REGIMUL CEAUȘIST.

REGIMUL CEAUȘIST

1. Prezentare generală:

 Regimul politic al lui Nicolae Ceauşescu s-a caracterizat prin două etape diferite. În primii ani, şi-a consolidat puterea în sânul partidului şi a continuat linia politică de independenţă faţă de Moscova, etapă culminând cu momentul condamnării publice a intervenţiei trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia. Statele occidentale au profitat de această atitudine în speranţa de a diminua influenţa sovietică în blocul comunist. În aceste condiţii, Ceauşescu a jucat un rol vizibil pe scena internaţională, iar România a primit masive împrumuturi externe care să finanţeze politica socialistă a regimului. Efectul vizibil în rândul populaţiei a fost o creştere relativă a nivelului de trai. Cea de-a doua etapă coincide cu instaurarea dictaturii naţional-comuniste şi a revoluţiei culturale caracterizate prin preluarea tuturor pârghiilor în stat, un accentuat cult al personalităţii şi un aparat de stat capabil să reprime orice formă de opoziţie. Politica economică a lui Ceauşescu de industrializare şi urbanizare forţată s-a dovedit falimentară, în anii '80 România trecând printr-o accentuată criză morală, socială şi economică, timp în care majoritatea populaţiei trăia la limita subzistenţei. Nicolae Ceauşescu a refuzat orice tentativă de schimbare şi nu s-a arătat dispus să accepte reformarea sistemului. Pe fondul eşecului înregistrat de regimurile politice ale blocului răsăritean, o revoltă populară pornită la Timişoara a fost scânteia care a alimentat dorinţa populaţiei de schimbare, iar Nicolae Ceauşescu a fost îndepărtat de la putere după ample lupte de stradă. A fost condamnat la moarte pentru genocid, subminarea puterii de stat şi a economiei naţionale.

Primii ani de activitate în cadrul secţiei de tineret a PCR:

 Născut la Scorniceşti, într-o familie de ţărani săraci, Nicolae era cel de-al treilea copil din cei zece ai lui Andruţă şi Alexandrina Ceauşescu. La vârsta de 12 ani, tânărul Nicolae pleacă la Bucureşti şi se angajează ca ucenic la diferite ateliere şi fabrici. În 1933, se înscrie în Uniunea Tineretului Comunist, formaţiune politică ce activa în ilegalitate. Despre activitatea lui Nicolae Ceauşescu ca membru al UTC există informaţii greu de confirmat ca fiind veridice, deoarece biografia sa oficială a fost puternic mitizată şi ideologizată în perioada când s-a aflat la conducerea statului. Ca element al cultului personalităţii, au fost falsificate imagini cu soţii Ceauşescu participând la diferite mişcări muncitoreşti, a fost subliniat rolul pe care l-a avut în organizarea mişcărilor comuniste de tineret şi în crearea de comitete antifasciste, informaţii care fac parte din propaganda de partid. De asemenea, nu sunt confirmaţi cu certitudine primii ani de detenţie ca urmare a participării sale ca „agitator” la diferitele greve care au avut loc pe parcursul anului 1933 şi ca distribuitor de propagandă comunistă. Cert este că la 6 iunie 1936, tânărul Nicolae Ceauşescu este condamnat la trei ani de închisoare, fiind încarcerat la Doftana pentru distribuirea unor pamflete comuniste. După eliberare, el îşi continuă activitatea de „agitator” şi distribuitor de propagandă în cadrul Partidului Comunist. În 1939 o cunoaşte pe Elena Petrescu la o reuniune a tinerilor comunişti. Cei doi se vor căsători şase ani mai târziu. În 1940, Ceauşescu este arestat din nou. Petrece trei ani la închisoarea Jilava, iar până la 23 august 1944 va mai petrece un an de detenţie la Târgu Jiu. Această perioadă este una importantă deoarece, aici, tânărul Ceauşescu îi întâlneşte pe liderii Partidului Comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica.

Instaurarea regimului comunist. Ascensiunea în fruntea partidului:

 După actul de la 23 august 1944, când regele Mihai I şi coaliţia Blocului Naţional Democrat (PNŢ, PNL, PSD, PCR) l-au înlăturat pe mareşalul Ion Antonescu de la conducerea statului, Nicolae Ceauşescu şi-a reluat activitatea în cadrul partidului, care funcţiona în legalitate de acum. Avea avantajul de a fi împărţit celula în anii detenţiei cu liderii partidului şi beneficia de sprijinul lui Gheorghiu-Dej, al cărui ucenic a fost în detenţia de la Târgu-Jiu. În acest context, pe 21 octombrie 1945, devine membru în Comitetul central al PCR, structura organizatorică principală de partid. Odată cu acapararea întregii puteri în stat de către autorităţile comuniste şi eliminarea forţelor de opoziţie, Ceauşescu avansează rapid în cadrul partidului. Timp de trei ani (1945-1948), este numit secretar al Comitetelor regionale de partid Dobrogea şi Oltenia, iar la alegerile din 19 noiembrie 1946 este ales deputat de Olt pe listele Blocului Partidelor Democratice (PSD, PCR şi sateliţii acestuia). La 30 decembrie 1947, regele Mihai este silit să abdice şi se proclamă Republica Populară Română. La Congresul din 21/23 februarie 1948 are loc fuziunea Partidului Comunist Român cu Partidul Social Democrat. Noua formaţiune politică îşi va lua denumirea de Partidul Muncitoresc Român. La alegerile din 28 martie 1948, Ceauşescu este ales membru în Marea Adunare Naţională, demnitate pe care şi-o va păstra până la sfârşitul vieţii. Este important de menţionat că partidul participa la alegeri sub forma unei coaliţii alături de diferite organizaţii satelitare. Această coaliţie a purtat diferite denumiri: Frontul Democraţiei Populare (1948-1968), Frontul Unităţii Socialiste (1968-1980) şi Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste (1980-1989). În perioada următoare, Ceauşescu a deţinut funcţii importante guvernamentale: adjunct la Ministerul Agriculturii (1949-1950), adjunct la Ministerul Forţelor Armate (1950-1954) cu gradul de general-maior. Cinci ani (31 mai 1950-3 octombrie 1955) a făcut parte din Prezidiul Marii Adunări Naţionale, fiind şi preşedinte al Comisiei pentru politică externă. La 19 aprilie 1954, devine membru al Biroului politic şi este ales secretar al Comitetului central al PMR, acest moment marcând intrarea lui Ceauşescu în rândul liderilor partidului.

Alegerea ca secretar general. Consolidarea puterii politice:

 Suferind de cancer, problema succesiunii lui Gheorghiu-Dej la conducerea statului român şi a partidului a fost pusă cu mare discreţie în comitetul de conducere. Principalii candidaţi erau Gheorghe Apostol, Chivu Stoica şi Ion Gheorghe Maurer. Ceauşescu făcea parte din eşalonul doi al liderilor, însă a ştiut cu mare abilitate politică să profite de disensiunile celor trei grupuri. Dej a încetat din viaţă la 19 martie 1965. Cu tact, Ceauşescu a reuşit să îl atragă de partea sa pe Maurer împotriva lui Apostol, care pretindea că Gheorghiu-Dej l-a nominalizat direct la succesiune. În cele din urmă s-a ajuns la un compromis politic: Ceauşescu la conducerea partidului, Stoica în fruntea Consiliului de Stat, iar Maurer la conducerea Guvernului. La 22 martie 1965, Nicolae Ceauşescu a fost ales prim-secretar al PMR. În primii trei ani de conducere a partidului, Ceauşescu a reuşit să îşi consolideze puterea politică şi să elimine compromisul iniţial. La Congresul al IX-lea din 19/24 iulie 1965 s-a revenit la denumirea de Partidul Comunist Român, iar Nicolae Ceauşescu a fost ales secretar general, funcţia de conducere a partidului. Această schimbare a survenit ca urmare a ideii că edificarea socialismului trebuie să corespundă realităţii româneşti şi nu unui model străin. În acelaşi spirit, la 21 august 1965, Marea Adunare Naţională adoptă o nouă Constituţie prin care România devine Republică Socialistă. Urmărind consolidarea puterii politice, Ceauşescu promovează noi cadre tinere în partid pentru a elimina influenţa aripii Apostol-Stoica-Bodnăraş, iar la 9 decembrie 1967 acaparează funcţia de preşedinte a Consiliului de stat, devenind de jure şef al statului român. De asemenea, deşi în 1965 se angajase să respecte etern memoria lui Dej, după numai trei ani, Ceauşescu acuza violent abuzurile şi greşelile fostului său mentor politic.

Politica externă: de la sprijin la izolare:

 Nicolae Ceauşescu a continuat linia politică de independenţă faţă de Moscova, adoptată încă de la începutul anilor '60 de Gheorghiu-Dej şi întărită prin Declaraţia PMR din Aprilie 1964. Opinia publică occidentală a receptat cu entuziasm breşa făcută în „lagărul socialist” de România. Consecinţă imediată a aprecierii României pe scena internaţională este alegerea lui Corneliu Mănescu ca preşedinte al Adunării Generale a ONU, iar, în mai 1968, preşedintele francez Charles de Gaulle a efectuat o vizită oficială la Bucureşti. Momentul de apogeu al regimului a fost condamnarea publică a invadării Cehoslovaciei de către trupele statelor membre ale Pactului de la Varşovia. În discursul său din 21 august 1968, Ceauşescu declara: „Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greşeală şi o primejdie gravă pentru pacea în Europa. Nu există nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenţiei militare în treburile unui stat socialist frăţesc”. Ceauşescu a refuzat ca trupe ale armatei române să participe la înăbuşirea fenomenului ce a rămas cunoscut ca „primăvara de la Praga”. Statul român a respins doctrina Brejnev, care presupunea încercarea Moscovei de a-şi impune autoritatea în „lagărul socialist” prin metoda intervenţiei armate „legitime”. Acest fapt a îmbunătăţit şi mai mult imaginea României în Vest, iar liderii occidentali au considerat linia politică a lui Ceauşescu o bună oportunitate de a sparge influenţa sovietică asupra sateliţilor est-europeni. În acest sens, în următoarea decadă au avut loc diverse iniţiative şi acţiuni care au demonstrat interesul Occidentului, iar Ceauşescu a ştiut să profite cu abilitate de acest interes pentru a-şi creea o imagine favorabilă în Vest: vizitele preşedinţilor americani la Bucureşti, Richard Nixon (1969) şi Gerald Ford (1975), vizita lui Ceauşescu la Washington (1970) şi la Londra, recunoaşterea Republicii Federale Germane şi a Israelului, primirea României în GATT (1971) şi FMI (1972), participarea la Jocurile Olimpice de la Los Angeles în ciuda boicotului „lagărului socialist” (1984). Prin această imagine favorabilă în Vest, Ceauşescu reuşit să obţină masive împrumuturi externe şi tehnologie occidentală. De asemenea, în 1975, România şi-a adus un aport considerabil la elaborarea Actului final de la Helsinki, iar ţara noastră a primit clauza naţiunii celei mai favorizate din partea SUA. Cu toate acestea, din a doua jumătate a anilor '70 imaginea lui Ceauşescu în lume a început să sufere un proces de deteriorare treptată. Acest fapt se datorează unui cumul de factori care vizează în special politica internă a liderului român: acutizarea represiunii politice, preluarea de către Ceauşescu a tuturor pârghiilor în stat, amplificarea cultului personalităţii, deteriorarea stării materiale a populaţiei. Aşadar, instaurarea dictaturii naţional-comuniste şi nerespectarea drepturilor şi libertăţilor omului au înrăutăţit imaginea liderului român. În aceste condiţii, România rămas izolată total pe scena internaţională, atât faţă de lumea occidentală cât şi faţă de blocul socialist.

Dictatura naţional-comunistă; revoluţia culturală; cultul personalităţii:

 Comportamentul lui Ceauşescu s-a schimbat radical după vizitele sale în China şi Coreea de Nord din cursul anului 1971. Încântat de ceea ce văzuse, liderul român s-a hotărât să aplice acasă acelaşi model ideologic. Astfel, la plenara CC al PCR din noiembrie 1971 s-a deschis calea către noua revoluţie culturală. Prin alegerea sa în funcţia de preşedinte al Republicii la 28 martie 1974, Nicolae Ceauşescu a monopolizat întreaga putere în stat. De asemenea, au fost create o multitudine de alte funcţii precum Consiliul de Apărare a RSR, Comandant suprem al Forţelor Armate, Consiliul naţional al oamenilor muncii, toate fiind preluate de şeful statului. În paralel, a demarat o amplă acţiune de înlocuire a „vechii gărzi”. Prin metoda „rotirii cadrelor” a reuşit să anihileze orice rival sau nemulţumit din conducerea partidului, iar orice manifestare critică era reprimată de Securitate. Totodată, membrii familiei precum şi persoanele servile ocupau cele mai înalte funcţii administrative. Elena Ceauşescu a devenit treptat a doua persoană politică în partid şi în stat, cultul personalităţii extinzându-se la întreg cuplul Ceauşescu. Prin propagandă a fost creat un adevărat mit în jurul soţilor Ceauşescu. A fost falsificată biografia cuplului şi istoria naţională pentru a ilustra măreţia regimului socialist şi a conducătorului, Ceauşescu considerându-se un personaj istoric pe linia lui Burebista, Decebal şi a domnitorilor medievali. În presă, la radio şi la televiziune, prin intermediul operelor publicate, preaslăvirea cuplului Ceauşescu făcea parte din propaganda specifică amplificării cultului personalităţii. Cei doi au primit o serie întreagă de titluri academice, funcţii onorifice şi medalii. Nicolae Ceauşescu devine doctor în economie la ASE, doctor în ştiinţe politice la Academia de partid „Ştefan Gheorghiu”, membru şi preşedinte de onoare al Academiei, doctor honoris causa al Universităţii Bucureşti şi a diferitelor universităţi străine, a primit titlul de „Erou al Muncii Socialiste”, „Erou Suprem al RSR”, Ordinul „Lenin pentru pace”. De asemenea, apelativul Elenei Ceauşescu era „academician doctor inginer, savant de renume mondial”. Făurirea unei noi societăţi presupunea afirmarea principiilor socialiste în toate sectoarele vieţii. Mass-media a fost supusă unei cenzuri severe, fiind obligată să elogieze personalităţile cuplului conducător, orice atitudine critică era anchetată de organele de represiune, iar statul comunist s-a implicat în viaţa intimă a cetăţenilor, în toate activităţile şi modul de organizare a timpului liber: preşcolarii erau înregimentaţi în „şoimii patriei”, elevii deveneau pionieri, liceeni cu rezultate deosebite la învăţătură se înscriau în UTC, pentru a avea o avansare profesională mai rapidă trebuia să fii membru de partid, se făceau ore de muncă patriotică, se organizau mitinguri şi adunări politice, pe marginea străzilor şi a oraşelor erau amplasate panouri, lozinci şi sloganuri cu elogieri la adresa lui Ceauşescu, fiecare instituţie era obligată să aibă un portret cu Nicolae Ceauşescu. Tot pentru a ocupa timpul liber al cetăţenilor statul şi-a orientat atenţia spre insuflarea spiritului de competiţie în cadrul întrecerilor sportive. De asemenea, pentru a se făuri noua societate s-a adoptat o politică demografică care să crească rapid rata natalităţii. Avortul era interzis până la o anumită vârstă şi până la un anumit număr de copii şi se acordau recompense pentru „fertilitate”. Prin toate acestea se urmărea transformarea cetăţenilor în executanţi fideli ai politicii partidului, iar aparatul de partid avea ca obiectiv idolatrizarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu.

Politica economică; sistematizarea; industrializarea şi urbanizarea forţată:

 Specifică dictaturii naţional-comuniste instaurate de Ceauşescu a fost sistematizarea localităţilor urbane şi rurale prin demolări în masă ale gospodăriilor ţărăneşti şi strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc. În oraşe au fost construite noi cartiere muncitoreşti, iar vechile clădiri şi biserici, unele din secolul al XIX-lea, au fost distruse pentru a face loc noilor construcţii de tip socialist. Toate acestea au fost consecinţe ale politicii de industrializare forţată. Cel mai bine s-a observat acest proces în Bucureşti, momentul de apogeu al remodelării fiind construcţia Casei Poporului, a doua clădire instituţională ca suprafaţă din lume, şi a bulevardului Victoria Socialismului, a cărui lungime s-a dorit a fi mai mare decât cea a celebrului Champs-Élysées. Din acelaşi proces megalomanic au făcut parte construcţia Casei Scânteii, a metroului sau a canalului Dunăre-Marea Neagră, toate acestea necesitând imense împrumuturi de pe piaţa externă. Pe linia economică, politica lui Ceauşescu a fost de industrializare forţată. Încă din 1964, România s-a împotrivit planului Valev al URSS ca sud-estul României să se specializeze exclusiv pe producţia agricolă în cadrul CAER. După venirea la putere a lui Ceauşescu, procesul de industrializare a fost amplificat la maximum. Prin intermediul Comitetului de Stat al Planificării, simbol al centralismului economic, erau elaborate planuri cincinale în care se fixau principalele obiective economice. Astfel în fiecare oraş au fost create noi centre industriale puternice, iar în marile oraşe au fost întemeiate mari areale industriale cu diferite specializări: Ploieşti-Brazi (prelucrarea petrolului), complexul siderurgic de la Galaţi, Valea Jiului, IMGB Bucureşti, combinatul chimic Midia-Năvodari, uzinele „Tractorul” şi „Steagul Roşu” din Braşov, „Dacia” Piteşti, ş.a.. A fost acordată o atenţie deosebită industriei siderurgice, constructoare de maşini, alimentară şi textilă. Forţa de muncă necesară industrializării a fost adusă din mediul rural înregistrându-se astfel şi un proces de urbanizare forţată. Deşi pe termen scurt, această politică a adus o bunăstare relativă, pe termen lung s-a dovedit o politică falimentată a cărei efecte s-au resimţit după destrămarea lagărului socialist. Produsele româneşti, de calitate foarte slabă, nu au reuşit să concureze produsele occidentale pe o piaţă globală şi nu una socialistă.

Criza şi eşecul regimului Ceauşescu:

 Din cauza politicilor sale, la începutul anilor '80, România a intrat într-o profundă criză economică şi socială, datoria externă ajungând la 10,2 miliarde de dolari. În mod neobişnuit, Ceauşescu a hotărât achitarea întreagă a datoriei externe până în 1990, decizie care a avut un impact catastrofal asupra populaţiei. Producţia internă a fost reorientată spre export, în timp ce restul cetăţenilor a fost au fost privaţi de alimentele şi bunurile de consum de bază. S-a motivat că că nu este sănătos ca un adult să consume mai mult de 3.000 de calorii pe zi, iar alimentele de bază au fost raţionalizate şi reduse progresiv până la un kilogram de zahăr, ulei, carne, făină, o jumătate de pachet de unt, cinci ouă, două kilograme de mălai de persoană pe lună, toate aceste produse fiind de foarte slabă calitate. Totodată, populaţia petrecea nenumărate ore la cozile interminabile din faţa magazinelor alimentare. Întreruperile în alimentarea cu apă, curent electric, gaze naturale devin frecvente, iar blocurile de locuinţe sunt doar ocazional încălzite prin sistemul public de termoficare. În aceste condiţii, cetăţenii obişnuiţi au ajuns să trăiască la limita subzistenţei, având loc treptat majorări de preţuri în ciuda lipsei de alimente. În ciuda acestor dificultăţi, proiectele megalomanice nu au fost abandonate, ele consumând uriaşe rezerve bugetare. Proiectul industrializării şi urbanizării forţate a continuat, ignorând dificultatea economică. Pe lângă aceste probleme a intervenit şi o acută criză morală datorată creşterii fenomenului corupţiei şi a lipsei de încredere în instituţiile statului. Totodată, măsurile represive ale organelor de Securitate s-au înăsprit, provocând teamă în rândul populaţiei şi limitând libertatea de exprimare. Pe plan internaţional, această perioadă este caracterizată de o izolare a României, atât faţă de lagărul socialist, cât şi de lumea occidentală. Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică (1985) a deschis calea spre reformă a sistemului socialist. Liderul sovietic a înţeles că că vechiul tip de socialism bazat pe pe constrângere şi centralizare excesivă nu mai funcţiona. Prin măsurile glasnost (transparenţă) şi perestroika (reconstrucţie), Gorbaciov anunţa reforme structurale sociale şi economice, propunând descentralizarea, reducerea controlului partidului asupra puterii politice şi a societăţii, renunţând şi la dorinţa de a controla ţările din blocul comunist. Deşi nu a reuşit să oprească degradarea economico-socială, deschiderea faţă de Vest a condus la o mai bună colaborare între cele două blocuri şi sfârşitul Războiului Rece. Toate celelalte state comuniste, cu excepţia României, s-au arătat disponibile să înceapă procesul de reformă şi schimbare. Rămânând la o viziune dogmatică, conservatoare, Ceauşescu se dovedea adversarul oricărei schimbări. Criza regimului socialist a lui Nicolae Ceauşescu este evidenţiată de istoricul Florin Constantiniu în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”: „România ilustra perfect anecdota celor şase paradoxuri ale socialismului: nu exista şomaj, da nimeni nu lucrează; nimeni nu lucrează, dar planul se depăşeşte; planul se depăşeşte, dar magazinele sunt goale; magazinele sunt goale, dar toţi au frigidere pline; toţi au frigidere pline, dar toţi sunt nemulţumiţi; toţi sunt nemulţumiţi, dar la alegeri guvernul obţine 99,99%”.

Mişcarea dizidentă:

 Mişcarea dizidentă din România a fost aproape inexistentă în mare parte din cauza măsurilor opresive dure ale organelor de securitate, dar şi a lipsei de solidaritate. Se înscriu în această mişcare intelectuali precum Paul Goma, Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dan Deşliu, Petre Mihai Băcanu, Ion Ioanid, Neculai Munteanu, Vlad Georgescu, care au refuzat să adreseze elogii cuplului Ceauşescu. Represiunea a determinat plecarea multora în exil, iar cei care au rămas în ţară au fost permanenţi supravegheaţi de organele de securitate. De asemenea, în exil, lipsa de unitate nu a făcut posibilă conturarea unei voci puternice a disidenţei româneşti. Pe plan politic, personalităţi precum Corneliu Coposu şi Ion Raţiu au încercat apropierea faţă de mişcările politice occidentale, iar la Europa Liberă şi BBC, prin glasul disidenţilor români, se făcea cunoscută opiniei publice internaţionale situaţia internă a României, degradarea economico-socială, sistemul opresiv şi lipsa libertăţilor cetăţeneşti. În ţară, regimul a reuşit să înăbuşe orice formă de opoziţie, precum greva minerilor din Valea Jiului (august 1977) şi manifestaţiile de stradă ale muncitorilor de la Uzinele „Steagul Roşu” şi „Tractorul” din Braşov (noiembrie 1987). În nomenclatura de partid, orice membru care nu se supunea voinţei secretarului general era eliminat din viaţa politică şi marginalizat de sistem. Exemplu în acest sens sunt Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Silviu Brucan, Dan Marţian, Alexandru Bârlădeanu. Primul semn al căderii regimului a fost „scrisoarea celor şase” din 11 martie 1989. Acesta era un document conceput de fostul demnitar comunist de rang înalt, Gheorghe Apostol, şi semnat de alţi cinci foşti membri marcanţi ai PCR: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu şi Silviu Brucan. Scrisoarea critica politica urmată de regimul Ceauşescu şi a fost publicată pe posturile de radio BBC şi Europa Liberă. În scurt timp, semnatarii scrisorii au fost reţinuţi, interogaţi şi puşi în stare de arest la domiciliu.

Căderea regimului comunist. Revoluţia din decembrie 1989:

 La sfârşitul anului 1989, valul schimbărilor a ajuns la graniţele României. Căderea zidului Berlinului din 9 noiembrie a marcat eşecul sistemului politic al blocului răsăritean. Rând pe rând, în Europa de Est, regimurile comuniste au fost înlăturate prin revoluţii care au îmbrăcat forme diferite de la o ţară la alta: „masa rotundă” în Polonia, „compromisul politic” în Ungaria, „revoluţia de catifea” în Cehoslovacia. În România, revoluţia a cunoscut forma sa cea mai radicală şi violentă, deoarece Nicolae Ceauşescu nu s-a arătat dispus să schimbe nimic din sistemul pe care îl conducea cu autoritate. Congresul al XIV-lea al PCR din 20/24 noiembrie 1989 a ilustrat izolarea în care se afla liderul român. În plin proces de destrămare a sistemului comunist în Europa de Est, fără participarea a nici unui reprezentat din celelalte partide comuniste, după ce a fost ales din nou secretar general, Ceauşescu a citit timp de şase ore un raport total nerealist cu evenimentele ce se desfăşurau pe plan intern şi internaţional. El a acuzat violent un complot al Statelor Unite şi ale Uniunii Sovietice împotriva ţărilor mici şi anunţat că va continua edificarea socialismului pe baza valorilor marxist-leniniste. A făcut o prezentare nerealistă a marilor realizări din epoca socialistă, subliniind creşterea nivelului de trai şi progresul tehnologic. De asemenea, a anunţat achitarea completă a datoriei externe, iar în cincinalul următor se prevedeau obiective imposibil de realizat având în vedere situaţia internă. Revoluţia a început la Timişoara pe 16 decembrie 1989, când protestul a câtorva sute de credincioşi reformaţi împotriva evacuării pastorului maghiar Laszlo Tokes din locuinţa sa s-a transformat într-un protest împotriva autorităţilor comuniste. S-a format un lanţ viu în jurul Bisericii şi au început să fie scandate lozinci anticomuniste. Protestatarii s-au răspândit în Timişoara pentru a chema oamenii în centrul oraşului. Populaţia se strânge în număr din ce în ce mai mare în Piaţa Operei, apoi în Piaţa Mare, apar steaguri cu stema decupată, iar lozincile comuniste din oraş sunt distruse. Trupele de Miliţie, Securitate şi Armată au început să-i bată şi să-i aresteze pe manifestanţi. Noaptea, Ceauşescu autorizează în caz de necesitate deschiderea focului, iar generalii Vasile Milea, Iulian Vlad şi Tudor Postelnicu stabilesc măsurile care trebuie luate pentru a-i intimida pe protestatari. Următoarea zi, au avut loc lupte de stradă violente între manifestanţi şi trupele de ordine, rezultând 59 de morţi şi numeroşi răniţi. Protestatarii au intrat în Comitetul Judeţean şi au aruncat pe fereastră documentele partidului, broşurile de propagandă, scrierile lui Ceauşescu şi alte simboluri ale puterii comuniste. La Bucureşti, în şedinţa CPEx s-au aprobat măsurile radicale de represiune, Ceauşescu admonestându-i pe cei trei generali pentru reacţia slabă avută în raport cu ordinele primite în cursul nopţii. Pentru a se asigura succesul represiunii sunt trimişi la Timişoara mai mulţi generali, printre care Ştefan Guşă, Mihai Chiţac şi Victor Stănculescu. În dimineaţa de 18 decembrie, Nicolae Ceauşescu pleacă într-o vizită oficială, deja programată, în Iran, lăsând conducerea în mâinile lui Manea Mănescu şi a Elenei Ceauşescu. Următoarele trei zile sunt caracterizate de lupte de stradă sângeroase la Timişoara, iar forţele armatei se dovedesc incapabile să instaureze ordinea. Ziua de 20 decembrie marchează victoria revoluţiei la Timişoara, acesta fiind declarat primul oraş liber. Peste 100.000 de oameni scandează în Piaţa Operei, se elaborează primul program democratic, se cere demisia lui Nicolae Ceauşescu şi a guvernului. Întors din Iran, Ceauşescu susţine un discurs la radio şi televiziune în care pune evenimentele de la Timişoara pe seama unor „elemente huliganice de tip fascist”, instigaţi de „cercurile reacţionare imperialiste”, şi anunţă convocarea unui mare miting a doua zi la Bucureşti. Pe parcursul evenimentelor de la Timişoara, Europa Liberă şi BBC au transmis şi au făcut cunoscută opiniei publice desfăşurarea ostilităţilor. În după- amiaza zilei de 21 decembrie, la mitingul convocat în Piaţa Palatului, Ceauşescu spera să demonstreze sprijinul populaţiei faţă de regim. El a acuzat încă odată evenimentele „huliganice” de la Timişoara, acuzând cercurile revizioniste şi imperialiste de amestecare în treburile interne ale ţării, exprimând hotărârea de a pune capăt acţiunii ilegale, de restabili ordinea şi a asigura construcţia victorioasă a socialismului. În timpul cuvântării, un zgomot de petardă a creat panică în rândul participanţilor, creându-se o stare de dezordine. Soţii Ceauşescu eşuează în tentativa de a restabili calmul, iar Nicolae Ceauşescu îşi reia grăbit discursul anunţând unele măsuri precum creşterea pensiilor şi a alocaţiilor, menite a ridica nivelul de trai al populaţiei. Adunarea era deja spartă, iar înainte de a se întrerupe transmisiunea televizată, oamenii au putut observa eşecul mitingului. După terminarea discursului, Piaţa Palatului a fost evacuată, însă o parte din manifestanţi au rămas în stradă scandând prin centrul Capitalei lozinci anticomuniste. Evenimentele au luat amploare, iar numărul celor ieşiţi în stradă a crescut continuu. În seara de 21/22 decembrie au avut loc ample lupte de stradă în zona centrală între manifestanţi şi forţele de ordine. Măsurile de represiune au fost radicale, iar armata a deschis focul împotriva populaţiei civile. Dimineaţa un număr mare de muncitori de pe platformele industriale s-au alăturat manifestanţilor ocupând Piaţa Universităţii. La ultima şedinţă a CPEx atmosfera este foarte tensionată, iar generalul Milea este acuzat de trădare. O oră mai târziu, acesta se sinucide. Noul ministru al Apărării, Victor Stănculescu, dă ordin tuturor unităţilor militare aflate în Bucureşti să se retragă în cazărmi. Spre după-amiază, manifestanţii ocupă Piaţa Palatului şi se forţează intrarea în clădirea Comitetului Central. Într-o ultimă încercare de a linişti spiritele din piaţă, Ceauşescu este întâmpinat cu huiduieli. Revoluţionarii pătrund în clădire, moment în care generalul Neagoe, şeful Direcţiei a V-a, ia iniţiativa solicitării unor elicoptere cu care să fie evacuaţi soţii Ceauşescu şi ceilalţi lideri. Când primii revoluţionari au ajuns pe platforma clădirii CC, un militar i-a somat să se oprească, astfel că elicopterul în care se aflau soţii Ceauşescu, Emil Bobu şi Manea Mănescu a putut decola. La ora 12:06, zecile de mii de manifestanţi din Piaţa Palatului au putut privi părăsirea Comitetului Central de către Nicolae Ceauşescu, fapt ce a simbolizat victoria revoluţiei române şi prăbuşirea regimului dictatorial. După unele peripeţii, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt arestaţi la Târgovişte şi duşi la Miliţia Judeţeană Dâmboviţa. În jurul orelor 19:30, la Televiziune se anunţă capturarea cuplului dictatorial şi se exclamă victoria revoluţiei române. Totodată, s-a declanşat „psihoza teroriştilor” anunţându-se că un grup de cetăţeni neidentificaţi, fideli regimului, continuă să tragă în populaţia civilă. Treptat, ei au devenit cel mai periculoşi inamici ai revoluţiei, însă niciodată ei nu au putut fi identificaţi. În zilele următoare s-a declanşat o adevărată vânătoare de terorişti şi oricine, civil sau militar, putea fi suspectat. În noaptea de 22 decembrie, un grup de disidenţi, revoluţionari şi foşti membri ai nomenclaturii opozanţi ai regimului au alcătuit un nou organism provizoriu al puterii de stat intitulat Frontul Salvării Naţionale. La Televiziune şi Radio, Ion Iliescu transmite „Comunicatul în ţară” al CFSN, în care erau anunţate primele elemente program ale noului regim: separarea puterilor în stat, pluralismul politic, organizarea de alegeri libere, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, reorganizarea economiei naţionale, ş.a.. Printr-un decret al CFSN a fost constituit un Tribunal Militar Excepţional. Într-o instanţă de judecată improvizată, procesul are loc pe 25 decembrie 1989. Soţii Ceauşescu nu recunosc Tribunalul declarând că nu dau socoteală decât în faţa Marii Adunări Naţionale şi refuză să comunice cu anchetatorii. După un proces sumar, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt găsiţi vinovaţi de genocid, subminarea puterii de stat, acte de diversiune şi subminarea economiei naţionale. Sentinţa de condamnare la moarte a fost dusă la îndeplinire prin împuşcare, în curtea unităţii militare 01417 din Târgovişte. Pe 30 decembrie, cei doi sunt înmormântaţi în cimitirul Ghencea. Nicolae Ceauşescu avea 71 de ani.

2. Zece lucruri mai interesante despre Nicolae Ceauşescu:

 Nicolae Ceauşescu, unul dintre cei mai controversaţi lideri români, a rămas în istoria colectivă un personaj perceput diferit. Cultul personalităţii dezvoltat de acesta şi obsesia propriei imagini au făcut ca evenimentele istorice din perioada comunistă să rămână de multe ori incerte. Pe lângă informaţiile „fabricate” despre viaţa soţilor Ceauşescu, au fost dezvăluite ulterior, de persoane din anturajul acestuia, şi detaliile mai puţin auzite în rândul poporului. Cu o carieră politică aflată într-o continuă ascensiune, tânărul Nicolae devine membru al Uniunii Tineretului Comunist (UTC) din România în 1933, urmând ca la 27 de ani să ocupe funcţie de conducere a UTC, dar şi în Comitetul Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR). La 30 de ani, Ceauşescu este numit subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii iar, la doar 31 de ani, ministru adjunct al apărării. Din 1967 până în 1989, acesta a ocupat funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România. Iată, grupate, câteva lucruri mai interesante despre viaţa liderului comunist român.

1. A absolvit doar primele patru clase şi a început să lucreze de la 11 ani. Nicolae Ceauşescu s-a născut pe 26 ianuarie 1918 în comuna Scorniceşti din judeţul Olt. Era al treilea membru adus pe lume într-o familie ce urma să numere zece copii - ai lui Andruţă şi Alexandrina Ceauşescu. Din cauza condiţiilor de trai sărace, copilul Nicolae a reuşit să termine la şcoala satului doar primele patru clase, urmând ca la vârsta de 11 ani să-şi părăsească locul natal. Ajuns la Bucureşti acesta s-a angajat ca ucenic de cizmar.

2. A fost arestat de cinci ori şi strânsese 7 ani de închisoare până la vârsta de 26 de ani. În 1933 devine membru al Uniunii Tineretului Comunist din România, formaţiune politică ilegală la acea vreme. În acelaşi an, la doar 15 ani, este arestat pentru prima dată pentru agitaţie comunistă în timpul unei greve. La scurt timp este arestat din nou, de înca trei ori. Ceauşescu devine cunoscut drept „agitator comunist periculos” şi „distribuitor activ de materiale de propagandă comunistă şi anti-fascistă”, urmând să fie condamnat la închisoare din nou în 1936. Eliberat la termen în 1938, perioada sa de libertate este scurtă, în 1940 fiind arestat din nou. În scurta perioadă din afara puşcăriei, dictatorul o întâlneşte pe Elena Petrescu, cea care avea să devină mai târziu Elena Ceauşescu. În închisoare, acesta devine protejatul viitorului lider comunist Gheorghe Gheorghiu Dej.

3. A atras simpatia liderilor vestici prin refuzul de a interveni în Cehoslovacia. În 1968, Nicolae Ceaşescu refuză ca România să participe la intervenţia trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia şi condamnă într-un discurs public o astfel de iniţiativă. Decizia sa atrage simpatia liderilor din vest, urmând ca la scurt timp în România să vină în vizită preşedintele american de atunci, Richard Nixon, Charles de Gaulle şi Margaret Thatcher. Susţinerea liderilor occidentali îi confirmă dictatorului importanţa pe care o avea, ajungând să se auto-denumească „Geniul din Carpaţi”.

4. A primit o telegramă satirică de la artistul Salvador Dali. Primirea sceptrului prezidenţial şi desemnarea sa ca prim preşedinte al României a reprezentat pentru Ceauşescu un moment deosebit de important. Deşi era un simbol regal, deci, nepotrivit pentru un preşedinte comunist, sceptrul dictatorului român a făcut, datorită obsesiei pentru imagine a acestuia şi a megalomaniei de care suferea, înconjurul lumii în presa internaţională. La scurt timp, cunoscutul artist Salvador Dali i-a trimis preşedintelui comunist o telegramă plină de ironie, satirizând astfel momentul apariţiei sceptrului. Neînţelegând subtilitatea, Ceauşescu a cerut ca mesajul lui Dali să fie publicat integral în presa românească. 

5. A fost singurul român care s-a plimbat cu caleaşca Reginei Elisabeta a II-a. În 1978, soţii Ceauşescu erau primiţi în Marea Britanie cu onoruri şi ceremonie fastuoasă de însăşi Regina Elisabeta a II-a. Conduşi cu trenul regal de la aeroport la Gara Victoria, preşedintele Republicii Socialiste România a păşit pe covorul roşu de catifea şi a salutat familia regală, dar şi pe premierul James Callaghan prezent şi el la eveniment. Plecarea spre Buckingam Palace a fost una specială, Nicolae Ceauşescu fiind invitat alături de Regina Elisabeta în trăsura acesteia, cei doi fiind urmaţi de o altă trăsură în care se aflau Elena Ceauşescu şi Printul Philip, ducele de Edinburgh. Deşi presa română şi cea britanică au scris la acea vreme cuvinte de laudă la adresa vizitei prezidenţiale, într-o carte intitulată „Our Queen”, scrisă de Robert Hardman, evenimentul este amintit puţin diferit. Regina Elisabeta le-ar fi povestit unor prieteni, în timpul unei cine, cum, în timpul plimbării soţilor Ceauşescu prin grădina palatului, aceasta i-ar fi observat şi ar fi preferat să se ascundă în spatele unor tufişuri pentru a evita discuţiile cu ei. Regina Elisabeta a II-a ar fi acceptat să-l invite pe Nicolae Ceauşescu în Marea Britanie numai datorită unor interese economice, în realitate ea recunoscând o uşoară antipatie faţă de liderul comunist român.   

6. S-a prăbuşit cu avionul. Pe data de 5 noiembrie 1957, Nicolae Ceauşescu se afla în drum spre Moscova, acolo unde se aniversa Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, într-un avion IL 14, ca parte a unei delegaţii a Partidului Muncitoresc Român (PMR). Din cauza unei erori de pilotaj, aeronava s-a prăbuşit la aterizare pe Aeroportul Vnukovo. În urma accidentului, ministrul de externe Grigore Preoteasa şi alţi trei membri ai echipajului şi-au pierdut viaţa. Secretarul de stat al Comitetului Central al PMR, Nicolae Ceauşescu, a supravieţuit suferind doar câteva traumatisme la gamba stânga şi câteva zgârieturi pe faţă. 

7. Era pasionat de filmele poliţiste americane şi fan al serialului Kojak. La 35 de ani, Nicolae Ceauşescu descoperea pasiunea pentru cinematografie, printre preferetale sale numărându-se filmele poliţiste americane. Liderul comunist s-a declarat fanul serialul de televiziune american Kojak, care a rulat între 1973 şi 1978. În plus, toate reşedinţele sale au fost dotate cu o sală specială de proiecţie. Printre pasiunile sale se mai numărau şahul, biliardul, voleiul şi vizitele în străinătate. După 1955, acesta s-a apucat şi de vânătoare.

8. A primit distincţia de Doctor Honoris Causa de la 8 universităţi. Nicolae Ceauşescu a primit primul titlu de Doctor Honoris Causa la Universitatea Bucureşti în 1973. În acelaşi an i s-a acordat aceeaşi distincţie în Bogota, Lima şi Bahaia Blanca. Acelaşi titlu i s-a mai dat dat şi în Beirut (1974), Nisa (1975), Yucatan (1975) şi Quezon (1975).

9. A fost deputat de Olt. Nicolae Ceauşescu a ocupat funcţia de deputat, în perioada 1946-1948, în Adunarea Deputaţilor, fiind ales în mod „democratic” în judeţul Olt. 

10. A fost cel mai tânăr conducător politic din Europa, recunoscut totodată pentru  politica externă puternică.  Ceauşescu a fost singurul lider comunist care a stabilit relaţii diplomatice cu RFG (1967) şi singurul care nu a rupt legăturile cu Israelul după Războiul celor Şase Zile (1967). Totodată, preşedintele Republicii Socialiste România a fost şi unicul şef  al unui stat din lagărul socialist membru al Băncii Mondiale şi al FMI.

3. Călătoria care a nenorocit România:

 În anul 1971, după o scurtă iluzie a transformării regimului Ceauşescu într-un „comunism cu faţă umană”, soarta României a fost pecetluită şi subjugată brutal unei dictaturi apăsătoare, absurde în centrul căreia se afla clanul Ceauşescu. Şi totul a pornit din Asia. După moartea primul lider al României comuniste, Gheorghe Gheorghiu Dej, în 1965,  ţara a ajuns pe mâinile lui Nicolae Ceauşescu, preferatul său.  Ceauşescu era un comunist convins, cu ani de ilegalitate, dar cu puţină şcoală, provenind dintr-o familie săracă, de marginali. Criticii spun că a ştiut să intre, cu metode nu tocmai onorabile, pe sub pielea liderilor comunişti din perioada ilegalităţi, inclusiv a lui Ghiorghiu Dej, tocmai pentru a accede şi în final pentru a obţine puterea supremă în România. Visul i s-a îndeplinit după moartea lui Dej.  Regimul Ceauşescu a debutat sub auspicii bune, însemnând depărtarea de stilul stalinist, cu o liberalizare masivă la care nimeni nu se aştepta, plus o apropiere de Statele Unite şi de Marile Puteri democratice ale Europei. Dar în timp ce cultura, artele şi în general viaţa în România păreau să înflorească într-un regim comunist „cu faţă umană”, anul 1971 a venit cu o schimbare bruscă şi brutală de macaz.  Practic iluzia libertăţii a fost spulberată, iar în locul său şi-a făcut loc o dictatură aberantă, megalomanică, care a ucis cultural, social şi spiritual populaţia României, culminând cu anii '80 şi privaţiunile sale cumplite. Specialiştii spun că momentul cheie al acestei schimbări şocante pentru populaţie a fost un turneu al familiei Ceauşescu în ţările comuniste ale Asiei, dar şi un protest mai puţin cunoscut din anul 1968.

Iluzia unui comunism blând: După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, noul prim secretar al Partidului Muncitoresc Român, Nicolae Ceauşescu, a schimbat orientarea în politica internă, dar şi externă. După teroarea anilor '50, cu epurări, cu o colectivizare brutală şi exterminarea programată a intelectualilor şi opozanţilor politici în puşcării cumplite, Nicolae Ceauşescu a venit cu o relaxare culturală şi socială neaşteptată.  Vechii opozanţi ai regimului comunist, care mai supravieţuiseră, au fost eliberaţi şi o parte reintegraţi, iar în ţară domnea o anumită liberalizare. Artiştii au fost lăsaţi să creeze liber, fără imixtiunea statului sau a ideologicului. Teatrul şi cinematografia au fost degrevate de presiunea stalinistă, lăsând liberă pârtia creaţiei pentru talente pentru Liviu Ciulei.  De asemenea nivelul de trai era încă acceptabil, fiind relativ uşor de găsit produse alimentare sau vestimentare.  Totodată muzica occidentală, mai ales cea de peste Ocean, a pătruns lejer în societatea românească, inclusiv rock-ul anilor '60. La fel şi creaţile cinematografice americane. Erau privilegii la care ceilalţi locuitori ai blocului comunist nici nu puteau visa.  „Aceşti germani din R.D.G se minunau, nu pot să vă spun cum, erau uluiţi de filmele care se dădeau în România, filme din Occident, erau uluiţi de cărţile care se traduceau în România. Noi pe vremea aceea aveam spectacole cu Beckett, aveam spectacole cu Ionesco, ei habar n-aveau de aceste nume”, declara scriitoarea Nora Iuga într-un interviu televizat acordat postului BBC.  În plan extern, Ceauşescu se distanţează de URSS şi moştenirea stalinistă. Mai mult decât atât, în anul 1968 condamnă vehement invazia URSS în Cehoslovacia, cu ocazia revoltelor anti-comuniste din aceea ţară. Pe deasupra mimează o apropiere de Occidentul democrat, primind vizita preşedintelui american Richard Nixon şi totodată făcând vizite inclusiv în Franţa. Popularitatea lui Ceauşescu a crescut mult in ţară şi în străinătate.   

Descoperirea cultului personalităţii; o călătorie decisivă pentru România: Acest miraj s-a destrămat rapid odată cu o călătorie aproape iniţiatică pentru Ceauşescu şi soţia sa. Mai precis, acesta face în vara anului 1971 un turneu în ţările comuniste din Asia - adică în China, Coreea de Nord şi Mongolia. Acolo i-a cunoscut pe dictatorii emblematici ai Asiei comuniste, Mao, Kim Ir Sen şi Ţedenbal.  Istoricii spun că acolo a rămas efectiv impresionat de modul în care era impusă ideologia comunistă populaţiei şi cum efectiv invadase toate domeniile vieţii, difuzată prin învăţământul şi cultura de partid.  Dar cel mai mult i-a plăcut cultul personalităţii. Modul în care erau divinizaţi liderii comunişti de către populaţie. Manifestările faraonice la care participau un număr impresionat de persoane, alcătuind cu propriile trupuri steaguri, hărţi, mesaje sau coregrafii complicate dedicate în primul rând liderului comunist. A fost scânteia care a aprins megalomania lui Ceauşescu. Era un comunism diferit de cel rusesc, de altfel chinezii fiind pe acelaşi trend de îndepărtare de URSS, la fel ca Ceauşescu. Imediat, liderul comunist român a vrut să imite în special „revoluţia culturală şi ideologică” chinezească şi să o suprapună ca un şablon peste realităţi româneşti. Nu conta că nu se potrivea. Ceauşescu dorea o nouă identitate a României comuniste, una care să-l facă faimos nu doar pe plan naţional dar şi internaţional. Îşi dorea ca mulţimile să facă pentru el ce făceau chinezii pentru Mao, să-l divinizeze. La rândul ei, Elena Ceauşescu îşi dorea să devină o replică a soţiei lui Mao, autoritară şi la rândul său apreciată de întreaga populaţie, ca o „mamă a poporului”. Mai mult decât atât, Ceauşescu era impresionat de economia chineză în special şi de faptul că asiaticii se descurcau fără importuri, cu produse realizate la nivel naţional. Iarăşi o idee obsedantă preluată şi pusă în practică fără crâcnire în România.  De altfel, la întoarcerea din Asia, Ceauşescu şi-a manifestat încântarea şi dorinţa de a schimba total România, pe bazele „revoluţiei culturale” chinezeşti. Chinezii au dat la o parte toate mentalităţile mic-burgheze şi au luat-o de la capăt. Toată activitatea lor culturală, de balet, de teatru, a fost pusă pe baze revoluţionare. Au spus aşa: aici nu vrem în niciun fel să pătrundă concepţiile burgheze. Totodată, se spune că la dorinţa de a instaura un control ideologic crunt asupra României a pus umărul şi o manifestaţie studenţească din noaptea de Crăciun a anului 1968.  Mai precis, a fost o adunare spontană în care s-a cerut „libertatea pentru studenţi” iar printre altele s-ar fi auzit şi un „Jos Ceauşescu”. Manifestaţia s-a încheiat de la sine fără intervenţia autorităţilor.   

Tezele lui Ceauşescu, dezastrul României: La întoarcerea din turneul asiatic, Ceauşescu a decis să pună în practică ceea ce văzuse în ţările asiatice. A emis şi impus aşa numitele „Teze”. Acestea se referau la introducerea muncii patriotice la elevi şi studenţi, a educaţiei politico-ideologice în şcoli, universităţi, fabrici, organizaţii de copii, tineri, studenţi. Intensificarea propagandei politice, prin prezentarea exclusivă a realizărilor partidului şi a liderului, reale sau nu, prin radio, televiziune şi presa scrisă.  Practic românii trebuiau să cunoască doar o realitate distorsionată comandată de Ceauşescu şi apropiaţii săi. Au fost înfiinţate edituri de partid, iar cinematografia dădea naştere unor producţii cu scop propagandistic. Ideologia comunistă a sufocat total arta, condiţionând publicarea operelor sau prezentarea peliculelor cinemtografice publicului numai dacă respectau cerinţele partidului şi aveau un caracter „revoluţionar socialist”. Au apărut liste cu autori şi regizori interzişi.  A început epurarea culturală şi promovarea cultului dictatorului. Istoria a început să deservească ideologia de partid, modelând trecutul după un naţionalism aberant pe placul lui Ceauşescu. Totul era controlat cu ajutorul Securităţii cea care a creat un sentiment cumplit de spaimă, nelinişte şi neîncredere în rândul populaţiei. Vecinii erau încurajaţi să se toarne unul pe celălalt, la fel şi rudele.  A urmat dezastrul cultural, peste 200 de scriitori fiind îndepărtaţi fiindcă au refuzat să se subjuge ideologiei de partid. Capodopere cinematrografice au fost interzise, la fel, fiindcă nu corespundeau noii ideologii. Au apărut şi manifestaţiile pe scară largă, cu mii de copii chinuiţi în frig sau pe caniculă, pentru a-şi arăta, cu forţa, „preţuirea” pentru Ceauşescu la vizitele sale oficiale.  Totodată a venit momentul în care plecările din ţară deveneau imposibile, inclusiv pentru oamenii de ştiinţă. Drum liber aveau doar cei agreaţi de conducerea partidului.

4. Era mai bine pe timpul lui Ceaușescu?

10 argumente pro:

1. Pe vremea comunismului, locurile de muncă erau asigurate pentru toată lumea, în funcţie de pregătirea fiecăruia. Au existat cazuri când oameni fără serviciu au fost luaţi de pe stradă şi angajaţi în câmpul muncii. Aşadar, nu era şomaj.

2. Într-o proporţie covârşitoare, în perioada Ceauşescu nu exista problema locuinţelor pentru populaţie. Se construia într-un ritm susţinut, iar din moment ce erai angajat, oportunitatea obţinerii unei locuinţe era aproape garantată. Garsonieră pentru o persoană, apartament cu două camere pentru tinerii căsătoriţi, care - ulterior - pe măsura măririi numărului de membri ai familiei, se putea transforma într-un apartament cu 3 camere.

3. Securitatea individului era mult mai bine asigurată faţă de ziua de azi. Se fura mult mai puţin, numărul jafurilor sau al crimelor era sensibil mai mic faţă de cel actual, iar atunci când se întâmpla aşa ceva, foarte puţini erau cei care ştiau de existenţa acestor fărădelegi. Populaţia era „protejată” în acest fel, permanentizându-se impresia că statul are grijă de cetăţean.

4. Aproape toate obiectivele majore ale industriei şi infrastructurii României s-au realizat pe vremea aceea: Transfăgărăşanul, tunelul de la Bumbeşti-Livezeni, autostrada Bucureşti-Piteşti, metroul bucureştean, Canalul Dunăre - Marea Neagră, sistemul hidroenergetic, centrala atomoelectrică de la Cernavodă, marile combinate siderurgice, sisteme de irigaţii, şantiere navale, reţeaua electrică, reţeaua feroviară etc..

5. Sistemul de pensii era foarte bine pus la punct, cumulul pensiilor fiind rezonabil pentru orice persoană, care îşi putea asigura, astfel, o bătrâneţe liniştită financiar. În plus, statul suporta o foarte mare parte din costul utilităţilor (lumină, apă, telefon, gaze, întreţinere), spre deosebire de ziua de azi, în care aceste facturi îngroapă cetăţeanul cu un venit mic.

6. Concediile erau, în multe cazuri, asigurate de angajator. Practic, statul acorda - prin fabrici şi întreprinderi - bilete gratuite sau foarte ieftine, în staţiunile din România, unde omul de rând se putea duce, împreună cu familia, în timpul concediilor.

7. Sistemul de învăţământ era gratuit, iar şcoala era un reper în viaţa copiilor şi a familiei. Spre deosebire de ziua de azi, înainte de 1989 copiii învăţau carte, profesorii ştiau să predea, aşa că nivelul intelectual al celor care terminau o unitate de învăţământ era mult mai ridicat decât este acum.

8. Sistemul de sănătate era gratuit. Statul se obliga prin lege să asigure îngrijirea cetăţeanului, costul consultaţiilor sau al spitalizărilor fiind suportat de sistem.

9. În primăvara lui 1989, Ceauşescu a reuşit plata întregii datorii externe a României, cifrată la peste 10 miliarde de dolari, spre deosebire de guvernanţii de azi, care se tot împrumută de la străini.

10. Sistemul lui Ceauşescu nu permitea propagarea, decât la scară foarte redusă - cu precădere în rândul studenţilor străini - a reţelelor de distribuţie a drogurilor.

10 argumente împotrivă:

1. Lipsa libertăţii de exprimare, de asociere, de manifestare a fost una dintre principalele caracteristici ale sistemului ceauşist.

2. Spaima de Securitate. Reţeaua de securişti ori informatori ai Securităţii devenise atât de răspândită sau de prezentă în temerile populaţiei, încât „umbra” ei era suficientă pentru a menţine starea de frică.

3. Lipsa alimentelor de bază şi raţionalizarea lor au fost doar două din consecinţele dorinţei lui Ceauşescu de a plăti datoria externă a ţării, cifrată la peste 10 miliarde de dolari. Pe de altă parte, magazinele goale şi cozile nesfârşite la cele câteva produse care, în anii 80, se mai dădeau pe cartelă au dus la amplificarea formelor de „descurcăreală”, inclusiv de furt din aşa-numitul avut obştesc.

4. Întreruperile repetate ale alimentării locuinţelor cu energie electrică şi lipsa căldurii din case, pe timpul iernii. Consumul de energie pentru populaţie a scăzut forţat cu 20% în 1979 şi 1982, apoi cu 50% în 1983, iar în 1985 cu încă 50% faţă de anii precedenţi. Curentul electric era întrerupt cel puţin două ore pe zi, apa caldă era şi ea raţionalizată, ca şi căldura, în lunile friguroase.

5. Lipsa, dar şi cenzura drastică a informaţiei. Programele TVR ajunseseră la două ore, fiind pline numai de emisiuni propagandistice sau închinate omagierii „conducătorului iubit” şi soţiei lui.

6. Interzicerea circulaţiei libere a individului. Dacă până la începutul anilor 80 se mai putea ieşi din ţară în scopuri turistice, mai ales în statele membre ale Pactului de la Varşovia, după 1983 graniţele s-au închis pentru toţi românii, cu excepţia celor angrenaţi în serviciile de securitate.

7. Presa şi aproape orice activitate cultural-artistică erau subsumate aproape total propagandei de partid şi cultului personalităţii lui Ceauşescu. Sigur, existau şi excepţii, mai ales în domeniul literaturii, teatrului şi cinematografiei, unde orice „şopârlă” critică la adresa comunismului, strecurată printre rânduri, devenea o adevărată manifestare de disidenţă.

8. Sistematizarea satelor a dus la distrugerea treptată a „matricei” rurale româneşti, la nimicirea tradiţiilor, dar şi la pierderea acelei educaţii sănătoase ancestrale ţărăneşti. Satele au rămas populate mai ales de oameni bătrâni, cei tineri fiind împinşi, dar şi tentaţi de mirajul oraşelor unde îngroşau, de regulă, rândurile unui proletariat ce trăia la marginea supravieţuirii.

9. Dărâmarea bisericilor, din Bucureşti în special. Fiind ateu, Ceauşescu n-a suportat să vadă prea multe biserici în mijlocul Capitalei, cazul Mănăstirii Văcăreşti şi al Bisericii Sfânta Vineri, rase de pe faţa pământului, fiind elocvent. Apoi, Ceauşescu a demolat cartiere întregi, precum Uranus, pentru a face loc Casei Poporului (actualul Palat al Parlamentului). Biserica Mihai Vodă din Bucureşti a fost mutată, în 1984, circa 300 de metri, fiind ascunsă de Ceauşescu în spatele blocurilor de pe cheiul Dâmboviţei.

10. În timp ce sporul populaţiei era încurajat, mii de copii erau abandonaţi în orfelinate, iar rata mortalităţii infantile era printre cele mai mari din Europa. De altfel, ţara noastră deţinea atunci un număr record de copii infestaţi cu virusul HIV.

5. Cum a luat naștere festivalul „Cântarea României”?

 Nicolae Ceaușescu a dus în anii 70 și 80 pe culmi nemaiîntâlnite propaganda subordonării societății față de ideologie. La sfârșitul anilor 60 a redus la tăcere Academia RSR prin amputarea instrumentelor sale calitative și reducerea extremă a numărului de academicieni. Forumul cultural suprem a devenit pur decorativ. În schimb a înființat Academia de Științe Social Politice, pe care a subordonat-o total Partidului Comunist. În viziunea lui Nicolae Ceaușescu, literații și oamenii de știință trebuiau să fie doar soldați pe frontul ideologic al comunismului, subordonați PCR. Influențat de dictatorul albanez Enver Hodga, dar mai ales de nord-coreianul Kim Ir Sen Ceaușescu susține în 1971 celebrele teze din iulie, care dau o nouă orientare socialismului românesc care trebuia să devină „multilateral dezvoltat” prin înregimentarea culturii, artei și științei directivelor PCR. De fapt, ASSP a devenit o anexă a CC al PCR, o pârghie propagandistică a lui Nicolae Ceaușescu. Condusă de bătrânul ilegalist Miron Constantinescu, apoi de Mihnea Gheorghiu, fosta legătură a agenturii britanice în era antonesciană, ASSP a devenit repede inutilă pentru Nicolae Ceaușescu, care dorea o și mai mare înregimentare pe frontul ideologic. În iunie 1976, Nicolae Ceaușescu organizează Congresul Culturii și Educației Socialiste. Este începutul etapei distincte a regimului. Introduce oficial termenul de „făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre socialism”. Congresul a fost împărțit pe secțiuni ideologice, prezidate de ideologi ai partidului. Activiști cu șapte clase ca Emil Bobu sau Iosif Ugler au condus secțiunea despre cinematografie și artă. Cultura a devenit din acest an o simplă curea de transmisie a PCR. Bolșevici notorii ca Walter Roman sau Alexandru Florian s-au aruncat cu entuziasm în noul program de comunizare a culturii românești. Ceaușescu a cerut să se scrie o nouă istorie a partidului comunist, o istoriei a României și una a limbii și literaturii române bazată pe ideologia comunistă, dar și pe un centralism de factură național-comunistă. Secretarul general a criticat dur pe transfugii care scriu într-o altă limbă: „Noi nu mai avem nevoie de aceea, care-și trădează poporul, părinții. De asemenea oameni nu avem nevoie”. Ceaușescu dorea subordonarea culturii „avântului revoluționar”. Seniorii culturii interbelice recuperați de era finală a lui Dej au fost marginalizați. La sfârșitul lui iunie 1976, Nicolae Ceaușescu a reînființat comisia ideologică a CC al PCR, iar la ședința biroului din 30 iunie și-a expus viziunea de ideologizare culturală a României. De acum încolo această comisie a partidului va coordona și controla arta și știința. Nicolae Ceaușescu a cerut să se termine cu basmele cu Făt Frumos și Albă ca Zăpada, dar și cu Scufița Roșie, iar în locul acestor personaje să se implementeze eroi comuniști. El considera că propaganda comunistă trebuie începută la creșă, nu din grădiniță. Cinematografia, publicațiile și televiziunea trebuiau să aibă un program unitar subordonat direct liderilor PCR. Primul cuvânt al copilului de creșă trebuia să fie despre „muncă”. Noțiunea de biserică să fie înlăturată, locul acesteia să fie luat de noua concepție socialistă. Cornel Burtică și Mircea Malița au primit însărcinări să schimbe programele din manuale. Nicolae Ceaușescu a criticat dur și „Capra cu trei iezi”, care nu oferea o educație revoluționară ce trebuia să stea la baza șoimilor patriei și pionierilor. „Luminița”, „Cutezătorii” și „Șoimii” rămân ca publicații comuniste, în schimb „Arici Pogonici” este interzisă pentru umorul promovat. În cadrul ședinței Mihnea Gheorghie a propus un plan național tematic. În ședință activiștii de partid s-au certat pe denumire. S-a propus Carpatiada, Olimpiada cultural-sportivă sau festivalul România. Leonte Răutu a venit cu ideea preluată de la Alecu Russo de „Cântarea României”. Mihnea Gheorghiu și Dumitru Popescu - „dumnezeu” (poreclă dată de scriitori) au fost entuziasmați de denumire, dar când au aflat că Nicolae Ceaușescu preferă titulatura de Daciada au început să o dea la întors. S-a mers pe ideea „minte sănătoasă în corp sănătos” și că pe teritoriul Daciei minoritățile s-au integrat. Totuși, ultimul cuvânt l-a avut paradoxal Ștefan Voicu, redactorul șef al „Erei socialiste”, care a impus termenul de „Cântarea României”. Posibil ca Nicolae Ceaușescu să fi realizat că denumirea înregimentării culturii în avântul revoluționar socialist de Daciada o să deranjeze vecinii sovietici și nu numai. Literații, artiștii, oamenii de știință trebuiau să fie încorporați artiștilor populari și puși sub semnul uniformizării socale, ca o contra-elită. Era creat „omul nou” cultural, fără credință, valoare, originalitate sau memorie. Mobilizarea ideologică bătea talentul și creativitatea. Lucruri care revin astăzi sub o nouă formă ideologică cu aceeași rădăcină comună de factură socialistă.

Așadar …

 În ultimii ani a început să bântuie din nou, ca o fantomă a trecutului marxist, spectrul subordonării artei, culturii și științei intereselor ideologiei în România sau Europa, sub diverse forme dogmatice: cultural-marxism, neo-marxism sau politica corectă. În realitate avem de a face cu o reinventare a comunismului sub forma sa cea mai stalinistă. Treptat nu mai contează valorea literaturii, artei sau muzicii, a creației în general, dacă nu este înregimentată unui curent ideologic indiferent cum se numește acesta, dar cu profunde rădăcini socialiste. Ideologia predomină spațiul public, iar talentul și creația originală este subordonată dogmei. Propaganda a devenit cea care dă direcția, în cultură, știință și literatură. Talentul și creativitatea nu mai primează în față ideologicului. Vezi cel mai recent exemplu de la concursul muzical internațional Eurovision. Discriminarea talentului, culturii, creativității și originalității sub masca emancipării a devenit o paradigmă a unei epoci în care ideologia și propaganda primează. Pentru români aceste puseuri totalitare nu sunt o noutate. Le-am cunoscut în perioada sovietică, dar au atins perfecțiunea în „epoca Ceaușescu”, când întreaga cultură, știință și artă a fost înregimentată ideologiei și propagandei comuniste. Literații și oamenii de știință au devenit soldați credincioși ai Partidului Comunist, unelte de transmitere a intereselor cuplului prezidențial. De altfel, rolul marxismului este de a eradica cultura, creativitatea, talentul și originalitatea pentru a face loc omului nou subordonat unei elite foarte subțiri intelectual și restrânse numeric, care să conducă națiuni aduse la rangul de populațiuni consumeriste și fără memorie, pentru a fi mai ușor manipulate. Mancurtizarea culturii este o treaptă superioară a instaurării marxismului universal în beneficiul a câtorva sforari. Sub pretextul democrației directe, fără partide și parlamentari, se oferă șansa unui grup minuscul (birou politic, binom, stat paralel etc.), care prin ideologie conduce despotic în numele unui popor fără memorie.