CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - PARTEA A TREIA!

 CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - PARTEA A TREIA!

Capitolul 3:1-6:

 În scrisoarea adresată Adunării din Sardes vedem starea generală a Bisericii după Reformă, aşa cum în scrisoarea anterioară avem prezentarea în cuvânt şi în simboluri a Bisericii înainte de reformă. În Sardes ne este prezentat protestantismul, în Tiatira este prezentat sistemul papal. Ambele vor continua să existe în paralel până la sfârşit, până la venirea Domnului. În primele trei scrisori ne este prezentată starea Bisericii generale în perioade de timp succesive. Reforma a fost un punct de cotitură în istoria creştinătăţii din vestul Europei. Impunerea pretenţiilor nejustificate ale papalităţii din secolul al şaptelea, cu aspiraţii înalte şi în contradicţie clară cu Cuvântul lui Dumnezeu, a devenit în vestul Europei o plagă a lui Satan, în timp ce răspândirea furtunoasă a islamului (sau mahomedanismului) în acelaşi timp a sufocat creştinismul din răsăritul Europei. Reforma a adus în vest o restabilire parţială; în răsărit nu a avut loc nicio restabilire, el s-a îndepărtat foarte mult de Dumnezeu şi de adevăr.

Scrisoarea deschisă adresată Adunării/Bisericii din Sardes:

(Capitolul 3:1-6)

Cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele:

1. »Acestea le spune Cel care are şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele.« Pentru unii expresia »şapte Duhuri ale lui Dumnezeu« este ceva de neînţeles. În scrisorile apostolului Pavel unitatea Duhului lui Dumnezeu este unul din adevărurile principale: »Este un trup şi un Duh« (Efeseni 4:4 ). Faptul că în Apocalipsa se vorbeşte de şapte Duhuri, aceasta arată plinătatea şi caracterul complet al acţiunilor şi caracteristicilor felurite ale unui singur Duh Sfânt. În capitolul 1:4, gândul cu privire la Duhul în acţiunea lui de guvernare multiplă ca personalitate independentă, dar totuşi în legătură cu Cel veşnic şi cu Iisus Hristos, pare să stea pe prim plan. În capitolul 5:6, cele şapte coarne şi cei şapte ochi prezintă simbolic desăvârşirea puterii şi toată plinătatea înţelegerii spirituale, care va avea loc în timpul de guvernare al Mielului. Plinătatea Duhului este în Hristos. El acţionează în puterea Duhului, fie faţă de Biserică (capitolul 3:1), fie faţă de lume (capitolul 5:6). Oricare ar fi starea Bisericii – decăzută, stricată sau moartă – în El, Cel care umblă în mijlocul sfeşnicelor de aur, este putere spirituală corespunzătoare şi pe deplin suficientă.

1. »şi cele şapte stele.« Stelele sunt purtătorii de lumină ai Adunărilor, ei sunt răspunzători să lumineze pentru Hristos şi să facă să strălucească lumina din cer în întunericul dimprejur. Hristos are atât pe cele »şapte Duhuri ale lui Dumnezeu« cât şi pe cele »şapte stele«, dar aici nu se spune despre stele că ele sunt în mâna Lui dreaptă, aşa după cum se spune în capitolul 1:16. Se spune simplu că El le are. În Efes a fost păstrată o ordine corespunzătoare Cuvântului lui Dumnezeu. În Sardes dimpotrivă, lucrarea, în general, şi organizaţia bisericească nu erau nicidecum o ordine lucrată de Duhul. Dacă fiecare lucrare ar fi fost făcută la locul ei, corespunzător cu învăţăturile Sfintei Scripturi, şi fiecare dar al Duhului ar fi fost practicat sub călăuzirea Domnului, se putea desigur spune că stelele erau »în mâna Sa dreaptă«. După Reformă s-au constituit imediat biserici după voia, după înclinaţiile sau după înţelegerea anumitor conducători. Anumite adevăruri, dar nu adevărul, au fost făcute puncte pe baza cărora se strângeau laolaltă, sau puncte centrale, în jurul cărora se strângeau suflete cu acelaşi fel de gândire; ele au alcătuit comunităţi bisericeşti, de sine stătătoare, şi au organizat o lucrare pentru care au comandat formal persoane, pe care le-au plătit conform aptitudinilor, talentelor şi puterii lor de a mări şi menţine numărul membrilor. De aceea, aici se spune doar că El are şapte stele. Orice lucrare porneşte de la Hristos. El este Cel care »are stelele.« Întreaga lucrare stă în legătură cu Hristos, dar să ne gândim şi la faptul, că »Duhurile« şi »stelele« nu trebuie despărţite; ele trebuie diferenţiate, dar ele nu pot fi despărţite fără să ia naştere pagube mari. O lucrare rece, firească, pur raţională, rânduită de om este o lucrare care nu a fost iniţiată de Duhul Sfânt. Stelele luminează prin lumina Duhului. Necesitatea legăturii lor trebuie pusă aici clar înaintea privirii. Puterea lăuntrică, spirituală, porneşte totdeauna de la Hristos şi numai în concordanţă cu El, cu Cuvântul Său, biserica este autorizată să organizeze lucrările şi mărturia dată în exterior. Numai dependenţa de Duhul Sfânt şi călăuzirea Lui dă adevărata putere. O organizaţie şi o lucrare, care exclude practic sau teoretic acţiunea liberă a Duhului Sfânt este fără putere şi neroditoare şi rezultatul sigur este moartea spirituală.

O mărturisire (un crez) fără viaţă:

1. »Ştiu lucrările tale – că ai numele că trăieşti, şi eşti mort.« Şi aici, prin cuvintele »Ştiu lucrările tale« se scoate în evidenţă atotştiinţa Domnului. El, Cel care umblă în mijlocul Adunărilor, a cercetat Sardes şi a rostit această sentinţă: »Ai numele că trăieşti, şi eşti mort.« Aceasta a fost şi este starea protestantismului. Reforma a fost rezultatul acţiunii Duhului lui Dumnezeu. Dacă urmărim din punct de vedere istoric urmele acelei intervenţii măreţe a lui Dumnezeu, vedem uneltele umane, cărora le aparţin Luther, Melanchton şi mulţi alţi bărbaţi, precum şi diversele cauze care au contribuit la rezultatul binecuvântat, aşa cum ar fi invenţia tiparului de scris şi altele. Dar în spatele tuturor acestora a stat Duhul Sfânt ca mare iniţiator activ. Vedem în sistemul papal cel mai mare blestem şi în Reformă cea mai mare binecuvântare, de când există creştinismul. Noi trebuie însă să diferenţiem între Reformă şi protestantism; Reforma a fost o lucrare a lui Dumnezeu, protestantismul este un sistem omenesc. Când energia reformatorilor a sfărâmat cu succes lanţurile şi cătuşele celei mai rele tiranii despre care relatează istoria s-a ridicat întrebarea decisivă: Va dura energia şi zelul? Vor urma şi alte victorii, după această victorie? Cu regret, Reforma a decăzut curând într-o chestiune rece, formală, lipsită de viaţă, ca orice mişcare, care a început în Duhul. Reformatorii şi, în mod deosebit, urmaşii lor au instaurat un sistem prin aceea că au înfiinţat biserici în loc să cerceteze Scriptura, singura din care ei puteau să înveţe ce este Biserica lui Dumnezeu. Aproape că a dispărut puterea spirituală, ea se găsea numai ici şi colo în credincioşi singulari. Starea generală a Bisericii la scurt timp după Reformă a fost caracterizată prin faptul că prezenţa personală a Duhului Sfânt în ea (1. Corinteni 3:16-17 ) şi în fiecare credincios în parte (1. Corinteni 6:19 ) sau era necunoscută sau, acolo unde pătrunsese o licărire a adevărului, nu a fost luată în considerare. Totul părea să fie în ordine, dar puterea lăuntrică, viaţa spirituală, era stinsă. Vorbim aici de starea generală. În protestantism nu mai vedem grozăvia şi marea stricăciune ca în Evul Mediu, ci mai degrabă somnul morţii. »Ai numele că trăieşti, şi eşti mort« – dar numai numele. Schimbarea de la sistemul papal la sistemul protestant, de la Tiatira la Sardes, poate fi caracterizată prin pasul din camera groazei în camera morţii. Este o aparenţă de viaţă, dar El, ai cărui ochi cercetează totul şi pătrund prin învelitoarea exterioară, spune: »Eşti mort.«

Lucrările găsite ca fiind nedesăvârşite:

2. »Fii veghetor şi întăreşte cele care rămân, care sunt aproape să moară, pentru că nu am găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.« Deoarece starea generală este o stare de moarte, reprezentanţii spirituali ai Adunării trebuie scuturaţi pentru a se trezi. Ei sunt chemaţi să fie veghetori nu numai din cauza stării actuale, ci ei trebuie să fie permanent veghetori. Cu privire la revenirea Domnului, vegherea şi rugăciunea merg împreună. Rugăciunea şi vegherea sunt pentru un creştin absolut necesare pentru a putea rezista în luptă (Efeseni 6:18 ). Dacă, cu toată aparenţa exterioară înşelătoare, moartea spirituală caracterizează starea lăuntrică a crezului protestant, cât de necesară este atunci atenţionarea să rămâi permanent într-o stare de vigilenţă şi să nu te amesteci cu mulţimea celor care dormitează! Şi, cu toate că ei sunt atenţionaţi să fie permanent vigilenţi pentru a opri paralizarea continuă (căci moartea şi nu viaţa a câştigat repede supremaţia), lucrarea dragostei este tot aşa de necesară.

2. »Întăreşte cele care rămân, care sunt aproape să moară.« Roada Duhului (Galateni 5:22 ) era încă prezentă, chiar dacă era în mică măsură şi era slabă. Ceea ce prin har mai era în viaţă şi bun trebuia clădit, îngrijit şi întărit. Ce este din Dumnezeu trebuie ţinut cu tărie şi aceasta cu atât mai mult cu cât evlavia practică în aceste ţări creştine este aproape să moară. Această atenţionare nu a fost niciodată mai necesară ca în zilele noastre. Sabia şi mistria sunt totdeauna necesare, dar folosirea înţeleaptă a mistriei pentru a clădi este astăzi nevoia stringentă a Bisericii.

2. »Nu am găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.« Acest reproş este motivul atenţionării care a fost adresată îngerului Adunării. Lucrările credinţei şi ascultării nu erau desăvârşite, nu erau pe deplin înfăptuite. În controversele publice cu Roma au fost neglijate relaţiile practice ale sufletului cu Dumnezeu. Evlavia personală a fiecăruia în parte şi viaţa spirituală a Bisericii au atins un nivel scăzut. Denumirea de „protestanţi”, pentru aceia care s-au despărţit* de Roma, este o denumire tristă a ceea ce un creştin trebuie să fie. Adevărurile minunate, care sunt cuprinse în epistolele către Efeseni şi Coloseni, erau complet necunoscute reformatorilor şi adepţilor Reformei. Eforturile lor au fost în principal îndreptate spre marele ţel, pentru ei înşişi, copiii lor şi generaţiile care vor urma, ca adevărurile vestite de apostolul Pavel cu privire la îndreptăţirea (justificarea) prin credinţă să fie din nou înţelese şi, chiar acestea, nu sunt prezentate complet în scrierile lor, aşa cum sunt ele prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu. Deosebit de sărăcăcioase au fost gândurile lor cu privire la Persoana Duhului Sfânt şi locuirea lui pe pământ, cu privire la Adunare, ca trup al lui Hristos, şi cu privire la legătura noastră personală şi colectivă cu Domnul Iisus în cer.

* În renumitul parlament al Reichului din Speyer au protestat, la 19 aprilie 1529, unii principi germani şi o serie de alţi bărbaţi împotriva pretenţiilor nejustificate ale papalităţii, sub papa Clemens al VII-lea; la 24 aprilie al aceluiaşi an au confirmat cu atitudine hotărâtă protestul lor. De aceea, începând din timpul acela, reformatorii şi toţi cei care erau hotărâţi împotriva papalităţii au fost desemnaţi ca protestanţi – la opt ani după mărturia pe care Luther curajos şi hotărât a depus-o singur înaintea parlamentului Reichului din Worms.*

 În felul acesta, lucrările ei nu erau desăvârşite sau pe deplin împlinite »înaintea Dumnezeului Meu«. Aceasta a fost şi este marea lipsă în protestantism şi, în privinţa aceasta, în comparaţie cu Tiatira, care a fost lăudată pentru râvnă şi pentru lucrări (capitolul 2:19), este rămas în urmă. Desigur, în privinţa aceasta trebuie să diferenţiem între Reformă şi starea de după aceea, care a devenit cunoscută ca protestantism. Fără nicio îndoială, Reforma a fost o mişcare lucrată de Dumnezeu; protestantismul este luarea publică de poziţie împotriva papalităţii. Desigur, au existat şi există şi între protestanţi mulţi oameni evlavioşi şi temători de Dumnezeu, dar sistemul însuşi este într-o stare de moarte spirituală.

O ameninţare:

3. »Aminteşte-ţi deci cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi pocăieşte-te! Deci, dacă nu vei veghea, voi veni ca un hoţ şi nicidecum nu vei şti în ce ceas voi veni asupra ta.« La Efes au fost adresate cuvintele »aminteşte-ţi deci« (capitolul 2:5) cu privire la comoara nespus de mare a adevărului care i-a fost făcut cunoscut şi a harului care le-a fost dăruit şi pe care Adunarea nu le mai preţuia aşa de mult; aici, dimpotrivă solicitarea »aminteşte-ţi deci« vine ţinând seama de ceea ce Dumnezeu le-a dăruit din nou prin Reformă, şi anume, Evanghelia, Cuvântul lui Dumnezeu şi libertatea conştiinţei. Judecata Domnului corespunde întotdeauna măsurii responsabilităţii şi aceasta este mai mare sau mai mică, în funcţie de ceea ce a dăruit Dumnezeu şi poziţia în care cineva este pus. Ei »au primit« şi »au auzit«. Protestantismul a trăit din renumele pe care şi l-a dobândit în lupta cu succes împotriva sistemului papal, el a trăit totodată din numele său. Dar acum dispăreau din nou din memorie şi din conştiinţă adevărurile redescoperite şi Evanghelia auzită cu bucurie de mii de oameni. De aceea era necesară solicitarea să păstreze şi să se pocăiască – să ţină cu tărie ce aveau şi să se pocăiască, pentru că s-au folosit aşa de puţin de binecuvântările şi de privilegiile lor. Au fost sfătuiţi să fie veghetori (versetul 2); acum sunt ameninţaţi cu judecata, dacă nu veghează. Hristos va veni la ei »ca un hoţ« (1. Tesaloniceni 5:2-4 ). El va veni ca judecător, pe neaşteptate, într-un ceas, pe care ei nu-l ştiu şi în care ei nu-L aşteaptă. Protestantismul stă în legătură strânsă cu lumea. Mulţi din cei care sunt de altă părere la amvoane, în sfaturile bisericeşti şi printre cei care editează scrierile bisericeşti sunt politicieni activi. Bisericile dotate şi sprijinite de stat trebuie desigur să se orienteze în mare măsură politic în principiile şi practica lor. Dar dacă protestantismul însuşi se face una cu lumea şi are parte de succesele ei, el nu va fi scutit să aibă parte şi de soarta ei. Hristos vine pentru Adunare ca Steaua de dimineaţă şi pentru Israel ca Soarele dreptăţii, dar pentru lume şi mărturisitorii religioşi fără viaţă din Dumnezeu El va veni deodată şi surprinzător, ca un hoţ în noapte. Sistemul papal (Tiatira) şi protestantismul (Sardes) vor continua să existe împreună, dar cu principii contrare. Se vor face eforturi uriaşe ca să vindece ruptura cu sistemul papal. Diferenţele dintre cele două vor deveni minore şi se apropie ceasul în care cele 13000 de secte* ale creştinătăţii se vor uni sub conducerea lui Antihrist (după ce toţi, cei care prin credinţa în Domnul Iisus au primit viaţa nouă, vor fi răpiţi); dar sfârşitul oricărei uniri, care nu a fost lucrată de Duhul Sfânt, nu poate fi decât judecată.

* Apreciat la începutul secolului al 21-lea.*

O făgăduinţă pentru cei neîntinaţi:

4. »Dar ai în Sardes câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele; şi vor umbla cu Mine în haine albe, pentru că sunt vrednici.« În Tiatira »celorlalţi«, sau rămăşiţa, şi în Sardes »câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele« constituie o grupă în care Domnul a putut găsi plăcere. Aceşti credincioşi, în ceea ce priveşte principiul şi practica, se ţineau despărţiţi de răul, pe care îl regretau. Majoritatea, în ce priveşte numărul şi influenţa, era de partea acelora care erau pe gustul mulţimii, dar au existat »câteva nume în Sardes«, care nu şi-au pătat hainele. Cei mulţi aveau un nume în lume, cei puţini erau necunoscuţi şi nu aveau nicio poziţie cu funcţii. Dar fiecare în parte din ei era cunoscut de Domnul, care »cheamă oile Sale pe nume«. Cât de bogată este mângâierea harului Său: ei »vor umbla cu Mine în haine albe.« Ei şi-au păstrat aici curăţia nepătată, acolo vor umbla cu El  îmbrăcaţi în haine care au fost albite în sângele Mielului. Cei mântuiţi vor savura umblarea pe drum împreună cu Domnul şi vor savura discuţia cu Domnul şi Mântuitorul glorificat (compară cu Luca 9:30-32 ). În această zi care va veni, ziua marii răsplătiri şi a părtăşiei sfinte cu Domnul nostru, nu va mai fi niciun gând cu privire la lipsa noastră de demnitate personală, aşa cum ar putea acum să apară, care să arunce o umbră pe sufletele noastre; căci aşa adaugă Domnul în harul Său minunat: »pentru că sunt vrednici«. Aceasta este cu adevărat evaluarea făcută de harul Său, căci fiecare din această ceată deosebită şi onorată este în sine însuşi numai »un tăciune scos din foc«, salvat de la judecata care ameninţă, pe care el a meritat-o pe drept.

Răsplătirile învingătorului:

5. »Învingătorul va fi îmbrăcat în veşminte albe şi nicidecum nu-i voi şterge numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Săi.« Aici sunt date trei făgăduinţe învingătorului:

1. Învingătorul, care aici a umblat în curăţie, în loialitate personală înaintea lui Dumnezeu, va fi în veşnicie, în afara teritoriului lumii acesteia, pe deplin îndreptăţit. El va fi îmbrăcat în haine albe, pe care nu va fi nicio pată sau cusur.

2. Numele aceluia, care a răbdat până la sfârşit pe cărarea vieţii, nu va fi şters de pe lista celor care mărturisesc că sunt creştini. Mulţi, care sunt cu vază în biserici şi al căror nume este foarte cunoscut, în ziua când ochii Domnului, care cercetează totul, vor verifica listele bisericii cu privire la viaţa lor, vor fi şterşi de pe această listă.

3. Cine nu s-a ruşinat să mărturisească Numele Domnului, care este de nedorit în simpla societatea religioasă şi desigur şi în lume, acela va fi rânduit să fie în prezenţa sublimă a Tatălui şi îngerilor Săi, unde Domnul va mărturisi numele lui în această adunare măreaţă.

 Cartea vieţii în acest verset nu este aceeaşi carte ca şi cea amintită în capitolul 13:8. În acest capitol de aici este vorba de mărturisirea, care poate fi autentică şi adevărată, sau nu poate fi aşa. La sfârşit se va arăta cum a fost. Unele nume vor rămâne, altele vor fi şterse. Dar în cartea amintită, în capitolul 13:8, orice nume scris acolo este numele unui credincios adevărat, căci numele lor au fost scrise acolo înainte de întemeierea lumii şi prin aceasta înainte de a începe derularea lucrurilor sub responsabilitatea omului. Dumnezeu cunoaşte sfârşitul înainte de început, şi astfel El a scris aceste nume cu litere care nu se pot şterge. În capitolul 3:5, cartea vieţii este o listă cu cei care mărturisesc că sunt creştini, în capitolul 13:8 este o listă cu toţi cei care aparţin cu adevărat Mielului. În prima listă se găsesc mărturisitori adevăraţi şi falşi, în cea de-a doua listă sunt numai mărturisitori adevăraţi.

Capitolul 3:7-13:

Înţelesul textual şi practic al numelui Filadelfia:

 Filadelfia a fost ultima cetate creştină, care a fost cucerită de turci şi, din toate cele şapte cetăţi numite în aceste scrisori, ea a existat cel mai îndelungat timp. În afară de aceasta ea este singura din cele şapte cetăţi, al cărei nume este purtat astăzi de un oraş – cunoscutul mare oraş american, care a fost întemeiat de William Penn. Numele Filadelfia înseamnă „dragoste de fraţi” şi arată evident spre caracteristica deosebită a lucrării lui Dumnezeu din prima jumătate a secolului 19. Noi suntem convinşi că starea din Filadelfia, ca şi înfiinţarea ei, şi-a avut caracterul ei deosebit şi evoluţia ei, ca şi celelalte stări ale Bisericii creştine, pe care le-am văzut. De ce starea din Filadelfia, ale cărei caracteristici principale sunt tot aşa de clar accentuate ca şi celelalte stări, să nu aibă o origine istorică? Noi credem că are. La sfârşitul secolului 18 creştinătatea era căzută oarecum într-o rigiditate cadaverică. Mărturisirea protestantă avea numai numele că trăieşte. Acest secol al 18-lea nu a fost nicidecum cel mai rău din toate secolele erei creştine, dar a fost cel mai trist în ochii lui Dumnezeu în ceea ce priveşte starea spirituală. Noi credem, că perioada istoriei Bisericii, care este studiată în această scrisoare, stă în strânsă legătură cu răsunetul strigătului de la miezul nopţii (Matei 25:6 ), dacă nu chiar acest strigăt de la miezul nopţii a fost declanşatorul principal al mişcării din Filadelfia. Ea a fost o adevărată reînviere, o Reformă spirituală. Cu toate că ea nu a fost aşa de general cunoscută, cum a fost Reforma, ea a avut o importanţă tot aşa de mare. Mişcarea din Filadelfia a adus în prima jumătate a secolului 19 o reînsufleţire a adevărurilor de mult uitate şi aplicarea lor practică la sufletele şi viaţa sfinţilor lui Dumnezeu. Multe învăţături şi adevăruri ale Noului Testament, care erau deosebit de importante pentru înţelegerea adevăratei poziţii a sfinţilor şi pentru starea lor practică, au fost uitate la scurt timp după plecarea acasă a apostolilor. Noi mulţumim lui Dumnezeu, că ele au fost scoase din nou la lumină. Dar astăzi mulţi, care se pare că au înţeles comorile harului, care prin puterea Duhului lui Dumnezeu au fost dăruite din nou lor şi nouă, renunţă bucuroşi la ele. Unde conduce o astfel de evoluţie? Poate să fie numai starea din Laodiceea. Sfinţii adevăraţi, pe care îi vedem în scrisoarea către Filadelfia, vor fi răpiţi, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh şi ca să fie pentru totdeauna la El. Pe cei care sunt numai mărturisitori, aşa cum sunt ei văzuţi în starea din Laodiceea, Domnul îi va vărsa din gura Lui. În scrisoarea adresată Filadelfiei găsim asigurarea că Adunarea va fi păzită de ceasul încercării şi Laodiceei făcândui-se cunoscut, că mulţimea mărturisitorilor va fi lepădată. Noţiunea „dragoste de fraţi” arată că toţi cei care sunt născuţi din nou, şi de aceea au viaţă din Dumnezeu, sunt fraţi. Dragostea divină este în orice privinţă o dragoste sfântă, care nu poate să tolereze răul, căci Dumnezeu este dragoste. De aceea, dragostea de fraţi trebuie să aibă acelaşi caracter ca şi izvorul ei, şi anume Dumnezeu Însuşi. În privinţa aceasta, Filadelfia este în opoziţie totală cu Sardesul, în care se vede o mulţime de creştini mărturisitori, din care numai o rămăşiţă sunt adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Filadelfia prezintă o grupă de credincioşi sinceri – adevăraţi copii ai lui Dumnezeu – care sunt împrăştiaţi pe tot pământul, dar care este caracterizată prin dragoste, printr-o dragoste, care este sfântă şi adevărată în fiinţa ei şi care nu cuprinde mai puţin decât pe »oamenii din Casa lui Dumnezeu« (Efeseni 2:19 ).

Caracteristicile personale şi supremaţia Vorbitorului:

7. »Şi îngerului din Filadelfia scrie-i: „Acestea le spune Cel sfânt, Cel Adevărat, care are cheia lui David, care deschide şi nimeni nu va închide, şi care închide şi nimeni nu va deschide.”« Este remarcabil că trăsăturile caracteristice, cu care Se prezintă Hristos aici, nu sunt numite în descrierea slavei Sale din capitolul 1. Faţă de Adunarea din Filadelfia El ocupă o atitudine morală, potrivită în totul cu slăbiciunea ei evidentă. Îl vedem aici în însuşirile Lui personale, vedem cum este şi ce este El în Fiinţa Sa. El este Cel Sfânt, El este Cel Adevărat. Alţii pot fi aşa numai într-o oarecare măsură; cu privire la ei nu se pot folosi cuvintele »cel sfânt, cel adevărat« cu toată puterea lor de expresie. Dar El este ambele în propria Lui persoană. El este permanent întruchiparea sfinţeniei şi adevărului. După Fiinţa şi Persoana Sa lăuntrică El este Cel Sfânt şi Cel Adevărat. În fond, acestea sunt trăsături caracteristice divine (Isaia 6:3 ; Ieremia 10:10 ; Osea 11:9 ; Apocalipsa 4:8 ; 1. Tesaloniceni 1:9 ; 1. Ioan 5:20 ). Persoanele şi lucrurile pot fi desemnate ca fiind sfinte şi adevărate (sau veritabile), dar nicio fiinţă creată nu posedă slava morală decisivă, ca să fie cel sfânt şi cel adevărat. Aşa cum sunt ele folosite aici, ele sunt cu adevărat părţi divine.

7. »Care are cheia lui David.« Aceste cuvinte, şi următoarele se referă la Isaia 22:22 . Acolo Şebna este luat de pe postul lui şi smerit. Acest administrator al casei lui David s-a folosit de poziţia lui înaltă, ca să se facă de neuitat (Isaia 22:16 ). Profetul Isaia anunţă aşezarea lui Aliachim, care va prelua domnia lui Şebna. Dar aceste afirmaţii profetice, în profunzimea şi plinătatea lor, se referă clar la Mesia, ele depăşesc cu mult evenimentele istorice din zilele lui Ezechia (Isaia 36:3,22 ; 37:2 ). Vestirea profetică din Isaia 22:22 şi cuvintele vizionarului din versetul acesta, aproape identice, arată spre un drept de guvernare recunoscut, în primul caz în legătură cu împărăţia lui Iuda, în al doilea în legătură cu harul faţă de Adunare. Cheia este folosită ca simbol pentru dreptul incontestabil de a prelua conducerea şi pentru exercitarea corespunzătoare a puterii. În chip ciudat, unii pun cheia lui David în legătură cu cheile morţii şi ale locuinţei morţilor (sau: Hadesului – capitolul 1:18). Dar nu este aceeaşi cheie. Prima arată autoritatea nelimitată a Domnului în timpul referitor la pământ, cea dea doua arată puterea Sa de a dispune în lumile invizibile asupra a tot ce este în legătură cu sufletele şi trupurile oamenilor. – »Cheile Împărăţiei cerurilor« au fost date numai lui Petru (Matei 16:19 ) şi vorbesc despre o împuternicire, care i-a fost dată, care desigur s-a încheiat odată cu împlinirea misiunii sale. Cu predica sa din Faptele Apostolilor 2 , Petru a deschis Iudeilor uşa spre Împărăţie, pentru neamuri a făcut-o în Faptele Apostolilor 10 . După ce cheile au fost folosite şi uşile au fost deschise, este greşit să se vadă în cheile lui Petru un drept la care nu se poate renunţa şi care să se transmită la urmaşi. Petru a lăsat uşile deschise şi, de aceea, pentru aceste chei nu a fost şi nu va fi nici o altă utilizare.

7. »Care deschide şi nimeni nu va închide, şi care închide şi nimeni nu va deschide.”« Domnul deschide şi închide; El are »cheia lui David«, aceasta arată puterea Sa absolută. Aici însă nu este vorba de o primire sau respingere în legătură cu Adunarea sau cu Împărăţia. Dimpotrivă, sunt uşile lucrării şi mărturiei, care sunt deschise sau închise după voia neîngrădită şi buna plăcere a Domnului (compară cu Faptele Apostolilor 14:27 ; 1. Corinteni 16:9 ; 2. Corinteni 2:12 şi de aici următoarele cuvinte: »Iată, am pus înaintea ta o uşă deschisă«). Comorile bogate ale harului şi binecuvântării stau la dispoziţia absolută a lui Hristos. El are cheile şi nu le va da nimănui. De aceea când El deschide sau închide o uşă, cine va putea s-o închisă sau s-o deschidă? El are dreptul incontestabil să conducă pe slujitorii Lui, aşa cum vrea El. Autorităţii Lui nu are voie nimeni şi nu poate nimeni să I se opună.

Numai ceea ce corespunde gândurilor Domnului:

 Râvna multora este neîngrădită, dreapta-credinţă a altora este de netăgăduit, o poziţie bisericească mai mult sau mai puţin corespunzătoare Scripturii este ocupată de multe adunări ale sfinţilor şi, cu toate acestea, se poate întâmpla să lipsească o concordanţă adevărată cu El, Cel Sfânt, Cel Adevărat. Noi considerăm imposibil să se poată spune despre o părtăşie oarecare a sfinţilor de pe pământ: „Aceasta este Filadelfia potrivit cu Apocalipsa 3:7-13 ”. Singurul lucru care corespunde gândurilor Domnului (şi niciun credincios sincer nu se va da mulţumit din toată inima cu mai puţin) este o stare practică a mântuiţilor Săi, în care ei sunt un tablou al Lui Însuşi în însuşirile Lui morale esenţiale. Dumnezeu să imprime poporului Său sfinţenia şi veridicitatea şi prin aceasta să aducă pe ai Săi în concordanţă practică cu Fiul Său preaiubit! Lucrarea însă trebuie să înceapă şi să continue în interior, în suflet, atunci se va arăta şi la exterior înaintea ochilor Domnului în aşa fel încât El va putea să găsească bucurie în ea. Sardesul este frumoasă pentru lume, Filadelfia este frumoasă pentru Domnul. Cu toate însă că, cu durere suntem conştienţi cât de puţin corespundem Lui, Cel Sfânt şi Cel Adevărat, ne putem recăpăta curajul şi încuraja la gândul întăritor, că toată puterea sprijinitoare a Împărăţiei lui Dumnezeu este în mâinile Sale. El poate să împlinească orice dorinţă sinceră după sfinţenie şi concordanţă morală. Noi detestăm, ca El, tot ce este greşit şi neadevărat. El trezeşte în noi onestitatea omului nou, care doreşte numai ce este adevărat şi veritabil. El are cheia lui David şi o va păstra pentru totdeauna şi El deschide pentru poporul lui iubit bogăţiile puterii şi harului. Noi suntem însă convinşi că orice aroganţă, orice laudă şi orice referire la ceea ce noi suntem din punct de vedere moral sau bisericesc este în contradicţie totală cu o atitudine interioară plăcută Lui. Oameni, care sunt asemenea Domnului, nu se preocupă cu starea lor şi cu progresul lor. Procesul schimbării (2. Corinteni 3:18 ) se opreşte când eul, când ceea ce noi suntem sau ce am făcut noi, preocupă sufletele noastre.

Încurajare şi laudă:

8. »Ştiu lucrările tale: iată, am pus înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă; pentru că ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu.« Adunarea din Sardes a umblat mână în mână cu lumea şi de aceea va trebui să aibă parte de soarta lumii (compară Apocalipsa 3:3 cu 1. Tesaloniceni 5:2 ). În opoziţie cu aceasta Adunarea din Filadelfia a umblat despărţită de lume şi de aceea ţinta ei este luminoasă şi clară (versetele 10-12). Prezentarea publică a Sardesului – cu organizarea religioasă vastă şi lucrările de mari proporţii făcute cu grijă – stă în opoziţie clară cu Adunarea din Filadelfia care nu are niciun rang în lume, nicio organizaţie bisericească şi nici lucrări care să fie admirate de lume sau să fie recunoscute public. Lucrările din Filadelfia nu dau naştere la senzaţii în lume. Dar pentru cei credincioşi ajunge această asigurare: »Ştiu lucrările tale«. Cine aparţine Filadelfiei şi poartă caracterul ei, înfloreşte şi prosperă în viaţa sa spirituală oarecum în ascuns. Acolo petrece el timp de cea mai intimă părtăşie cu Domnul său, nu sub protecţia şi favoarea din partea lumii. Domnul spune: »Ştiu faptele tale«. Ele sunt în cel mai bun caz mici şi neînsemnate, dar sentinţa Domnului este suficientă pentru a încuraja şi a întări, până va veni ziua răsplătirii. Dar slăbiciunea din Filadelfia nu trebuie să fie un obstacol pentru lucrare şi mărturie şi nici pentru ca lucrarea şi mărturia să fie adevărate şi veritabile în caracterul lor. Înaintea Domnului Iisus pe pământ, a cărui singură dorinţă a fost să facă voia Tatălui Său, oricât L-ar fi costat, păzitorul uşii a deschis uşa şi nimeni nu a putut s-o închidă. Tot aşa aici Hristos, Căruia »I-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ« (Matei 28:18 ), are dreptul de necontestat să folosească cheia şi El a pus înaintea „îngerului” o uşă deschisă. Lucrarea pentru El şi mărturia despre El trebuia să fie misiunea cea mai fericită a Adunării. Ea nu trebuia să se teamă, căci nicio fiinţă creată nu este în stare să închidă această uşă deschisă. Ce asigurare! Nicio putere dintr-o fiinţă singulară sau dintr-o asociaţie nu este în stare să împiedice lucrarea sau să nimicească mărturia acelora care au fost chemaţi la o părtăşie personală cu Domnul Isus. Singura noastră protecţie este slăbiciunea noastră. Suntem noi conştienţi de aceasta? În Faptele Apostolilor 16:6-7 , vedem o uşă încuiată şi în 1. Corinteni 16:9 o uşă deschisă. După această îmbărbătare îngăduitoare şi bogată Domnul continuă, lăudând Adunarea. Niciun cuvânt de mustrare nu întrerupe continuitatea cuvintelor de laudă. Adunarea din Smirna a trecut prin suferinţe, Adunarea din Filadelfia era caracterizată de slăbiciune şi ambelor nu li se face niciun reproş; din cele şapte Adunări, ele sunt singurele care nu sunt mustrate.

8. »Ai puţină putere.« La începutul mărturiei creştine, Duhul Sfânt a lucrat cu o putere irezistibilă prin mărturie şi predică şi dacă Adunarea ar fi rămas în această stare de ascultare şi dependenţă, ar fi rămas şi puterea Duhului în toată plinătatea ei. I-a plăcut Domnului să facă măsura puterii spirituale dependentă de credincioşia personală şi colectivă. Cu totul altfel este însă cu prezenţa Duhului în Adunare; aceasta este o realitate permanentă, asigurată prin însuşi Cuvântul Domnului (Ioan 14:16 ). Filadelfia nu poate prezenta multe lucruri şi nici energie spirituală deosebită, dar o putere mică era prezentă. Biserica mărturisitoare este ca şi cum ar zace sub dărâmături şi ar fi o tăgăduire a acestei stricăciuni şi ruini dacă s-ar aştepta în ea o putere spirituală ca a apostolului Pavel sau Petru. Din cauza unei stări prin care Numele Fiului Său, al Celui Sfânt şi Adevărat, este tăgăduit practic, Dumnezeu nu poate să lucreze cu putere mare. Aşa avea Filadelfia puţină putere, dar această putere a fost folosită cu bucurie şi nu a fost păstrată ca pe o posesiune liniştită, inactivă. O lucrare activă şi ţinerea strâns cu credincioşie de Cuvânt şi de Numele Domnului caracteriza această Adunare.

8. »Tu ai păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu.« Cine vrea să păzească Cuvântul Său, trebuie să supună pe deplin sufletul şi conştiinţa Cuvântului scris, trebuie să fie gata pentru o ascultare imediată şi neîngrădită. Citirea superficială, din obligaţie, a Scripturii sau chiar studierea Cuvântului ca să-ţi măreşti cunoaşterea şi să te pregăteşti amănunţit pentru o lucrare spirituală, nu face din om un împlinitor al Cuvântului. Păstrarea cu orice preţ a Cuvântului Domnului poate avea ca urmare pierderea prestigiului în societate şi pierderea unei poziţii în Biserica mărturisitoare şi în lume. Pentru un sfânt adevărat din Filadelfia, Cuvântul Domnului este cel care îl desparte de toate şi îl pune deoparte numai pentru Iisus, orice l-ar costa. Desigur nu este un lucru de importanţă minoră să stai deoparte într-o societate în care orice rătăcire religioasă este pusă în legătură cu Numele sfânt al Domnului şi să respingi orice legătură care duce la dezonorarea Domnului – şi aceasta chiar şi atunci când legătura este susţinută de oameni buni şi învăţaţi. La timpul lor, Ilie, mai târziu apostolul Pavel, şi mult mai târziu Luther au fost martori deosebit de distinşi pentru Dumnezeu. În timpul lor, dar şi al altor perioade serioase, Dumnezeu a avut întotdeauna un număr de martori care s-au ţinut despărţiţi de stricăciunea generală. Noi vom fi întăriţi lăuntric dacă vom merge pe urmele paşilor acelor oameni care, în ciuda numeroaselor forţe puternice împotrivitoare, au intervenit cu vitejie pentru Dumnezeu şi pentru Adevăr şi, prin aceasta, au putut face experienţe minunate. Dar să nu fim ca Ilie, să trecem cu vederea pe cei 7000 de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal (1. Împăraţi 19:18 ). Fără îndoială, mărturia sa a fost măreaţă, dar şi mărturia lor a fost apreciată de Dumnezeu aşa cum se cuvine. Un nume stă pentru o persoană, a cărei absenţă este presupusă. De asemenea, însemnătatea şi valoarea unei persoane este exprimată prin numele ei. Rugăciunea în Numele lui Hristos poate face lucruri mari (Ioan 14:13-14 ); Dumnezeu vrea să vadă pe sfinţii Săi strânşi numai în Numele Său (Numele Domnului Iisus – Matei 18:20 ); în virtutea Numelui Său ne sunt iertate păcatele (1. Ioan 2:12 ) şi datorită Numelui Său călăuzeşte pelerinii Săi pe cărările neprihănirii (Psalmul 23:3 ). Nu este ceva neînsemnat ca, în timpuri când fărădelegea se înmulţeşte, să rămâi păzit ca să nu tăgăduieşti Numele Domnului nostru. Chiar dacă noi nu putem depune o mărturie curajoasă, hotărâtă şi fără compromisuri, în felul cum a făcut Ilie, să depunem cel puţin o mărturie liniştită, dar una care nu tăgăduieşte Numele Domnului nostru preaslăvit.

Condamnarea iudaismului modern:

9. »Iată, îţi dau din sinagoga lui Satan pe cei care spun că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că Eu te-am iubit.«Întâlnim aici iarăşi o grupă a cărei comportare duşmănoasă a fost amintită deja în scrisoarea adresată Adunării din Smirna. Felul adversarilor ar putea să fie diferit în cele două perioade ale istoriei Bisericii căci şi activitatea lui Satan este felurită; dar în ambele cazuri grupa adversarilor este denumită »sinagoga lui Satan«. În timpul Filadelfiei aceasta pare să fie mai clar conturată şi mai consolidată, de aceea aici se vorbeşte despre »sinagoga lui Satan«. Oamenii despre care este vorba aici nu trebuie neapărat să fi fost de naţionalitate iudaică; dar, aşa cum Iudeii aveau pretenţia de a fi poporul lui Dumnezeu pe pământ şi anume singurul popor al Lui, tot aşa oamenii de aici îşi arogau dreptul în Biserică pe baza tradiţiei, rangului şi poziţiei. Caracterul lor adevărat este dat pe faţă de Domnul Adunărilor. Este o grupare religioasă sub călăuzirea lui Satan care este cu atât mai condamnabilă, cu cât ea şi-a atribuit Numele Celui Sfânt şi al Celui Adevărat. Pretenţia Bisericii de a fi poporul lui Dumnezeu este greşită, este o minciună. Sufletele şi conştiinţa noastră au devenit întrucâtva indiferente de situaţia serioasă din jurul nostru în care sunt încurcaţi şi mulţi creştini adevăraţi. Multe comunităţi bisericeşti din zilele noastre sunt practic o dezvoltare a iudaismului, căruia i-au fost adăugate anumite învăţături şi forme creştine. Oameni mântuiţi şi nemântuiţi sunt numiţi împreună „fraţi” (acest reproş poate fi dovedit uşor şi suficient). Nu trebuie decât să citim Noul Testament şi să comparăm învăţătura lui cu întreg sistemul protestant. Atunci trebuie să ne întrebăm: nu avem noi, la noi şi în jurul nostru, un sistem uriaş care, în principiile lui, în tradiţiile, practicile şi specificul lui, se aseamănă foarte mult cu sistemul iudaic? Dar acest iudaism modern îşi primeşte sentinţa nimicitoare din gura Domnului. Popularitate, mulţimi, bogăţie şi influenţă sunt de partea lui. Sfinţii din Filadelfia, dimpotrivă, sunt puţini, sunt slabi şi fără importanţă. Înconjuraţi din toate părţile de un creştinism stricat, care se adaptează la orice schimbare a gustului şi temperamentului, ei sunt în mod deosebit în pericol să renunţe la poziţia lor de separaţie şi să caute un drum comod – cu preţul abaterii de la adevăr şi sfinţenie. O grupă mare şi în dezvoltare din biserica mărturisitoare este numită aici »sinagogă a lui Satan«. Ce este de fapt această grupă? Niciodată acţiunea de binefacere umană nu a fost aşa de răspândită şi niciodată nu a fost lipsa dragostei divine aşa de mare. Reprezentanţii sinagogii lui Satan afirmă: „unitatea este puterea”, cei credincioşi spun: „unitatea în ascultare este puterea”. – Dar poziţiile celor două părţi vor fi schimbate în curând. Aceia care constituie sinagoga lui Satan vor fi smeriţi şi Adunarea din Filadelfia va fi înălţată. Ce schimbare a situaţiei actuale! Dar mai mult, aceşti oameni cu aroganţa lor vor afla că aceia pe care ei i-au desconsiderat sunt subiecte deosebite ale dragostei lui Dumnezeu. Ei »vor cunoaşte că Eu te-am iubit«.

Păzirea de ceasul încercării care va veni:

10.-11. »Pentru că ai păzit Cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ. Eu vin curând; ţine cu tărie ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.« Răbdarea lui Hristos a fost încercată până la extrem, dar încercările au arătat numai desăvârşire care s-a înălţat ca un miros plăcut spre Dumnezeu. La El nu s-a arătat lipsa de răbdare şi supărarea aşa cum se vede la noi când trecem prin încercări. »Cuvântul răbdării Mele« nu se referă însă la comportarea Lui din trecut care a radiat un miros plăcut de slavă morală, ci se referă la poziţia actuală şi atitudinea Domnului nostru. El stă acum la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă cu răbdare până când duşmanii Săi sunt puşi aşternut picioarelor Sale (Psalmul 110 ; Evrei 10:12-13 ); cu alte cuvinte, El aşteaptă momentul instaurării Împărăţiei de o mie de ani cu putere şi slavă. Această zi o aşteaptă acum Domnul nostru cu răbdare în cer. Când a venit timpul lui Dumnezeu, co-moştenitorii Domnului Iisus vor fi luaţi, transformaţi şi glorificaţi (1. Tesaloniceni 4:17 ; 1. Corinteni 15:51-55 ); după aceea, Dumnezeu va introduce din nou pe Întâiul Său născut în lumea de pe pământ însoţit de toţi sfinţii Săi cereşti (Iuda 14 ) şi de sfinţii îngeri (Matei 25:31 ). »I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată« (Daniel 7:14 ). Ce privelişte minunată se oferă aici! Ea este minunată pentru noi, dar mult mai sublimă pentru El, care acum aşteaptă cu răbdare pe tronul Tatălui Său. Sfinţii din Filadelfia au primit din nou mărturia despre venirea Lui, numită aici »cuvântul răbdării Mele«; şi ei au păzit-o în mijlocul dispreţului şi batjocurii din partea acelei grupări arogante, lumeşti şi mândre din biserica mărturisitoare care, cu înfumurare afirma, că este singurul cler, căruia pe baza tradiţiei şi succesiunii îi aparţine preoţia şi unicul drept de a împărţi aşa-zisele sacramente. Răbdarea sfinţilor a fost greu încercată în astfel de împrejurări. Dar Domnul spune: »Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării.« Cât de bogată este răsplata Adunării din Filadelfia pentru respectarea cu credincioşie a Cuvântului Său! Nu a fost uşor în luptă. Lupta din Smirna a fost provocată de puteri păgâne, lupta din Filadelfia a fost provocată de puterea religioasă. Adunarea a suportat cu statornicie ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut şi a aşteptat cu răbdare apariţia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut şi Domnul. Textul exact al făgăduinţei date aici trebuie privit foarte atent. Ea arată îndurarea Domnului nostru şi combate efectiv teoria susţinută de mulţi cum că Adunarea, sau o parte din ea, trebuie să treacă prin necazul care va veni ca să se curăţe de necredincioşia ei. O astfel de aşteptare ar putea să umple inimile credincioşilor cu frică şi groază. Dar asigurarea clară din partea Domnului este: »… te voi păzi şi Eu de ceasul încercării.«, deci nu te voi trece prin sau te voi păzi în, ci va fi păzită pe deplin de ceasul încercării. Niciunul din aceia care acum constituie Adunarea Sa nu va ajunge în acest necaz. Suferinţele cele mai îngrozitoare le vor îndura iudeii, căci va fi în principal ziua de »necaz pentru Iacov« (Ieremia 30:7 ). Dar şi oameni dintre păgâni vor trece prin necaz (Apocalipsa 7:9-17 ). Lot şi Noe au fost purtaţi şi păziţi prin necazuri în zilele lor; în opoziţie cu ei, Avraam şi Enoh au fost păziţi de Dumnezeu de aceste necazuri. Aceşti doi bărbaţi din urmă reprezintă simbolic Adunarea. Ceasul încercării este gata să vină. Cu fiecare zi vine tot mai aproape şi de fapt nu mai poate fi amânat mult timp.

»Peste tot pământul locuit« este amintit şi în Luca 2:1 unde prin această noţiune se prezintă întreg imperiul roman. Toţi cei care nu au locuit în interiorul acestui imperiu au fost priviţi ca fiind în afara graniţelor civilizaţiei vii. Peste ţinutul celor patru imperii ale lumii (Daniel 2 ), care era şi teritoriul luminii şi privilegiilor deosebite, va veni un timp scurt de judecăţi îngrozitoare. Acest timp de necaz va fi, corespunzător cunoscutei profeţii a lui Daniel, în timpul ultimei săptămâni din anul al şaptelea (Daniel 9:27 ). Creştinătatea trebuie să răspundă înaintea lui Dumnezeu pentru abuzul de lumina oferită ei în har şi de privilegiile oferite. Creştinătatea va fi judecată pe baza învăţăturii creştine, păgânii pe baza mărturiei creaţiei şi conştiinţei. Ceasul încercării va veni peste tot pământul ca să încerce pe aceia »care locuiesc pe pământ«. Această denumire ciudată are un înţeles moral – şi sinistru. Despre ceea ce caracterizează pe aceşti oameni citim în Filipeni 3:18-19 . Aceşti duşmani ai crucii s-au stabilit pe pământ, au făcut pământul patrie a lor şi orizontul gândurilor lor este limitat la lucrurile de pe pământ şi interese pământeşti. În Apocalipsa sunt deseori amintiţi astfel de oameni (capitolul 6:10; 8:13; 11:10; 13:8,12,14; 17:2,8). După ce ei conştient şi-au ales pământul în locul cerului, acest ceas al încercării va veni peste ei, în care se vor aplica drepturile lui Hristos asupra pământului, drepturi la care se referă mărturia profetică din cartea Apocalipsa, prin judecăţi şi aceasta în mod deosebit în Palestina.

»Eu vin curând«, aşa sună mesajul apropiatei reîntoarceri a Domnului din cer. În ultimul capitol al cărţii el se repetă de trei ori (versetele 7,12,20). Dar cum se armonizează acest »curând« (sau repede) cu lunga perioadă de aşteptare de aproape două mii de ani? Noi trebuie să corectăm felul noastru de a calcula şi să calculăm timpul aşa cum îl calculează Domnul. »Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru; că pentru Domnul o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi« (2. Petru 3:8 ). După această socoteală, între venirea Domnului în umilinţă şi revenirea Lui au trecut aproximativ două zile.

11. Ţine cu tărie ce ai.« Posesiunile deosebite şi specifice ale Adunării din Filadelfia erau Cuvântul Domnului, Numele Domnului, răbdarea Domnului şi revenirea Domnului. Această posesiune trebuia s-o ţină cu tărie. Numărul celor credincioşi putea să se reducă prin plecarea acasă, prin părăsirea drumului şi acceptarea de compromisuri, aşa că rămâne numai o rămăşiţă slabă, neînsemnată. Dar cu atât mai mult este necesar să se ţină cu tărie şi cu niciun preţ să nu se renunţe la o literă sau liniuţă a adevărului. Greutatea timpurilor necesită o credincioşie nezguduită faţă de Domnul şi o ţinere cu tărie a credinţei şi a tot ce El ne-a încredinţat să păzim. »Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul!« (1. Corinteni 9:24 ). Nu la start, ci la ţintă se decide cine va purta cununa. Cine aparţine cu adevărat Filadelfiei, va duce lupta cu statornicie până la sfârşit. Cât de necesare sunt de aceea cuvintele de atenţionare adresate tuturor, conducătorilor şi acelora care îi urmează: »Ţine cu tărie ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa!« Dacă renunţi la adevăr vei pierde cununa. Ce pierdere irecuperabilă va fi aceasta!

Răsplata biruitorilor din Filadelfia:

12. »Pe învingător îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară nicidecum; şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi Numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care coboară din cer, de la Dumnezeul meu, şi Numele Meu cel nou.« Un învingător în Filadelfia este oricine care, cu toată slăbiciunea lui, rămâne credincios pe drumul potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Înaintarea lui nu este caracterizată de cuceriri deosebite, dar el este perseverent în luptă. Lupta, care devine tot mai crâncenă, întăreşte credinţa şi duce la o credincioşie şi mai mare. Prinzându-se tare şi apucând tot mai tare, el ţine cu tărie la Cuvântul Domnului, la Numele Lui, la răbdarea Lui şi la venirea Lui. Chiar dacă va trebui să renunţe la viaţă, totuşi nu va renunţa la ceea ce constituie încununarea mărturiei sale. Slăbiciunea de pe pământ va fi schimbată odată cu statornicia şi puterea din cer: »Îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu«. În cer nu va fi un Templu din pietre (Apocalipsa 21:22 ), dar pe pământ va fi un Templu în timpul judecăţilor (Apocalipsa 11:1-2 ). »Templul Dumnezeului Meu« este Locul Preasfânt din cer. Solomon a făcut doi stâlpi puternici şi stabili pentru curtea din faţă a Templului (1. Împăraţi 7:21 ). Numele acestor stâlpi au fost Iachin (El va întări) şi Boaz (în El este tărie). În versetul nostru se face aluzie la aceşti stâlpi. Chiar dacă credinciosul slab, încercat din Filadelfia va fi alungat de biserica populară recunoscută pe pământ – el va fi întărit şi va avea putere în fericirea veşnică a cerului. Şi această poziţie înaltă îi este garantată şi asigurată pentru veşnicie. »Nu va mai ieşi afară nicidecum.«

12. »Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu«. Partea binecuvântată a învingătorului va fi şi fericirea care constă în aceea că el cunoaşte pe Dumnezeu, Numele Dumnezeului Său. Dar comunicările pline de har nu sunt prin aceasta la sfârşit. »Cetatea Dumnezeului Meu«, noul Ierusalim, a cărui patrie este cerul (capitolul 21:9-10), va răsplăti pe învingător cu fericirea lor. În sfârşit, ca ultimă parte a răsplătirii lui, Numele nou al lui Hristos va fi scris pentru totdeauna pe fiecare în parte din învingători. Numele Său cel nou este expresia legăturii Sale deosebite cu toată mărimea şi toată plinătatea fericirii cereşti. El are întâietatea în toate şi, cu toate acestea, putem citi această făgăduinţă deosebit de bogată şi de cuprinzătoare care ne arată legătura noastră cu Hristos în slava viitoare. I-a plăcut Domnului nostru să ne lege cu Sine în această enumerare a acestor răsplătiri. De cinci ori citim în acest verset despre Dumnezeul Meu sau Numele Meu. Scrisoarea adresată îngerului Adunării din Filadelfia se încheie cu solicitarea obişnuită, de a auzi. Fie ca fiecărui cititor să i se dăruiască o ureche care aude!

Capitolul 3:14-22:

Caracteristici generale:

 Domnul se prezintă de fiecare dată primelor patru Adunări cu o parte din caracteristicile pe care Ioan le-a văzut la El (capitolul 1:12-16) sau care sunt exprimate prin cuvintele Lui proprii (capitolul 1:17-18). În fiecare din ultimele trei scrisori, El se descoperă însă cu caracteristici noi (în scrisoarea adresată Sardesului este amintită o caracteristică din capitolul 1:16). Stările de lucruri din aceste ultime două Adunări/Biserici se deosebesc în foarte mare măsură de cele din Adunările anterioare şi, de aceea, Domnul se prezintă într-un fel care corespunde exact stărilor finale prezentate în aceste scrisori. Oricare ar fi starea generală a Bisericii în diversele timpuri, El nu renunţă la Biserică. Dacă ea a încetat să fie un purtător al mărturiei pentru Dumnezeu şi un luminător în întuneric, sentinţa lepădării va fi executată în cele din urmă (capitolul 3:16), dar această zi nu a sosit încă, cu toate că ea se apropie tot mai mult. Ca mărturie exterioară pentru Dumnezeu, Biserica mai este încă recunoscută şi judecată şi prin scrisorile deschise ea mai poate fi apelată în poziţia ei de Biserică. Dumnezeu nu a lepădat încă biserica mărturisitoare şi nici nouă nu ni se cuvine s-o facem. Noi regretăm situaţiile dezagreabile din ea şi respingem participarea la fărădelegile care au loc sub tutela ei, dar în exterior ea este încă mărturia lui Dumnezeu pe pământ. Ameninţarea necondiţionată cu lepădarea şi ratificarea lepădării sunt două lucruri diferite. Prima a fost rostită, cea de-a doua este încă viitoare. În scrisoarea adresată Laodiceei este prezentată starea din urmă a bisericii mărturisitoare, dar ea nu este încă public lepădată. În ceea ce priveşte starea şi practica, s-ar putea ca Laodiceea să se fi abătut mai mult decât toate celelalte Adunări, dar poziţia ei înaintea lui Dumnezeu ca Biserică nu poate fi pusă la îndoială; de aceea este ea apelată aici. În capitolele 2 şi 3 se vorbeşte Bisericii în caracterul ei public ca mărturie, ca şi Casă a lui Dumnezeu în care se savurează cele mai înalte privilegii. De aceea ea poartă şi responsabilitatea cea mai mare şi este primul obiect al judecăţii divine (1. Petru 4:17 ). Când, dimpotrivă, Adunarea este privită ca trup al lui Hristos, ca totalitatea tuturor credincioşilor adevăraţi de pe pământ, bineînţeles ea nu vine la judecată. Mărturia încredinţată administrării omeneşti aparţine primului domeniu responsabil, ultimul domeniu, trupul lui Hristos, dimpotrivă, este exclusiv roada Duhului Sfânt. Credincioşii adevăraţi şi mărturisitorii falşi pot să-şi găsească intrarea în Casă. Trupul însă îl pot constitui numai credincioşii adevăraţi. Niciun credincios adevărat nu trebuie să se teamă că va cădea sub judecata ameninţătoare categorică prezentată în versetul 16. Cuvintele »vă voi lua cu Mine« (Ioan 14:3 ) şi »te voi vărsa din gura Mea« (Apocalipsa 3:16 ) prezintă soarta diferită a celor veritabili şi a celor falşi, a credincioşilor adevăraţi şi a simplilor mărturisitori. O mărturie goală, fără viaţă din Dumnezeu, este aşa de respingătoare pentru Domnul astfel că o lepădare totală din partea Lui este singura cale prin care sfinţenia Sa poate fi păstrată public. În scrisoarea deschisă către Filadelfia nu găsim niciun cuvânt de mustrare, aici nu este nicio laudă.

Titlurile Vorbitorului divin:

14. »Acestea le spune Cel care este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul creaţiei lui Dumnezeu.« Aceste titluri sunt foarte potrivite pentru scrisoarea adresată Bisericii din ultimele zile. Ele se potrivesc exact pentru starea ei actuală, starea din Laodiceea. Ca de obicei, este apelat îngerul Adunării. Prin aceasta se recunoaşte poziţia ei ca Biserică. Starea lăuntrică, spirituală, a acestei Adunări a pricinuit deja, cu treizeci de ani mai înainte, apostolului Pavel mari lupte lăuntrice (Coloseni 2:1 ). Cauze multiple au dus la decăderea ei, în mod deosebit mândria, bogăţia materială şi mulţumirea cu sine însuşi şi cu acestea se lăuda ea. Cât de potrivite sunt de aceea aceste titluri ale Domnului!

1. »Amin« Cuvântul ebraic amin înseamnă trainic, adevărat, neschimbabil. Acest cuvânt îl găsim şi în Isaia 7:9 (de două ori) şi Isaia 65:16 . Cuvântul grecesc corespunzător este redat prin cunoscutul cuvânt »adevărat«, unde în evanghelia după Ioan – şi numai acolo – este folosit dublu şi apare în felul acesta de aproximativ 25 de ori. Exprimă certitudinea divină, autenticitatea şi siguranţa. Aici însă este folosit împreună cu articolul hotărât (remarcă: în versiunea românească a Bibliei nu se poate reda aceasta – ar fi trebuit spus „Aminul”); expresia »Amin« ne arată o altă glorie a Domnului nostru, un alt titlu, care descrie fiinţa Sa. – Spre deosebire de El, Biserica a eşuat total în privinţa aceasta să trăiască şi să acţioneze corespunzător făgăduinţelor şi adevărului lui Dumnezeu şi în felul acesta să fie o mărturie clară despre acestea. Dar în Hristos totul este în siguranţă; în El avem garanţia, că în El se va împlini orice făgăduinţă, că va fi confirmat şi dovedit orice adevăr (2. Corinteni 1:20 ).

2. »Martorul credincios şi adevărat.« Scurgerea secolelor este semănată cu dărâmături. În afară de Unul singur, orice mărturie personală şi colectivă pentru Dumnezeu a eşuat. Biserica, dăruită din belşug odinioară cu adevărul şi privilegii, s-a dovedit a fi cea mai puţin credincioasă între mulţii martori, începând de la Adam. A fost ea un administrator credincios al comorilor harului divin? Este ea un martor adevărat al fiinţei lui Dumnezeu? Este ea prezentarea vie a lui Iisus Hristos pe pământ, expresia a ceea ce El a fost şi a ceea ce este? Vai, nu, în privinţa aceasta Biserica a eşuat, ea L-a alungat chiar afară. Ascultă strigătul ei de bucurie: »Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi n-am nevoie de nimic« – nici măcar de Hristos, viaţa noastră şi nădejdea slavei. Însă El, Cel care a fost dat afară, zăboveşte încă şovăitor la uşă, dar El stă afară. Priveşte această minune: »Iată, Eu stau la uşă şi bat« şi aceasta El o face încă şi astăzi. Între toţi martorii care s-au arătat vreodată, Biserica poartă cea mai mare responsabilitate, dar ea este astăzi o grămadă mare de dărâmături. Ea este, în ceea ce priveşte starea ei lăuntrică, spirituală, ruinată şi aceasta nu de către duşmani exteriori, ci prin aceia care au mărturisit că sunt prieteni. Lăudăroasă, mândră, încărcată cu bogăţie – şi mulţumită, cu toate că Hristos stă afară! Aceasta era Laodiceea şi aceasta este Biserica astăzi. Ea nu era nici martor credincios şi nici martor adevărat. Dar Hristos este ambele şi în felul acesta inima este încă o dată mângâiată, dacă ne luăm privirea de la dărâmăturile şi de la ruina din jur şi privim la El. Ce linişte găsim atunci pentru duh şi suflet! Aici credinţa are un fundament puternic în mijlocul schimbărilor radicale care au loc pretutindeni în domeniul mărturisirii creştine. Numai Hristos este Martorul adevărat al lui Dumnezeu.

3. »Începutul creaţiei lui Dumnezeu.« Creaţia, dată odinioară lui Adam pentru a o conduce şi păzi, a evoluat din rău în mai rău în ceea ce priveşte guvernarea şi administrarea ei, chiar şi în ce priveşte relaţiile bisericeşti şi sociale. Dar cineva a avut dreptate, când a spus: „Ruinarea a ceea ce este cel mai bun, a Bisericii, este cea mai rea ruinare.” Lumea pare să facă ultimul salt în vârtejul fărădelegii. Ritualismul, introducerea obiceiurilor serviciilor divine fixe, conduc spre sistemul papal şi un raţionalism crescând care pune mintea omenească – dusă în rătăcire prin păcat –  deasupra comunicărilor divine şi spre necredinţă. Primul sistem, pe care l-am numit, va ajunge sub conducerea unui alt conducător – nu a unui papă, ci a lui Antihrist; raţionalismul va ajunge la dezvoltare deplină într-un om, al cărui nume Cuvântul lui Dumnezeu nu-l numeşte, dar care este numit »fiara« – caracterizat prin brutalitate, batjocorirea lui Dumnezeu, prigoane şi omoruri sub călăuzirea lui Satan. Aceşti doi oameni pot să trăiască deja acum pe pământ şi putem presupune, că, aşa cum odinioară Iudeii şi păgânii s-au unit la răstignirea Domnului nostru, şi puterile ritualismului şi raţionalismului, care strică Biserica, vor fi conduse mai târziu de un Iudeu şi de un păgân. Aceşti doi vor apărea public, când tot ceea ce îi împiedică va fi luat din cale şi lucrurile au ajuns la deplina lor dezvoltare. Numele Laodiceea se compune din două cuvinte greceşti cu înţelesul de „popor” şi „drept” (înseamnă deci „drepturile poporului”); în aceasta se poate vedea şi un indiciu la lupta care se duce în multe ţări pentru a obţine adevăratele sau pretinsele drepturi ale oamenilor. – În timpul sfârşitului se va anula toată ordinea morală, socială şi politică (Apocalipsa 6:12-17 ), ca apoi să facă loc unei domnii tiranice prin „fiară”. După aceea, la sfârşit, creaţia va fi restaurată sub Hristos, »Începutul creaţiei lui Dumnezeu« (Psalmul 8 ; Efeseni 1:10-22 şi alte locuri). De aceea tocmai acest titlu conţine un indiciu la ruina creaţiei vechi de 6000 de ani, despre care Biserica este ultima mărturie. Prin »creaţia lui Dumnezeu« din acest verset se înţelege restaurarea minunată, extinsă a lucrurilor cereşti şi pământeşti, a creaturilor vii şi a celor moarte, deci Împărăţia de o mie de ani. Hristos ca Om este numit aici »Începutul« acestei creaţii. Prin titlurile anterioare ale Vorbitorului divin ne sunt îndreptate privirile de la Biserică spre Hristos, de la mărturia ei stricată spre El, Garantul adevărului şi al tuturor făgăduinţelor, Martorul credincios şi adevărat. Aici inimile noastre pot să privească în adorare o stare viitoare de fericire negrăită, o creaţie nouă, al cărei început este Hristos.

Starea dezgustătoare a Bisericii:

15.-16. »Ştiu lucrările tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot; aş vrea să fi fost rece sau în clocot. Astfel, pentru că eşti căldicel – şi nici rece nici în clocot – te voi vărsa din gura Mea.«Cuvintele »Ştiu lucrările tale« apar de cinci ori în aceste scrisori; ele lipsesc la Smirna şi Pergam. În scrisorile către Efes şi Tiatira sunt numite după lucrări şi alte lucruri, pe care Domnul le cunoaşte. La Sardes, Filadelfia şi Laodiceea cuvintele »Ştiu lucrările tale« se referă la starea generală şi situaţia generală a Bisericii. Cuvintele cu conţinut bogat »cunosc« sau »ştiu« apar însă de şapte ori şi sunt adresate îngerului fiecărei Adunări. În felul acesta este confirmată atotştiinţa Domnului nostru, această însuşire divină. Pentru slăbiciunea din Filadelfia, această explicaţie, că Domnul are cunoştinţă deplină despre toate, chiar şi despre ce este ascuns oamenilor, este un adevăr întăritor. Pe de altă parte, gândul la ochii Domnului care văd totul, care cercetează adâncimile inimii trebuie să fi fost insuportabil pentru Laodiceea, ţinând seama de nepăsarea ei, de glorificarea ei şi de viaţa ei de plăceri. Ceea ce Domnul constată aici deosebit, este starea de indiferenţă a inimilor. Biserica este în această ultimă perioadă a istoriei ei în starea cea mai rea. Oamenii ar putea vedea în Tiatira răul cel mai mare; Domnul explică însă că starea în care a căzut Laodiceea era cea mai respingătoare. Şi în această stare, Laodiceea se mai lăuda! Să observăm că aici se folosesc expresiile rece şi cald şi nu mort şi viu. Dacă ar fi fost folosite acestea din urmă, atunci ar fi trebuit să se pună întrebarea, dacă ei sunt mântuiţi sau pierduţi; dar atitudinea lor faţă de El este descrisă prin cuvintele »nicirece, nici în clocot«. Nu ura, ci indiferenţa totală faţă de Domnul este exprimată prin cuvântul »căldicel«. Noi nu suntem de acord cu părerea, care este uneori susţinută, că starea de indiferenţă din Laodiceea a rezultat din starea din Filadelfia. O astfel de interpretare conduce la greutăţi de nedepăşit. Fără îndoială, starea rece şi moartă din Sardes şi starea slabă, dar caldă, din Filadelfia au exercitat numai o influenţă redusă asupra stării generale din Laodiceea. Presupunem că legalismul din Tiatira, lipsa de sensibilitate spirituală din Sardes şi renunţarea la ceea ce în Filadelfia a fost păzit şi ţinut cu tărie, precum şi alte cauze au contribuit să dea naştere la starea din Lodiceea – indiferenţă absolută faţă de Domnul. Ce poate Domnul să facă cu o astfel de Biserică? Dacă ar fi fost rece – este clar că ea ar fi avut o astfel de atitudine – sau dacă ar fi fost în clocot – atunci ea ar fi arătat o oarecare măsură de activitate spirituală – atunci s-ar fi putut face ceva. Dar o atitudine nedecisă, neutrală faţă de Domnul şi faţă de adevăr este aşa de odioasă că ea trebuie imediat dată la o parte. De aceea starea ultimă a Bisericii este cea mai rea. – Filadelfia este îmbărbătată prin făgăduinţa »Eu vin curând«, Laodiceea este ameninţată cu judecata prin cuvintele »te voi vărsa din gura Mea.« Atât împlinirea acestei făgăduinţe, cât şi aplicarea judecăţii sunt anunţate ca fiind imediate. De mai multe ori s-a accentuat deja că stările ultimelor patru Biserici vor continua să existe în acelaşi timp până la sfârşit. Marea mulţime din Tiatira şi Sardes va avea parte de soarta anunţată pentru Laodiceea, în timp ce rămăşiţa acestor Adunări, în acelaşi mod, vor avea parte de binecuvântarea deosebită a Filadelfiei şi anume, să fie luată, ca să fie la Domnul. Venirea Domnului nu este amintită în scrisoarea adresată Laodiceei. Lepădarea publică a Laodiceei ca martor al lui Dumnezeu va avea loc la răpirea sfinţilor cereşti; cu alte cuvinte, răpirea din Filadelfia şi lepădarea Laodiceei vor avea loc în acelaşi timp; ultimul eveniment este dependent de primul. Creştinătatea, a cărei istorie a început cu lumina cea mai strălucitoare, se va sfârşi sub norii cei mai întunecaţi, care au fost vreodată deasupra drumului omului cu responsabilitate.

Preamărirea mândră şi condamnarea din partea Domnului:

17. »Pentru că spui: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi n-am nevoie de nimic! Şi nu ştii că tu eşti cel nenorocit şi de plâns şi sărac şi orb şi gol.« Filadelfia nu are niciun cuvânt de spus cu privire la sine însuşi, însă Laodiceea are. Realmente există o diferenţă mare, aproape sub toate aspectele, între aceste două Adunări. În Laodiceea domnea nu numai o stare de mulţumire de sine, ci era şi o glorificareplină de mândrie care este păstrată aici în scris: »Spui: sunt bogat«. Cetatea se putea lăuda cu bogăţia ei materială şi Adunarea a vrut în aceeaşi măsură să se laude cu bogăţiile ei. În afară de aceasta, ea şi-a înmulţit bogăţia: »m-am îmbogăţit!« Fără îndoială, Adunarea din Laodiceea avea influenţă, număr mare, daruri, realizări deosebite, aptitudini spirituale şi alte aptitudini atrăgătoare şi, fiind în posesiunea acestor lucruri, s-a lăudat. Vai, aceste lucruri – cu preţul pierderii comportării şi gândirii spirituale şi al dragostei adevărate şi fierbinţi pentru Domnul – pot fi privite numai ca dăunătoare şi mai devreme sau mai târziu trebuie să sfârşească în judecată dacă nu are loc pocăinţa. După propria ei evaluare, ea nu avea nevoie de nimic. Ea nu avea nici inimă pentru Domnul şi nici dorinţă după prezenţa Sa. Ea putea să se laude, cu toate că a fost rostită o judecată, care urma să aibă loc în curând (versetul 16) şi cu toate că Hristos, izvorul vieţii şi nădejdea slavei, stătea afară (versetul 20). Această stare din Laodiceea este şi pericolul deosebit din zilele noastre. Cum apreciază Domnul această stare? Ce valoare are mărimea şi felul bogăţiei din Laodiceea înaintea ochilor Săi? El spune: »eşti cel nenorocit şi de plâns« şi pe lângă aceasta »sărac, orb şi gol«. Articolul hotărât, care însoţeşte de fiecare dată aceste însuşiri, face şi mai clară seriozitatea şi gravitatea sentinţei pe care Domnul o rosteşte cu privire la Laodiceea. »Cel nenorocit« şi »cel de plâns«, deci un tablou al unei nenorociri foarte mari, este mai degrabă subiectul îndurării. Ei erau săraci în lipsa adevăratelor bogăţii, orbi cu privire la starea lor proprie şi orbi pentru slava Domnului; erau goi, deoarece le lipsea neprihănirea divină. Încă o caracteristică întregeşte tabloul trist, care ne este prezentat aici despre această Biserică fără Hristos: »… şi nu ştii«. Adevărata ei stare înaintea ochilor Domnului îi era complet necunoscută. Dacă ar fi fost cea mai mică cunoştinţă despre sărăcia ei, ar mai fi existat speranţă. Dar lipsea orice simţământ pentru aceasta. De aceea nu a mai rămas nimic altceva de făcut, decât să fie »vărsată din gura Lui«, lepădarea.

Trei semne ale stării din Laodiceea şi trei oferte din partea harului:

18. »Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să fii bogat, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu se arate ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, să-ţi ungi ochii, ca să vezi.« Cele trei caracteristici esenţiale ale Laodiceei au fost sărăcia, orbirea şi goliciunea ei şi acestea sunt lucrurile cărora Domnul nostru în harul Său vrea să le iasă în întâmpinare. El ar fi putut să poruncească, dar El îi sfătuieşte »să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc«. Cuvântul a cumpăra nu trebuie să ne facă nici un fel de greutăţi. Hristos are comorile harului, bogăţia cerului, la dispoziţia Sa. Condiţiile, cu care El vinde, le stabileşte El singur: »Voi toţi cei însetaţi,veniţi la ape, chiar şi cel care n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată« (Isaia 55:1 ). Dreptul de a veni şi a cumpăra vi-l dă nevoia şi sărăcia voastră. Aurul, curăţit prin foc, arată neprihănirea (sau dreptatea) divină; fără ea – ce mare sărăcie!; cu ea – ce mare bogăţie! Oricine crede în Domnul Isus Hristos primeşte neprihănirea divină, »neprihănirea din Dumnezeu prin credinţă« (Romani 3:21-26 ; 4:5 ; Filipeni 3:9 ). Hainele albe sunt dreptăţile (sau faptele drepte) ale sfinţilor (capitolul 19:8), ele vorbesc deci despre neprihănirea (dreptatea) practică. Aceste haine ar acoperi ruşinea goliciunii lor, dar numai acela le poate primi, căruia mai înainte i-a fost socotită neprihănirea (dreptatea) divină şi în felul acesta i-a fost dăruită. Alifia pentru ochi este necesară pentru capacitatea de diferenţiere spirituală; Duhul Sfânt trebuie să deschidă ochii ca să poţi vedea corect (1. Ioan 2:20 ).

Ultimul apel al Domnului:

19. »Eu îi mustru şi îi disciplinez pe toţi câţi îi iubesc; fii plin de râvnă deci şi pocăieşte-te!« În prima parte a acestui verset Domnul confirmă un adevăr general pe care îl găsim în ambele Testamente (Proverbe 3:11-12 ; Evrei 12:5-6 ). El a vorbit mai înainte cu o severitate neobişnuită, starea din Laodiceea a făcut necesar să vorbească aşa. Cuvintelor de mustrare aspră, care au fost adresate îngerului Bisericii, trebuie să le urmeze acţiunea de judecată finală, vărsarea din gura Lui. Dar creştinii de atunci, ca şi cei de astăzi, trebuiau să ştie că mustrarea Domnului, precum şi disciplinările mult mai severe care urmau să vină din partea Lui, rezultau din dragostea Lui şi nu erau un capriciu, aşa cum ar putea să fie la părinţii pământeşti. El solicită: »fii plin de râvnădeci şi pocăieşte-te!« Domnul voia să-i zguduie din amorţirea şi indiferenţa lor, în care se scufundaseră. El voia să le trezească din nou interesele. A atins această atenţionare de a fi plini de râvnă şi a se pocăi conştiinţa celor din Laodiceea? Acesta ar fi fost primul pas spre restabilire. A avut el loc? Marea majoritate nu a făcut-o. Dar noi putem mulţumi lui Dumnezeu că au fost unii care au sesizat şi au auzit chemarea la pocăinţă. Dar marea majoritate merge tot aşa mai departe. Starea din Laodiceea a ajuns astăzi la deplină dezvoltare şi este starea caracteristică a Bisericii de astăzi. Judecata anunţată în versetul 16 asociaţiei creştine mărturisitoare nu se poate ocoli şi este gata să aibă loc.

Domnul stă înaintea uşii, bate şi vorbeşte:

20. »Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, şi el cu Mine.« Secole la rând această chemare gingaşă şi emoţionantă a fost tema cântărilor creştine şi a mesajelor creştine. – Ultima chemare, care se adresează întregului trup, o citim în versetul 19; cuvintele Sale din acest verset se adresează numai persoanelor singulare, către »cineva« care aude vocea Sa. Între ameninţarea cu vărsarea din gura Lui (versetul 16) şi executarea acestei judecăţi, Domnul stă afară – »Iată, Eu stau la uşă« – şi prin aceasta exprimă că El nu poate să mai aprobe starea lăuntrică a trupului creştin mărturisitor. Dar Domnul bate la uşă şi vorbeşte. Ce prezentare bogată a harului în cele mai rele împrejurări! Domnul nu porunceşte să se cumpere (versetul 18) şi nici nu forţează intrarea. El sfătuieşte să se cumpere şi bate la uşă. »Eu stau la uşă şi bat« – El o face acum şi continuă să o facă. Cuvintele arată că El stă permanent şi bate. Domnul nu vrea să constrângă recunoaşterea prezenţei Sale dacă ea nu este dorită şi acolo unde nu este dorită. Călătorilor deznădăjduiţi, care mergeau spre Emaus, »S-a făcut, că vrea să meargă mai departe« (Luca 24:28 ). Dar ei au stăruit de El şi au zis: »Rămâi cu noi, căci este spreseară, şi ziua aproape a trecut.« »Şi a intrat să rămână cu ei.« În prezenţa Domnului înviat s-a schimbat totul. El a devenit gazda şi ei oaspeţii Lui (Luca 24:30 ). »Dacă va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, şi el cu Mine.« Este ultima ocazie de a avea părtăşie cu El înainte de a veni noaptea judecăţii. Dar promisiunea este cu totul personală. Cât de deosebit de binefăcătoare este această făgăduinţă pentru oricine, căruia îi este refuzată părtăşia adevărată în această Biserică. Noi nu auzim aici vocea Domnului în puterea dătătoare de viaţă şi nici nu este bătaia la inima unui păcătos pentru mântuirea sa. Invitaţia adresată păcătoşilor spune: »Eu sunt uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit« (Ioan 10:9 ). Păcătoşii nu trebuie să bată, căci această uşă este totdeauna deschisă, ei trebuie numai să intre. Celor credincioşi li se spune: »Bateţi şi vi se va deschide« (Luca 11:9 ). În textul nostru Domnul stă şi bate permanent. El doreşte să ocupe tot locul din inima celor ai Săi. El vrea chiar acum să pregătească o masă pentru aceia care Îi deschid uşa. Să se bucure în părtăşie cu El, dar El este Cel care dă bucuria.

Făgăduinţa pentru învingător:

21. »Învingătorului îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, după cum şi Eu am învins şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe tronul Său.« Tronul este semnul şi simbolul autorităţii şi domniei regale. Cum a ajuns Domnul Iisus pe tronul Tatălui Său, cum a putut El să ocupe împreună cu Tatăl Său acest loc sublim? Nu numai pe baza unui drept intrinsec, care I se cuvine, ci pe baza vieţii Lui, care a fost caracterizată prin răbdare şi biruinţă şi pe baza morţii Sale pentru glorificarea Tatălui. Prin aceasta şi nouă ne este arătat clar drumul Învingătorului. Exemplul Lui ne încurajează şi urmele paşilor Lui arată drumul. Plata învingătorului este aici fără îndoială măreaţă, dar ea nu depăşeşte nicidecum răsplata învingătorului din Filadelfia. Lui i se făgăduieşte aici că va fi unit cu Hristos, Fiul Omului, în Împărăţia Sa. Această Împărăţie va fi atotcuprinzătoare în extinderea ei (Psalmul 72:8 – T.M. ; Zaharia 14:9 ; Psalmul 8:4-6 ) şi va fi guvernată în dreptate (Psalmul 72:1-7 – T.M. ; Psalmul 45:7 – T.M. ; Isaia 32:1 ). Domnia Lui va fi o domnie veşnică (Daniel 4:34 ; 7:14,27 ). Ierusalimul ceresc va fi reşedinţa guvernului ceresc al Împărăţiei (Apocalipsa 21 ), Ierusalimul pământesc va fi capitala Împărăţiei de pe pământ (Ieremia 3:17 ). Deci învingătorului din Laodiceea îi este făgăduită unirea cu Hristos în Împărăţia Sa şi în slava Sa. Cu siguranţă aceasta este o plată bogată şi deplină pentru lupta scurtă, chiar dacă ea a fost grea pentru învingerea împrejurărilor din Laodiceea, împrejurări care ne înconjoară din toate părţile. Dar această luptă trebuie dusă până la sfârşit. După aceea urmează chemarea obişnuită la ascultare, care încheie aşa cum se cuvine aceste şapte scrisori deschise.

Cuvânt de încheiere la scrisorile deschise:

 Scrisorile adresate celor şapte Adunări constituie partea a doua a Apocalipsei, acel »ce este«. Adunarea a existat în timpul lui Ioan şi există până astăzi. Ioan a văzut-o în simboluri (capitolul 1:20). După aceea, se arată în aceste scrisori starea lăuntrică, spirituală şi morală a Bisericii în treptele ei de evoluţie succesive şi parţial concomitente din istoria ei (capitolul 2 şi 3). Schiţarea scurtă a istoriei Biserici în aceste două capitole are valoare inestimabilă. Este un har deosebit de mare să poţi vedea în lumină divină  starea Bisericii pe parcursul aproape a 2000 de ani, aşa cum o vede El. Ce învăţături sunt cuprinse în ea pentru noi! Cât de necesare sunt şi atenţionările într-un timp de decădere spirituală, de adormire lăuntrică şi slăbire morală! Cât de înviorătoare şi întăritoare sunt făgăduinţele cuprinse în ea, într-un timp de slăbiciune! Pentru început scrisorile adresate Adunărilor s-au aplicat la starea lor locală, dar această aplicare limitată a lor nu ar fi justificată din cauza amploarei şi însemnătăţii înştiinţărilor. Adevărurile şi principiile prezentate în ele sunt de mare importanţă pentru Biserica mărturisitoare de pe întreg pământul. Ele se pot aplica atât la persoane individuale, cât şi la Adunări în totalitatea lor. Natura Adunării, ordinea şi disciplinarea în Adunare au fost tema deosebită a lucrării apostolului Pavel. În Faptele Apostolilor, Luca descrie primii treizeci de ani ai istoriei ei, începând din ziua cincizecimii şi până la întemniţarea apostolului Pavel în Roma. Vizionarului din Patmos i-a fost dăruit să prezinte istoria Bisericii de la sfârşitul timpului apostolilor şi până la lepădarea ei de către Domnul. 

Capitolul 4:1-11: Evenimentele viitoare - Introducere în partea a treia a Apocalipsei; folosirea înştiinţărilor profetice:

 Partea profetică a cărţii Apocalipsa începe cu capitolul 4 şi se termină cu capitolul 22:5. Această a treia parte a cărţii conţine comunicări cu privire la lucrurile »care au să vină«. Evenimentele profetice nu încep însă înainte de capitolul 6. Evenimentele din cer, pe care le vedem în capitolele 4 şi 5, poartă clar caracterul unei introduceri la prima serie de judecăţi care sunt descrise în capitolul 6. În toate timpurile a existat lupta dintre bine şi rău, între lumină şi întuneric şi aceste principii au fost şi sunt susţinute de puteri care, de asemenea, sunt în conflict unele cu altele şi anume între Duhul lui Dumnezeu şi Satan. De aceea noi putem înţelege uşor pentru ce anumiţi comentatori văd o împlinire parţială a cuvântului profetic deja în timpul actual şi în timpul trecut. Dar cu toate că noi trebuie să admitem că se pot recunoaşte anumite asemănări între evenimentele actuale, evenimentele trecute şi evenimentele din partea profetică a cărţii Apocalipsa, trebuie totuşi să insistăm asupra faptului că profeţiile îşi vor avea împlinirea lor deplină abia în timpul Necazului de cel puţin şapte ani, care va veni. Aplicarea înştiinţărilor profetice la viitor este fără îndoială corectă. O aplicare la trecut se bazează întotdeauna mai mult sau mai puţin pe presupuneri şi, în cele mai multe cazuri, nici măcar doi susţinătorii ale lor nu sunt de aceeaşi părere. Acest fel de interpretare este cu adevărat de nejustificat. Prin aceasta istoria ar fi făcută interpretul profeţiei. Ar trebui să se presupună că unul sau altul din evenimentele care au avut deja loc este amintit în legătură cu peceţile, trâmbiţele sau potirele, ceea ce nu este nicidecum adevărat. Mai avem şi alte două obiecţii împotriva părerii că profeţiile din această carte se referă la evenimente din trecut, sau din prezent. În primul rând sunt mulţi copii ai lui Dumnezeu săraci şi necitiţi şi pentru ei ar fi practic imposibil să înţeleagă profeţiile, dacă pentru aceasta ar fi necesare cunoştinţe de istorie; în al doilea rând, profeţiile şi-ar pierde prin aceasta însemnătatea şi puterea lor morală pentru suflet.

Răpirea sfinţilor înainte de pornirea judecăţilor:

 Între sfârşitul capitolului 3 şi începutul capitolului 4, deci între partea a doua şi partea a treia a cărţii, învingătorii sunt răpiţi şi mulţimea necredincioşilor este »vărsată din gura Lui«; vizionarul nu aminteşte aceste evenimente, dar el le presupune. Apostolul Pavel, dimpotrivă, a scris, potrivit cu descoperirile care i-au fost făcute, cu multe detalii remarcabile despre învierea şi răpirea sfinţilor Vechiului Testament şi Noului Testament (1. Tesaloniceni 4:15-17 ). Redăm trei exemple incontestabile din care rezultă că, sfinţii vii şi sfinţii care au adormit în Domnul vor fi luaţi înainte de începerea părţii profetice a Apocalipsei:

1. În timpul judecăţilor care sunt descrise în cartea Apocalipsei, Adunarea/Biserica nu mai este pe pământ. Aceste judecăţii lovesc mulţimea iudeilor şi păgânilor, dar nu lovesc Adunarea. Cuvântul Adunarea sau Adunările apare de aproximativ 20 de ori în primele trei capitole, dar în capitolele care urmează Adunarea nu este nici numită şi nici nu se fac referiri la ea până în capitolul 22:16; acest loc corespunde desigur observaţiilor finale, în care Duhul lui Dumnezeu S-a reîntors la situaţia prezentă şi el nu mai aparţine nicidecum viziunilor despre lucrurile viitoare. Din faptul că de la capitolul 4 şi până la capitolul 22:5 Adunarea nu mai este văzută pe pământ, trebuie să tragem concluzia că ea se află în cer. Unde ar putea ea să fie de altfel?

2. Cele trei părţi ale Apocalipsei nu se suprapun, evenimentele descrise în ele nu au loc concomitent. Conţinutul textului din capitolul 1:19 este, ca să spun aşa, simplitatea însăşi. »Scrie dar lucrurile, pe care le-ai văzut«, aceasta este apariţia lui Iisus Hristos pe care vizionarul a privit-o mai înainte; »lucrurile care sunt«, înştiinţările făcute celor şapte Adunări şi înştiinţările despre cele şapte Adunări care existau în timpul acela; »şi cele care au să vină după ele«, deci atunci când Adunarea a fost deja răpită şi se hotărăşte problema guvernării asupra lumii. Duhul Sfânt Însuşi a stabilit prin aceasta cele trei părţi ale cărţii, care se ocupă cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul. Cuvintele »cele care au să vină după ele« arată clar că »ceea ce este« trebuie să fie terminat. Conţinuturile celor trei părţi ale cărţii sunt succesive. Partea a treia începe în capitolul 4:1 cu cuvintele »îţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri«. Domnul voia să-i arate lui Ioan după acestea, deci după ce El S-a ocupat cu Adunările de pe pământ, istoria evenimentelor şi a lucrurilor viitoare. Un şir de evenimente urmează după altul.

3. În capitolul 4, şi după capitolul 4, toată situaţia este schimbată. Vizionarul nu mai vede şi nu mai aude pe Domnul în mijlocul celor şapte sfeşnice sau al Adunărilor, ci el vede tronul din cer. O realitate mare de o importanţă deosebită pentru înţelegerea cărţii este că sfinţii lui Dumnezeu în capitolul 4 şi după aceea permanent până la capitolul 19 sunt văzuţi în cer. În capitolul 19:14 citim că ei Îl urmează pe Domnul când El va veni din cer să facă judecata lumii. În timpul judecăţilor şi chiar înainte de ele, totalitatea sfinţilor cereşti este văzută în cer. Cum au ajuns ei acolo? Singura şi cea mai mulţumitoare explicaţie este că a avut loc răpirea conform cu 1. Tesaloniceni 4 . Acest eveniment încheie inevitabil preocuparea Domnului cu Biserica pe pământ şi cu aceasta a »ceea ce este«. După aceea urmează trecerea la situaţia nouă, profetică, al cărei simbol exact este tronul din cer. Toate acestea sunt simple şi logice şi ni se pare ca şi cum ar fi gravat pe suprafaţă.

Capitolul 4:

Tronul Celui veşnic; situaţia complet schimbată:

1. »După acestea am văzut: şi iată o uşă era deschisă în cer, şi glasul dintâi, ca de trâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu mine, spunând: „Suie-te aici şi îţi voi arăta cele ce trebuie să aibă loc după acestea.”« Vedem aici o situaţie complet schimbată. Vizionarul a fost mutat de pe pământ în cer: »Suie-te aici.« Capitolele 2 şi 3 tratează istoria Bisericii pe pământ. Capitolele 4 şi 5 descriu evenimente şi acţiuni din cer de o măreţie incomparabilă. Istoria Bisericii sau Adunării a fost scrisă, învingătorii au fost răpiţi în văzduh ca să fie la Domnul şi mulţimea vinovată, care avea numai o mărturisire creştină, a fost »vărsată din gura Lui«. În felul acesta răpirea Adunării face oarecum loc evenimentelor profeţiei pentru ca acestea să poată ocupa spaţiul rezervat lor. Cuvintele »după acestea« marchează un început nou. Diversele stări ale Adunărilor de pe pământ aparţin trecutului. Acum scene şi viziuni profetice trebuie să preocupe atenţia vizionarului. Cuvintele »după acestea« vestesc nu numai şirul de viziuni, ci şi evenimentele care se leagă în succesiune naturală.

1. »O uşă era deschisă în cer.« Prin aceasta se arată că trebuie mers în cer pentru a înţelege profeţia. Acolo este locul unde se găsesc izvoarele binelui, unde în hotărârile lui Dumnezeu sunt stabilite deja stările viitoare ale fericirii de o mie de ani şi ale fericirii veşnice şi de asemenea de unde vin judecăţile prealabile. Uşa, care era deschisă în cer, a dat posibilitate vizionarului să intre. »Cerul deschis« va permite sfinţilor să vină din cer urmând pe Domnul (Apocalipsa 19:11-14 ).

1. »Glasul dintâi.« Prin aceasta nu se înţelege primul glas, dintr-o serie de mai multe glasuri, ci este glasul Domnului, pe care vizionarul l-a auzit deja în capitolul 1:10. Acest glas »ca de trâmbiţă« se adresează din nou lui Ioan, dar acum nu de pe pământ, ci din cer. El îl cheamă de pe pământ să vină în cer. Acum urmează să se reveleze evenimente din cer şi acestea pot fi văzute numai acolo. Punctul de plecare al profeţiei este cerul şi de aceea vizionarul trebuie să îşi aibă locul în cer, dacă vrea să înţeleagă corect viziunile profetice care se vor desfăşura acum înaintea ochilor lui. Planul profetic a fost întocmit în cer şi numai acolo, departe, deasupra norilor şi ceţii pământului şi a altercaţiilor, a invidiei şi mândriei oamenilor, putem să înţelegem gândurile lui Dumnezeu cu privire la viitor. Această învăţătură morală este foarte importantă pentru fiecare slujitor al lui Dumnezeu.

Înzestrarea vizionarului cu destoinicie morală; tronul şi Cel ce şade pe el:

2.-3. »Îndată am fost în Duh; şi iată, un tron era aşezat în cer şi pe tron şedea Cineva. Şi Cel care şedea era asemenea unei pietre de iaspis şi de sardiu la înfăţişare; şi de jur-împrejurul tronului era un curcubeu, asemenea smaraldului la vedere.« Solicitarea divină »Suie-te aici« nu suportă amânare. »Îndată am fost în Duh.« Contemplarea lui Hristos ca Fiu al Omului (capitolul 1) în slavă supranaturală, în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur era prea copleşitoare pentru ochii unui muritor. Vizionarul se afla în momentul acela sub deplina călăuzire a Duhului. El trăia şi se mişca într-o altă stare de conştienţă, el era »în Duh« (capitolul 1:10). Dar această stare nu putea să fie simplu prelungită; ea a trecut. Acum erau de confirmat şi de scris viziuni noi orientate spre viitor şi astfel vizionarul, în deplină concordanţă cu caracterul lor serios, a devenit din nou vasul puterii Duhului: »Îndată am fost în Duh.« Lipsa articolului în textul din limba greacă pentru cuvântul »Duh« arată că este vorba de o stare caracteristică. Viziuni despre lucruri cereşti au fost confirmate şi de anumite alte persoane de pe pământ, dar acest profet privilegiat al Noului Testament a avut dreptul să vadă viziuni direct din cer. Numai lui Ioan i-au fost adresate cuvintele »Suie-te aici.« Destoinicia morală a vizionarului, ca să vadă şi să înţeleagă evenimente profetice de viitor, nu era în el însuşi, ci într-o putere din afara domeniului natural. Duhul a luat încă o dată în stăpânire vasul omenesc. Ioan trăia în acest timp într-o altă stare şi într-un alt domeniu, în care slăbiciunea omenească nu are nicio importanţă. Duhul l-a umplut şi l-a condus pe deplin.

2. »Şi iată, un tron era aşezat în cer.« Acesta a fost primul lucru pe care vizionarul l-a privit în această vedenie nouă. Tronul este punctul central al acestei scene cereşti. El este semnul şi simbolul domniei atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu şi el »era aşezat în cer«. Prin cuvântul »aşezat« se accentuează rezistenţa invincibilă a acestei domnii şi prin cuvântul »cer« este stabilit exact şi clar locul unde este reşedinţa puterii împărăteşti. Cât de mare este diferenţa faţă de tronurile de pe pământ care se clatină! Aici, chiar de la început, se arată clar că Domnul domneşte. Tronul Său este totodată siguranţa şi tăria noastră. El este punctul central, sublim al universului întreg şi totodată arvuna că, Cuvântul puterii Domnului va impune ascultare oricărei fiinţe create. El este simbolul ordinii, domniei şi autorităţii. Tronul, care stă neclintit în cer, stă în opoziţie cu instabilitatea tuturor regimurilor pământeşti.

2.-3. »Şi pe tron şedea Cineva. Şi Cel care şedea era asemenea unei pietre de iaspis şi de sardiu la înfăţişare.« Cel ce stă pe tron nu este numit cu Nume, ci este descris cu simboluri generale, dar semnificative. Cele două pietre preţioase amintite aici, iaspisul şi sardiul, oferă într-o oarecare măsură o reflectare a slavei şi maiestăţii lui Dumnezeu. Desigur, slava caracteristică Lui nu o pot descrie nici cele mai sublime lucruri din creaţie. Dumnezeu, »pe care nici un ochi omenesc nu L-a văzut, şi pe care nici nu-L poate vedea«, locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia (1. Timotei 6:16 ). Dar ce poate fi prezentat simbolic prin lucrurile create, aceasta va fi revelat. Iaspisul şi sardiul sunt enumerate în cele 12 pietre preţioase care împodobeau pieptarul marelui preot (Exod 28:17-20 ), prima fiind sardonixul (sau sardiu) şi ultima fiind iaspisul; ele sunt numite şi printre pietrele care descriu măreţia împăratului simbolic din Tir (Ezechiel 28:13 ), în primul rând este numit iarăşi sardiu, iar iaspis este a şasea piatră. Aceste pietre preţioase le regăsim apoi la descrierea oraşului sfânt, a Ierusalimului, în slava şi domnia lui peste pământ în timpul Împărăţiei de o mie de ani (Apocalipsa 21:19-20 ), iaspis pe primul loc şi sardiu pe locul şase. Este fără însemnătate faptul că în aceste trei enumerări de pietre preţioase, care reflectă ceva din Dumnezeu, mai întâi în legătură cu harul Său, apoi în legătură cu creaturile Sale şi în cele din urmă cu slava Împărăţiei se schimbă ordinea lor? Este o simplă întâmplare sau este mărturia că la baza înştiinţărilor inspirate este un anumit plan? Desigur, ultima este adevărată. Strălucirea scânteietoare a iaspisului* şi roşul aprins al sardiului sunt un tablou al slavei şi strălucirii radiante a lui Dumnezeu, în măsura în care aceasta este posibil să fie văzută. Gloria lui Dumnezeu, aşa cum este ea văzută simbolic în piatra de iaspis, este şi strălucirea (Apocalipsa 21:11 ), siguranţa (Apocalipsa 21:18 ) şi prima temelie (Apocalipsa 21:19 ) a Adunării, a Miresei când, în viitor ea, ca oraşul sfânt, va fi reşedinţa guvernării cereşti în timpul Împărăţiei de o mie de ani.

*Notă: prin iaspisul din cartea Apocalipsa se înţelege probabil diamantul, la care se potriveşte în totalitate descrierea din cartea Apocalipsa 21:11 . Piatra denumită astăzi iaspis este o piatră semi-preţioasă opacă de o valoare relativ mică.

3. »Şi de jur-împrejurul tronului era un curcubeu, asemenea smaraldului la vedere.« Tronul în mărimea şi măreţia lui este corespunzător Domnului domnilor. Curcubeul care îl înconjoară mărturiseşte de faptul că Dumnezeu, în practicarea suveranităţii Sale absolute şi a puterii Sale dominante, Îşi aminteşte totuşi în har de legământul pe care l-a făcut cu creaturile Sale. Pentru toţi cei din cer acesta este un semn al faptului, că Dumnezeu se bucură să lase bunătatea să domine. Curcubeul complet, neîntrerupt, din jurul tronului vesteşte adevărul permanent al cuvântului: »Bunătatea lui durează veşnic.« Curcubeul aşezat în nori, cu culorile sale şi frumuseţea sa, este semnul legământului lui Dumnezeu cu pământul (Geneza 9:9-17 ). Aproape niciodată el nu se vede ca un cerc închis, de cele mai multe ori numai parţial sau jumătate de cerc. El este o învăţătură vizibilă din partea lui Dumnezeu pentru toată omenirea, un semn public, atârnat în cer, pentru ca toţi să vadă şi să înveţe că Dumnezeu este bun – o lecţie de la Dumnezeu şi despre Dumnezeu dată oamenilor. La ultima amintire a curcubeului, acesta se vede pe capul Domnului când, cu putere, Îşi dovedeşte dreptul asupra pământului. El va curăţi locul murdărit cu mătura nimicirii, dar chiar şi atunci apare iarăşi vechiul semn stabilit cu privire la bunătatea lui Dumnezeu (Apocalipsa 10:1 ). Curcubeul ceresc de jur-împrejurul tronului este »asemenea smaraldului la vedere«. În locul culorilor diferite, cu care suntem obişnuiţi la privirea curcubeului, el are culoarea acestei pietre preţioase. Verdele plăcut, culoarea proprie lumii plantelor şi singura culoare care niciodată nu oboseşte ochiul, este deci culoarea aleasă pentru acest curcubeu. Sfinţii glorificaţi vor avea permanent întregul curcubeu înaintea ochilor lor, pe care nu vor obosi niciodată să-l privească şi, prin aceasta, aducerea aminte de harul lui Dumnezeu pentru pământ, chiar şi atunci când El este gata să judece pe oameni.

Autoritatea regală a celor mântuiţi:

4. »Şi de jur-împrejurul tronului erau douăzeci şi patru de tronuri, şi pe tronuri şedeau douăzeci şi patru de bătrâni îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capetele lor erau cununi de aur.« Tronurile şi cununile arată spre o ceată a sfinţilor mântuiţi şi glorificaţi în cer, care au fost făcuţi o împărăţie. Este clar că ei vor ocupa acest loc nu înainte, ci după învierea sau transformarea lor (1. Corinteni 15:23 ). Ideea că aceştia ar fi duhuri, care vor sta acolo îmbrăcaţi şi încununaţi, este nepotrivită şi complet străină Sfintei Scripturi. De jur-împrejurul tronului măreţ din cer, ale cărui dimensiuni nu sunt date, sunt douăzeci şi patru de tronuri, a căror înfăţişare şi tărie descinde şi este păstrată din cea a tronului Celui veşnic. Cei douăzeci şi patru de bătrâni* reprezintă totalitatea celor mântuiţi, care atunci vor fi în cer. Ei joacă un rol deosebit în evenimentele despre care se relatează în capitolele de la capitolul 4 la capitolul 19. Pentru ultima dată ei sunt amintiţi în capitolul 19:4. Bătrânii sunt clar diferenţiaţi de fiinţele vii şi de îngeri. În capitolul 5, vedem o activitate diferită a bătrânilor şi a îngerilor, aşa că este imposibil să-i considerăm a fi una şi aceeaşi fiinţă; în versetul 11, sunt numite cele trei grupe: îngeri, fiinţe vii şi bătrâni, una lângă alta. Bătrânii cântă (capitolul 5:9), îngerii vorbesc (capitolul 5:12). Îngerii nu sunt niciodată număraţi (Evrei 12:22 ), numărul bătrânilor ne este făcut cunoscut. De cinci ori este numit numărul lor simbolic de douăzeci şi patru. Despre îngeri nu se spune niciodată că ei au fost încununaţi sau că vor fi încununaţi, dar despre bătrâni se spune aceasta. Cântarea de laudă comună din cer, cu harfe şi cântare, pare să fie misiunea specifică bătrânilor. O pricepere dată de Dumnezeu, în mod deosebit pentru teme şi obiecte care stau în legătură cu mântuirea, se găseşte la bătrâni şi nu la îngeri. De aceea în bătrâni vedem ceata nenumărabilă a sfinţilor mântuiţi, înviaţi, transformaţi şi răpiţi »ca să întâmpine pe Domnul în văzduh« (1. Tesaloniceni 4:17 ). Tronurile şi cununile lor vorbesc despre demnitatea lor împărătească, harfele şi cântarea arată bucuria lor în aducerea adorării, în timp ce hainele lor albe şi potirele de aur arată caracterul lor preoţesc şi o activitate preoţească. De ce sunt douăzeci şi patru de bătrâni? După însemnătatea acestui număr trebuie căutat în 1. Cronici 24 şi 25. Acolo, David a împărţit pe preoţi, prin tragere la sorţi, în douăzeci şi patru de grupe sau compartimente, care făceau slujba la rând (Luca 1:5,8,9 ). Bătrânul sau capul fiecărei grupe stătea reprezentativ pentru toată preoţia levitică. În felul acesta erau acolo douăzeci şi patru de căpetenii ale preoţilor şi un mare preot. Slujba lor felurită corespundea activităţii bătrânilor din cer, căci şi templul (ca şi cortul din pustie) în structura lui, cu uneltele şi obiectele lui, precum şi slujbele care se făceau, era rânduit conform lucrurilor din ceruri. Copiii lui Dumnezeu sunt numiţi »o preoţie sfântă« şi »o preoţie împărătească« (1. Petru 2:5,9 ) şi noi putem să-i vedem aici îndeplinind amândouă activităţile.

*Notă:  Bătrânii sunt amintiţi de douăsprezece ori în cartea Apocalipsa. Diferitele acţiuni şi slujbe, la care ei iau parte sau pe care le fac, arată suficient că ei reprezintă pe sfinţii mântuiţi şi glorificaţi. Ei stau pe tronuri, ei cad cu faţa la pământ şi adoră, unul din ei mângâie pe vizionarul care plânge şi îi face cunoscut gândurile lui Dumnezeu, ei sunt cei mai apropiaţi de tron şi de Miel, ei au harfe şi potire de aur pline cu tămâie, ei cântă (ceea ce nu se spune niciodată despre îngeri), unul din ei dă o explicaţie foarte clară cu privire la cei mântuiţi de pe pământ, ei preamăresc adorând triumful lui Dumnezeu cu privire la Împărăţie şi la veşnicie, ei rostesc »Amin, Aleluia!« al lor cu privire la judecarea curvei, care a stricat pământul. Cuvântul bătrâni apare în următoarele locuri: Apocalipsa 4:4,10 ; 5:5,6,8,11,14 ; 7:11,13 ; 11:16 ; 14:3 ; 19:4 . * 

 Hainele albe arată curăţia şi caracterul preoţesc al bătrânilor, cununile de aur de pe capetele lor arată demnitatea împărătească. Fiecare mântuit şi sfânt răpit la cer va purta această cunună. Nu este nicidecum o cunună deosebită care va fi dată numai unora, ci ea lasă să se recunoască demnitatea împărătească şi autoritatea pe care o vor primi deopotrivă toţi sfinţii cereşti.

Tronul ca punct central al tuturor acţiunilor:

5.-6. »Şi din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi iată şapte făclii de foc, arzând înaintea tronului, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu; şi înaintea tronului era ca o mare de sticlă, asemenea cristalului; şi în mijlocul tronului şi în jurul tronului, patru făpturi vii, pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi.« După ce am văzut relaţia sfinţilor cu tronul, pe care îl înconjurau, precum şi autoritatea lor împărătească, care descindea din tron şi era dependentă de tron, ne este prezentat detaliat tronul şi acţiunile care porneau de la tron. De pe tron, şi nu din tron, pleacă prevestitorii judecăţilor care vor veni: »fulgere şi glasuri şi tunete«. S-a spus deja, că aproape la nimic nu se face aluzie în cartea Apocalipsa, care să nu se găsească în Biblie. Putem adăuga că autorul Apocalipsei presupune că, cititorului îi sunt suficient de bine cunoscute celelalte părţi ale Sfintei Scripturi şi fiecare din simbolurile numeroase din această carte poate fi explicat şi înţeles dacă se ţine seama de folosirea lui în una sau alta din părţile Sfintei Scripturi. În niciun caz să nu se caute explicarea unei părţi oarecare a cărţii Apocalipsa în afara Bibliei. Înţelesul unui simbol trebuie căutat numai în Biblie. Anunţarea întreită a judecăţii, care va veni în curând, prin fulgere, glasuri şi tunete, este în mare măsură potrivită să producă groază în inimile oamenilor vinovaţi de pe pământ. Tronul este gata să se impună prin putere. Dumnezeu este gata, ca în perioada de timp cuprinsă între răpirea sfinţilor cereşti şi revenirea lor viitoare din cer, să aducă judecata asupra nedreptăţii evidente, egoiste, practicate pe pământ. Aceşti prevestitori ai judecăţii sunt indicii de atenţionare cu privire la puterea Sa judecătorească (Psalmul 29:3-5 ). În legătură cu vestirea Legii pe Muntele Sinai se folosesc aceleaşi semne şi altele pe lângă acestea (Exod 19:16-19 ; 20:18 ). Impresia pe care ele au creat-o asupra poporului este descrisă prin cuvintele: »şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă« (Exod 19:16 ). Cu cât mai îngrozitoare trebuie să se arate aceste semne ale mâniei divine în domeniul mult mai larg, în care răul se arată clar sub domnia lui Satan!

5. »Şi şapte făclii de foc ardeau înaintea tronului.« Cele şapte făclii de foc arată plinătatea şi desăvârşirea Duhului în acţiunea guvernării divine. Duhul nu este văzut aici în lucrarea Sa pentru mântuirea oamenilor prin predicarea Evangheliei şi nici prin lucrarea Sa diferită în mijlocul Adunării, ci în deplina Sa armonie a Fiinţei şi lucrării Sale cu tronul însuşi. Tot ce nu se potriveşte curăţiei desăvârşite a tronului trebuie judecat; de aceea Duhul este văzut aici în legătură cu caracterul dreptăţii absolute a tronului. Aceste şapte făclii de foc vor cerceta totul şi vor aduce la lumină ce este în opoziţie cu natura sfântă a lui Dumnezeu (compară capitolul 1:4 şi Isaia 11:2 ).

6. »Şi înaintea tronului era ca o mare de sticlă, asemenea cristalului.« Unele lucruri, al căror scop şi înţelesul lor simbolic ne este prezentat de Vechiul Testament, le găsim şi în Apocalipsa. Aici este o aluzie la ligheanul din cortul întâlnirii (Exod 30:18-21 ) şi mult mai clar o aluzie la marea turnată din Templu (1. Împăraţi 7:23-26 ); ambele erau destinate pentru spălarea preoţilor. Marea de sticlă arată o stare permanentă de sfinţenie, la curăţia interioară şi exterioară, aşa că nu mai este necesară spălarea. Locul »înaintea tronului« arată că această curăţie corespunde caracterului sfânt al tronului însuşi. Clarităţii şi frumuseţii locului sfânt şi a celor ce au loc înaintea tronului corespunde şi marea »asemenea cristalului«. Cele două simboluri, sticlă şi cristal, sunt înrudite, dar nu sunt acelaşi lucru. Sticla este fabricată, un cristal este în general un produs al naturii. Astfel sticla arată o stare consolidată a curăţiei, în timp ce cuvântul cristal arată că această stare corespunde naturii sfinte a lui Dumnezeu. De simbolul cristalului este legat gândul referitor la slava divină (Ezechiel 1:22 ; Apocalipsa 21:11 ; 22:1 ). Marea de sticlă mai este amintită încă o dată în capitolul 15:2, dar acolo »amestecată cu foc«, ceea ce arată proba fierbinte de foc din care au ieşit martirii. Acolo învingătorii stau pe marea de sticlă; aici nu se spune că cineva ar sta pe ea.

6. »Şi în mijlocul tronului şi în jurul tronului, patru făpturi vii, pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi.« Vizionarul descrie acum o clasă deosebită de fiinţe; ele sunt numite fiinţe vii şi se deosebesc de bătrâni şi de îngeri. Ele sunt mai strâns legate de tron decât sunt bătrânii sau îngerii. Locul lor »în mijlocul tronului« arată că ele sunt oarecum părţi componente ale tronului, cuvintele »de jur-împrejurul tronului« arată că ele sunt în afara tronului, dar stau în legătură cu tronul. Aceasta înseamnă că fiinţele vii pot fi privite sub două aspecte: sau de nedespărţit, legate de puterea judecătorească a lui Dumnezeu, sau despărţite de ea, dar stând într-o strânsă legătură cu ea. Prin cuvintele »pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi« se constată că ele posedă capacitatea recunoaşterii şi înţelegerii nemijlocite precum şi priceperea şi capacitatea de judecată spirituală.

Fiinţele vii şi adorarea adusă de ele:

7.-8. »Şi cea dintâi făptură vie, asemenea unui leu; şi cea de-a doua făptură vie, asemenea unui viţel; şi cea de-a treia făptură vie, având faţa ca de om; şi cea de-a patra făptură vie, asemenea unui vultur zburând. Şi cele patru făpturi vii, fiecare din ele având câte şase aripi, erau pline de ochi de jur-împrejur şi pe dinăuntru; şi zi şi noapte nu încetau spunând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era şi care este şi care vine!”« De ce sunt patru fiinţe vii? Deoarece ele reprezintă simbolic însuşirile şi caracteristicile lui Dumnezeu, care se arată şi acţionează în acţiunea Sa judecătorească cu oamenii şi cu pământul. Numărul patru este caracteristic pentru om, pentru lume şi creaţia materială în general; el se foloseşte când este vorba de tot pământul. În această descriere a fiinţelor vii sunt numite patru creaturi, care pot fi privite ca şi reprezentanţi ai creaţiei – în mod deosebit a lumii animale. Leul este simbolul maiestăţii şi puterii, viţelul (sau taurul) este simbolul răbdării şi perseverenţei, omul este simbolul cercetării şi priceperii şi vulturul este simbolul repeziciunii în a acţiona. Însuşirile acestor reprezentanţi simbolici sunt însă şi trăsături de caracter, care se vor arăta foarte clar în exercitarea guvernării divine şi în mod deosebit în judecăţile divine care vor veni. Toată scena de sub cer va fi lovită de judecată, de aceea apare aici numărul patru*. În totalitatea celor patru fiinţe vii vedem o prezentare completă – desigur simbolică – a caracteristicilor care vor marca acţiunea judecătorească a lui Dumnezeu. Simbolurile sunt derivate de la cele mai reprezentative animale, însă nu din animalele mării. Prima caracteristică a tronului lui Dumnezeu, prezentată prin leu, este maiestate, tărie şi atotputernicie (Geneza 49:9 ; Daniel 7:4 ; Amos 3:8 ). Simbolul al doilea este un viţel (sau taur) şi se referă la lucrarea făcută cu răbdare şi acţiunea perseverentă spre binele altora (1. Împăraţi 9:9,10 ; Proverbe 14:4 ). Cea de-a treia fiinţă vie avea înfăţişarea unui om şi aceasta arată cercetare şi pricepere (Iov 9:24 ; Ezra 9:6 ; Proverbe 17:24 ). Cel de-al patrulea simbol, un vultur care zboară, reprezintă o privire pătrunzătoare şi acţiune rapidă (Deuteronom 28:49 ; Iov 9:26 ; 39:27-29 ; Habacuc 1:8 ). Aceste caracteristici descriu împreună caracterul tronului lui Dumnezeu în relaţia lui cu pământul. Judecăţile vor fi exercitate cu putere, perseverenţă, judecată şi rapiditate. Oameni şi îngeri vor fi în acestea uneltele executive ale voinţei neîngrădite a lui Dumnezeu.

*Notă: numărul trei stă semnificativ în legătură cu ceea ce este divin; după cum numărul patru cu ceea ce este omenesc, cu ceea ce se referă la pământ, la lume, la creaţia materială. Găsim o împărţire împătrită a omenirii: naţiuni, seminţii, popoare, limbi (Apocalipsa 7:9 ); patru anotimpuri; patru prezentări ale Domnului Isus în Evanghelii; patru puncte cardinale; patru imperii (Daniel 7 ); patru judecăţi grele ale lui Dumnezeu (Ezechiel 14:21 ); patru femei în arborele genealogic al lui Isus Hristos (Matei 1 ); patru părţi, patru colţuri şi patru coarne ale Altarului din faţă şi ale altarului de aur.*

 Heruvimii sunt reprezentanţii simbolici ai regimului lui Dumnezeu. De la prima lor amintire (Geneza 3:24 ) şi până la ultima lor amintire (Evrei 9:5 ) acesta este gândul predominant cu privire la ei. Diferenţele între fiinţele vii din Ezechiel 1, heruvimii din capitolul 9 şi 10 ale aceluiaşi profet şi fiinţele vii din Apocalipsa sunt numeroase şi interesante. În descrierea făcută de profetul captivităţii, fiecare din fiinţele vii avea patru feţe (una din ele ca o faţă de om) şi patru aripi (Ezechiel 1:6,10 ). Vizionarul Ioan a văzut numai pe cea de-a treia fiinţă vie cu faţă de om şi fiecare fiinţă vie avea şase aripi (Apocalipsa 4:7-8 ). La Ezechiel ele aveau roţi, aici nu au. Acolo tronul stătea deasupra lor, aici ele sunt în mijlocul tronului şi de jur-împrejurul tronului. Acolo erau pline de ochi, »şi tot trupul lor şi spatele lor şi mâinile lor şi aripile lor şi roţile erau pline de ochi de jur-împrejur« (Ezechiel 10:12 ); aici ele sunt »pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi« precum şi »pline de ochi de jur-împrejur şi pe dinăuntru«. Multe din aceste diferenţe pot fi explicate prin aceea că profetul Ezechiel descrie în principal judecata peste Iuda şi Ierusalim şi, deoarece această judecată trebuia să vină din nord (Babilon), trebuia ca şi roţile să se rostogolească pe pământ şi în felul acesta să prezinte desfăşurarea judecăţilor pământeşti. În Apocalipsa 4, fiinţele vii nu sunt încă văzute în acţiune; ele sunt slujitorii tronului pregătiţi să acţioneze. Acţiunea lor judecătorească are loc din cer, de aceea au aripi şi nu roţi. În afară de aceasta domeniul judecăţilor, pe care vizionarul îl are înaintea ochilor, este mult mai vast decât cel numai asupra lui Iuda şi a capitalei lui vinovate, Ierusalimul. Tot pământul va tremura în curând sub acţiunile judecătoreşti ale tronului. Lucrarea heruvimilor stă în legătură cu gloria revelată a lui Dumnezeu în guvernarea Sa (Ezechiel 10 ), lucrarea serafimilor este în mod deosebit în legătură cu sfinţenia lui Dumnezeu, pe care ei o adeveresc solemn. Fiinţele vii din Apocalipsa unesc în sine caracteristici ale heruvimilor şi ale serafimilor. Fiecare din cele patru fiinţe vii avea şase aripi. Şi serafimii, care sunt amintiţi numai în Isaia 6, aveau fiecare şase aripi; cu câte două aripi îşi acopereau feţele, picioarele şi cu două zburau, ca să poată acţiona rapid. Fiinţele vii, pe care le-a văzut profetul Ezechiel, aveau fiecare patru aripi (Ezechiel 1:6 ). Numărul patru apare des în acest capitol, deoarece este în legătură cu guvernarea lui Dumnezeu pe pământ. Cele şase aripi ale fiinţelor vii din cartea Apocalipsa arată o lucrare, care depăşeşte forţele naturale, deci o lucrare supranaturală.

8. »Pline de ochi de jur-împrejur şi pe dinăuntru.« Faptul că ele sunt pline de ochi şi pe dinăuntru arată capacitatea unei înţelegeri lăuntrice, spirituale, a principiilor şi acţiunilor lui Dumnezeu în guvernarea Sa. În versetul 6 se spune că ele sunt »pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi«. În aceasta este o referire la faptul că fiinţele vii observă atât viitorul cât şi trecutul.

8. »Şi zi şi noapte nu încetau spunând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era şi care este şi care vine!”« După ce vizionarul a descris fiinţele vii, el vorbeşte acum despre adorarea, pe care ele o aduceau. În această activitate binecuvântată şi fericită nu există oboseală, »zi şi noapte nu încetau«. În slujba lor nu există nedesăvârşire, ele adoră fără slăbiciune şi neobosite. Ele spun neîncetat: »Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era şi care este şi care vine!« Observăm aici, că fiinţele vii se aseamănă sub două aspecte cu serafimii, în numărul aripilor lor şi în adorarea întreită (Isaia 6:3 ). Lucrarea mâinilor Sale laudă pe Dumnezeu, dar mai clar acest »sfânt, sfânt, sfânt« depune mărturie despre ce este El în Sine Însuşi, despre natura Sa desăvârşit de sfântă. Titlurile reunite aici ale Dumnezeirii şi adevărurile legate de fiecare titlu în parte sunt preamărite şi înălţate neîncetat. Aceleaşi fiinţe puternice, care execută poruncile drepte ale tronului (Isaia 6 ), Îl preamăresc aici pe El în trăsăturile Lui divine. Fiinţele vii, care ele însele reprezintă simbolic caracteristicile diferite prezentate mai înainte, »dădeau glorie şi onoare şi mulţumire Celui care stă pe tron, care este viu în vecii vecilor.« Titlurile divine sunt Iehova (Domn), Cel veşnic; Dumnezeu, titlul care exprimă relaţia Sa cu creaţia şi Dumnezeirea Sa absolută; Cel Atotputernic, titlul care arată harul Său şi puterea Sa şi izvoarele Sale de ajutor, care nu seacă niciodată. În afară de aceasta, Dumnezeu este glorificat ca Dumnezeul tuturor veacurilor: »Care era şi care este şi care vine«. Cu privire la tema sublimă, ce este Dumnezeu în Fiinţa Sa şi în natura Sa proprie, vrem să îndreptăm atenţia la capitolul 1:4 şi la gândurile referitoare la această temă, cuprinse în cartea aceasta. Aici cuvintele »care era«, altfel decât în capitolul 1:4, sunt înaintea expresiei existenţei Sale independente şi veşnice »care este«. În felul acesta adoră cele patru fiinţe vii pe Dumnezeu.

Bătrânii adoră:

9.-11. »Şi, când făpturile vii vor da glorie şi onoare şi mulţumire Celui care stă pe tron, care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni se vor prosterna înaintea Celui care stă pe tron şi se vor închina Celui care este viu în vecii vecilor şi vor arunca înaintea tronului cununile lor, şi vor spune: „Vrednic eşti, Domnul nostru şi Dumnezeul nostru, să primeşti gloria şi onoarea şi puterea, pentru că Tu eşti Acela care ai creat toate şi datorită voii Tale ele erau şi au fost create!”«  Fiecare din fiinţele (făpturile) vii este în sine însuşi o prezentare simbolică a uneia sau mai multor însuşiri divine şi acum cele patru făpturi vii se unesc, înainte de a începe cu acţiunile lor de guvernare (capitolul 6), ca să aducă Celui ce stă pe tron gloria şi onoarea şi mulţumirea care se cuvin Numelui Lui. Aşa cum am văzut, ele certifică, prin acel întreit »sfânt«, curăţia desăvârşită a Fiinţei Sale. Şi preamărirea care urmează, adusă de ele (versetul 9), este întreită, ca şi preamărirea adusă de bătrâni (versetul 11). Oricare ar fi unealta pentru exercitarea puterii judecătoreşti a tronului – al cărei reprezentant simbolic sunt aici făpturile vii – îngeri sau oameni, toţi trebuie să se îndrepte spre El cu putere şi plinătate crescândă. Este important să vedem aceasta aici. Preamărirea adusă de fiinţele vii este dovada pentru aceasta. Adorarea adusă de bătrâni are un alt caracter decât adorarea adusă de fiinţele vii. Un semn caracteristic, care diferenţiază adorarea adusă de ei de adorarea adusă de fiinţele vii, este că bătrânii se adresează direct lui Dumnezeu la persoana a doua: »Tu eşti vrednic«. În opoziţie cu aceasta, fiinţele vii vorbesc despre Dumnezeu la persoana a treia. Bătrânii adoră ca oameni mântuiţi, ca aceia care au gândul lui Hristos (1- Corinteni 2:16) şi pot să înţeleagă gândurile lui Dumnezeu şi să-L cunoască personal în sfinţenia şi dragostea Sa. Este adorarea adusă de oameni, a căror inimă a fost câştigată de dragostea Sa, care întrece orice pricepere şi a căror conştiinţă a fost curăţită prin credinţa în mărturia divină dată sângelui preţios al lui Hristos. Sfinţii se prosternă înaintea tronului. Ei se pleacă înaintea locului, pe care El Îl ocupă în glorie, Îl adoră în existenţa Sa nesfârşită şi gloria, care le-a fost dată lor, o depun înaintea gloriei Sale proprii, care este mai presus de toate, atribuindu-I toată gloria, de care numai El este vrednic; cu toate acestea ei Îl caracterizează corespunzător caracterului, pe care îl poartă aici înălţarea gloriei Sale, ca şi Creator, datorită căruia sunt toate lucrurile. Aceasta rămâne totdeauna adevărat, chiar dacă lucrurile sunt trecătoare. Cititorul va remarca aici, că fiinţele vii Îl glorifică şi explică cine este El, în timp ce bătrânii Îi aduc cu înţelegere adorare. Pretutindeni, unde întâlnim bătrânii în cartea Apocalipsa, ei dau motivul pentru care ei Îl adoră. Ei posedă înţelegerea spirituală. Se observă că fiinţele vii Îi aduc glorie, onoare şi mulţumire, în timp ce bătrânii vorbesc despre glorie, onoare şi putere. Observăm în continuare, că bătrânii se prosternă înaintea Lui, înaintea Aceluia pe care ei Îl iubesc şi venerează, dar ei îşi aruncă cununile înaintea tronului în recunoaşterea acestuia (a tronului), de unde le va veni şi le va fi păstrată demnitatea lor. Caracterul foarte impresionant al scenei din capitolul 4 trebuie să fie sesizat de fiecare cititor cu judecată. Vizionarul a fost pregătit corespunzător prin aceste viziuni sublime pentru descoperirile care urmează. Nu se poate, ca şi duhul cititorului să nu fie condus, să se ocupe cu interes mare de ele. Nici măcar cititorului neatent nu poate să-i scape, cât de asemănătoare este toată această scenă cu apariţiile introductive ale lui Dumnezeu din Isaia 6 şi Ezechiel 1 . Motivul adorării, pe care o aduc bătrânii, este gloria lui Dumnezeu ca Creator. Ei spun: »Tu eşti Acela care ai creat toate şi datorită voii Tale ele erau şi au fost create!« Toate lucrurile există datorită voii Sale neîngrădite şi datorită plăcerii Sale. El le-a chemat la existenţă. El este Creatorul tuturor celor create. Adorarea se bazează pe cunoaşterea lui Dumnezeu, pe cunoaşterea a ceea ce El este în Fiinţa Sa proprie ca şi Creator şi susţinător al universului. Prima cerinţă de bază a lui Dumnezeu faţă de creatura Sa este această recunoaştere necesară a puterii şi gloriei Sale, prin care au fost create şi sunt susţinute toate cele din ceruri şi de pe pământ, oameni şi îngeri, fiinţe vii şi lucruri fără viaţă (Romani 1:19-21 ). Prima realitate, care ne este revelată în Scripturi, este creaţia şi aceasta este şi prima revelaţie, care este înţeleasă prin credinţă (Evrei 11:3 ).  Adorarea din capitolul următor se bazează pe mântuirea prin sânge şi, de aceea, în mod necesar Mielul este Persoana centrală. Tronul însuşi este obiectul distins din acest capitol, Mielul în legătură cu tronul este tema deosebită a capitolului 5. Capitolul pe care l-am studiat aici este deosebit de interesant. Tronul Celui veşnic este siguranţa că El guvernează totdeauna universul în concordanţă cu propria Sa natură. Acest tron, care stă în cer pe temelia tare a dreptăţii veşnice, este garanţia pentru durabilitate şi siguranţă. Prin cuvintele din versetul 2 »pe tron şedea Cineva« – numai Unul – se face clar că nu va fi nicio schimbare pe acest tron, nicio transmitere a puterii suverane, niciun urmaş, niciun regim intermediar şi nicio înfrângere a domniei. În acest capitol nu este nicio cântare, nicio apariţie a Mielului înjunghiat şi nicio amintire a sângelui Mielului. Toate acestea sunt caracteristici ale capitolului următor şi, deoarece aceste lucruri nu se găsesc aici, acest capitol nu este aşa de des citit, cum este capitolul 5. Dar tronul cu gloriile lui simbolice, cu tot ce îi aparţine şi cu tot ce îl înconjoară, oferă o însemnătate deosebită acestui capitol. Interesele faţă de el vor creşte, în măsura în care este citit şi studiat cu mai mare atenţie.

Notă: acest comentariu este suma părților 9-12 ale unui comentariu la Apocalipsa de pe blogulluibalutescu Analiza Personale 2.