Analize Personale: CE NE SPUN PSALMII?

CE NE SPUN PSALMII?

1. Cartea întâi - psalmii 1-41!

Psalmul 1:

Omul, care nu se duce la sfatul celor răi şi nu stă pe calea păcătoşilor şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori, savurează suveranitatea lui Dumnezeu pe pământ, deoarece Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei care umblă pe căile Sale. Ce frumoasă şi măreaţă este binecuvântarea divină din versetul 3! Credinciosul, care se îndepărtează de rău şi ia Cuvântul lui Dumnezeu ca îndreptar, este comparat cu un pom care este tot timpul verde şi căruia nu-i lipseşte roada. Dumnezeu aşteaptă ca ai Săi să aducă roadă şi El îi îmbărbătează la aceasta (a se vedea Ieremia 17:7-8 ; Psalm 92:12-14), iar pentru a vorbi în limbajul Noului Testament: ei aduc roadă, în timp ce rămân în Domnul Iisus şi în dragostea Sa (Ioan 15:5 ).

Psalmul 2:

Versetele 1-3: Psalmul 2 vorbeşte despre un timp viitor şi vesteşte triumful lui Hristos asupra duşmanilor Săi. Aici jos, Hristos a fost Cel dispreţuit, Cel lepădat; El S-a lăsat chiar pironit pe cruce. Duşmanii Săi au avut impresia că au scăpat definitiv de El. Dar El a înviat şi a intrat în slava Sa cerească. Ştefan L-a văzut pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 7:56 ), de unde va veni pentru a-i judeca pe cei care n-au vrut să ştie nimic de El. Între timp, Dumnezeu îi atenţionează pe împăraţii pământului tocmai prin cuvintele acestui psalm şi le cere să se supună atât timp cât răbdarea Lui mai dăinuie. În Faptele Apostolilor 4:25-28 găsim o scurtă ilustrare a versetului 2. Pilat, Irod, neamurile şi poporul iudeu s-au sfătuit împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său spunând: „Să Le rupem legăturile şi să aruncăm departe de noi funiile Lor!“

Versetele 4-12: Ce sunt ameninţările împăraţilor şi ale domnitorilor acestui pământ pentru Acela care tronează în cer? El „râde, Domnul îşi bate joc de ei.” Necredincioşii trec cu vederea în mod conştient puterea şi suveranitatea lui Dumnezeu. „Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştirile lor adunate să lupte împotriva Celui care şedea pe cal şi împotriva oştirii Lui” (Apocalipsa 19:19 ). Înşelaţi de diavolul, ei îndrăznesc să-i declare război Aceluia care Îi este dată toată puterea în cer şi pe pământ. Acest lucru se va întâmpla scurt timp înainte de întemeierea Împărăţiei de o mie de ani; dar Dumnezeu „le va vorbi în mânia Sa şi-i va îngrozi în furia Sa.” Astăzi, El lasă să se audă atenţionarea Sa: „Împăraţilor, fiţi înţelepţi, primiţi învăţătură ... Slujiţi Domnului cu teamă...” Timpul de har dăinuie încă; o, de-ar auzi mulţi chemarea lui Dumnezeu şi de s-ar întoarce de pe căile lor rele! Astfel, cu acest psalm ne aflăm pe tărâmul hotărârilor lui Dumnezeu în legătură cu pământul. Aici nu este vorba de căile Sale de har în lumina Evangheliei, căi care ne vor conduce până sus, în slava casei Tatălui. În cercetarea pasajului nostru, aceste două adevăruri trebuie să le separăm, altfel ajungem în pericolul de a pierde claritatea acestor cuvinte. Domnul Iisus nu este numai Mântuitor şi Salvator: Dumnezeu L-a uns şi ca Împărat, El este Împăratul lui Israel, promis de Dumnezeu. Şi încă ceva: ca urmare a lucrării de ispăşire la cruce, El este ca Fiu al Omului Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Apocalipsa 19:16 ). Sfera domniei Sale în timpul Împărăţiei de o mie de ani se va întinde peste tot pământul (versetul 8). El nu va domni atunci în har, ci numai în dreptate. În Psalmul 101 , versetul 8 citim: „În fiecare dimineaţă îi voi nimici pe toţi cei răi din ţară, ca să stârpesc din cetatea Domnului pe toţi lucrătorii nelegiuirii.“

Psalmul 3:

Aşa cum arată titlul, acest psalm vorbeşte despre încercările sufleteşti ale lui David când a trebuit să fugă dinaintea lui Absalom, fiul său (a se vedea 2 Samuel, capitolele 15-17). Pericolul a fost foarte mare, deoarece Absalom nu s-ar fi dat înapoi ca să-l înlăture cu putere pe tatăl său pentru a deveni împărat în locul lui. De asemenea, cea mai mare parte a poporului era de partea răsculatului; numai un număr mic de oameni fideli l-au însoţit pe David în fuga lui. Ce a făcut David în astfel de împrejurări? El s-a îndreptat spre Domnul. David ştia că ajutorul poate să vină numai de la El. David a fost un om al credinţei; în mulţimea de pericole care l-au înconjurat adesea, Domnul a fost adăpostul său. El putea spune: „Dar, Tu, Doamne, eşti un scut în jurul meu.” Încrederea sa în Dumnezeu nu a fost niciodată dezamăgită. Ce preţioasă este o astfel de siguranţă! În ciuda necazului şi a pericolului, David a putut să se culce şi să adoarmă. Cum ne merge nouă, atunci când vine câte o încercare peste noi? Rămâne inima noastră liniştită, încrezându-se în Domnul? Cum a fost posibil ca David să poată spune în mijlocul celui mai mare pericol: „Nu mă voi teme de zecile de mii ale poporului”? El nu a aşteptat până în clipa pericolului pentru a-şi pune încrederea în Domnul. Această încredere a fost o parte componentă a vieţii sale zilnice. David nu a crezut numai în Dumnezeu, ci a întreţinut părtăşia cu El şi a savurat liniştea şi siguranţa prezenţei Sale. Cum stau lucrurile cu noi în această privinţă? Încercăm să ne punem încrederea în Domnul abia când ajungem în situaţii dificile sau este această încredere deja o parte din viaţa noastră de creştini? În primul caz stăm nepregătiţi şi fără tărie în faţa încercării; în al doilea caz însă putem spune cu David: „Eu m-am culcat şi am adormit; m-am trezit, pentru că Domnul mă susţine.” Împăratul greu încercat L-a pus pe Dumnezeu între el şi necazul său. Aceasta este încredere. El nu ştia cum va vrea Dumnezeu să conducă lucrurile, dar s-a încrezut în puterea şi în bunătatea Sa, fiind conştient că va veni salvarea.

Psalmul 4:

Versetul 1: Acest psalm a fost, probabil, scris în acelaşi timp ca cel anterior. David era în strâmtorare; el s-a rugat lui Dumnezeu şi a putut afla ascultarea rugăciunii sale: „M-ai scos la loc larg din strâmtorare.” La citirea acestui verset avem impresia că aici vorbeşte un om care Îl cunoaşte de aproape pe Dumnezeu şi are părtăşie cu El. Această părtăşie a fost posibilă, deoarece nu era nici o piedică între sufletul său şi Dumnezeu. Această legătură strânsă cu Dumnezeu este vizibilă în aproape toţi psalmii lui David. Unii copii ai lui Dumnezeu duc o viaţă de rugăciune sărăcăcioasă, cu toate că ştiu că au viaţa veşnică. Este ceva între ei şi Domnul; de cele mai multe ori sunt lucruri nejudecate, care împiedică legătura cu Domnul. În cazul lui David, calea era liberă, de aceea putea să comunice deschis cu Dumnezeul său.

Versetele 2-5: „Dar să ştiţi că Domnul Şi-a ales pe cel evlavios.” Ce realitate preţioasă! Dumnezeu Şi-a pus sigiliul Său pe noi, cei care credem în Domnul Iisus (a se compara Ioan 10:28-30 ; 17:6 ). Aici nu este vorba de valoarea credinţei noastre, dacă aceasta este mare sau mică. Psalmistul exprimă în repetate rânduri un gând care este de mare însemnătate: Noi suntem consideraţi de Dumnezeu atât de preţioşi şi de valoroşi, încât El ne-a pus deoparte pentru Sine (a se vedea Efeseni 1:5 ). Dacă suntem conştienţi de aceasta, putem spune, ca David, plini de încredere: „Domnul va auzi când voi striga către El.” El nu ne aude întotdeauna aşa cum am vrea noi, dar totdeauna conform dragostei şi înţelepciunii Sale. El ştie ce este bun şi folositor pentru noi.

Versetele 6-8: În versetul 6 citim: „Mulţi spun: Cine ne va arăta binele?” Ce este binele? Unii sunt de părere că ar fi ceva vizibil, pipăibil cu mâinile. Dar David cere: „Înalţă peste noi lumina feţei Tale, Doamne!” Acesta este singurul şi adevăratul bine. Lui David nu-i era indiferent dacă faţa lui Dumnezeu lumina sau nu peste el (a se vedea Psalm 13:1; 27:9). El dorea foarte mult, indiferent cât ar fi costat, o părtăşie netulburată cu Dumnezeul său. Este şi pentru noi această părtăşie mai preţioasă decât orice? Pentru el însemna mai multă bucurie „decât în timpul când grâul lor şi mustul lor erau din belşug”, adică mai mult decât bunurile pământeşti. Acestea sunt trecătoare şi nu pot înlocui în nici o privinţă ce este Dumnezeu pentru suflet. Lumina feţei Sale în timpuri de mâhnire! - Cine poate măsura acest privilegiu? Faţa Sa, savurarea părtăşiei Sale, aceasta este ceea ce aduce sufletului câştig şi îi dă pace, în timp ce bunurile acestui pământ nu oferă mângâiere, sprijin în zilele de necaz. Cât de preţios este rezultatul părtăşiei cu Domnul, ne arată versetul 8: „Mă voi culca şi voi dormi în pace, pentru că numai Tu, Doamne, mă faci să locuiesc în siguranţă.”

Psalmul 5:

Acest psalm are un alt caracter decât cei dinainte. Acolo l-am văzut pe psalmist în savurarea părtăşiei preţioase cu Domnul; aici însă el înalţă rugăciunea sa spre Dumnezeu cu privire la cei răi, care Îl urăsc pe Domnul. Observăm totuşi de la început o diferenţă importantă faţă de învăţătura Noului Testament. În timp ce noi suntem chemaţi să căutăm binele duşmanilor noştri şi să ne rugăm pentru ei, David era în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu în Lege când spunea: „Să fie vinovaţi, Dumnezeule, să cadă prin propriile lor planuri”. Acest psalm deschide seria aşa-numiţilor psalmi de răzbunare, pe care îi vom întâlni adesea în decursul studiului nostru. Dacă astăzi, ca urmaşi ai Domnului Iisus, suntem îndemnaţi să-i iubim pe duşmanii noştri, rămâne totuşi adevărat că orice nedreptate şi nelegiuire va fi judecată. Dumnezeu este sfânt şi drept şi El va pedepsi la timpul Său pe cei răi. În timpul de acum, El manifestă faţă de păcătos îndelunga Sa răbdare şi vrea să-l mântuiască; dar El urăşte păcatul.

Psalmul 6:

Găsim aici rugăciunea unui suflet credincios, care se afla în teascul încercărilor. El a recunoscut de unde vine mâhnirea şi şi-a adus plângerea înaintea lui Dumnezeu. Cât ne priveşte pe noi, ştim că Dumnezeu nu ne va pedepsi în mânie. Noi Îl cunoaştem ca Tatăl nostru care ne disciplinează, pentru că suntem copiii Săi (Evrei 12:5-11 ); această disciplinare se face întotdeauna în har şi în dragoste. Încercarea, pe care Tatăl ne-o dă, poate servi la diverse scopuri, şi anume mai ales ca mijloc de educare în relaţiile spirituale. Tatăl doreşte ca noi să ne comportăm în această lume în aşa fel, încât să fim o mărturie pentru El şi să-L slăvim pe Domnul Iisus; în acest scop ne educă El. Dar se poate întâmpla, ca din cauza neascultării şi a păcatului, să avem nevoie de o pedeapsă, iar atunci disciplinarea poartă acest caracter. Dumnezeu însă foloseşte încercarea şi într-un sens preventiv, pentru a ne ocroti de ceva mai rău.

Psalmul 7:

Nu ştim cine a fost Cuş beniamitul, care este numit în titlul acestui psalm, dar din versetele 3 şi 4 putem deduce că acel om răspândise minciuni despre David. Având în vedere aceste suspiciuni, David a putut striga: „Doamne, Dumnezeul meu, dacă am făcut aceasta, dacă este nelegiuire în mâinile mele ..., să-mi urmărească vrăjmaşul sufletul şi să-l ajungă...” El avea o conştiinţă curată; el stătea înaintea feţei lui Dumnezeu, care avea cunoştinţă de tot ce făcea David. În Psalmul 139 , versetul 23 îl auzim pe David rugându-se: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile!” Unui asemenea om nu trebuia să-i fie teamă de acuzările mincinoase ale duşmanilor săi; el ştia că Dumnezeu stătea de partea sa, pentru că el se străduia să umble în dreptate şi în integritate. „Scutul meu este de la Dumnezeu, care îi salvează pe cei drepţi cu inima.” Lăsând la o parte strigătul după răzbunare, care corespunde punctului de vedere israelitic, putem să imităm comportamentul lui David din acest psalm.

Psalmul 8:

Aici, Hristos este pus înaintea noastră ca cel mai grandios subiect. El este Fiul Omului (versetele 4 şi 5). El „a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o” (Evrei 2:9 ), dar tocmai ca urmare a acestei smeriri va fi înălţat, iar Numele Său va fi slăvit pe întreg pământul. Dar cine Îl va lăuda în zilele stăpânirii Sale vaste? Nu mai-marii pământului acestuia vor fi cei de care se va folosi pentru a fi proslăvit, ci cei mici care sunt dispreţuiţi în ochii oamenilor: „Din gura pruncilor şi a sugarilor Ţi-ai întemeiat laudă” (a se vedea şi Matei 21:16 ). Astfel, aici Îl avem înaintea noastră pe Hristos în timpul domniei Sale în Împărăţia de o mie de ani. Toată creaţia Îi va fi atunci supusă. El este Omul după sfatul lui Dumnezeu, al doilea Adam, şi pentru că a devenit Om, ca urmare a lucrării Sale de la cruce şi a învierii Sale, El poate să-i ducă pe oameni în slava Sa.

Psalmul 9:

În cercetarea psalmilor trebuie să rămânem conştienţi că majoritatea au ca obiect poporul Israel. Aici, de exemplu, suntem transferaţi într-un timp viitor, în care rămăşiţa lui Israel va fi asuprită de duşmanii săi; dar Dumnezeu îi va veni în ajutor. În „cel rău” aici, ca şi în 2. Tesaloniceni 2:8 îl recunoaştem pe Anticristul Apocalipsei (a se compara Apocalipsa 13:11-18 ). Acesta va fi judecat definitiv şi cei ce se tem de Dumnezeu vor spune atunci triumfători: „O, vrăjmaşule! Distrugerile s-au sfârşit pentru totdeauna.” Mai departe găsim în acest psalm încercările sufleteşti ale celor asupriţi (a se vedea versetele 9, 10, 13). Asemenea încercări şi altele asemănătoare sunt dintotdeauna mai mult sau mai puţin partea acelora care s-au pus deoparte pentru Dumnezeu. Aceşti oameni sunt străini în lume şi de aceea sunt obiectul repulsiei pentru cei care nu se interesează de Dumnezeu. Ce preţios este acum să-i auzi în mijlocul împrejurărilor uneori potrivnice spunând: „Şi cei care cunosc Numele Tău se vor încrede în Tine, pentru că Tu nu-i părăseşti pe cei care Te caută, Doamne.”

Psalmul 10:

Ca şi cel anterior, şi acest psalm are ca obiect timpul de la sfârşit. Rămăşiţa suspină adânc sub apăsarea Anticristului; nu vede nicio scăpare şi întreabă: „De ce, Doamne, stai departe, Te ascunzi în timpuri de necaz?” Cei care se tem de Dumnezeu ştiu că ajutorul poate veni numai de la Dumnezeu şi îşi pun toată nădejdea în El. Cum se simt însă cei apăsaţi când încercările, în loc să scadă, se tot înmulţesc? Zile şi luni trec, şi scăparea tot nu se arată (a se vedea Matei 24:15-22 ). Pe lângă aceasta, puterea Anticristului va fi foarte mare şi îi va reuşi totul. Prin el se vor face semne şi minuni, pentru ca, dacă este posibil, să înşele chiar şi pe cei aleşi. Ne este greu să ne imaginăm încercările credinţei, la care va fi expusă rămăşiţa timpului de la sfârşit. Cu toate că cel rău spune în mândria lui: „El nu cercetează!” şi „Nu este Dumnezeu!”, totuşi judecata îl va ajunge şi îl va aştepta un sfârşit îngrozitor în iazul de foc (a se vedea Apocalipsa 19:20 ).

Psalmul 11:

La fel ca în Psalmii 9 şi 10, şi aici avem în faţa noastră expresia gândurilor rămăşiţei în necazul ei de nemăsurat. Acesta a atins un asemenea grad, încât apare gândul la o fugă. Dar credinciosul spune: „M-am încrezut în Domnul”; doar de la El aşteaptă scăparea. Versetul 3 ne arată starea care se va arăta înainte de instaurarea Împărăţiei de o mie de ani. Stâlpii de bază vor fi smulşi: legile de stat pentru protejarea oamenilor nu vor mai exista; tot ce a fost zidit pe dreptate şi morală va dispărea - fiara groaznică va domni în puterea sa şi după bunul său plac (Apocalipsa 13:11-17 ). Dacă pe pământ va domni atunci numai revolta şi dezordinea, ce va face cel drept? El îşi va îndrepta privirea în sus şi va spune în credinţă: „Domnul este în templul sfinţeniei Sale.” Înşelăciunea, nedreptatea şi răutatea vor lua amploare, dar cel ce se teme de Dumnezeu ştie că Dumnezeu va pune capăt, la timpul Său, la toate acestea. Chiar dacă psalmii au un caracter israelitic, ei oferă totuşi unele îndemnuri şi îmbărbătări pentru credincioşii de acum. În legătură cu aceasta ar fi de povestit o mică întâmplare. Un slujitor al Domnului îi făcu unei femei credincioase o vizită. Pe masă se afla Biblia deschisă. La întrebarea, ce citeşte în ea, femeia răspunse: Psalmii. Fratele a vrut să o pună la încercare şi de aceea i-a spus: Vechiul Testament nu este scris pentru dumneavoastră, este scris pentru iudei. Atunci sora răspunse cu fermitate: Ba da, este şi pentru mine! La aceasta, fratele spuse: Aveţi dreptate, este şi pentru dumneavoastră. Dumnezeu parcă ar spune: Copilul meu, tu iei aceste cuvinte pentru tine! Bine, tu vei afla că sunt valabile şi pentru tine. Într-adevăr, câtă mângâiere şi îmbărbătare au luat credincioşii tuturor timpurilor din Psalmi! Potrivit împrejurărilor lor, s-au prins cu putere de dreptatea, atotputernicia şi ajutorul lui Dumnezeu şi au fost întăriţi în zilele de necaz.

Psalmul 12:

Psalmii sunt adesea expresia experienţei personale, în funcţie de împrejurările în care s-a aflat persoana respectivă. David, care a scris aceste cuvinte, a suferit mult sub nedreptatea lui Saul, înainte ca să poată să se aşeze pe tronul lui Israel. Ceea ce exprimă în versetul 2, el a experimentat literalmente (a se vedea 1. Samuel 18:20-29 , mai ales versetul 25). El a fost atras cu viclenie într-o cursă, dar Domnul i-a venit în ajutor şi l-a eliberat. Dumnezeu i-a auzit suspinul şi el a fost pus în siguranţă. El s-a sprijinit în credinţă pe cuvintele Domnului şi n-a rămas de ruşine. Aceste cuvinte sunt curate - „argint curăţit în cuptor de pământ, purificat de şapte ori.” Duhul Sfânt vorbeşte aici prin gura lui David; prin aceasta, El ne arată că trebuie să avem tot timpul o încredere necondiţionată în Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta reprezintă tărie pentru credinţă. Ştim: Cuvântul lui Dumnezeu se va împlini în toate împrejurările; de asemenea el este expresia gândurilor şi a voii lui Dumnezeu.

Psalmul 13:

„Până când, Doamne?” este strigătul unui credincios care se încrede în Dumnezeu. El se află într-o grea încercare şi nu vede nici o cale de ieşire. Oamenii care nu posedă nicio credinţă cad într-o astfel de stare de deznădejde. Ei nu-L cunosc pe Dumnezeu ca Tatăl lor şi nu ştiu de unde le-ar putea veni ajutorul. Cu totul altfel este în cazul credinciosului. Chiar dacă i se pare că se află într-un tunel întunecat şi nu poate vedea mica rază de lumină de la capătul tunelului, totuşi el ştie plin de siguranţă că ajutorul, chiar dacă este încă departe, va veni. Probabil, înainte s-a sfătuit în inima lui ce ar fi de făcut, dar totul a fost fără rost. Încercările şi greutăţile ţin de disciplinarea Tatălui în scopul educării noastre. Scopul Său cu noi trebuie atins, de aceea ne lasă în ele atât timp cât este necesar. Şi chiar dacă inima întreabă temătoare: „Până când, Doamne?”, totuşi ea speră plină de încredere în bunătatea şi scăparea Sa.

Psalmul 14:

Un nebun este orice om care spune: „Nu este Dumnezeu!” Tocmai de aceea este un nebun, pentru că respinge prin poziţia sa orice posibilitate de a fi mântuit prin Dumnezeu Mântuitorul. Un astfel de om este într-adevăr un nebun; el îşi pune în joc sufletul, dispreţuieşte fericirea din cer şi merge în pierzare. Se ridică întrebarea: Există oameni care nu cred deloc în existenţa lui Dumnezeu? Un ateist, un defăimător al lui Dumnezeu, care a venit ulterior la credinţa în Domnul Iisus, a recunoscut că totuşi niciodată nu s-a îndoit de existenţa unui Dumnezeu. Un altul, care vorbea dispreţuitor faţă de Biblie, a fost întrebat de ce nu lasă Biblia în pace. Răspunsul său a fost: „Pentru că Biblia nu mă lasă pe mine în pace.” Într-adevăr, „Cel rău, în trufia feţei lui, spune: ... Nu este Dumnezeu!” (Psalmul 10:4 ). Faţă în faţă cu acesta stă aici credinciosul care face din Domnul încrederea sa şi aşteaptă din Sion mântuirea lui Israel.

Psalmul 15:

Acest psalm ne face cunoscut trăsăturile de caracter care îi vor caracteriza pe iudeii temători de Dumnezeu în zilele de la sfârşit, şi anume dreptatea şi sfinţenia practică. Se referă principiile numite aici numai la Israel în acel timp viitor? Din contră: domnia lui Dumnezeu există deja astăzi şi pretinde susţinerea aceloraşi principii; ele trebuie respectate de asemenea de către toţi care doresc să rămână în prezenţa Domnului (a se vedea 1. Petru 3:10-12 ). Fie că este vorba de dispensaţia israelitică sau de credincioşii din timpul de acum - cine vrea să se apropie de Dumnezeu, trebuie totdeauna să se gândească, că El este sfânt şi nimic greşit nu poate găsi loc în prezenţa Sa. Nu este de la sine înţeles că, în măsura în care ne este preţioasă savurarea părtăşiei cu Domnul, ne vom însuşi şi principiile acestui psalm? Totuşi, există o diferenţă între acei iudei şi noi: trebuie să arătăm în noi aceste trăsături ca o roadă a harului.

Psalmul 16:

Versetele 1-2: Acest psalm Îl are ca subiect special pe Hristos, şi anume în starea Sa de Om aici jos, unde a trăit în dependenţă desăvârşită de Dumnezeu. El spune: „Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că în Tine mă încred” - rugăciunea dependenţei şi a încrederii. Întregul drum care se afla în faţa Sa era extrem de greu şi întunecos, dar El nu S-a dat înapoi. Ţelul Lui a fost proslăvirea Tatălui Său, chiar până la moarte. Ce minunat străluceşte slava Sa ca Fiu al Omului în cuvintele: „Tu eşti Domnul meu! Bunătatea mea nu se înalţă până la Tine!” El a luat locul unui om care era dependent de bunătatea lui Dumnezeu, pentru a rămâne ocrotit. El Însuşi s-ar fi putut ocroti, dar cum ar fi stat atunci lucrurile referitoare la dependenţa Sa ca Om şi Slujitor? Vedem aici opoziţia clară faţă de Adam, care s-a înălţat şi care a dorit să fie egal cu Dumnezeu. În timp ce Iisus S-a alăturat acelora care s-au lăsat botezaţi de Ioan Botezătorul şi şi-au recunoscut păcatele, plăcerea lui Dumnezeu s-a odihnit peste El (Matei 3:13-17 ).

Versetul 3: Cine sunt sfinţii, cei aleşi, în care Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea? Nu sunt cei care se apleacă în faţa Lui, îşi recunosc păcatele şi suferă din cauza lor? Acestea le-au făcut în primul rând oamenii amintiţi mai înainte, care au fost botezaţi în Iordan de către Ioan, „mărturisindu-şi păcatele.” Domnul Iisus a coborât împreună cu ei în Iordan pentru a se lăsa botezat de Ioan. Cu ce plăcere a privit Tatăl la El, Fiul iubit! Când a ieşit din apă, cerurile s-au deschis deasupra Lui şi un glas din ceruri a spus: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Vedem în aceste prime trei versete ale acestui psalm două atribute ale lui Hristos ca Om desăvârşit: încrederea Sa deplină în Dumnezeu şi identificarea cu aceia care de bunăvoie au făcut primul pas pe calea credinţei.

Versetele 4-5: Versetul 4 ne arată pe Hristos ca Cel pus deoparte; El nu vrea să pună pe buze nici măcar numele acelora care aleargă după un alt dumnezeu. În acest „alt dumnezeu” presupunem pe drept că este vorba de Antihristul Apocalipsei, care va atrage pe mulţi la sine prin arta ispitei. Hristos îşi întoarce privirea cu dezgust de la acest om al păcatului. Acest verset este ca o pată în acest tablou minunat, pe care acest psalm îl prezintă. Ce frumos şi strălucitor luminează iarăşi lumina în versetul următor! Pentru Hristos, Domnul a fost partea moştenirii Sale şi a paharului Său. Ce exemplu demn de urmat avem în faţa noastră! Ce ne mai poate oferi lumea, când Însuşi Domnul este partea noastră? În El şi cu El posedăm totul: prezentul şi viitorul ne aparţin. Avem încercări şi greutăţi? - Ele sunt doar un mijloc în mâna Tatălui pentru a ne trage mai aproape de Sine; chiar dacă trebuie să trecem prin moarte, ştim că aceasta este intrarea în starea slăvită, veşnică.

Versetele 6-11: Dacă Îl privim pe Hristos în timpul vieţii Sale pământeşti, atunci vedem o măsură plină de durere şi suferinţe, pe deasupra opoziţia păcătoşilor, batjocură şi dispreţ, iar la sfârşit moartea pe cruce. Şi totuşi Îl auzim zicând: „Frânghiile de măsurat mi-au căzut în locuri plăcute.” Indiferent că S-a aflat pe marea învolburată sau a fost înconjurat de duşmani, care L-au pândit şi la sfârşit au pus mâna pe El, nimic nu a putut tulbura pacea şi liniştea sufletului Său. Chiar şi pe drumul spre Golgota, a avut o încredere de nezguduit în Dumnezeul Său: „Pentru că nu vei părăsi sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.” - În cercetarea acestui psalm trebuie să fim permanent conştienţi că Hristos este prezentat aici ca Om, ca slujitor desăvârşit. Acest gând ne va ajuta să-L privim ca exemplul nostru, pe care, prin harul lui Dumnezeu, Îl putem imita într-o oarecare măsură. Fericit este credinciosul care poate să spună din experienţă: „Faţa Ta este belşug de bucurie, la dreapta Ta sunt desfătări pentru totdeauna.”

Psalmul 17:

Versetele 1-3: Şi aici, Hristos stă înaintea noastră, totuşi văzut dintr-un alt punct de vedere decât în psalmul anterior. El Se afla în mijlocul celor răi, a duşmanilor de moarte. Văzut din acest punct de vedere, percepem în acest psalm mai multe gânduri, care le putem aplica cu folos la noi. Nu vorbim de versetul 3, căci cine dintre noi ar putea spune: „Gândul meu nu este altfel decât cuvântul meu”? Doar la Hristos, gândurile şi cuvintele au fost într-o deplină concordanţă. Totuşi, nu vrem să uităm că El ca Om este exemplul nostru; noi trebuie să-L imităm. Chiar dacă nu vom ajunge niciodată să fim ce a fost El, exemplul nostru desăvârşit, totuşi putem să veghem ca gândirea şi vorbirea noastră să fie sincere. Înaintea oamenilor ne putem ascunde gândurile, dar nu înaintea lui Dumnezeu; El ne cercetează inima. David, care a scris şi Psalmul 139, a putut spune: „Tu m-ai cercetat şi mă cunoşti.” Aceasta este o realitate preţioasă pentru credincioşii care doresc să umble în sinceritate înaintea lui Dumnezeu.

Versetele 4-6: „În ce priveşte faptele oamenilor ...” - nu suntem permanent înconjuraţi de aceste „fapte” şi astfel expuşi influenţei oamenilor din jurul nostru? Nivelul moralităţii a scăzut într-un mod îngrozitor: nedreptatea, minciuna şi înşelăciunea cresc continuu, iar credinciosul stă fără putere în faţa acestui val. El însă nu trebuie să se lase luat de acesta; împreună cu psalmistul poate spune: „După cuvântul buzelor Tale, eu m-am păzit de căile celui violent.” În mijlocul acestui întuneric, Cuvântul lui Dumnezeu ne luminează cărarea, iar minciuna diavolului nu ne poate birui, pentru că posedăm adevărul şi ne sprijinim pe el. Ce siguranţă este exprimată în versetul 5! Aşa cum ştim, aceste cuvinte se referă în primul rând la Hristos. Dar atât timp cât stăm în apropierea Lui şi mergem pe urmele Lui, putem experimenta la fel ca El, iar „faptele” oamenilor nu ne vor încurca. În versetul 6 găsim o altă certitudine în inima psalmistului: „îmi vei răspunde, Dumnezeule.” Şi noi posedăm o astfel de certitudine (a se vedea Ioan 14:13 ; 15:7 ).

Versetele 7-15: În aceste versete vedem o latură preţioasă a credinţei. Oameni răi şi duşmani de moarte îl înconjoară pe credincios, dar el este liniştit, căci se încrede în Dumnezeu. Oamenii din jurul lui pot să se înmulţească, să-şi adune bunuri, dar în inima lui nu se ridică nicio invidie. El posedă alte bogăţii, mult mai preţioase. Ca şi Asaf, el intră în locaşurile sfinte ale lui Dumnezeu, unde poate percepe realitatea cu privire la calea celor răi şi la sfârşitul lor. Credinţa nu se opreşte în faţa împrejurărilor; ea contează pe Dumnezeu care o poate elibera de cei răi şi „de oamenii lumii acesteia”. Aceşti oameni nu se află la întâmplare pe calea noastră. Cineva a scris cu privire la aceasta: „Ei servesc pentru a cerceta inima şi pentru a ne menţine, pe noi care suntem mereu în pericol de a ne amesteca cu lumea, ca străini.” Adevărata noastră patrie nu este aici jos, iar Domnul vrea ca noi să avem înaintea ochilor ţinta, moştenirea care nu se veştejeşte, păstrată sus pentru noi (1. Petru 1:4 ), unde vom fi satisfăcuţi privindu-L.

Psalmul 18:

Versetele 1-2: Aşa cum ne spune titlul, David a scris acest psalm în ziua când Domnul l-a scăpat din mâna tuturor vrăjmaşilor săi. Împotrivitorii săi au fost mulţi; cel mai periculos dintre toţi a fost Saul; dar Domnul a vegheat asupra robului său şi l-a scăpat din toate pericolele. Pentru David, această salvare a fost o dovadă a bunătăţii lui Dumnezeu, iar mulţi psalmi de-ai săi mărturisesc despre mulţumirea sa interioară faţă de Dumnezeu. Nu am trăit şi noi o salvare mult mai mare decât David şi nu ar trebui să învăţăm de la el? Cât de uşor înclinăm să ne obişnuim cu mântuirea care ne-a fost câştigată prin Mântuitorul nostru! De asemenea suntem în pericol să trecem cu vederea multele dovezi ale bunătăţii lui Dumnezeu. David însă cugeta la ceea ce îi făcuse Domnul, iar dacă cugetăm la numeroasele bunătăţi ale Domnului, şi noi vom găsi multe motive să mulţumim. Versetul 2 al psalmului nostru ne dă în acelaşi timp cheia spre intrarea în teritoriul măreţ al bunătăţii şi al dragostei lui Dumnezeu.

Versetele 3-19: Istoria lui David dovedeşte că el a fost un bărbat al rugăciunii (versetele 3 şi 6, a se vedea şi de ex. 2. Samuel 5:19, 23 ş.a.). Rugăciunile sale au fost ascultate, pentru că se încredea în Dumnezeu. Mai departe, Duhul lui Dumnezeu se serveşte aici de împăratul David şi de experienţele sale pentru a ne schiţa salvările de care va avea parte rămăşiţa credincioasă de la sfârşit. Acei iudei credincioşi se vor încrede în Dumnezeu; ei vor striga în necazul lor greu, asemenea lui David, şi El le va răspunde. În versetele 7-16, David face o descriere poetică a faptelor măreţe ale lui Dumnezeu spre binele lui, cu rezultatul: „Şi m-a scos la loc larg, m-a scăpat.” Poziţia noastră ca credincioşi se aseamănă mult cu cea a lui David aici. Domnul a făcut totul pentru noi, iar aceasta ne determină să ne unim glasurile cu glasul lui David, cântând mulţumitori cuvintele versetului 19.

Versetele 20-24: Cum trebuie să înţelegem cuvintele lui David din aceste versete? Punctul de comparare, după care îşi măsura faptele, era Legea. Poate se gândea şi la cele două întâmplări din 1. Samuel 24:12-14 ; 26:18, 22-24 . În teama sa de Dumnezeu şi în curăţia inimii sale, i-a cruţat viaţa duşmanului său. De fapt, ce sentiment de dreptate vedem la el din ziua când a fost uns de către Samuel ca împărat până a stat pe tronul lui Israel! Căderea adâncă, pentru care a trebuit să se smerească mult (Psalmul 51 ), s-a întâmplat mai târziu. Neluând în considerare aceasta, Dumnezeu a spus despre el: „Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va face toată voia Mea” (Faptele Apostolilor 13:22 ). David a fost un bărbat sincer; dacă greşea, nu ezita să-şi recunoască greşeala. Această gândire a fost plăcută lui Dumnezeu, şi ea i-a fost răsplătită de către Dumnezeu după dreptatea sa şi după curăţia mâinilor sale.

Versetele 25-30: În versetele 25-27 recunoaştem ceva despre căile de cârmuire ale lui Dumnezeu cu oamenii (a se vedea şi Psalmul 101:5-8 ). În ultimul psalm amintit este vorba de căile de cârmuire în timpul Împărăţiei de o mie de ani; ştim totuşi că Dumnezeu nu Se va abate niciodată de la acest principiu. El îl lasă pe om să culeagă ce a semănat (Galateni 6:7 ); „Cu cel îndurător Te arăţi îndurător ... cu cel viclean Te porţi după viclenia lui” (versetele 25-26). Prin versetele următoare, credinciosul este întărit în încrederea lui faţă de Dumnezeu. Este drumul întunecos? - „Domnul Dumnezeul meu luminează întunericul meu”; apar piedici pe cărare? - „cu Tine alerg împotriva unei cete înarmate.” Cât de preţios este să ştii că drumul Său, de asemenea drumul Său cu noi, este desăvârşit! Noi nu putem înţelege totdeauna ce are El de gând cu noi, dar Cuvântul Său ne spune „că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28 ). În timp ce ne sprijinim pe Cuvântul Său, putem exclama împreună cu psalmistul: „El este un scut pentru toţi cei care se încred în El.”

Versetele 31-34: Numele „stâncă” apare adesea în Sfânta Scriptură, mai ales în limbajul poetic al psalmilor. Acest nume exprimă statornicia lui Dumnezeu, dar şi siguranţa care este partea acelora care se încred în El (a se vedea şi versetul 2 din acest psalm). Dumnezeu este şi Acela care l-a încins pe David cu putere. Cingătoarea era o parte necesară a îmbrăcămintei în Orient; cu aceasta, hainele erau ţinute strâns în jurul coapselor, pentru ca ele să nu împiedice la mers (a se vedea 18:46 ). În Noul Testament găsim de mai multe ori o indicaţie cu privire la aceasta (Luca 12:35 ; Efeseni 6:14 ; 1. Petru 1:13 ) şi de fiecare dată este vorba de umblarea şi mărturia credincioşilor. David scoate în evidenţă faptul că Dumnezeu a fost cel care l-a încins cu putere şi i-a făcut calea desăvârşită. Mulţumiri fie aduse Domnului! Acelaşi drept ne stă şi nouă la dispoziţie. Dacă stăm în apropierea Sa, suntem tari în El şi în tăria puterii Lui (Efeseni 6:10 ).

Versetele 35-50: La citirea acestui psalm observăm că David primea din mâna lui Dumnezeu tot binele de care avea parte. El era un conducător de oaste mare şi iscusit, dar biruinţa asupra duşmanilor săi nu o atribuia iscusinţei sale, ci lui Dumnezeu. Inimii îi face bine să privească la viaţa unui astfel de om, fiind conştientă că ceea ce i-a stat lui la dispoziţie este şi partea noastră. „Şi Tu mi-ai dat scutul mântuirii Tale şi dreapta Ta m-a susţinut ... Tu mi-ai pus în loc larg paşii sub mine ...” Pentru David era vorba de bătălii câştigate, de eliberarea de duşmanii săi. Chiar dacă noi nu avem de-a face cu aceleaşi împotriviri ca David, iar lupta noastră nu este împotriva cărnii şi a sângelui, totuşi avem de luptat o luptă, şi anume împotriva puterilor spirituale (Efeseni 6:10-20 ). Pentru realizarea acestei lupte ne stă la dispoziţie aceeaşi putere, pe care David a solicitat-o, iar, împreună cu Domnul, biruinţa va fi şi a noastră.

Psalmul 19:

Versetele 1-6: În acest psalm, Duhul Sfânt ne dă prin gura lui David două mărturii despre slava lui Dumnezeu: versetele 1-6 mărturisesc despre creaţie şi întinderea ei, în timp ce versetele 7-14 au ca obiect legea dată de Dumnezeu. Prin creaţie, Dumnezeu a vorbit oamenilor, înainte ca El să stabilească relaţiile Sale cu Israel şi să-i dea legea ca etalon. Oameni ca Iov, cei trei prieteni ai săi şi Elihu, care, aşa cum se poate presupune, au trăit înainte de Avraam, au citit în cartea creaţiei şi au învăţat de acolo teama de Dumnezeu. Într-adevăr: „Cerurile vestesc gloria lui Dumnezeu şi întinderea arată lucrarea mâinilor Sale. ... nu este nicio vorbire şi nu sunt cuvinte, glasul lor nu se aude.” Având în vedere o asemenea comunicare despre existenţa lui Dumnezeu, despre puterea şi slava Sa, înţelegem fără greutate expresia Sfintei Scripturi din Romani 1:20-21 : „ ... încât ei să fie fără scuză. Fiindcă, după ce L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au glorificat ca Dumnezeu, nici nu i-au mulţumit.”

Versetele 7-14: În versetele 1-6 percepem ceva din gloria lui Dumnezeu; aici, David vorbeşte, condus de Duhul Sfânt, despre legea Domnului. Schimbarea numelui lui Dumnezeu în aceste două fragmente ale psalmului nu trebuie trecută cu vederea de către cititorul atent. Nu vedem în aceasta o dovadă a inspiraţiei Sfintei Scripturi? Scriitorul a fost o unealtă în mâna lui Dumnezeu; el avea voie să scrie numai ceea ce i se dădea. Pe lângă acest fapt incontestabil, vedem clar că David se bucura de legea Domnului. El putea să spună din inimă: „Legea Domnului este perfectă, înviorând sufletul.” În umblarea sa de până aici, el a cunoscut şi valoarea mărturiei Domnului; ea este „sigură, făcând înţelept pe cel simplu.” Ce i-a dat lui David înţelepciune, care s-a văzut limpede în multe întâmplări din viaţa sa? Respectarea rânduielilor Domnului! Este vorba aici de un principiu, care are valabilitate oricând. Să aplicăm aceste versete în practica vieţii noastre, şi atunci vom putea spune şi noi că acest Cuvânt al lui Dumnezeu este mai preţios decât aurul şi mai dulce decât picurul din faguri. Cuvintele lui David din versetele 7-11 reprezintă o îmbărbătare importantă şi preţioasă pentru noi credincioşii. În funcţie de împrejurări, în mod special când ne merge extrem de bine sau când avem mult de lucru, tindem uşor să neglijăm citirea Cuvântului lui Dumnezeu. Vedem aici o căpetenie a statului cu ocupaţiile sale diverse, care îşi găsea plăcerea în rânduielile Domnului. David spune: „este o mare răsplată în păzirea lor”. De fapt, observarea învăţăturilor din Cuvântul lui Dumnezeu ascunde înţelepciune în sine şi multe comori şi bogăţii (a se vedea de exemplu Proverbe 3:13-18 ). Versetele 7-11 ne arată ce este legea, însă versetul 12, ce face ea. Citirea Cuvântului lui Dumnezeu ne conduce să ne verificăm pe noi înşine. Putem să ne bucurăm de acest lucru, însă, pe de altă parte, descoperă în noi unele lucruri care până atunci au fost ascunse; de aceea rugămintea lui David: „Curăţeşte-mă de cele ascunse ale mele!” El merge însă mai departe (să facem şi noi ca el) şi cere: „Fie cuvintele gurii mele şi cugetarea inimii mele plăcute înaintea Ta ...”

Psalmul 20:

Versetele 1-3: Ca mulţi alţii, acest psalm are ca obiect, în formă concisă, istoria rămăşiţei lui Israel în necazul ei şi scăparea din acesta. Ne aflăm aici pe tărâm iudaic prin faptul că sunt amintiţi Sionul şi Locaşul Sfânt; de asemenea sunt aduse daruri de mâncare şi arderi-de-tot. Totuşi putem descoperi în acest psalm câte ceva pentru întărirea credinţei noastre. Deja denumirea „Dumnezeul lui Iacov” ni se adresează şi nouă. De ce ne aduce aminte numele Iacov? De acel om care i-a dat mult de lucru lui Dumnezeu, care a vrut să-şi dirijeze singur viaţa şi care a mers pe unele căi rătăcite. În legătură cu acesta, întâlnim un Dumnezeu al bunătăţii, al răbdării şi al harului, un Dumnezeu care nu l-a părăsit niciodată pe Iacov şi care nu S-a odihnit până nu a făcut din acest om îndărătnic un adorator. Acest Dumnezeu este Tatăl nostru, şi acelaşi har şi aceeaşi bunătate care l-au însoţit pe Iacov, ne înconjoară şi pe noi. Face bine inimilor noastre să numere de câte ori Se numeşte Dumnezeu în Cuvântul Său „Dumnezeul lui Iacov”. Cu aceasta, El vrea să ne spună: „Şi pe tine te voi conduce la ţintă, ca pe Iacov.”

Versetele 4-9: Am arătat deja că psalmii au de multe ori ca subiect rămăşiţa lui Israel. Această rămăşiţă a timpului de la sfârşit va fi constituită din credincioşi, din cei care se tem de Dumnezeu dintre iudei. Dacă privim înapoi la timpul când Hristos a fost pe pământ, recunoaştem în El adevărata rămăşiţă în mijlocul poporului Său. Dumnezeu a putut să privească la El cu plăcere şi deasupra Lui s-a deschis cerul, în timp ce un glas a spus: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17 ). Despre El, Mesia promis al lui Israel, vorbeşte psalmul nostru. „Acum ştiu că Domnul mântuieşte pe unsul Său.” Ca Om aici jos, Hristos a fost supus multor încercări şi suferinţe (Evrei 2:18 ); citim că El „aducând cereri şi rugăciuni stăruitoare, cu strigăt puternic şi lacrimi, către Acela care putea să-L mântuiască din moarte (şi fiind ascultat, datorită temerii Lui evlavioase), deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a suferit” (Evrei 5:7 ). Această ascultare este amintită în versetul 6. Câtă îmbărbătare ne aduc şi versetele următoare! Credinciosul aşteaptă ajutorul nu prin puterea şi tăria oamenilor, ci el se sprijină pe Dumnezeul său: „Aceştia se încred în care şi aceia în cai, dar noi ne încredem în Numele Domnului Dumnezeului nostru.”

Psalmul 21:

Când a scris acest psalm, David s-a gândit la ceea ce a experimentat şi a primit din partea Domnului; poate gândurile sale s-au dus şi la Solomon, fiul pe care Dumnezeu i l-a promis ca moştenitor pe tron. Conţinutul versetelor 4 şi 6 ne conduce în duhul însă şi mai departe, căci expresia „eternitate” ar putea să se refere atât la David, cât şi la Solomon. Psalmistul, condus de Duhul Sfânt, vorbeşte despre un Altul, şi anume despre viitorul Împărat-Mesia al lui Israel. Este pentru învăţătura noastră şi interesant, să cercetăm psalmii şi din această privinţă. Vedem în aceasta intenţia lui Dumnezeu: Lui Îi place să ne vorbească despre Fiul Său. Noi Îl cunoaştem mai ales din evanghelii; Matei Îl arată ca Împărat, Marcu, ca Slujitor, Luca, ca Fiu al Omului, Ioan, ca Fiul lui Dumnezeu. Dar nu trebuie să recunoaştem că, în ciuda acestei relatări din patru unghiuri, Îl cunoaştem totuşi foarte puţin? Şi astfel, Dumnezeu a găsit că este bine ca în întreaga Sfântă Scriptură şi mai ales în psalmi să dezvăluie înaintea ochilor noştri gloriile minunate ale Fiului Său.

Psalmul 22:

Versetul 1: În acest psalm Îl vedem pe Hristos în suferinţele pe care le-a suportat la cruce, şi anume în suferinţele din partea Dumnezeului Său. Şi alţi psalmi au ca subiect suferinţele şi durerile Sale, dar ele sunt mai ales din partea oamenilor (a se vedea, de exemplu, Psalm 69; 102 ş.a.). Cu privire la conţinutul acestui psalm, trebuie să ne gândim de la început că aici ne aflăm pe pământ sfânt (a se compara Exod 3:5 ). Hristos, Mântuitorul nostru, stă aici înaintea noastră. Mâini păcătoase L-au ţintuit pe cruce; apoi a fost crucificat între cer şi pământ - singur, pentru că Dumnezeu L-a părăsit, Şi-a întors faţa de la El. Nicio rază de lumină din cer nu a ajuns până la El (Matei 27:45-46 ), deoarece Dumnezeul cel sfânt a executat asupra Lui, Locţiitorul nostru, judecata din cauza păcatelor noastre nenumărate. La sfârşitul acelor trei ore de întuneric auzim strigătul Său: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?” Cine ar putea înţelege ce au însemnat aceste cuvinte pentru El? Să ne plecăm înaintea Lui adorându-L cu respect.

Versetele 2-3: Ce teamă a sufletului exprimă cuvintele: „Dumnezeul meu! Strig ziua şi nu-mi răspunzi; şi noaptea, şi nu am odihnă”! Legătura cu Dumnezeul Său era întreruptă; pentru prima dată, Fiul lui Dumnezeu devenit Om a trebuit să afle ce înseamnă să nu primeşti nici un răspuns. Ce durere adâncă L-a cuprins! Cât de mult a suferit sufletul Său sfânt în acele ore, când a fost părăsit de Dumnezeu din cauza noastră! Cine ar putea să-şi facă o imagine despre adevărul adânc al acestei plângeri? El îi învăţase pe ai Săi: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face” (Ioan 15:7 ) - o promisiune foarte preţioasă! Dar acum El era Cel care cerea, iar Dumnezeu nu i-a dat nici un răspuns. Şi totuşi, El a făcut numai ceea ce i-a făcut plăcere Tatălui. O astfel de poziţie a lui Dumnezeu faţă de Fiul Său iubit ne arată ceva din grozăvia judecăţii, care L-a atins pe Locţiitorul nostru.

Versetele 4-8: În versetele 4-8, Domnul Iisus face o comparaţie între El şi părinţii lui Israel. Ei s-au încrezut în Domnul şi au fost scăpaţi; credinţa lor în Dumnezeu nu a rămas de ruşine. „Dar eu”, S-a plâns El, „sunt vierme, şi nu om.” Oriunde S-a uitat, a văzut numai duşmănie, ocară şi dispreţ, iar dacă S-a uitat în sus, cerul a fost închis; Dumnezeul Său, în care S-a încrezut pe deplin, Şi-a întors faţa de la El. Şi totuşi, chiar dacă împrejurările au fost aşa de rele pentru El, a putut spune: „Totuşi Tu eşti Cel Sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.” El Şi-a plecat capul şi a avut numai un scop înaintea Sa: să-L glorifice pe Dumnezeul Său pe calea ascultării desăvârşite. Cât de greu a fost acest drum, vedem şi în versetele 7-8. Ca împunsăturile de spadă au rănit aceste cuvinte interiorul Său. Mereu Şi-a pus încrederea în Domnul, şi acum părea că Dumnezeul lui Israel nu Se mai interesa de El şi nu-Şi mai găsea plăcerea în El.

Versetele 9-15: Sufletele noastre se înviorează când auzim cuvintele din versete-le 9- 10 din gura Mântuitorului. Faptul că Dumnezeu Şi-a întors faţa de la El nu i-a clintit încrederea. El Se roagă mai departe: „Nu Te depărta de mine, pentru că necazul este aproape, pentru că nu este nimeni să ajute.” Cât de groaznic a fost acest necaz, arată expresiile folosite în următoarele versete. Oamenii care L-au înconjurat, mai ales mai marii poporului, s-au comportat ca taurii din Basan, asemenea leilor care răcnesc. Dar Hristos nu a văzut numai faptele lor rele, El nu a auzit numai cuvintele lor batjocoritoare, ci El a perceput şi adâncimile urii satanice din inimile lor împotriva Lui şi pe însuşi diavolul care stătea în spatele lor. În versetele 14 şi 15 vedem ceva din suferinţele fizice ale Mântuitorului nostru. Şi aici cuvintele sunt deosebit de expresive; ele ne arată dureri pe care nu ni le putem imagina. Sub greutatea corpului atârnat în cuie, oasele i s-au desfăcut şi plaga groaznică a setei s-a exprimat în cuvintele: „mi se lipeşte limba de cerul gurii”.

Versetele 16-18: Acest pasaj ne oferă o altă imagine despre suferinţele Mântuitorului nostru la cruce. În legătură cu acesta dorim să redăm cuvintele unui comentator al acestui psalm: „L-au înconjurat câini - creaturi fără inimă şi conştiinţă, fără ruşine şi sentiment, a căror plăcere era să înjosească pe un altul; ei L-au ocărât şi L-au batjocorit pe Cel drept, care nu li S-a împotrivit. Ei au fost şi răi, şi puternici, iar cu priviri obraznice s-au uitat uimiţi la El. Cum a simţit Mântuitorul batjocurile lor lipsite de ruşine şi compasiune, când a fost răstignit înaintea ochilor acelora care îşi găseau plăcerea în răutatea şi batjocura lor! Soldaţii şi-au împărţit hainele Lui între ei şi pentru cămaşa Sa au tras la sorţi. Nu exista nicio privire plină de milă; nimeni nu era acolo ca să-L ajute. Ce necaz! Dar El privea la Dumnezeul Său şi Se ruga fierbinte ca să nu Se depărteze, ci cu puterea Lui să stea aproape”.

Versetele 19-21a: La rugăciunile repetate ale Mântuitorului răstignit (versetele 1, 11, 19-21 a), nu am auzit până aici niciun răspuns. Cerul de deasupra Lui era ca de bronz; Dumnezeu Îşi întorsese faţa de la El. De ce această tăcere din partea lui Dumnezeu? Suntem în stare să dăm explicaţia corectă: din cauza noastră a fost El părăsit; din cauza noastră nu i-a venit Dumnezeu în ajutor, nu L-a eliberat din necazul Lui. Înainte de a putea veni înălţarea, Salvatorul nostru a trebuit să fie aşezat „în ţărâna morţii”. Pentru ca lucrarea mântuirii să fie împlinită, Iisus a trebuit să meargă în moarte; sângele Său, care ispăşeşte păcat şi vină, a trebuit să curgă. Noi suntem răspunsul la strigătul sfâşietor al Mântuitorului: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit şi stai departe de mântuirea mea, de cuvintele geamătului meu?” Ultimele trei rugăciuni ale versetelor citate exprimă o extrem de mare slăbiciune omenească, acea slăbiciune în care Iisus a ajuns de bunăvoie pentru noi, în care El însă a dobândit biruinţa deplină asupra duşmanului şi a morţii.

Versetele 21b-22: „Mi-ai răspuns dintre coarnele bivolilor.” După întunericul cel mai dens străluceşte iarăşi lumina; după despărţirea extrem de dureroasă a părtăşiei dintre purtătorul păcatelor noastre şi Dumnezeu, urmează legătura mult dorită într-un mod netulburat. Din cuvintele versetului 22 înţelegem cât de puţin S-a gândit El la Sine: „Voi vesti Numele Tău fraţilor mei”. Acesta a fost primul Său gând după ascultarea rugăciunii. Pentru aceia care El îi numeşte în har minunat şi bunăvoinţă fraţii Săi, El a suferit şi a îndurat ceea ce a venit asupra Lui. El, „care ... n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu ...”, a mers din cauza lor pe drumul înjosirii adânci. Din dragoste pentru ei a acceptat să fie făcut păcat şi părăsit de Dumnezeu. Pentru ei a devenit blestem, pentru că stă scris: „Blestemat este oricine este atârnat pe lemn” (Galateni 3:13 ). O asemenea dragoste este de neînţeles pentru noi; putem însă să o admirăm şi să-L adorăm pe El, Urzitorul unei mântuiri veşnice. Până atunci Iisus a fost singur; acum are o familie. În acest context, El spune: „Iată, Eu şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu” (Evrei 2:13 ), iar aici citim: „Voi vesti Numele Tău fraţilor mei, Te voi lăuda în mijlocul adunării”. Obiectul laudei şi al adorării este Tatăl, care începând de acum nu este numai Tatăl Său, ci şi Tatăl acelora pentru care a suferit Isus. El îi introduce pe aceia pe care îi numeşte fraţii Săi în aceeaşi legătură în care El Însuşi se află, şi anume în domeniul dragostei Tatălui. Ce minune a harului Său! În legătură cu această dragoste, El le spune alor Săi: „ ... pentru că Tatăl Însuşi vă iubeşte” (Ioan 16:27 ). Ce preţios este acum pentru inimile noastre să ştim că Însuşi Iisus intonează lauda în adunare! El Se află în mijlocul alor Săi care se adună în Numele Său (Matei 18:20 ) şi le îndreaptă privirile spre Tatăl, al cărui Nume li l-a descoperit (Ioan 17:6 ).

Versetele 23-24: Aşa cum am văzut, Iisus ca Cel înviat este Conducătorul alor Săi în cântarea de laudă. El spune: „Cei care vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L”. Într-adevăr, câte motive au ei să cânte cântarea de laudă împreună cu alţii, după ce Domnul lor le-a adus o mântuire aşa de mare! În aceste versete este vorba în primul rând de credincioşii dintre iudei, pentru că aici ne aflăm pe tărâm vechi-testamental. Dar mereu percepem lumina Noului Testament, lumină pe care acei credincioşi o cunoşteau şi la care se făcuse deja aluzie. Adunarea (versetul 22) a fost constituită la începutul ei din iudei, şi anume din aceia pe care Domnul înviat îi numeşte fraţii Săi (Ioan 20:17 ). Un comentator cunoscut spune cu privire la aceasta: „Acest început iudaic al Adunării ocupă aici un loc unic în Vechiul Testament, un loc care nu va mai fi amintit niciunde. Această amintire a fost totuşi necesară, pentru ca rezultatele lucrării de la cruce să fie prezentate în nişte proporţii care sunt vrednice de jertfa adusă.”

Versetele 25-31: Cu ultimele versete ale acestui psalm se lărgeşte perspectiva asupra rezultatelor lucrării lui Hristos la cruce. Versetul 22 ne arată credincioşii adunaţi în ziua de Rusalii, care formau începutul Adunării conform Matei 18:20 , de care aparţin toţi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu. În versetul 25 însă avem înaintea noastră „adunarea cea mare”, iar în versetul 27 se spune: „Toate marginile pământului îşi vor aminti şi se vor întoarce la Domnul şi toate familiile naţiunilor se vor închina înaintea Ta”. Aici este vorba în primul rând de poporul Israel, care în timpul Împărăţiei de o mie de ani va locui iarăşi în ţara sa; dar şi „toate familiile naţiunilor” sunt incluse aici. Slava lui Hristos, acea slavă, pe care Şi-a dobândit-o prin moartea Sa, străluceşte în toată splendoarea peste tot pământul. Şi aceasta aparţine de hotărârile lui Dumnezeu cu privire la Israel şi naţiuni. Mulţi credincioşi mărginesc în gândurile lor lucrarea Mântuitorului la salvarea păcătosului pentru viaţa veşnică. Să recunoaştem însă în lumina Sfintei Scripturi cât de felurită şi minunată este această lucrare!

Psalmul 23:

Versetul 1: În Psalmul 22 L-am văzut pe Păstor cum Şi-a dat viaţa pentru oi (Ioan 10:15 ). El le-a căutat, s-a dus după ele şi le-a găsit acolo unde se aflau, şi anume moarte în greşelile şi în păcatele lor (Efeseni 2:1 ). Acum, aici, El merge înaintea lor şi le conduce spre casa Tatălui. Pe calea într-acolo, credinciosul poate spune: „Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.” Cine ar putea exprima tot ce cuprind aceste cuvinte? Acest Păstor este Domnul cel atotputernic; El dispune de tot ceea ce serveşte spre binele alor Săi; El îi iubeşte şi îi conduce cu mână sigură. Cum ar putea El, după ce Şi-a dat viaţa pentru ei, să-i lase să sufere de lipsuri? El cunoaşte greutăţile căii, pe care o au de parcurs ai Săi. El Însuşi a mers pe această cale; El cunoaşte duşmănia lumii, încercările pe care le foloseşte duşmanul, ca să-i aducă la cădere, dacă este cu putinţă, pe cei temători de Dumnezeu (a se vedea Luca 4:1-12 ). Ce bine că El îi poate scăpa din toate aceste pericole!

Versetele 2-3: Pe calea spre casa Tatălui, credincioşii au nevoie de hrană şi băutură; bunul Păstor S-a îngrijit şi de acestea. Fiecare poate spune din experienţă: „El îmi dă odihnă în păşuni verzi, mă duce la ape liniştite.” El ştie toate nevoile alor Săi. Cum pot fi hrănite altfel sufletele lor, dacă nu prin Cuvântul Său? Dar tot El este Acela care tre-zeşte în ei interesul pentru hrana cerească. În acest scop, El îi lasă să treacă prin încercări. Cum râvneşte atunci sufletul înfometat, probabil din proprie vină, după Cuvântul lui Dumnezeu! El se lasă dus de Păstor pe păşuni verzi şi la ape liniştite. Înviorarea şi restabilirea sufletului se realizează în legătură cu Cuvântul lui Dumnezeu (a se compara Psalm 19:7). Păstorul foloseşte Cuvântul, ca prin Duhul Sfânt să ni se facă tot mai mult cunoscut - singura înviorare adevărată a sufletului! El cunoaşte şi cărările dreptăţii, cărări care se află departe de păcat, pe care El Însuşi a mers; pe aceleaşi cărări vrea să-i conducă pe ai Săi datorită Numelui Său.

Versetul 4: Calea credinciosului duce aici jos prin valea umbrei morţii. Moartea este împăratul groazei; nimeni nu-i poate scăpa. Pentru oile bunului Păstor însă ea şi-a pierdut groaza, căci Păstorul Însuşi a trecut biruitor prin ea. Plini de bucurie, ei pot spune acum: „Moartea a fost înghiţită de victorie” (1. Corinteni 15:54b ). Ea nu mai are putere asu-pra acelora care Îi aparţin Mântuitorului; ea este cel mult un mesager pentru a-i elibera de o viaţă grea şi pentru a le deschide porţile spre locul unde este mult mai bine (Filipeni 1:23 ). Versetul nostru nu vorbeşte despre moarte, ci mai degrabă despre valea umbrei morţii. Este valea peste care moartea îşi aruncă umbrele sale întunecate, valea plângerii (Psalm 84:6). Dar Păstorul a fost şi în acest loc al lacrimilor şi El Însuşi a plâns (Ioan 11:35 ). Da, El a plâns văzând urmările păcatului (Romani 5:12 ) - Lazăr, prietenul său, a murit. Ce durere pentru El! Cu ce dragoste şi compătimire a simţit El durerea şi întristarea surorilor celui care murise! În această vale a umbrei morţii nu există nimic care să poată da sufletului credinciosului atâta mângâiere, îmbărbătare şi înviorare cât conştienţa apropierii bunului Păstor. Groaza şi pericolele se află pe cale. Poate nu le-ai văzut încă, dar te simţi nesigur pe o cale pe care nu o cunoşti. Ce va aduce cu sine ziua de mâine? Încotro mă va conduce pasul următor? Se spune: Este bine că nu ştim ce ne aşteaptă. Da, desigur, aşa este! Dar mult mai bună este încrederea pe care putem să o avem în bunul nostru Păstor! Putem spune din inimi cuvintele: „Nu mă tem de niciun rău: pentru că Tu eşti cu mine.” Poate veni orice, nu trebuie să-mi fie teamă, căci El va fi cu mine în toate încercările şi necazurile mele. „În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat şi Îngerul dinaintea feţei Lui i-a salvat” (Isaia 63:9 ).

Versetul 5: Pe calea credinciosului nu există numai încercări şi pericole, ci şi duşmani. Aceasta nu este ceva ieşit din comun, pentru că dintotdeauna au fost din aceia care s-au împotrivit acelora care au vrut să umble cu Dumnezeu; ei sunt agenţii diavolului, care L-au răstignit pe cruce pe Domnul Iisus. Nu este de mirare că ei duşmănesc oile bunului Păstor, după ce L-au omorât pe El Însuşi. Şi cu cât este mai dependent credinciosul de Domnul său, cu atât mai mult simte această duşmănie. Ce preţios şi plin de îmbărbătare este însă să citim aici: „Tu îmi întinzi o masă înaintea vrăjmaşilor mei.” Neluând în seamă aceşti duşmani, oile bunului Păstor pot sta în siguranţă la această masă şi să se bucure de darurile pe care El li le-a pregătit. Aceste daruri constau din toate rezultatele minunate ale lucrării Sale de mântuire. Să ne aşezăm adesea la această masă, ca să putem striga şi noi din toată inima de bucurie: „mi-ai uns capul cu untdelemn, paharul meu este plin de dă pe deasupra.” Masa din versetul 5, pe care am putea-o numi masa bunului Păstor, nu trebuie să o confundăm cu masa Domnului din 1. Corinteni 10:21 . Ultima este în legătură cu sărbătoarea cinei, ceea ce reiese din versetele 16 şi 17 ale capitolului amintit (a se vedea şi 1. Corinteni 11:23-26 ); este vorba de masa Domnului, de cina Domnului. În psalmul nostru însă Îl vedem pe Păstor în grija Sa fidelă faţă de oile Sale în timpul călătoriei lor pe pământ. Dacă avem în vedere aceste două aspecte, nu este posibil să le confundăm. „Mi-ai uns capul cu untdelemn, paharul meu este plin de dă pe deasupra.” Aşa cum ştim, uleiul este o imagine a Duhului Sfânt, care este partea fiecărui om mântuit, iar paharul vorbeşte despre bucuria desăvârşită în savurarea rezultatelor morţii şi ale învierii Domnului nostru. Acest pahar dă pe deasupra; nu i se poate adăuga nimic bucuriei oilor bunului Păstor, pentru că ea este desăvârşită prin şi în El.

Versetul 6: Ajunşi la sfârşitul cercetării acestui psalm, nu vrem să uităm că, credinciosul care spune aici: „Domnul este Păstorul meu”, îşi exprimă gândurile în lumina Vechiului Testament. Binecuvântările credinciosului israelit erau în legătură cu pământul; ele se rezumă în cuvintele: „Da, bunătatea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele.” Templul Domnului în Ierusalim stătea în centrul interesului fiecărui israelit evlavios (a se vedea Psalm 122); de aceea psalmul nostru se încheie cu cuvintele: „şi voi locui în casa Domnului zile îndelungate.” Chiar dacă nu aparţinem de acel popor, putem, conduşi de Duhul Sfânt, să ne însuşim adevărurile de preţ care sunt conţinute în acest psalm. Binecuvântările noastre sunt însă de natură cerească şi ştim că, în lumina Noului Testament, casa Domnului în care va locui totdeauna credinciosul, reprezintă casa Tatălui, unde Domnul a mers înaintea noastră. Inima noastră tânjeşte să-L vadă acolo şi să fie pentru veşnicie la El.

Psalmul 24:

În ceea ce priveşte ordinea cronologică, acest psalm aparţine celor două anterioare lui; cu alte cuvinte: fără întâmplările, despre care relatează Psalmul 22, conţinutul următoarelor două ar fi de neînchipuit. Hristos poate să fie Păstorul cel bun numai datorită faptului că El a suferit şi Şi-a dat viaţa pentru oi. Şi împărăţia de o mie de ani, despre care vorbeşte Psalmul 24, poate ieşi în evidenţă numai ca urmare a morţii şi a învierii Domnului. Avem aici un exemplu despre faptul că toate planurile lui Dumnezeu în legătură cu oamenii, pământul şi cerul se întemeiază pe Hristos şi lucrarea Sa de pe Golgota. Ce măreaţă şi minunată este această Persoană! Cât de cuprinzătoare şi mai presus de orice gândire este lucrarea mântuirii pe care a săvârşit-o El! El a fost Mielul lui Dumnezeu, şi în cea mai mare slăbiciune El a suferit şi a biruit. Dar El este şi leul din seminţia lui Iuda (Apocalipsa 5:5 ), şi aici Îl vedem ca Împărat al gloriei, „tare şi puternic”, care intră prin porţile eternităţii. Am văzut deja la cercetarea Psalmului 22 că Hristos, după ce a săvârşit lucrarea Sa pe Golgota, nu a mai fost singur; El are acum o familie. El Îşi găseşte bucuria să stea în mijlocul alor Săi pe care îi numeşte fraţi (Ioan 20: 17, 19 ). Psalmul 24 conţine un gând asemănător. În versetele 3, 4 şi 6 este vorba despre omul pe care Domnul vrea să-L aibă în Împărăţia Sa. El doreşte să-Şi împartă slava cu aceia pe care i-a câştigat ca plată a multor dureri. Trebuie totuşi să luăm în considerare că scena descrisă aici se desfăşoară pe pământ. Domnul domneşte peste poporul Israel iarăşi unificat, dar şi peste întreg pământul. „Cine se va sui pe muntele Domnului?” Acela care trăieşte în dreptate practică. Vedem aici că, în dispensaţiile anterioare, şi anume înainte de lege, sub lege şi în timpul harului trebuia împlinită o precondiţie: cine doreşte să se apropie de Dumnezeu, trebuie să caute sfinţenia.

Psalmul 25:

Versetele 1-3: Psalmii 16-24 au ca subiect principal pe Mesia; aici, dimpotrivă, este vorba de rămăşiţa din poporul Israel la scurt timp înainte de venirea Împăratului pentru ridicarea împărăţiei Sale. Totuşi, este o îmbărbătare pentru noi că în unele privinţe putem aplica la noi cuvintele psalmilor. „La Tine, Doamne, îmi înalţ sufletul.” La cine să ne ducem dacă nu la Dumnezeu, pe care Îl cunoaştem ca Tatăl nostru? În El ne punem încrederea. Oamenii, împrejurările şi vremurile se pot schimba, dar nu dragostea, bunătatea şi harul Dumnezeului nostru; de aceea „niciunul din cei care Te aşteaptă pe Tine nu va fi dat de ruşine”. Încrederea este de mare importanţă în viaţa credinciosului. Domnul nu ne-a promis că va asculta imediat, în toate împrejurările, rugăciunile noastre. El ne lasă uneori să aşteptăm - El încearcă credinţa noastră. Fericiţi suntem numai atunci când nădăjduim în El fiind conştienţi că El, în înţelepciunea Sa, conduce lucrurile aşa cum este bine pentru noi.

Versetele 4-5: Versetele 4-5 dau expresie dependenţei, acelei dependenţe care ar trebui să-l caracterizeze tot timpul pe credincios. Domnul Iisus a fost tot timpul Omul dependent; El aştepta indicaţia Tatălui Său atât în cuvânt, cât şi în faptă, iar noi trebuie să-L imităm. Opusul dependenţei este voinţa proprie, despre care Cuvântul spune: „ ...încăpăţânarea este ca nelegiuirea şi ca închinarea la idoli” (1. Samuel 15:23 ). Voinţa proprie îi caracterizează pe oamenii din lume, dar nici noi cei credincioşi nu suntem eliberaţi de ea. Câtă durere ne-am cauzat prin faptul că nu ne-am rugat ca psalmistul: „Fă-mi cunoscut căile Tale, Doamne, învaţă-mă cărările Tale!“ Pe aceste cărări, carnea nu găseşte nici o satisfacţie, dar sufletul este binecuvântat din plin. Aceasta este calea pe care Însuşi Păstorul cel bun a mers şi pe care doreşte să conducă oile Sale; El le conduce pe cărări ale dreptăţii datorită Numelui Său. Aceasta înseamnă siguranţă şi fericire deplină în părtăşia cu Domnul. De aceea să ne rugăm împreună cu David: „Condu-mă în adevărul Tău şi învaţă-mă...”

Versetele 6-11: În acest psalm vedem ca într-o oglindă gândurile şi încercările unui israelit evlavios. El se ruga corespunzător luminii pe care o avea. El nu cunoştea iertarea aşa cum o cunoaştem noi, dar nădăjduia în bunătatea lui Dumnezeu. În ceea ce ne priveşte, noi ştim, bazându-ne pe lucrarea Domnului Iisus, că toate păcatele noastre sunt iertate. Ştim de asemenea că, dacă am păcătuit şi ne mărturisim păcatele, El ni le iartă (1. Ioan 1:9 ). Astfel, noi ne aflăm în această privinţă pe un alt teren decât David, care a scris acest psalm. Din versetul 8 cunoaştem gândirea lui Dumnezeu faţă de păcătos; El îl iubeşte şi vrea să-i arate calea pe care trebuie să meargă. Nu este aceasta ceea ce a făcut El şi cu noi? Pe când eram încă departe, El ne-a căutat şi ne-a condus pe calea credinţei. Odată ajunşi aici, El ne învaţă cum trebuie să umblăm pe această cale.

Versetele 12-13: În versetele 8-12 observăm că mai întâi li se arată păcătoşilor calea, apoi cei smeriţi sunt învăţaţi de Dumnezeu calea Sa; mai departe citim că toate cărările Domnului sunt îndurare şi adevăr pentru cei care păzesc legământul Său şi mărturiile Sale. La sfârşit vedem că omul care se teme de Domnul este învăţat ce cale să aleagă. Cine ar putea măsura ce cuprinde în sine acest verset 12? Teama de Dumnezeu stă aici în prim-plan. Ea este baza pe care Dumnezeu poate zidi lucrarea Sa. Dacă umblăm în frica Sa, în teamă de El, Îi dăm ocazia şi posibilitatea de a ne îndruma. El vrea să ne sfătuiască (a se compara Psalm 32:8); depinde de noi, dacă Îi dăm posibilitatea să facă aceasta stând în apropierea Sa. Probabil, am apucat câteodată pe un drum greşit şi astfel am ajuns în greutăţi şi necazuri. De toate acestea n-am fi avut parte, dacă ne-am fi lăsat conduşi de teama de Dumnezeu.

Versetele 14-22: Aici avem un alt rezultat preţios al unei vieţi trăite în teamă de Dumnezeu. Cel care trăieşte în teamă de Dumnezeu nu este numai îndrumat cu privire la calea pe care trebuie să o aleagă; el nu numai că trăieşte în bunătate, ci ce este mai important: Domnul Se destăinuie celor care se tem de El. În nota de la subsol citim o completare preţioasă la cuvântul a se destăinui, şi anume: „comunică intim, confidenţial”. Ce rezultate binecuvântate are o umblare în teamă de Dumnezeu! Ce poate fi mai frumos decât ca Domnul să-l facă pe credincios un confident al Său? Avem un exemplu la Avraam (a se vedea Geneza 18:17 ). Nu este măreţ şi minunat că Dumnezeu Creatorul vrea să fie în legătură cu omul? El Însuşi pune însă condiţia pentru a putea avea loc această legătură, şi anume sfinţenia (a se vedea 1. Petru 1:15-16 ). „Domnul Se destăinuie celor care se tem de El” înseamnă deci că El vorbeşte cu aceia care evită răul sub orice formă şi trăiesc în judecată de sine, sau cu alte cuvinte: rămân în Iisus (Ioan 15:4 ). „Taina Domnului” cuprinde un domeniu larg. Pentru noi poate fi vorba de o mai bună cunoaştere a Domnului Iisus, ca la Maria din Betania; ea stătea la picioarele Sale şi savura o părtăşie cu El, cum niciun ucenic nu cunoscuse (Ioan 12:1-8 ). Comunicarea intimă cu Domnul cuprinde în ea şi încrederea în El, o încredere care lasă totul în seama iubirii şi a bunătăţii Sale. Vedem această încredere şi în versetele 15-22. În zile bune, ca şi în zile rele, sufletul care se încrede în El este liniştit. Chiar dacă duşmanul reuşeşte să cauzeze răul, cel care se încrede în Domnul spune: „pentru că El (Domnul) îmi scoate picioarele din cursă.” Câţi nu rostesc din inimă, în singurătatea lor, cuvintele din versetul 16! Ei ştiu că există Unul care a fost singur ca niciun om pe pământ (a se vedea Psalm 102:6-7). Şi noi ne putem ruga: „Întoarce-Te spre mine şi îndură-Te de mine, pentru că sunt singur şi întristat.”

Psalmul 26:

Cuvântul: „Judecă-mă”, care înseamnă: „Rosteşte sentinţa asupra mea”, a putut fi exprimat numai de un bărbat care a avut o conştiinţă bună înaintea lui Dumnezeu. Aceasta nu vrea să însemne că David a fost fără vină; dar când păcătuia, recunoştea şi îi părea rău de greşelile sale. El spune mai departe: „Cercetează-mă, Doamne, şi încearcă-mă.” Vedem aici legătura frumoasă a unui suflet cu Dumnezeu, în faţa căruia nu vrea să ascundă nimic. Dumnezeu ia cunoştinţă de tot ce se întâmplă în viaţa noastră; acţiunile noastre, ba chiar şi gândurile noastre ascunse Îi sunt cunoscute; dar El vrea ca noi să recunoaştem înaintea Lui când păcătuim. Versetele 6-7 ne dau un indiciu cu privire la adorare şi cum trebuie să aibă loc aceasta. Altarul vorbeşte despre lucrarea Mântuitorului pe Golgota, unde El Şi-a dat viaţa pentru noi şi în acelaşi timp L-a preamărit pe Dumnezeu. Adoratorul se apropie cu mâini curate (judecată de sine); el înconjoară altarul, sau altfel spus: el admiră lucrarea Domnului în aspectele şi în dimensiunile ei diferite, iar rezultatul este întotdeauna laudă şi adorare.

Psalmul 27:

Versetele 1-2: În acest psalm vedem încrederea lui David faţă de Dumnezeu. El era înconjurat de duşmani, dar în prezenţa lui Dumnezeu se simţea în siguranţă. În jurul lui putea să domnească întunericul, dar el se bucura de lumină, căci Domnul era lumina sa şi mântuirea sa, adică scăparea sa în mijlocul multor pericole care îl înconjurau. Noi cunoaştem puţin despre toate mijloacele pe care le foloseşte duşmanul nostru, diavolul, pentru a ne face rău. Dar fiecare credincios care stă în apropierea Domnului, poate spune: „De cine să mă tem?” El se află sub ocrotirea Aceluia care este mai puternic decât duşmanul. Cuvintele versetului 2 s-au împlinit când Domnul Iisus a mers înaintea duşmanilor săi în grădina Ghetsimani. Ei veneau pentru a-L prinde. Dar când El a rostit Numele Său: „Eu sunt” (a se vedea Exod 3:14 ), ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. Chiar dacă cuvintele acestui verset nu se împlinesc cu privire la noi cuvânt cu cuvânt, putem totuşi să ştim că duşmanul şi cei care îl ajută pe el trebuie să fugă, când ne adăpostim în Iisus.

Versetele 3-4: David a trăit de mai multe ori ceea ce descrie el în versetul 3 al acestui psalm. Oştiri adverse puternice veneau împotriva lui, dar ele nu puteau să-l îngrozească; el se încredea în Domnul şi ştia că nu i se va întâmpla niciun rău. În versetul 4 face cunoscută taina siguranţei şi a puterii sale: locuirea în Casa Domnului. Dar mai înainte spune: „Un lucru l-am cerut Domnului, pe acesta îl voi căuta.” Să rămânem o clipă la această expresie. Cuvintele „un lucru” subliniază importanţa pe care o avea respectiva cerere pentru David. Între multele lucruri care îl interesau, exista unul care întrecea toate celelalte în valoare: apropierea Domnului în casa Sa. Găsim aceste cuvinte „un lucru” şi în Luca 10:41-42 şi Filipeni 3:13 , de asemenea în legătură cu Persoana Domnului. Pe baza acestor trei locuri din Scriptură, Duhul Sfânt ne face atenţi asupra unui lucru care este necesar, şi anume şederea la picioarele Domnului Iisus şi admirarea frumuseţilor Sale. „Un lucru i-am cerut Domnului, pe acesta îl voi căuta.” David ne dă aici o lecţie importantă în legătură cu rugăciunea. El nu s-a mulţumit să exprime rugăciunea înaintea lui Dumnezeu, ci a căutat să facă ceea ce a cerut. Nu ne-am surprins pe noi înşine deseori că ne-am rugat pentru ceva şi am acţionat ca şi cum rugăciunea noastră nu ar fi importantă? Aici, o mică ilustrare din viaţa de fiecare zi: în rugăciunea de dimineaţă, tatăl unei familii exprimă dorinţa ca el şi cei prezenţi să-L preamărească pe Domnul printr-o umblare în teamă de Dumnezeu, prin blândeţe şi aşa mai departe. După aceea plecă la treabă însoţit de un oaspete. Dar curând se observă la el o proastă dispoziţie, iar oaspetele spuse mirat: „N-aţi luat în serios rugăciunea de la începutul acestei zile?” Acel frate se rugase într-adevăr pentru ceva, dar nu căutase să facă ceea ce ceruse de la Domnul. Să învăţăm şi în această privinţă de la David!

Versetul 5: Credinciosul care realizează în viaţa sa cuvintele versetului 4, poate să se bucure de o siguranţă desăvârşită. În ziua cea rea este în siguranţă în coliba Domnului. O colibă oferă puţină protecţie pentru cel care este în pericol; dar aici este coliba Sa, cortul Său. El reprezintă adăpostul. Cine ar putea să se atingă de acela care este adăpostit la El şi în El? Pentru noi, adăpostirea în coliba Sa include preocuparea cu Persoana Domnului Iisus. În apropierea Sa putem să avem parte de experienţe preţioase, şi anume că lucrurile lumii, cu care duşmanul vrea să ne încerce, şi-au pierdut valoarea şi farmecul. Ce sunt aşa-numitele bucurii care îi ţin pe oameni în vraja lor, pentru acela care a văzut şi a savurat ceva din frumuseţile Domnului Iisus? Înălţat pe o stâncă, ademenirile acestei lumi nu pot să-i facă nimic; partea sa este linişte şi siguranţă, bucurie în părtăşia cu Domnul.

Versetul 6: Acest verset reprezintă rezultatul final al experienţelor lui David din versetele anterioare. El L-a cunoscut pe Domnul în diverse relaţii. El era lumina sa şi mântuirea sa; El era tăria vieţii lui şi în El a găsit un adăpost desăvârşit. După ce a privit frumuseţea Domnului, cum să nu Îl laude şi să nu-L adore? Cuvintele acestui verset vorbesc despre adorare, despre ţinta la care doreşte să-i conducă Domnul pe ai Săi. Din nefericire, doar puţini înţeleg intenţia Sa în această privinţă, şi totuşi multe exemple din Sfânta Scriptură indică spre aceasta. Viaţa lui Iacov ilustrează clar acest gând: la sfârşitul alergării sale a devenit un adorator. Un alt exemplu găsim în Ioan 4 , unde Domnul îi vorbeşte despre adorare unei femei abia trezită din viaţa în păcat. Jertfele în strigăte de bucurie se aduc în „cortul Său“, adică în apropierea Sa. Atunci lăsăm să treacă prin faţa ochilor noştri dragostea, lucrarea şi suferinţele Mântuitorului nostru şi admirând harul lui Dumnezeu faţă de noi, cântăm cântări de laudă şi de adorare spre mărirea Lui.

Versetele 7-9: Acum trebuie să percepem o schimbare în gândurile lui David. El trece prin încercări sufleteşti şi strigă către Domnul: „Îndură-Te de mine şi răspunde-mi.” Cât de uşor poate să aibă loc o astfel de schimbare în viaţa unui credincios! Din nefericire, nu stăm mereu pe înălţimea credinţei şi în savurarea apropierii Domnulului, aşa cum reiese acest lucru din versetele 1-6. Lipsa de veghere, împrejurările nefericite înăbuşe strigătul de bucurie. Totuşi, aici vedem un suflet care caută ajutorul numai la Domnul; acest lucru este foarte important. Tindem foarte uşor să privim cu teamă în jur şi să ne încredem în oameni. Aici însă privirea este îndreptată numai spre Domnul. „Inima mea spune din partea Ta: căutaţi faţa Mea. Voi căuta faţa Ta, Doamne!” David se gândea poate că există ceva între el şi Dumnezeu şi că Dumnezeu Şi-a ascuns acum faţa de la el; de aceea rosteşte rugăciunea din versetul 9. Ştim totuşi că El nu-Şi întoarce faţa de la noi, chiar dacă merităm o pedeapsă. Iubirea Sa este neschimbată, iar harul Său este totdeauna acelaşi faţă de noi. Ce certitudine preţioasă!

Versetele 10-14: Oricât de grele au fost împrejurările, încrederea lui David în Dumnezeu nu a slăbit: „Dacă m-ar părăsi tatăl meu şi mama mea, Domnul mă va primi.” Ce siguranţă preţioasă! O asemenea încredere ne impulsionează şi pe noi; ne lăsăm aşa de uşor influenţaţi de împrejurări şi acţionăm câteodată ca şi când nu am avea un Tată în cer. David a trăit fiind conştient de apropierea Domnului; versetele anterioare dovedesc acest lucru. Cine se află în legătură strânsă cu Dumnezeu, doreşte mereu să meargă calea care Îi este plăcută Lui: „Doamne, învaţă-mă calea Ta şi condu-mă pe cărarea cea dreaptă”, şi David adaugă: „din cauza vrăjmaşilor mei”. Cei care pândeau, aşa cum citim în nota de la subsol, aşteptau clipa eşecului său. Acum, aceşti oameni răi trebuiau să vadă că acela care se încrede în Domnul este condus şi ocrotit de El. În versetul 13, care este neterminat, David exprimă un gând care pare să se întindă peste timpul vieţii sale pământeşti. El s-a încrezut în Domnul şi pentru lumea cealaltă.

Psalmul 28:

În acest psalm găsim două lucruri, care aveau o mare însemnătate în viaţa lui David, şi anume strigătul cu ardoare în timpuri de strâmtorare, apoi răspunsul din partea Domnului. Şi aici îl vedem încrezându-se în Dumnezeu. Există însă o deosebire între ceea ce cunoşteau credincioşii vechi-testamentali şi învăţătura Noului Testament. David spune: „Nu Te întoarce de la mine tăcând, ca nu cumva, dacă păstrezi tăcere faţă de mine, să ajung asemenea celor care coboară în groapă.” Prin harul care l-am aflat în Hristos Isus, ştim că Dumnezeu nu Se va întoarce de la noi niciodată, nici atunci când am păcătuit. Dumnezeu ne vede în Fiul Său, şi dacă ne-am îndepărtat de El, putem să găsim calea de întoarcere la El în judecată de sine. În versetele 7-9 vedem răspunsul lui Dumnezeu la rugăminţile lui David. Ascultarea rugăciunii sale produce în inima sa laudă faţă de Dumnezeu. Să nu uităm nici noi să mulţumim, când Tatăl ceresc răspunde la rugăciunile noastre!

Psalmul 29:

Ultimul verset al acestui psalm ne arată Israelul sub sceptrul îm-păratului său în Împărăţia de o mie de ani, unde va fi binecuvântat cu pace. „Fiii celor puternici” sunt invitaţi să-i dea împăratului glorie şi tărie (versetele 1-2). El le vorbeşte prin minunile din creaţia Sa, dar şi prin glasul Său pe ape. Acest glas este puternic şi măreţ, de exemplu în furtună şi în fulger, o limbă a lui Dumnezeu înţeleasă de toţi oamenii. Ştim că apele mari în limbajul Sfintei Scripturi reprezintă simbolic naţiunile şi popoarele (a se vedea Apocalipsa 17:15 ). De asemenea, cedrii Libanului sunt o imagine despre ceva măreţ şi grandios (Isaia 2:12-13 ). Vedem prin aceasta în acest psalm, invitaţia persistentă către toţi oamenii să se supună Domnului. Îndemnul din versetul 2 se referă şi la ei. Văzând măreţia şi maiestatea lui Dumnezeu, locuitorii pământului trebuie să-L adore în splendoare sfântă.

Psalmul 30:

Versetele 1-5: Aici este vorba de două feluri de bunăstare. În primele versete este vorba de partea credinciosului care se bucură de mântuirea sa în Domnul, în timp ce următoarele versete vorbesc de o prosperitate exterioară. Bucuria celui care se odihneşte în Domnul, Mântuitorul său este adâncă şi întemeiată pe stâncă. Ea nu depinde de împrejurările exterioare şi durează chiar şi atunci când apele încercării se înalţă. Apostolul Pavel în închisoarea din Roma este un exemplu în acest sens. Din cuvintele lui David din versetele 2 şi 3 deducem că s-a aflat în mare necaz, dar a strigat către Dumnezeu care l-a vindecat şi i-a scos „sufletul din Locuinţa morţilor”, din groaza unei morţi apropiate. Această salvare i-a dat motiv de mulţumire şi de laudă. Versetul 5 exprimă felul de a fi al lui Dumnezeu. El este dragoste. El arată cu plăcere alor Săi favoarea Sa. Judecata este însă o lucrare neobişnuită pentru El (a se compara Isaia 54:7-8 ).

Versetele 6-7: „Şi eu, când îmi mergea bine, spuneam: Niciodată nu mă voi clătina.” Aceste cuvinte fac aluzie la faptul că bunăstarea exterioară poate deveni o cursă pentru credincios. Cuvântul „bunăstare” este tradus şi cu: fără griji. Dacă totul merge după dorinţă, o asemenea stare se poate uşor instala. Se simte mai puţin necesitatea de a sta în apropierea Domnului şi de a cere totul de la El, ca în timpurile de necaz şi lipsă. Cât de uşor se strecoară de asemenea aroganţa şi orgoliul: „Niciodată nu mă voi clătina.” Bunăstarea exterioară poate fi atât rezultatul unei căi proprii, cât şi un semn al favorii lui Dumnezeu. La David, era o favoare din partea lui Dumnezeu, dar s-a dovedit ca fiind o cursă pentru el. De aceea Dumnezeu a trebuit să-l lase în voia sa pentru un timp. Dar David a simţit aceasta ca o încercare dureroasă, de aceea se plângea: „Ţi-ai ascuns faţa, am fost tulburat.” Este bine când credinciosul nu trece neglijent cu vederea, când ceva nu este în ordine între el şi Domnul.

Versetele 8-12: Versetul 9 trezeşte impresia, aşa cum am văzut deja în versetul 3, că David era aproape de moarte din cauza unei boli sau a unui mare pericol. Cât de diferit vorbeşte el acum faţă de înainte, când spunea: „Niciodată nu mă voi clătina”! El a regăsit legătura cu Dumnezeu şi acum putea exclama: „Tu mi-ai schimbat jalea în veselie ... m-ai încins cu bucurie.” Vedem în acest exemplu ceva despre binecuvântarea care este în legătură cu pedeapsa. La David, cauza pentru aceasta a fost o îndepărtare momentană de Dumnezeu, o anumită nepăsare. Dumnezeu nu poate să-Şi găsească plăcerea într-o asemenea stare, şi de aceea foloseşte adesea încercări pentru a ne reabilita. El are în vedere bunăstarea noastră duhovnicească. El vrea să ne vadă într-ade-văr fericiţi, şi pentru a atinge acest scop, trebuie să ne ia pentru un timp acel „ceva” care ocupă un loc prea mare în viaţa noastră.

Psalmul 31:

Versetele 1-4: David descrie aici experienţele sale din timpurile de mare tristeţe. El a trecut prin multe încercări. Cuvintele sale sunt pentru noi importante, căci toţi întâlnim încercări pe cale. La David vedem în primul rând supunere faţă de căile de conducere ale lui Dumnezeu. Duşmanii săi i-au pus pe ascuns o cursă, prin care vroiau să-l ducă la cădere (a se compara 1. Samuel 18:21 ), dar el nu s-a oprit la răuta-tea lor, ci a încredinţat totul în mâna Dumnezeului său. Găsim aici un principiu de mare însemnătate. Nu rareori se întâmplă să avem şi noi de suferit din cauza nedreptăţii celor ce ne înconjoară. Cum ne comportăm noi într-un astfel de caz? Cât de uşor se ridică amărăciunea în inimile noastre! Dar dacă încercăm să vedem în aceasta mâna Domnului, atunci învăţăm să biruim sentimentele noastre. Asemenea mijloace sunt uneori necesare pentru educarea noastră. Dacă am recunoscut aceasta, atunci suntem în stare să-i mulţumim Domnului pentru conducerea Sa.

Versetele 5-8: Versetul 5 ne aminteşte de cuvintele Domnului Iisus la cruce. După ce a aflat măsura cea mai mare de duşmănie şi răutate din partea oamenilor, Şi-a predat duhul în mâinile Tatălui Său (Luca 23:46 ). El este exemplul nostru desăvârşit în legătură cu comportamentul nostru faţă de cei care ne doresc răul. Cât de mult a suferit El din partea duşmanilor Săi, şi totuşi nu vedem la El nicio urmă de amărăciune sau de răzbunare! David descoperă în acest psalm, chiar dacă într-un mod nedesăvârşit, o gândire asemănătoare cu a Domnului nostru. El s-a arătat faţă de Saul, duşmanul său cel mai mare, totdeauna ca având gânduri bune şi a lăsat în seama lui Dumnezeu judecata asupra acestuia (1. Samuel 26:9-11 ). El spune în versetul 6: „Urăsc pe cei care se alipesc de idoli deşerţi.” Cu aceasta era în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu. Apoi în versetul 7 îl auzim cântând de bucurie despre bunătatea lui Dumnezeu în mijlocul nenorocirii sale. Sufletul său a fost năpăstuit, dar s-a încrezut în Domnul şi a putut să-L laude: „ ...mi-ai pus picioarele la loc larg.“

Versetele 9-14: Caracterul de bază al acestui psalm - câştigă mereu superioritatea, şi anume încrederea în Dumnezeu. Această încredere s-a adeverit în toate necazurile şi durerile, pe care le descrie aici psalmistul. Duhul Sfânt se serveşte de el pentru a ne îndrepta privirile spre Acela care era „Om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa” (Isaia 53:3 ). La tot pasul Îl întâlnim pe El în psalmi. Dacă evangheliile ne aduc înaintea ochilor viaţa Sa de aici, de jos şi minunile şi semnele Sale, psalmii ne oferă o privelişte a încercărilor sufletului Său, iar David este, aşa cum deja am accentuat adesea, un exemplu al Său în multe privinţe. După un timp de necaz şi groază, pe care David îl descrie în versetele 9-13, îl auzim spunând: „Dar eu mă încred în Tine, Doamne; eu spun: Tu eşti Dumnezeul meu!” Este frumos să vedem că încrederea sa faţă de Dumnezeu nu a scăzut în nici un fel. Cum stau lucrurile cu noi, când se apropie încercări şi duşmănie din partea celor ce ne înconjoară?

Versetele 15-18: Ca David, şi noi putem spune: „Zilele mele sunt în mâna Ta...” Noi nu suntem lăsaţi în voia proprie; Unul veghează asupra noastră, dar nu numai în clipa prezentă, ci şi cu privire la viitor. Trăim într-o lume plină de pericole. Cât de mângâietor este faptul să ştim că Domnul are în mâna Sa soarta noastră! El o va schimba întotdeauna spre binele nostru. El poate face acest lucru, căci El este Cel Atotputernic, Cel Atotştiutor, care cunoaşte dinainte tot ce se va întâmpla în viitor. El vrea să facă acest lucru, pentru că ne iubeşte; de asemenea, El ne trimite dinainte harul Său, ca să nu ni se întâmple nicio nenorocire. Da, siguranţa că zilele noastre sunt în mâna Sa, este preţioasă pentru fiecare copil al lui Dumnezeu care este gata să accepte ca mersul vieţii sale să-L hotărască Tatăl său. În savurarea acestei realităţi, sufletul se simte adăpostit; el ia din mâna Sa indife-rent ce va veni şi se bucură în lumina Feţei Sale.

Versetele 19-24: Versetul 19 ne arată ceva despre bogăţiile care sunt legate de teama de Dumnezeu. Dumnezeu este bun faţă de toţi oamenii (Romani 2:4 ); aceasta este bunătatea în sensul general. Dar în acest verset se spune: „Ce mare este bunătatea Ta pe care ai păstrat-o pentru cei care se tem de Tine.” Există deci o măsură deosebită de bunătate pentru cei care înaintează în teamă de Dumnezeu. Să ne gândim mai mult la ea! În versetul 20 găsim o altă latură preţioasă, care este în legătură cu teama de Dumnezeu. Chiar dacă stăm departe de rău, se poate întâmpla ca oamenii să vorbească rău despre noi; dar ce bine ne face să citim aici: „îi ocroteşti într-o colibă de limbile puse pe ceartă”. Astfel putem să lăsăm liniştiţi în seama Domnului situaţia noastră; la timpul Său, El ne va dezvinovăţi. Este important ca nu noi să ne apărăm; dacă ne batem cu pumnul în piept cu privire la dreptul nostru, obţinem mai degrabă opusul la ceea ce am dorit. Psalmul se încheie cu îndemnul de a nădăjdui în Domnul şi de a prinde curaj.

Psalmul 32:

Versetele 1-4: Acest psalm este înrudit cu Psalmul 51 . David a scris ambii psalmi după păcatul său grav cu Bat-Şeba, şi în amândoi psalmii găsim expresia unei adevărate păreri de rău şi smeriri. El începe psalmul cu cuvintele: „Ferice de acela a cărui fărădelege este iertată, al cărui păcat este acoperit!” El se bucură că nedreptatea sa este iertată şi se odihneşte acum în bunătatea lui Dumnezeu, care nu-i socoteşte păcatul. Dar el a trebuit să treacă înainte prin încercări adânci ale sufletului, căci nu există odihnă pentru un credincios care vrea să-şi ascundă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor fărădelegile. Acest lucru l-a făcut David până când Natan, trimis de Dumnezeu, i-a pus înaintea ochilor păcatul său îngrozitor şi i-a trezit conştiinţa (2. Samuel 12 ). Această întâmplare este pentru noi de mare învăţătură. Nu ni s-a întâmplat uneori să ascundem o greşeală împotriva fraţilor sau împotriva altcuiva ruşinându-ne să o recunoaştem? Care a fost atunci rezultatul? Nu am fost liberi nici în faţa lui Dumnezeu, nici în faţa oamenilor. David descrie aici ce s-a întâmplat în sufletul său, înainte de a-şi recunoaşte păcatul. Într-adevăr, o stare de plâns! El nu avea odihnă nici ziua, nici noaptea; conştiinţa îl acuza de adulter şi omor, şi simţea dezaprobarea lui Dumnezeu apăsând asupra sa. Avem aici un exemplu despre păcat şi urmările lui. Diavolul este un stăpân aspru; el îi ispiteşte pe oameni prin plăcere, iar după ce aceasta a fost împlinită, lasă prada în voia proprie. Vai de credinciosul care se lasă prins în mrejele lui! Unii au căzut în plasa lui, au savurat pentru o clipă bucuria sa sumbră şi au ajuns în nenorocire. Păcatul, indiferent că este mare sau mic, are ca urmare întotdeauna pierderea părtăşiei cu Domnul. David a simţit această pierdere ca insuportabilă. Dacă spune: „mi s-a schimbat vigoarea în seceta verii”, atunci se gândea la faptul dureros că legătura cu Dumnezeul său era întreruptă. De am fi la fel de sensibili ca David!

Versetul 5: Ferice de credinciosul care este conştient de întreruperea părtăşiei cu Dumnezeu şi care din această cauză nu poate să reziste mult timp în această stare. Întreruperea părtăşiei este observată numai de aceia care au cunoscut cât de preţioasă este această părtăşie. David aparţinea de aceştia; mulţi dintre psalmii săi mărturisesc despre bucuria pe care o savura înaintea feţei Domnului. Cum stau lucrurile la noi cu privire la întreţinerea părtăşiei cu El? Mă tem că unii credincioşi s-au ocupat rareori cu acest subiect. Mulţi dintre ei se mulţumesc cu mântuirea, pe care au primit-o prin credinţa în Domnul Iisus, însă rareori se opresc înaintea Persoanei Sale pentru a-L cunoaşte mai bine pe El şi pentru a avea un schimb de gânduri cu El. Pentru a putea savura din nou o asemenea legătură cu Dumnezeu, David şi-a recunoscut păcatul; el nu şi-a acoperit prea mult timp greşelile. Rezultatul binecuvântat nu s-a lăsat aşteptat, căci el adaugă: „Şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu.”

Versetele 6-7: David a regăsit părtăşia cu Dumnezeul său; rugăciunea sa nu mai era stingherită. El nu a vrut doar să rostească cuvinte înaintea lui Dumnezeu, ci şi să aibă siguranţa că rugăciunea sa este ascultată de Domnul. El dorea mult să poată purta imediat un dialog cu El. Acest lucru este însă posibil numai când nu există nici o piedică între suflet şi Dumnezeu. Restabilirea părtăşiei cu El în legătură cu rugăciunea este foarte importantă. La David nu era vorba numai de rugăciunea din obişnuinţă, cum din păcate aşa de uşor se poate întâmpla la noi. Aşa cum arată aceste versete, el se afla într-o legătură strânsă cu Dumnezeu. Cuvintele lui lasă să se recunoască o libertate deplină faţă de Dumnezeu, după ce şi-a recunoscut păcatul (a se compara Psalm 51:4). O astfel de libertate este posibilă numai atunci când tot ce stă în calea părtăşiei cu Domnul este pus în ordine. Cât de importantă este recunoaşterea păcatului şi ce lucrează aceasta, vedem în cuvintele lui David din versetul 7: „Tu mă înconjori cu cântări de mântuire” - aceasta înseamnă o relaţie nestingherită cu Dumnezeu.

Versetele 8-11: În versetul 8 nu mai este David cel care vorbeşte, ci Dumnezeu. El ne vorbeşte şi nouă aici; ar fi bine dacă am pune la inimă cuvinte-le Sale; ele sunt de cea mai mare însemnătate pentru fiecare credincios. Am mers întotdeauna pe calea pe care ar fi trebuit să mergem? Ah, cu câte dureri s-au străpuns unii credincioşi, în timp ce au mers pe o cale aleasă de ei înşişi! Domnul spune: „Eu te voi instrui şi te voi învăţa calea pe care trebuie să mergi; Eu te voi sfătui, având ochiul Meu asupra ta.” El vrea să ne conducă, dar important este ca noi să privim la El şi în acelaşi timp să observăm privirea Sa care ne indică direcţia. Aceasta este posibil numai atunci când părtăşia cu El este netulburată. Când părtăşia lipseşte, atunci suntem „ca un cal sau ca un catâr, care n-au pricepere”. Chiar şi într-un astfel de caz, Domnul vrea să ne arate calea, dar atunci trebuie să aplice severitatea, trebuie să ne pună frâul şi zăbala. După cum vedem, psalmul acesta conţine învăţături preţioase pentru noi toţi. Să facem cum ne învaţă el!

Psalmul 33:

Versetele 1-9: Aici stă înaintea noastră rămăşiţa lui Israel în împărăţia de o mie de ani. Ca şi David, aceasta va putea privi înapoi la iertarea din partea lui Dumnezeu. Locuind în ţara părinţilor, rămăşiţa va intona o cântare nouă, cântarea deplinei salvări şi eliberări de duşmanii săi. Vedem aici o anumită asemănare cu ceea ce ne aşteaptă pe noi. Ţara cerească dorită stă înaintea noastră, şi, în curând, eliberaţi de o lume duşmănoasă, vom cânta sus cântarea cea nouă (Apocalipsa 5:9 ). În versetele 6, 7 şi 9, psalmistul vorbeşte despre lucrările creaţiei. Pentru credincios, apariţia acestora nu reprezintă o greutate; el se bazează pe Sfânta Scriptură şi astfel înţelege că „cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului”. Nu tot aşa cei necredincioşi; gândurile lor cu privire la aceasta sunt doar ipoteze şi o cercetare după lucruri pe care ei nu le pot înţelege, pentru că Îl dau deoparte pe Dumne-zeu şi puterea Sa. Dar ce preţios şi simplu este să poţi să spui cu psalmistul: „Pentru că El a spus şi a fost; El a poruncit şi aceea a luat fiinţă.”

Versetele 10-12: Sfatul neamurilor nu se va împlini, pentru că în tot ce fac, Îl dau deoparte pe Dumnezeu. Dar „sfatul Domnului rămâne pentru totdeauna”. Ce preţios pentru noi să ştim acest lucru! Nu zidim pe cuvântul oamenilor, ci pe Acela care nu poate minţi. Este important să accentuăm că împlinirea sfatului Domnului aici ca şi în general este un rezultat al lucrării lui Hristos la cruce. El a fost trimis în această lume „după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 2:23 ), ca să se împlinească tot ce Şi-a propus. Domnul Însuşi le-a prezentat acest adevăr ucenicilor Săi (a se vedea Luca 24:7, 26, 44-46 ). Întemeierea Bisericii, viitorul Israelului în împărăţia de o mie de ani, cerul nou şi pământul nou - toate se bazează pe învierea Sa. Cât de minunat este Domnul nostru, pentru că a venit pe pământ şi a împlinit voia lui Dumnezeu!

Versetele 13-22: Versetele 13 şi 14 exprimă un adevăr mare: Dumnezeu priveşte la toţi locuitorii pământului. Dar nu numai că El îi vede pe toţi, ci El şi cunoaşte gândurile lor (a se vedea Ioan 6:61 ; Luca 7:39-40 ). Iisus ştia ce se petrecea în inima acelora ce Îl înconjurau. El cunoaşte faptele, cuvintele şi gândurile noastre. Acest fapt ar trebui să ne dea mai mult de gândit. Versetul 18 conţine o constatare asemănătoare, totuşi înţelesul din el este un altul. Aici este vorba de o consecinţă a temerii de Dumnezeu. Plăcerea lui Dumnezeu se odihneşte peste cei care se tem de El; ochiul Său este îndreptat spre ei, pentru că ei nădăjduiesc în bunătatea Sa. Adevărul că Dumnezeu priveşte la noi nu are în sine nimic neplăcut pentru acela care umblă înaintea Lui; din contră, el spune: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile!” (Psalm 139:23). Sufletul se simte bine şi ocrotit la El; Domnul este scăparea celor ce se încred în El. „Sufletul nostru aşteaptă pe Domnul. El este ajutorul nostru şi scutul nostru.” Pe ceea ce se sprijină însă oamenii în general este un ajutor înşelător.

Psalmul 34:

Pentru a ne arăta că toate circumstanţele, inclusiv cele mai umilitoare, ne pot conduce, în final, la a-L binecuvânta pe Dumnezeu, Duhul S-a folosit de un episod neplăcut din istoria lui David (când şi-a schimbat purtarea înaintea lui Abimelec), pentru a-i dicta apoi cuvintele acestui psalm. Să-l imităm pe „acest întristat”. Să învăţăm, asemeni lui, să preamărim oricând şi oriunde Numele Dumnezeului nostru. În v. 11 Îl vedem pe Domnul cum, cu tandreţe, ne strânge în jurul Său, spunându-ne: „Veniţi, fiilor, ascultaţi-Mă…” El are un cuvânt de încurajare pentru fiecare dintre noi. Pe cel aflat în pericol îl linişteşte prin v. 7, 15 şi 17 (vezi Isaia 63.9). Un altul cunoaşte lipsuri materiale? El răspunde la îngrijorarea lui prin v. 9 şi 10. Cineva trece prin doliu sau prin durere? El îi arată la Cine se găseşte mângâierea (v. 18). Dorinţa Lui este să ne întărească încrederea în Tatăl Său, astfel încât să-L lăudăm împreună cu El (v. 3). Gustaţi - ne spune El - cât de bun este Domnul (comp. cu 1 Petru 2.3). Dar Domnul ştie că avem nevoie şi de îndemnarea Sa, de aceea ne îndeamnă: „Păzeşte-ţi limba de rău, … depărtează-te de rău şi fă binele, … caută pacea şi urmăreşte-o” (v. 13,14; vezi 1 Petru 3.10-12). Petru, citând în epistola sa din Psalmul 34, nu preia şi partea cu care se încheie acest pasaj (v. 21), pentru că astăzi este ziua harului. Judecata anunţată în finalul psalmului urmează să vină.

Versetul 20: „El Îi păzeşte toate oasele, niciunul din ele nu este zdrobit” Acest psalm mesianic se deosebeşte de ceilalţi patru de dinainte pentru că aceia aveau în întregime înţeles mesianic, pe când în Psalmul 34 numai versetul 20 este o profeţie despre Hristos! Însă acest verset constituie o profeţie uimitoare, care descrie cu ce fel de moarte avea să moară Mesia. Cheia înţelegerii acestei profeţii o găsim în instrucţiunile despre Paşti, când niciun os al mielului nu trebuia să fie zdrobit (Exod 12.46). Fiecare detaliu al sărbătorii Paştilor este bogat în semnificaţii despre Domnul Iisus (1 Corinteni 5.7). Fiecare creştin cunoaşte semnificaţia de bază a sângelui mielului de Paşti, dar ce înseamnă că niciun os nu trebuia să-i fie zdrobit? În acest psalm este scris despre Mesia că Iahve „Îi păzeşte toate oasele, niciunul din ele nu este zdrobit”. Această profeţie este citată o singură dată în Noul Testament şi este semnificativ că ea apare în Evanghelia după Ioan. Aceasta este Evanghelia care Îl arată pe Hristos ca „Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1.29). Tot în această evanghelie, Paştile ocupă un loc mult mai important decât în celelalte trei. Multe dintre relatările din Evanghelia după Ioan sunt situate în timp în perioada mai multor sărbători ale Paştilor. Evanghelia după Ioan începe cu Ioan Botezătorul care mărturiseşte că Iisus era Mielul (Ioan 1.29) şi se încheie cu mărturia apostolului Ioan: „Dar, venind la Iisus, când au văzut că Acesta murise deja, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor, … pentru că acestea au avut loc ca să se împlinească Scriptura: Niciun os nu I se va zdrobi.” (Ioan 19.33,36). Soldaţii romani au zdrobit oasele picioarelor celor doi tâlhari ca să le grăbească moartea, dar nu şi picioarele Domnului Iisus, pentru că au văzut că murise deja. Nu un om I-a luat viaţa, ci El Şi-a dat-o de bunăvoie (Ioan 10.17,18). Într-adevăr, El a fost Mielul Pascal!

Psalmul 35:

Versetele 1-10: În acest psalm, David trăieşte ceva asemănător, chiar dacă într-o măsură slabă, ca rămăşiţa iudaică înainte de întemeierea împărăţiei de o mie de ani. Acei iudei vor găsi în acest psalm cuvinte pe care le vor rosti ei înşişi. Atunci vor putea spune: „Ceartă-te Tu, Doamne, cu cei care se ceartă cu mine; luptă-Te Tu cu cei care se luptă cu mine!” Ei nu se vor putea împotrivi unui duşman, care va fi mult mai puternic decât ei. De aceea Îi vor preda lui Dumnezeu cauza lor. Poate şi noi avem de suferit din când în când pe nedrept. Să învăţăm de la David să punem liniştiţi totul în mâinile Domnului! „Încredinţează Domnului calea ta şi încrede-te în El: şi El va lucre” (Psalmul 37:5 ). Ce linişte oferă aceste cuvinte inimilor noastre! „Şi sufletul meu se va veseli în Domnul, se va bucura de mântuirea lui.”

Versetele 11-28: În versetele 13 şi 14 avem iarăşi un exemplu de gândire nobilă a lui David faţă de împotrivitorul său. Aşa cum ştim din istoria sa, Saul a fost duşmanul său cel mai mare, dar în loc să se bucure de moartea sa, îl vedem plângând şi cântând o cântare de jale (2. Samuel 1:11-12,17-24 ). Aici, David este un exemplu pentru noi. Deseori ne vine greu să înăbuşim anumite sentimente, când le merge rău acelora care sunt rău-intenţionaţi faţă de noi. Versetul 21 ne aminteşte de Domnul Iisus în suferinţele Sale mari în mijlocul duşmanilor înverşunaţi (a se vedea Psalmul 22:13 ). Ei se bucurau, că în sfârşit este în mâinile lor. Răutatea lor satanică a ieşit la lumină în cuvintele: „Ha, ha! Ochiul nostru a văzut!” Domnul Iisus a suferit mult în timpul pribegiei Sale pe pământ, iar David a experimentat ceva asemănător. Dar aşa cum Iisus a pus totul în mâinile Tatălui Său, tot aşa a aşteptat şi David ziua, când Dumnezeu îl va elibera şi îl va îndreptăţi.

Psalmul 36:

Versetele 1-6: Faptele celui fărădelege, a omului care nu se interesează de Dumnezeu şi de Cuvântul Său, arată că nu există teamă de Dumnezeu înaintea ochilor săi. El acţionează după gândirea sa, ca şi când nu ar trebui să dea socoteală de faptele sale. Acest lucru ne pune pe gânduri în mod deosebit în timpul nostru cu privire la aceia care aparţin creştinătăţii. Nenumăraţi oameni din ţările creştine trăiesc în contact cu alţi creştini, posedă chiar o Biblie, totuşi îşi găsesc plăcerea în păcat; nu este teamă de Dumnezeu înaintea ochilor lor, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Credinciosul trebuie uneori să trăiască împreună cu astfel de oameni şi suferă văzând răutatea şi nedreptatea lor. Posibilitatea de a înlătura acestea nu stă în puterea lui; dar el are dreptul preţios să privească în sus şi să spună: „Doamne, bunătatea Ta este în ceruri; credincioşia Ta, până la nori.” Privirea sa găseşte un loc de odihnă acolo, unde răutatea şi duşmănia oamenilor nu pot ajunge. El poate să se încreadă prin credinţă într-o dreptate, care este asemenea munţilor lui Dumnezeu.

Versetele 7-8: David a suferit adesea din cauza nedreptăţii celor fărădelege, a nelegiuirii şi a înşelăciunii lor. Dar cu cât mai mare era nedreptatea lor, cu atât mai mult preţuia dreptatea lui Dumnezeu; şi cu cât se extindea mai mult răutatea lor, cu atât mai mult se gândea la bunătatea lui Dumnezeu. Probabil, unii credincioşi au trăit experienţe asemănătoare cu ale lui David. Nu este preţios gândul că avem în cer un Tată, care în opoziţie cu oamenii este desăvârşit de drept şi Se gândeşte în bunătatea Sa tot timpul la noi? „Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! Astfel, fiii oamenilor se adăpostesc la umbra aripilor Tale.” Dacă acest cuvânt are valabilitate pentru oameni în general, cu cât mai mult pentru noi, copiii Săi! Versetul 8 ne conduce un pas mai departe şi ne pune înaintea ochilor o desfătare, şi anume „grăsimea casei Tale” şi „râul desfătărilor Tale”. Credincioşii care cunosc ceva din părtăşia cu Domnul, au învăţat să preţuiască aceste lucruri; ei au voie să intre şi să se bucure în duhul, să se sature şi să se învioreze în aceste locuri binecuvântate.

Versetele 9-12: Versetul 9 cuprinde două adevăruri foarte importante: „la Tine este izvorul vieţii” şi „în lumina Ta vom vedea lumina”. Ce poate fi mai preţios decât viaţa? Fără aceasta, domneşte moartea şi pieirea veşnică, cu „viaţa” însă, o veşnicie de fericire. Credincioşii Vechiului Testament au avut desigur doar o imagine slabă despre ceea ce însemna pentru ei „viaţa”. Sigur, au ştiut că în Dumnezeu se află izvorul vieţii, dar o descriere mai amănunţită a acesteia nu au avut, pentru că Iisus, care este viaţa, nu fusese încă descoperit. Noi însă, care Îl cunoaştem, avem dreptul să privim prin lumina Noului Testament în comorile acestei vieţi. „În lumina Ta vom vedea lumina.” Înainte aparţineam de împărăţia întunericului; acum însă, prin credinţa în Domnul Iisus, care este de asemenea şi lumina, am devenit copiii luminii. Acum avem nevoie de lumină pe calea noastră pentru a şti cum să umblăm. Să ne ocupăm mult cu Domnul Iisus, şi atunci această lumină va fi partea noastră! Ne dăm suficient seama de importanţa acestui fapt în viaţa noastră zilnică? Totdeauna avem nevoie de lumină. Nu este suficient să ştim că Domnul este lumina. Fiecare are nevoie pentru sine de lumină în umblarea sa aici jos. Cum pot poseda această lumină, dacă nu stau în sfera luminii? Nu ne indică aceasta spre faptul că în Domnul Isus posedăm totul şi că fără El nu suntem în stare de nimic? De câte ori nu ni s-a întâmplat că am fost surprinşi în semiîntuneric, pentru că am acordat prea puţină însemnătate acestui verset! De aceea să dorim să-L cunoaştem tot mai bine pe Domnul Iisus şi să ne menţinem în apropierea Sa! El este adevărata lumină! Apoi vom afla pentru noi înşine adevărul acestor cuvinte: „Lumina este semănată pentru cel drept şi bucuria pentru cei drepţi cu inima” (Psalmul 97:11 ).

Psalmul 37:

Versetele 1-4: Acest psalm conţine câteva îndemnuri foarte importante pentru noi cu privire la gândirea care trebuie să ne caracterizeze. Primul este: „Nu te mânia din cauza celor care fac răul.” Se poate uşor întâmpla să ne mâniem la vederea faptelor unor astfel de oameni, dar „mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1:20 ). Putem să fim trişti cu privire la tot răul din jurul nostru, dar să-l lăsăm în seama lui Dumnezeu, care va judeca nedreptatea. Cei care fac nedreptatea au probabil parte de un timp de propăşire; dar care este sfârşitul lor? „Vor fi cosiţi îndată ca iarba şi se vor veşteji ca iarba verde.” Apoi găsim un contrast mare, şi anume încrederea în Dumnezeu şi urmările ei binecuvântate. Ca şi copii ai lui Dumnezeu ne putem mişca în teritoriul măreţ al credinţei, care este exprimat prin cuvintele: „locuieşte în ţară”. Îndată urmează îmbărbătarea: „desfătează-te în Domnul” - cu alte cuvinte: „Rămâneţi în Mine ... Rămâneţi în dragostea Mea” (Ioan 15:4,10 ).

Versetele 5-6: „Încredinţează Domnului calea ta şi încrede-te în El; şi El va lucra.” Cine ar putea aprecia ce se cuprinde în aceste puţine cuvinte? În mijlocul strâmtorărilor şi grijilor noastre auzim glasul Domnului care ne spune: Dă-mi Mie ceea ce te frământă, este prea greu pentru tine. Tu nu ştii desigur ce aduce viitorul cu sine. În Matei 6, versetul 34 citim: „Nu vă îngrijoraţi deci pentru ziua de mâine, pentru că ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi.” Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că putem să-I predăm Lui viitorul; indiferent că este vorba de lucruri mari sau mici, El vrea să ia totul în mâna Sa şi „va face totul bine”; El are putere pentru aceasta. Şi ce bine să ştim că înţelepciunea, dragostea şi harul Său stau în slujba alor Săi! Ceea ce aşteaptă Domnul totuşi de la noi este încrederea; El doreşte ca noi să-I predăm Lui calea noastră şi să aşteptăm ajutorul Său, la timpul Său. Care este poziţia noastră în această privinţă?

Versetele 7-9: În versetul 3 am citit: „Încrede-te în Domnul”; aici se spune: „Rămâi liniştit în Domnul şi aşteaptă-L cu răbdare.” Domnul vrea să ne spună cu aceasta: Stai liniştit, nădăjduieşte, aşteaptă liniştit până vine ajutorul Meu! Un asemenea îndemn din partea Sa este adesea necesar, căci aşteptarea ne dă câteodată de lucru. Uităm cât suntem de neputincioşi şi vrem să luăm în mână „hăţurile” împrejurărilor noastre şi să dirijăm lucrurile după aprecierea noastră. Iacov este un exemplu foarte bun în această privinţă. Dumnezeu dorea să-l binecuvinteze; El i-a dat patriarhului promisiuni mari. Iacov însă nu a putut să aştepte liniştit; a început să acţioneze el însuşi, şi Dumnezeu a trebuit să se lupte cu el în Peniel şi să-i scrântească încheietura şoldului (Geneza 32 ). Probabil, ne-a mers şi nouă asemănător. Dumnezeu avea pregătită pentru noi o binecuvântare; dar calea spre această binecuvântare ducea prin împrejurări deosebite, poate prin necazuri. Deoarece nu am putut să aşteptăm liniştiţi, am intervenit şi am deranjat intenţia lui Dumnezeu, astfel încât binecuvântarea gândită pentru noi nu a putut să se realizeze. Cuvintele de început ale acestui psalm sună aşa: „Nu te mânia...” şi găsim acest îndemn încă de două ori în versetele 7-9: „Lasă mânia şi părăseşte furia.” Desigur, Domnul vrea să ne spună ceva cu aceasta; cât de uşor ne pierdem cumpătul când cineva ne face rău! După cum vedem aici, mânia poate avea diverse cauze. Dacă este vorba de răufăcători sau de omul care dă lovituri rele şi îi reuşeşte calea, citim: „Nu te mânia, aceasta duce numai la rău.” Cine se mânie, îi face loc diavolului în inimă. Există numai o cauză a mâniei, care este în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu, şi anume indignarea interioară când Numele Său este necinstit (a se vedea Exod 32:19 ). Dar în caz că ajungem într-o asemenea situaţie, mânia nu trebuie să dureze mai mult decât până la apusul soarelui (Efeseni 4:26-27 ), ca duşmanul să nu poată găsi o uşă deschisă pentru a ne conduce la fapte rele. Să predăm liniştiţi lui Dumnezeu ceea ce aprinde mânia noastră.

Versetele 10-13: „Şi cei blânzi vor moşteni ţara şi se vor desfăta într-un belşug de pace.” Ce contrast faţă de ceea ce îi va aştepta pe cei fărădelege! „Ferice de cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul”, citim în Matei 5:4 . Binecuvântările, care sunt cuprinse în aceste două versete, ne îndeamnă să năzuim să fim socotiţi printre cei blânzi. Pentru israeliţi era vorba de Canaan, ţara promisă, pentru noi însă, sunt locurile cereşti. Ce minunat şi în acelaşi timp preţios este că avem posibilitatea să stăm în mod duhovnicesc acolo! Acolo este dreptul celor blânzi, al celor care vor să înveţe de la Domnul Iisus (Matei 11:29 ). Să ne punem acum întrebarea: Obişnuiesc toţi copiii lui Dumnezeu să stea în acest loc al fericirii? Desigur, pentru fiecare este deschisă calea; mă tem totuşi că unii credincioşi aproape nu-şi dau seama ce plinătate de bucurie se găseşte acolo. Ca pentru orice binecuvântare duhovnicească, şi aici calea duce prin Iisus. În apropierea Sa învăţăm blândeţea, căci El a fost blând şi smerit cu inima.

Versetele 14-22: În acest psalm sunt puşi mereu faţă în faţă cei fărădelege şi cei drepţi. Aşa cum spune şi numele, cel fărădelege era un om care desconsidera cu voia legea lui Dumnezeu; astăzi sunt toţi aceia care nu se interesează de Cuvântul lui Dumnezeu. Ce mare este numărul lor în creştinătatea de astăzi! De partea cealaltă stau cei drepţi. Aceştia sunt credincioşii care se apleacă în veneraţie şi puritate sufletească înaintea Cuvântului lui Dumnezeu şi îl iau ca îndreptar al vieţii lor. Dumnezeu face aici o diferenţiere în privinţa materială între cei fărădelege şi cei drepţi; El spune: „Mai mult face puţinul celui drept, decât belşugul multor răi.” Cel drept trăieşte poate timpuri în care venitul său este modest, dar el Îl are pe Domnul de partea sa; el posedă bunuri pe care nimeni nu i le poate fura. De foarte mare preţ este promisiunea care se referă la cel drept, din versetele 18 şi 19. „Moştenirea lor va fi pentru totdeauna”, în timp ce belşugul celor fărădelege trece repede. Cât de mult ne îmbărbătează astfel de cuvinte, ca să înaintăm pe calea dreptăţii practice!

Versetele 23-24: „De Domnul sunt întăriţi paşii omului şi El Îşi găseşte plăcerea în calea lui.” Este foarte bine de ştiut că Domnul întăreşte paşii noştri în mijlocul unei lumi viclene, care este marcată de dezorganizare şi de întuneric. Ce uşor ne putem abate de la calea care duce la viaţă! Atâtea lumini eronate, ademenitoare încearcă să-şi arate cât mai bine scânteierea lor şi atâtea învăţături de origine îndoielnică invită să fie urmate! Unii creştini n-au recunoscut pericolul şi au ajuns în mreaja lor. Dar „de Domnul sunt întăriţi paşii omului”, el păşeşte cu pas sigur prin încurcătură mai departe. În tinereţe, când se are în general destul de multă încredere în sine, nu se apreciază aproape deloc conţinutul acestor cuvinte. La bătrâneţe însă, când credinciosul poate privi în urmă la o bucată lungă de drum, admiră harul Domnului care i-a întărit paşii şi care lasă să lumineze lumina divină, astfel încât să poată alerga fără pierderi spre ţinta măreaţă.

Versetele 25-26: Odinioară, Dumnezeu a binecuvântat poporul Său Israel cu bunuri pământeşti; israelitul drept, temător de Dumnezeu avea promisiunea că nu va suferi de foame. Cum stau lucrurile în timpul harului? Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că binecuvântările noastre sunt duhovniceşti (Efeseni 1:3 ), şi aceste binecuvântări sunt mult mai preţioase decât cele ale lui Israel. În ceea ce priveşte viaţa materială, putem să luăm pentru noi cuvintele Domnului din Matei 6:25-34 . Tatăl nostru din cer nu ne-a promis belşug, dar ne-a promis ceea ce avem nevoie pentru menţinerea trupului. Uneori, unii credincioşi chiar au trebuit să sufere de foame mai ales în anii războiului. Nu trebuie să verificăm ce scop a urmărit Dumnezeu cu aceasta, dar ştim că El nu face nicio greşeală. La scaunul de judecată al lui Hristos ni se vor arăta intenţia Sa şi scopul pe care L-a urmărit. Ştim însă de acum deja că El Îşi creşte şi Îşi educă copiii Săi ca un tată înţelept; atât zilele de belşug, cât şi timpul de foame ţin de mijloacele Sale de educare.

Versetele 27-40: În aceste versete găsim câteva principii generale, care se referă atât la căile de conducere ale lui Dumnezeu, cât şi la umblarea credinciosului aici jos: el trebuie să se îndepărteze de rău şi să facă binele. Citim mai departe: „Gura celui drept rosteşte înţelepciune şi limba lui vorbeşte dreptate ... paşii lui nu se vor clătina.” Astfel de trăsături de caracter ar trebui să se observe la fiecare copil al lui Dumnezeu; noi suntem apţi să facem acest lucru, deoarece posedăm natura nouă, a cărei bucurie este să facă ce Îi place lui Dumnezeu. Cum stau lucrurile la noi în această privinţă? În orice caz, este o binecuvântare pentru o adunare când se găsesc în mijlocul ei astfel de fraţi care au aceste trăsături. Vedem de asemenea că Domnul răsplăteşte pe cei care păzesc calea Sa, care sunt „integri” şi caută pacea (a se vedea versetele 34 şi 37). Domnul nu le rămâne dator celor care din dragoste pentru El ocolesc răul, exercită dreptatea şi caută pacea. Pe de altă parte, aceste versete ne arată că cel rău va avea parte mai devreme sau mai târziu de pedeapsă.

Psalmul 38:

Nu ştim când a scris David acest psalm şi care a fost motivul pentru expresia atât de amară a durerii pe care o întâlnim aici. Dar ştim totuşi că el a fost o unealtă în mâna lui Dumnezeu, pentru a exprima în mod profetic gândurile cu privire la calea de durere a rămăşiţei iudaice în timpul necazului, care va premerge ridicării împărăţiei de o mie de ani. Cu toate acestea, aici avem înaintea noastră un suflet pe care Domnul îl pedepseşte, un suflet care simte cu amărăciune apăsarea acestei pedepse şi oftează sub ea. El enumeră durerile lui, dar totuşi fără a murmura în vreun fel. Mai degrabă, el se apleacă sub mâna lui Dumnezeu care pedepseşte şi spune: „Doamne, toată dorinţa mea este înaintea Ta şi geamătul meu nu-Ţi este ascuns.” Rudele şi prietenii stau departe; duşmanii îi caută răul, ei „vorbesc răutăţi şi gândesc înşelăciuni toată ziua”. Dar acela care îşi pune încrederea în Domnul este „ca un om care aude şi în gura căruia nu sunt răspunsuri”. Şi acest psalm conţine o învăţătură pentru noi. Să o punem la inimă!

Psalmul 39:

Versetele 1-5: Deja primul verset al acestui psalm este plin de învăţătură pentru noi. Nu ne dăm suficient seama cât de mult ar trebui să veghem asupra cuvintelor noastre! David spunea: „Voi pune frâu gurii mele cât timp este cel rău înaintea mea.” În psalmul dinainte spunea: „Şi eu, ca un surd, nu aud; şi, ca un mut, nu deschid gura.” Această repetare a indicaţiilor cu privire la tăcere în aceşti doi psalmi trebuie să fie un semn de alarmă pentru noi. Cât de necesar este să veghem tot timpul asupra limbii noastre (a se compara Proverbe 15:1,2,4,7 )! Cine umblă în adevărată teamă de Dumnezeu, îşi cântăreşte cuvintele înainte să le rostească. Tot teama de Dumnezeu este aceea care îi pune în gura psalmistului rugămintea: „Doamne, fă-mi cunoscut sfârşitul meu şi cât este măsura zilelor mele; fă-mă să ştiu cât de trecător sunt.” Noi suntem doar pentru un timp scurt pe acest pământ; de aceea depinde cum şi în ce scop ne folosim puţinele noastre zile.

Versetele 6-13: Văzut în lumina veşniciei, omul se aseamănă unei umbre; şi totuşi, cât de important este el în ochii săi! El este plin de nelinişte, dar degeaba se osteneşte; „îngrămădeşte bunuri şi nu ştie cine le va strange”. Cât de diferit este cel care se încrede în Domnul! El spune împreună cu David: „Speranţa mea este în Tine.” Dumnezeu nu-l dezamăgeşte pe cel care nădăjduieşte în El. Unele dorinţe nu se împlinesc, dar credinciosul se ştie ocrotit în El, iar speranţa vie pe care o poartă în inimă nu-l va înşela. Pe calea spre slavă va întâmpina poate unele încercări, vor veni tristeţe şi nefericire în casa sa. Dar cu încredere neclintită că Domnul nu face nicio greşeală, poate spune: „Am rămas mut, nu mi-am deschis gura, pentru că Tu ai făcut aceasta.” Uneori, încercarea poate să atingă un asemenea nivel, încât nu se mai găsesc cuvinte pentru a exprima durerea simţită. Dar cunoașterea faptului că, Domnul stă deasupra tuturor lucrurilor, aduce alinare pentru sufletul încercat.

Psalmul 40:

Versetele 1-3: Acest psalm Îl are ca subiect pe Hristos pe calea Sa de suferinţă aici jos. Dumnezeu S-a servit de slujitorul Său David pentru a ne schiţa pe scurt suferinţele, pe care Fiul Său a trebuit să le guste din plin pe acest pământ. Pentru aceasta, unealta adecvată în mâna lui Dumnezeu putea să fie doar un bărbat, care el însuşi a trecut prin mult necaz şi multe dureri. David putea spune din propria lui experienţă: „L-am aşteptat cu răbdare pe Domnul; şi El S-a plecat spre mine şi mi-a auzit strigătul”; dar observăm curând, mai ales de la versetul 7, că Duhul Sfânt vorbeşte aici despre altcineva. Hristos a fost, cu excepţia păcatului, un Om adevărat aici jos, un Om care în conştienţa dependenţei Sale de Dumnezeu L-a aşteptat cu răbdare pe Domnul. Cu toate că Domnul Iisus, ca Fiul lui Dumnezeu, este şi Cel atotputernic, nu S-a folosit niciodată de puterea Sa pentru a Se ajuta. El a aşteptat până a venit ajutorul din partea lui Dumnezeu. În El găsim exemplul desăvârşit al aşteptării cu răbdare în durere. Versetul 2 ne duce cu gândul la dimineaţa învierii. Îl auzim pe Domnul Iisus spunând: „M-a scos din groapa pieirii.” Ce a însemnat pentru El, Cel Sfânt, Cel fără păcat, să guste moartea, această moarte, care este plata păcatului! El a simţit adevărul cuvintelor din Psalmul 69:2 : „Mă afund în noroi adânc şi nu este loc de pus piciorul; am intrat în adâncimile apelor şi şuvoiul m-a acoperit!” Dar El n-a fost lăsat acolo; El Însuşi mărturiseşte: „şi mi-a pus picioarele pe stâncă ...” Domnul Iisus a aşteptat ajutorul doar de la Dumnezeul Său şi nu a fost dat de ruşine. El ar fi putut să Se elibereze, căci avea putere; dar ca Om dependent a aşteptat perseverent ajutorul Dumnezeului Său. Domnul ne este şi în acest sens marele exemplu. Nu suntem adesea neliniştiţi în împrejurări mult mai puţin grele şi nu ducem uneori lipsă de răbdare? Să învăţăm de la El aşteptarea! În versetul 3, Domnul înviat intonează o cântare nouă; El nu mai este singur, căci citim: „ ... lauda Dumnezeului nostru.” El a înviat victorios din mormânt, iar ai Săi, pe care El îi numeşte acum fraţii Săi, au parte de victoria Sa.

Versetele 4-7: Cuvintele: „Ferice de omul care şi-a pus încrederea în Domnul” îşi găsesc aplicarea în primul rând la Domnul. El S-a încrezut în Dumnezeul Său până la moarte, iar acum glorifică lucrările Sale minunate. Inima Sa Se bucură să nu fie singur, ci în cercul alor Săi şi să mărească lucrările Dumnezeului Său. Cine ar putea să enumere lucrările Sale minunate - rezultatele lucrării de răscumpărare de la cruce? Versetele 6 şi 7 indică spre venirea Domnului Iisus în această lume. Hotărârile veşnice ale lui Dumnezeu trebuiau împlinite, şi, în acest scop, Fiul, despre care stă scris în sulul cărţii, a trebuit să vină jos pe pământ.

Versetele 8-10: Aceste versete ni-L arată pe Iisus ca Omul desăvârşit. Ce contrast faţă de Adam, primul om! Creat după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1:27 ) şi aşezat în grădina Eden în cele mai bune condiţii, Adam a căzut curând în păcat. Mâncarea Domnului Iisus a fost să împlinească voia Celui ce L-a trimis (Ioan 4:34 ). A fost desfătarea Sa să facă plăcerea Dumnezeului Său. Ce exemplu avem! El iubea dreptatea, dar n-a ţinut-o ascunsă înăuntrul inimii Sale, ci vorbea despre ea poporului Său. Aceasta a iritat duşmănia fariseilor împotriva Lui. În acest capitol Îl vedem în desăvârşirea slujbei Sale. Oricât de mare a fost duşmănia, El nu Şi-a oprit buzele în apărarea dreptăţii şi L-a chemat pe Dumnezeu ca martor. El a vestit credincioşia şi mântuirea lui Dumne-zeu, bunătatea şi adevărul Său, astfel că poporul a fost deplin răspunzător faţă de această veste.

Versetele 11-17: Am văzut în versetele anterioare cu câtă credincioşie a împlinit Domnul slujba, pe care o primise de la Dumnezeul Său. Însă cu cât vestea mai fidel dreptatea, cu atât mai mare devenea înverşunarea duşmanilor Săi, căci lor le plăcea nedreptatea. Cât de mult a simţit El toate acestea, se observă din plângerea Sa: „Pentru că m-au înconjurat rele fără număr.” El a purtat nelegiuirile poporului Său, care erau mai multe decât perii capului Său. Dar ce a suferit deducem din cuvintele Sale: „ ... inima mea m-a părăsit. Să-Ţi placă, Doamne, să mă scapi. Doamne, grăbeşte-Te să mă ajuţi.” Nu vrem să uităm că Iisus a fost Om; El simţea orice durere ce I se adăuga; şi cu câte a fost copleşit! Versetul 17 ne oferă un rezumat a ceea ce Domnul a trăit aici pe pământ. Cu toate că El era Domnul slavei, a simţit cel mai profund ce înseamnă să fii în mizerie şi sărăcie şi să te sprijini doar pe ajutorul lui Dumnezeu.

Psalmul 41:

Versetele 1-3: Ultimul verset din Psalmul 40 ni-L arată pe Domnul Iisus ca întristat şi sărac. El a fost într-adevăr sărac aici jos; nu avea unde să-Şi aşeze capul. Acum, omul credincios poate să-L însoţească în duh pe calea Sa aici jos. Dacă facem aceasta, putem să luăm pentru noi cuvintele versetului de început din Psalmul 41 . Se află aici mai mult decât gândim probabil. Duhul Sfânt vrea să ne îndemne să ne preocupăm mult cu Persoana Domnului Iisus. Nu în zadar suntem îndemnaţi să privim spre Iisus, Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei (Evrei 12:2 ). Apostolul Pavel a înţeles că cea mai mare binecuvântare pentru credincios constă în „a-L câştiga” şi „a-L cunoaşte” pe Domnul Iisus (Filipeni 3:8-10 ). În versetele 2 şi 3 ale acestui capitol găsim alte binecuvântări şi drepturi, care vor fi partea acelora care îl ajută pe „sărac”. Nu trebuie să trecem cu vederea că Dumnezeu ia cunoştinţă de tot ce se face pentru săracii acestui timp (Proverbe 19:17 ; 28:27 ). Suntem suficient de conştienţi ce loc Îi oferă Sfânta Scriptură Domnului Iisus, care a umblat pe acest pământ ca Om „sărac”? Cei patru evanghelişti vorbesc despre El; pe lângă aceasta, profeţii au profeţit despre El şi unii psalmi se referă la calea Sa de durere, precum şi la slava Sa. Într-un cuvânt: subiectul mare şi sublim al Sfintei Scripturi este Hristos, Mesia cel promis al lui Israel, care însă a început şi a continuat lucrarea Sa pe pământ în sărăcie. Şi apostolii vorbesc despre El; epistolele lor, precum şi Apocalipsa sunt un indiciu constant spre Domnul Iisus. Dacă avem toate acestea înaintea ochilor noştri, înţelegem că este ferice de acela care va avea grijă de El, de „sărac”. Dar pe de altă parte, ce grijă va avea Tatăl de acela care I-a dat Fiului Său locul central în viaţa sa! „În ziua răului, Domnul îl va scăpa.” Dacă va trece prin suferinţă, va afla apropierea Domnului şi va savura pacea Sa.

Versetele 4-13: Începând cu versetul 4, David vorbeşte despre întâmplările sale proprii. La citirea atentă observăm însă că împrejurările lui David, aşa cum le descrie el aici, se referă şi la un altul. Versetul 9 are o împlinire exactă în Iuda Iscarioteanul, pe care Domnul îl numeşte „prieten” (Matei 26:50 ). Iisus l-a întâmpinat cu multă încredere şi dragoste: Iuda administra banii; de asemenea Domnul i-a dat lui la cină bucăţica după ce a înmuiat-o, un act prin care stăpânul casei arăta unui oaspete bunăvoinţa Sa deosebită (Ioan 13:26-29 ). În ce priveşte conţinutul versetelor 5-9, putem admite că David a trăit el însuşi aceste lucruri dureroase. Dar recunoaştem aici câte ceva din ce purtau duşmanii Domnului Iisus în inimile lor. Ei tânjeau după ziua morţii Sale, şi cât de des au vorbit cu El în făţărnicie şi falsitate, în timp ce au vrut să-L prindă într-o cursă! Astfel, acest psalm este un indiciu clar spre Cel „sărac”, spre Domnul Iisus, pe care Dumnezeu ni-L pune înaintea ochilor ca subiect al cercetării şi al contemplării.

Notă: numerotarea psalmilor corespunde celei din Textul Masoretic (T.M.).

Analize Personale

miercuri, 28 iulie 2021

CE NE SPUN PSALMII? - Cartea Întâi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

DIN TESTAMENTUL LUI PETRU CEL MARE.

Arhivă blog

Totalul afișărilor de pagină