dv. Congres?
- Declarați că, imediat după întoarcerea dv. în
România, Grigorovici, Jumanca, Flueraș și consorții vor fi excluși din partid?
- Declarați că vă supuneți tuturor hotărârilor
Federației Comuniste Balcanice și să-i asigurați cea mai fierbinte participare
și înțelegere din partea voastră?
- Sunteți de acord ca, împreună cu partea
comunistă a delegației române, cu participarea Comitetului Executiv al
Internaționalei Comuniste, să elaborați o listă a noului Comitet Central al
partidului român, compusă din comuniști de încredere?
- Puteți garanta că, imediat după întoarcerea
dv. în România, organul central își va schimba poziția și va scrie în mod
comunist?”.
După aprinse confruntări și obiecții,
delegații români au răspuns, totuși, afirmativ la întrebările puse de
reprezentanții Internaționalei Comuniste. Ioan Flueraș n-a fost acceptat la
discuții, fiind învinuit de reprezentanții Kominternului de participare la
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ca și pentru semnarea Tratatului de
Pace de la Versailles. Înainte de plecarea spre patrie, la 10 decembrie 1920
delegații români au fost primiți de V.I. Lenin, care le-a explicat că „singura
cale revoluționară” poate salva muncitorimea „din lanțurile capitalismului”. Reveniți
de la Moscova cu „prețioasele indicații” leniniste, membrii delegației au
înaintat, în ianuarie 1921, o moțiune Consiliului General al partidului,
recomandând afilierea la Komintern. S-a decis convocarea unui congres al
partidului în mai, unde punctul principal de pe ordinea de zi urma să fie
afilierea la Komintern. Acesta a devenit, așa cum va fi considerat ulterior,
Congresul I al Partidului Comunist din România, ale cărui lucrări s-au deschis
la 8 mai 1921. Fusese planificat să dureze cinci zile, însă descinderile și
arestările efectuate de poliție au pus capăt Congresului la 12 mai, la o zi
după ce acesta votase cu 428 de voturi „pentru” și 111 abțineri afilierea necondiționată
la Internaționala a III-a. Potrivit lui Constantin Titel Petrescu, fruntaș
socialist din perioada interbelică, trei dintre cei mai aprigi adepți ai
afilierii au fost agenți de poliție, care urmăriseră pe această cale să ofere o
justificare pentru arestări. După informații oficiale, la 12 mai 1921, au fost
arestați 200 de militanți revoluționari, dintre care 51 delegați la congres,
inclusiv cinci deputați: Gheorghe Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, C. Stoev,
E. Stanev și D. Stoiculescu. Problemele rămase nerezolvate, inclusiv adoptarea
programului și alegerea conducerii partidului, au fost soluționate la cel de-al
doilea congres, ținut în secret la Ploiești în zilele de 3 și 4 octombrie 1922,
la care participanții au adoptat și titulatura partidului - „Partidul Comunist
din România, secție a Internaționalei Comuniste”. Secretar general al P.C.d.R.
a fost ales Gheorghe Cristescu. La Congresul II al P.C.d.R. a fost adoptat, de
asemenea, statutul provizoriu al partidului, articolul 2 al căruia formula
raporturile acestuia cu Kominternul, precizând că „tezele și hotărârile de
orice fel ale Internaționalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toți
membrii și toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale Partidului
Comunist”. După cum afirmă cercetătorii regimului comunist din România,
apartenența la Komintern a reprezentat „sărutul morții” pentru soarta PCdR din
perioada interbelică. Deja către congresul al II-lea al partidului, impactul
afilierii la Komintern devenise clar. La insistențele Moscovei, la începutul
anului 1922 „centriștii” au fost excluși din partid, ceea ce va provoca o
scădere bruscă a efectivelor de militanți comuniști: în timp ce Partidul Social
Democrat avea peste 45.000 de membri înainte de divizare, PCdR nu mai avea
decât 2.000 de membri în 1922. Potrivit datelor Kominternului, numărul
comuniștilor români a scăzut în 1925 la 1.661 de membri, prăbușindu-se
spectaculos la doar 300 de membri în 1927, în mare parte datorită faptului că
poziția partidului cu privire la Basarabia devenise cunoscută. Numărul
comuniștilor va spori apoi lent în anii '30, ajungând la 1.635 de militanți, în
1937. Minoritățile reprezentau un procent disproporționat de mare în componența
numerică a PCdR. O analiză a acestei componențe pe anii '30 arată că maghiarii,
care reprezentau mai puțin de 8 % din populația României, reprezentau 26 % din
membrii PCdR; în privința celorlalte minorități, situația se prezenta în felul
precum urmează: evreii - 4 % din populație și 18 % din membrii de partid; rușii
și ucrainenii - 3 % și respectiv 10 % din membri; bulgarii - 2 % și 10 %;
românii - 72 % și 23 % din membrii de partid. Imaginea „străină” a PCdR a fost
accentuată și de faptul că toți secretarii generali (din 1924 titlul a fost
schimbat în acela de prim-secretar), cu excepția lui Gh. Cristescu (1922-1924),
au fost neromâni, aleși la congrese ținute în străinătate sub „îndrumarea”
Kominternului sau desemnați direct de Moscova, ignorându-se formele statutare:
maghiarul Elek Kőblős (1924-1928), ales la congresul al III-lea ținut la Viena;
ucraineanul Vitali Holostenko (1928-1931), devenit secretar la congresul al
IV-lea de la Harkov; ucraineanul Alexandru Danieliuk-Ștefanski (1931-1934),
ales la congresul al V-lea, ținut la Moscova, și bulgarul Boris Ștefanov (1934-1940),
desemnat secretar prin rezoluția unui comitet central aflat la Moscova. Cu o
atare conducere și structură etnică a partidului, dar mai ales datorită
acceptării necondiționate a directivelor Kominternului, P.C.d.R. a rămas, pe
tot parcursul perioadei interbelice, un partid marginal, al cărui principal
obiectiv a fost dezmembrarea statului creat la 1918 și nu interesele poporului
român. Față de tratativele româno-sovietice de la Viena din primăvara anului
1924 privind diferendul teritorial dintre cele două țări, P.C.d.R. se va situa
alături de partea sovietică, cerând autodeterminarea până la despărțire a
Basarabiei de statul român. Ca urmare a acestei atitudini, în decembrie 1924
P.C.d.R. a fost scos în afara legii, desfășurând în continuare acțiuni conspirative
sau activând prin intermediul unor organizații surogat și editând publicații
ilegale, sponsorizate de Moscova.
România
Mare - „un stat tipic cu multe națiuni”:
Ceea ce a contribuit cel mai mult la imaginea
străină a P.C.d.R., făcându-l extrem de vulnerabil pe scena vieții politice
românești din perioada interbelică, au fost directivele cu caracter militar ale
Kominternului în „problema națională”, care constituiau un atac fățiș la
integritatea României. Deja la congresul de constituire al P.C.d.R. din 1921,
„problema națională” a figurat pe ordinea de zi, însă arestările operate de
jandarmi și polițiști în ziua de 12 mai au zădărnicit examinarea chestiunii în
cauză. La congresul II al P.C.d.R. ținut în octombrie 1922 la Ploiești,
rezoluția pentru chestiunea naționalităților s-a ferit să abordeze problema
națională în maniera în care o cerea Kominternul, considerând-o drept „o
problemă complexă”, din care motiv congresul a lăsat-o „în sarcina Comitetului
Central ce se va alege și a apropiatului congres al partidului”. S-a precizat
doar că „problema naționalităților în România face parte integrantă din
problema naționalităților din Peninsula Balcanică, care este locuită de un
conglomerat de numeroase naționalități, ce-și vor cuceri deplina libertate
națională numai în cadrul Republicii Socialiste Federative a Sfaturilor din
Balcani”. Un prim proiect de rezoluție în problema națională din România a fost
redactat la începutul lunii decembrie 1923, la finele unor discuții dintre
delegația P.C.d.R. și cea a Kominternului, proiect cu care s-a mers la
Conferința a VI-a a Federației Comuniste Balcanice, care a avut loc în primele
zile ale lunii decembrie 1923 la Berlin. Conferința Federației Comuniste
Balcanice a adoptat pentru P.C.d.R. trei rezoluții, între care și rezoluția
asupra problemei naționale din România. Susținând teza că România era „un stat
tipic cu multe națiuni”, Kominternul stabilea sarcina ca P.C.d.R. să lupte
„pentru autodeterminare până la despărțirea unor provincii de statul existent”.
Se cerea ca Basarabia, Bucovina de Nord să se unească cu U.R.S.S., iar
Transilvania și Dobrogea să fie declarate state independente. Problema națională
a fost de multe ori ridicată la congresul al III-a al P.C.d.R., desfășurat în
cursul lunii august 1924 la Viena, pornindu-se de la criticarea principiului
„autodeterminării”, pe care o parte din congresiști l-au considerat inaplicabil
în condițiile României interbelice. S-a menționat, bunăoară, că „lozinca autodeterminării până la despărțire
nu se bucură de simpatie în mase, întrucât masele năzuiesc nu la despărțire, ci
spre democratizarea întregii Românii”. Cu toate acestea, în rezoluția
adoptată de congres se arăta: „România
capitalistă prin rezultatele războiului imperialist mondial, prin „unirea
tuturor românilor” și-a supus însemnate
părți din națiuni dezvoltate politicește, economicește și culturalicește, și în
felul acesta din stat național a devenit stat de naționalități”. O probă
elocventă a naturii relațiilor dintre Komintern și P.C.d.R. în perioada
interbelică o constituie consfătuirea de la Harkov a P.C.d.R., convocată de
reprezentanții Internaționalei Comuniste la finele lunii iunie 1928 și
transformată, tot la insistența acestora, în cel de-al IV-lea congres al
P.C.d.R. Rezoluția impusă de Komintern în problema națională sfida nu numai
realitățile României interbelice, ci și bunul simț. Astfel, reiterând lozinca
„autodeterminării tuturor naționalităților până la despărțire”,
documentul-directivă al Kominternului caracteriza România Mare drept „un
jandarm devotat și credincios al puterilor imperialiste (Anglia, Franța etc.)
împotriva primului stat proletar, URSS și împotriva viitoarei revoluții în
Balcani”. Obiectivele Moscovei față de Basarabia erau expuse în punctul 3 al
directivei Kominternului, menționându-se următoarele: „Muncitorimea din Basarabia a făcut împreună
cu proletariatul rus Marea Revoluție din Octombrie, ca rezultat al căreia
fabricile și atelierele și moșiile boierești au trecut în mâinile muncitorilor
și țăranilor. Totodată a fost cucerită prin revoluția din octombrie și
dezvoltarea națională a Basarabiei care însă acum 10 ani a căzut în robia
moșierului și capitalismului român. Din primele zile ale ocupației și până azi
masele muncitoare basarabene, fără deosebire de naționalitate, duc o luptă
eroică pentru eliberarea lor. Această luptă s-a dat la iveală prin răscoale
mari (Hotin, Bender, Tatar-Bunar etc.) care au fost duse sub lozinca puterii
sovietice. Burghezia română, în scopul justificării anexării banditești a
Basarabiei, se silește să dovedească că moldovenii care formează majoritatea
relativă a Basarabiei sunt români, în timp ce populația moldovenească ea
singură se socotește, și este chiar în realitate, o națiune deosebită, având
propria sa cultură și care luptă împreună cu celelalte naționalități ale
Basarabiei împotriva asupritorului lor național și de clasă, împotriva
burgheziei române. Această luptă a maselor muncitoare din Basarabia este
concretizată prin străduința lor de a se uni cu Republica Autonomă Sovietică
Socialistă a Moldovei. Partidul nostru trebuie să sprijine lupta truditorilor
Basarabiei în năzuința lor de unire cu R.A.S.S.M.”. Ripostând
etichetării conform căreia moldovenii nu sunt români, Lucrețiu Pătrășcanu
menționa, pe bună dreptate, că „moldovenii
nu reprezintă o națiune aparte și, din punct de vedere geografic și
istoric, moldovenii sunt aceiași români ca și românii din Moldova”. „Punându-l
la punct” pe L. Pătrășcanu, reprezentantul Kominternului B. Šmeral a calificat
o atare opinie drept „un mare oportunism de dreapta”. Aprecieri identice,
potrivit căror „România este un stat tipic cu multe națiuni”, un stat
„imperialist”, creat pe baza „ocupării unor teritorii străine”, care ducea o
„politică colonială de jaf și asuprire”, „ocupanții români ținând sub
exploatare popoarele asuprite” etc. au fost făcute și la congresul al V-lea al
P.C.d.R., - ultimul din cadrul perioadei interbelice, - aprecieri ce nu aveau
nimic comun cu adevărul și realitățile istorice. În condițiile în care, în
perioada dintre cele două războaie mondiale, majoritatea zdrobitoare a
societății românești era profund refractară ideilor comunismului bolșevic, intervențiile
brutale ale Kominternului în activitatea P.C.d.R. - în special cererea de
retrocedare a Basarabiei către U.R.S.S. și cea de autodeterminare a
minorităților din România, - l-au redus pe acest din urmă la un grup restrâns
de partizani, aflat la periferia vieții politice românești și lipsit de orice
sprijin popular, deci inutil demersului societății românești centrat pe
dezvoltare, democrație și conservarea valorilor tradiționale.
Este în afara oricăror dubii, că reprezentanții Kominternului nu au fost preocupați de relevarea adevărului despre structura etnică a populației sau a caracterului statului român, ci de dezintegrarea României Mari. Aceasta deoarece România era „ca o pedeapsă a Rusiei, ca un instrument contra ambițiilor sale în Orient, ca o împiedicare pentru interesele sale pe Dunărea inferioară, în Marea Neagră, către Strâmtorile apelor libere din Sud”. Răzbunându-se pe această situație, țarul roșu, Stalin, va reuși, așa cum a jurat la moartea lui Lenin, nu numai să consolideze, ci și să extindă Uniunea Sovietică, obținând excluderea, pentru o bună perioadă de timp, „a posibilității existenței unei Românii independente.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu