FANARIOȚII.

 FANARIOȚII

Prezentare generală: 110 ani, 31 de domni proveniţi din 11 familii - străinii aduşi de otomani să conducă Ţările Române. Ca o mare nedreptate, perioada fanariotă a rămas în istoria noastră drept „veacul negru”. Fanarioţii au fost blestemaţi - de oameni, pentru corupţia la nivel înalt care a adus sărăcie în casele oamenilor simpli; de natură şi de vremuri, cu războaie şi calamităţi nemaivăzute. Fanarioţii au fost şi frumoşi - au reformat, modernizat, au creat o punte de legătură cu Europa; au adus Iluminismul cu toate formele lui; au adus culoare ad litteram. Iată un scurt îndreptar al perioadei 1711-1821. La începutul secolului al XVIII-lea, pe teritoriul românesc al Imperiului Otoman mirosea a trădare şi alianţe făcute pe sub masă. Şi cum duşmanii le dădeau târcoale şi din alte părţi, otomanii au decis ca măcar la noi să facă puţină linişte - aşa că, au pus la conducerea Ţării Româneşti şi Moldovei oameni loiali lor. Cin’ să fie, cin’ să fie? În cartierul Fanar din Constantinopole, unde se afla palatul patriarhului ortodox, era cea mai mare comunitate de greci - oameni învăţaţi, aristocraţi, cu legături pe trei continente. Aceştia erau fanarioţii. Ei au început să gestioneze anumite afaceri administrative ale otomanilor, precum colectarea taxelor sau obţinerea de informaţii - pentru că, trebuie ştiut, în comparaţie cu otomanii care nu aveau voie să înveţe alte limbi, aceşti greci erau adevăraţi poligloţi - ei nu doar că au căpătat anumite privilegii în cadrul societăţii, ci mai ales încrederea sultanului. Aşa că, treptat, 31 de domni (unii chiar de mai multe ori) au jurat în faţa sultanului să facă întocmai: „Datoria ta va fi deci cu credinţă, ca să te arăţi recunoscător faţă de asemenea mare milostenie împărătească; prietenii şi duşmanii noştri să fie şi ai tăi, să-ţi cârmuieşti supuşii cu îndurare, să aperi pe cei drepţi, pe cei ticăloşi să nu-i ierţi; să te mulţumeşti cu veniturile pe care legea şi obiceiurile ţării le recunosc domnului, să nu storci nimic cu sila de la supuşii tăi, sultanului însă să-i trimiţi la Curte haraciul ce se cuvine şi peşcheşurile la vremea hotărâtă. Dacă vei face astfel, te vei bucura în veci de mila împărătească. Dacă vei face altminteri, trebuie să ştii că sfârşitul tău nu va putea fi într-altfel decât nenorocit”. Această perioadă de peste un secol este cunoscută în istoria noastră drept „veacul negru”. Această idee, pornită din naţionalismul dus la extrem (uneori) al paşoptiştilor, pornea, în principal, din adversitatea faptului că cele două ţări române au fost conduse de aceşti străini. În afara corupţiei acerbe şi a stilului de viaţă extrem de luxos pentru care erau adesea acuzaţi, fanarioţii au avut şi ghinion. Ţările din estul Europei au dus-o rău în acea vreme, fiind afectate, în primul rând, de problemele Imperiului Otoman, asaltat de atacurile Imperiului Habsburgic şi ale celui Ţarist. Aşadar, în acest context, ţările române erau una dintre principalele surse de aprovizionare militară pentru Semilună, lucru care nu ţinea, aşadar, de politica internă a fanarioţilor. Perioada fanarioţilor a adus şi dezastre naturale care au îngreunat şi mai mult viaţa oamenilor. În perioada 1813-1814 avem „ciuma lui Caragea” , o molimă care a golit Capitala - la final, aproape jumătate dintre bucureşteni muriseră. Însăşi domnia lui Ioan Caragea a fost pusă sub semnul dezastrului încă de la început - chiar în ziua instalării sale pe tronul Ţării Româneşti, Palatul Domnesc de pe Dealul Spirii a ars din temelii. Domniile fanariote au fost marcate şi de cutremure. Pe 14 octombrie 1802 a avut loc una dintre cele mai crunte mişcări seismice de la noi, care a făcut prăpăd în toata ţara. Într-un secol, multe astfel de dezastre naturale s-au abătut asupra valahilor şi moldovenilor şi, pare-se, iată, că fără justificare, au fost puse pe lista acuzaţiilor aduse fanarioţilor. Principalul păcat de care se fac vinovaţi fanarioţii este cel al banului. Pe de o parte, a existat problema impunerii unor biruri enorme - fie că pentru întreg poporul, fie că doar pentru anumite clase politice. Spre exemplu, excentricul Nicolae Mavrogheni îi ia la ochi pe boieri: îi supraveghează strict, îi pedepseşte aspru şi, pe deasupra, le mai cere şi cotizaţii băneşti. Pe de altă parte, banii mergeau mână-n mână cu corupţia - perioada este celebră pentru cumpărarea cu bani grei a poziţiilor oficiale în stat. Iată, aşadar, o meteahnă veche de aproape 300 de ani pe plaiurile mioritice. Birurile care le erau impuse oamenilor simpli erau destinate plăţii haraciului către Poartă şi, bineînţeles, cu cât se plătea mai mult şi mai repede peste ce era impus, cu atât domnul avea tronul asigurat şi mai mult timp. Şi fără bani, şi cu toate consecinţele dezastrelor pe cap, oamenii o duceau rău. Această stare a dus şi la răspândirea fenomenului cunoscut în termeni populari drept haiducie. Cei desemnaţi să strângă birul erau atacaţi pe cărările umbroase ale pădurilor ori prin alte locuri, ferite de văzul lumii, şi le erau furaţi banii. În popor se spune că aceşti hoţi îşi împărţeau prada cu alţi oameni - „luau de la bogaţi şi dădeau la săraci”. Dacă aceste fapte sunt legende sau nu, nu avem dovezi care să susţină vreuna dintre părţi - cert este că majoritatea haiducilor erau prinşi şi aruncaţi în ocnele de sare, unde rămâneau să lucreze întreaga viaţă. Perioada fanariotă a rămas în istorie drept una luxoasă - pentru lideri. Fanarioţii şi-au făcut averi din afaceri cu statul - cunoscută sintagmă, aşa-i? Cum făceau asta? Prin mai multe mijloace. Spre exemplu, Imperiul trimitea lista cu necesarul de alimente şi animale, pe lângă tribut, pe care dorea să le cumpere de la noi, bineînţeles, la un preţ mult mai mic decât găseau oriunde altundeva. Domnul loial sultanului dădea lista mai departe boierilor - însă cantităţile erau mult mai mari. Totul pleca aşa cum era stabilit, doar că surplusul era făcut bani imediat. Boierii ori erau prea dezinteresaţi să verifice, ori erau şi ei implicaţi în această schemă. O altă sursă de rotunjire a averii era crearea de inflaţie artificială pentru moneda străină cu care contribuabilii îşi plăteau taxele şi revenirea la valoarea anterioară când domnul trebuia să facă plăţi. Ţările Române nu aveau monedă proprie, iar moneda care circula în spaţiul Porţii, singura cu care fanariotul nu ar fi putut face astfel de speculaţii financiare, nu circula foarte mult în ţările române. Fanarioţii au început, totuși, modernizarea Ţărilor Române. În acea perioadă, întreaga Europă, din Peninsula Iberică şi până în Rusia îngheţată, era în plină reformă - economică, socială, culturală. Era epoca Iluminismului. Relaţiile fanarioţilor cu Vestul au început să se concretizeze în idei moderne, pe care au încercat să le aplice, cu precădere în domeniile administrativ şi juridic. Unul dintre numele sonore în acest caz este Constantin Mavrocordat, care nu doar că a abolit şerbia din Ţara Românească, dar a cărui domnie se leagă de prima aşa-zisă Constituţie din 1740 - consemnare, mai degrabă, a drepturilor şi îndatoririlor clasei conducătoare. 40 de ani mai târziu apărea şi primul cod de legi, Pravilniceasca Condică, pus cap la cap de Alexandru Ipsilanti - tot atunci, el separă litigiile penale de cele civile. În domeniul legislativ, lucrurile au tot evoluat, Codul Callimachi şi Codul Caragea fiind şi ele un mare plus adus pentru noua societate modernă dorită. Deschizători de drumuri au fost în ale frumosului. În afara obiceiurilor turceşti aduse cu ei în geamantan, fanarioţii absorbeau toate noutăţile europene în materie de cultură. Spre exemplu, primul teatru bucureştean a fost înfiinţat în vremea lui Caragea, în onoarea fiicei sale, Ralu. Pe 8 septembrie 1818 îşi deschidea porţile Teatrul de la Cişmeaua Roşie. Fanarioţii erau mari erudiţi şi ai dansurilor - nu de puţine ori, călătorii străini aflaţi în vizită sau în trecere pe meleagurile noastre au observat cum în saloanele boierilor regăseau muzica şi dansul de la marile curţi regale europene de la acea vreme. Tot fanarioţii puneau mare preţ şi pe haine. Cine nu recunoaşte acoperămintele ample şi colorate, numite işlic? Uneori, erau atât de mari încât arătau de-a dreptul hilare. Radu Rosetti povestea o astfel de întâmplare: „Un martor ocular mi-a povestit cum, în ziua nunţii, a văzut pe Grigore Ghica şi pe fiul cel mare al domnului, beizade Niculai, în aceeaşi trăsură, şi cum işlicele ce le purtau în cap erau atât de mari încât erau siliţi să ţie capetele plecate, unul spre dreapta şi celălalt spre stânga”. Se îmbrăcau în caftane lungi, colorate, iar pe dedesubt, venite în straturi: cămaşa, beaua, binişul, contoşul sau tătarca, gugiumanul etc.. De obicei, la brâu era nelipsit hangerul - cu mângerul decorat cu pietre preţioase era mai mult un obiect cu valoare sentimentală decât să fie folosit vreodată. Tot lor nu le lipseau mătăniile - un simbol care îi diferenţia clar, prin religie, faţă de otomanii din partea cărora veneau: „era nedespărţit de mătăniile sale ce necontenit, în chip aproape mecanic, le făcea să-i alunece printre degete, uneori vreme de ceasuri. Aceste mătănii erau făcute din materiile cele mai diverse: lemn de odagaciu, chiparos, fildeş, sidef, chihlimbar, cornalină, abanos etc., adesea din două materii deosebite şi combinate, unele cu canaf, altele fără canaf, alcătuit din aceeaşi materie ca mătăniile, dar având boabe cu mult mai mici”. Tot fanarioții au încercat să încropească și o armată, cele două țări române nemaiavând armată proprie de mult timp. Astfel, fortaţi atât de pericolul extern al războaielor care băteau la poarta Imperiului Otoman, cât și pentru a-şi proteja propria viaţă, fanarioţii au încercat să organizeze o armată. Oștenii nu erau nici cei mai numeroşi, nici cei mai viteji, dar îşi făceau treaba cu succes, mai ales pe timp de pace: gardă a familiei fanariotului, pază a Curţii, rol decorativ la ceremonii, asigurarea ordinii publice, urmărirea răufăcătorilor şi a boierilor trădători, executări, curieri, escortă armată, rol de pază a graniţelor, intimidarea boierilor care ar fi vrut să se revolte. În comparaţie cu ce se ştia în secolele trecute, fanarioţii au avut grijă de soldaţii lor oferindu-le anumite beneficii şi poziţii privilegiate în societate. Exista chiar şi un buget al armatei - însă totul era atent calculat.

Blestemul domniilor fanariote: Lăcomia şi trădarea au făcut ca mulţi dintre domnitorii fanarioţi să sfârşească decapitaţi. Mulţi dintre ei au avut un sfârşit tragic, după ce au trădat Poarta, aducându-se vorba chiar despre un blestem al domniilor fanariote. În perioada fanariotă, 31 de domni din 11 familii s-a luptat pentru a deveni domnitori în ţările române. „Domnitorii fanarioţi au fost practic nişte tâlhari care au încercat să fure cât mai mult în timp ce se aflau pe tronurile din Moldova sau Ţara Românească. Fanariotul ajungea sărac în ţările române şi pleca de aici bogat. Acesta încerca să se îmbogăţească într-un timp cât mai scurt, pentru că era conştient că domnia sa nu se va întinde la nesfârşit. Lăcomia fanarioţilor ducea de multe ori la trădarea Porţii, astfel că nu au fost puţine cazuri în care aceştia au sfârşit cu capul tăiat”, scrie istoricul Nicolae Iorga. Constantin Mavrocordat a fost domnitor atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească de nu mai puţin de 10 ori, între 1733 şi 1769. Acesta a urcat pe tronul Munteniei de şase ori, iar pe cel al Moldovei de patru ori. El a rămas cunoscut în istorie pentru definiţia violului din „Codul Penal” de pe vremea sa: „Cel ce va fi prins cu ştromeleagul învârtoşat primprejurul părţilor fătătoare ale muierii, i se va tăia scârbavnicul mădular spre veşnica lui nefolosire”. În anul 1769, în timpul ultimei sale domnii în Moldova, în perioada în care Imperiul Rusu se războia cu cel Otoman, Constantin Mavrocordat a fost luat prizonier de ruşi şi omorât. Grigore Callimachi a domnit în Moldova în două rânduri, respectiv între iunie 1761 şi martie 1764, respectiv martie 1767 şi iunie 1769. Acesta s-a aflat pe tronul Moldovei într-o perioadă în care ruşii şi turcii duceau bătălii constante. Cum în 1769 a izbucnit războiul dintre Imperiul Rus şi cel Otoman, Callimachi le-a cerut turcilor bani pentru că nu avea cu ce să strângă armată. După ce a primit suma cerută, domnitorul moldovean nu îşi plăteşte soldaţii, ci alege să-şi achite o parte din datorii. Drept urmare, armata sa se alătură ruşilor, iar turcii au considerat că Grigore Callimachi i-a trădat. Acesta a fost dus la Constantinopol, unde la data de 9 septembrie 1769 îl decapitează. Grigore al III-lea Ghica a fost domnitor al Moldovei în două rânduri, între martie 1764 - ianuarie 1767 şi septembrie 1774 - septembrie 1777, precum şi conducător al Ţării Româneşti între octombrie 1768 şi noiembrie 1769. Acesta a fost domnitorul Moldovei în perioada în care turcii şi ruşii au hotărât ca Bucovina să ajungă în posesia Imperiului Habsburgic. Cum Ghica s-a opus vehement acestei decizii, Poarta a ordonat asasinarea sa. Călăul domnitorul moldovean a fost chiar cel mai bun prieten al său, Ahmed - beg Capigibaşa. Nicolae Mavrogheni a fost domnitor în Ţara Românească între aprilie 1786 şi septembrie 1790. Acesta a ajuns pe tronul Munteniei după ce a fost sprijinit de Gazi Hasan paşa, comandatul flotei otomane. Numirea acestuia la conducerea Ţării Româneşti nu a fost privită cu ochi buni nici de popor, nici de boieri. Mavrogheni a fost decapitat la data de 30 septembrie 1790 din ordinul lui Hassan Paşa, fiind acuzat de insubordonare faţă de Poartă. Constantin Hangerli a ocupat tronul Ţării Româneşti între noiembrie 1797 şi ianuarie 1799. Acesta este considerat unul dintre cei mai lacomi şi corupţi domnitori fanarioţi. Hangerli a crescut dările lucru ce a produs revolte mari în ţară. Ţăranii din Muntenia au ajuns chiar să sprijine banda vestitului Pazvantoglu/Pazvante Chiorul, cel care jefuia fără milă la nord şi sud de Dunăre, producând pagube însemnate Imperiului Otoman. Nemulţumiţi de activitatea lui Hangerli, turcii l-au condamnat la moarte, domnitorul muntean fiind decapitat la sfârşitul anului 1799. Alexandru Şuţu a fost domn al Moldovei între iunie 1801 - septembrie 1802 şi domn al Ţării Româneşti în trei rânduri, respectiv august 1806 - octombrie 1806, decembrie 1806, noiembrie 1818 - ianuarie 1821. În timpul ultimei sale domnii, Şuţu a simţit că îi fuge scaunul de sub picioare, astfel că s-a gândit să adune avere cât mai mare, indiferent de modalitate. Lăcomia sa nu a făcut decât să conducă la asasinarea sa, domnitorul muntean fiind otrăvit, în 1821.

O privire mai obiectivă! „Epoca fanariotă” a fost cel mai mic rău dintre relele posibile, fiindcă în momentul când turcii s-au temut că noi am fi putut trece de partea Austriei sau a Rusiei, n-aveam şanse să redevenim independenţi. Puteam ori să fim paşalâc, ori să avem guvernatori greci veniţi de la Constantinopol. A doua variantă era de preferat, cu atât mai mult cu cât primii domnitori fanarioţi nu au fost răi. Nicolae Mavrocordat avea o bunică muşatină şi se considera os de domn. Tatăl său, vestitul mare dragoman Alexandru zis Exaporitul, adică „păstrătorul tainelor”, era un om de o mare iscusinţă şi inteligenţă, încât el a negociat tratatul de la Karlowitz, din 1699, prin care turcii părăseau toată Ungaria şi Transilvania, precum şi părţi din Serbia şi Croaţia. Iar turcii nu i-au tăiat capul. Au tăiat capul ministrului turc, dar el a rămas în viaţă, şi amândoi fiii lui, Nicolae şi Ioan, vor deveni voievozi ai Munteniei şi Moldovei. Soţia lui, Sultana Hristoscoleos, era fiica domniţei Casandra a Moldovei, strănepoată a lui Ştefan cel Mare. Toate familiile fanariote care au venit pe urmă, în afară de un fel de nebun care s-a numit Nicolae Mavrogheni (1786-1790), au ajuns a da domnitori, înrudiţi cu Mavrocordaţii, ca şi când ar fi fost os de domn „de gradul doi”, chiar şi Ghiculeştii, care domniseră deja în secolul XVII, şi cele două familii de origine română, Racoviţă şi Callimachi (Călmaşul). Epoca fanariotă n-a început deci printr-o ruptură totală cu trecutul. Boierii noştri, sau chiar poporul, nu au simţit o schimbare de regim. Cu vremea însă, situaţia a devenit din ce în ce mai grea. Toţi aceşti domnitori fanarioţi care, ca să ajungă domni, dădeau bani la Poartă, ba şi peşcheşuri pe la viziri, au adus din ce în ce mai mulţi oameni de-ai lor, din Fanar (cartier din Constantinopol) , rude sau creditori. Majoritatea însă sunt familii care fac comerţ şi acum se îmbogăţesc, iar, pe de altă parte, Poarta - adică sultanul şi vizirii săi - alege dintre ei administratori ai împărăţiei. De ce? Fiindcă turcii, din cauza unei interpretări integriste a religiei lor, nu învaţă limbile creştinilor, considerate ca „spurcate”! Au deci nevoie de aceşti greci care au învăţat limbi apusene, italiana, franceza, precum şi latineşte, şi-i folosesc ca tălmaci şi „funcţionari”, cum am zice azi. La mijlocul secolului al XVII-lea ei înfiinţează postul de „Mare Dragoman”, adică mare interpret pe lângă sultan şi marele vizir, post care chiar de la al doilea lui titular, Alexandru Mavrocordat, capătă o importanţă nebănuită, din cauza pătrunderii în mai toate secretele guvernului şi a legăturilor cu toţi trimişii puterilor străine (să nu le zicem tuturor „ambasadori”, în acele vremuri titlul era rezervat numai pentru două-trei mari puteri). Primii doi domni Mavrocordat au fost mai întâi mari dragomani, pentru a fi apoi numiţi de Poartă voievozi în Muntenia sau Moldova - şi a devenit aproape o regulă: fanariotul ambiţios, care visa să ajungă domn în Principate, ştia că trebuie să ajungă întâi mare dragoman. În veacul al XVIII-lea - de la 1711, în Moldova, respectiv de la 1716 în Muntenia - încep vremuri foarte grele pentru ţările noastre. De aceea a apărut ideea că tot răul vine de la domnii fanarioţi, ceea ce în parte este nedrept. Nu ei au fost cauza răului, ci acel regim turcesc dur şi corupt, caracteristic perioadei de decadenţă a Imperiului Otoman. Din nevoia de a stoarce bani pe orice cale, s-a ajuns la vânzarea tronurilor de la Iaşi şi Bucureşti pe bani grei. Şi la suma „oficială” se adăugau daruri, peşcheşuri, către marele vizir sau alţi demnitari care înlesniseră „târgul”. Domnitorul, plin de datorii, îşi aducea creditorii cu el, îi făcea boieri la noi în ţară, ca să se căpătuiască. S-a ajuns astfel la o situaţie şi mai grea decât în veacul al XVII-lea, cu o şi mai mare sărăcire a păturii ţărăneşti, ba şi cu nemulţumirea boierilor pământeni. Întru apărarea domnilor fanarioţi, trebuie să semnalăm şi câteva aspecte pozitive - şi este meritul lui Nicolae Iorga de a fi fost primul care a subliniat faptul acesta. Unii dintre aceşti domni fanarioţi au fost oameni de cultură şi s-au arătat dornici de a introduce unele reforme în administrarea ţării, în special, Grigore II-lea Ghica şi vărul său Constantin Mavrocordat. Acesta din urmă, om de înaltă cultură şi de netăgăduită cinste, a domnit de zece ori (în ambele principate) şi s-a preocupat de soarta poporului. El este domnitorul care a suprimat la noi şerbia. Mai întâi în Muntenia, în 1746, apoi în Moldova, în 1749, după îndelungi sfătuiri cu Adunările de stări, a decretat că ţăranii care lucrau pe moşiile altora nu mai erau legaţi de glie, şi de asemeni a limitat numărul de zile de clacă la 6 pe an în Muntenia şi 12 în Moldova (trebuie subliniat că în ţările învecinate - Transilvania, Polonia, Rusia, chiar şi în Prusia Orientală, numărul zilelor de clacă urca uneori la mai multe pe săptămână! De altfel, şerbia în aceste ţări n-a fost desfiinţată decât în veacul următor). Trebuie însă adăugat că, prin uşurarea controlului statului, peste capul boierimii, şi concomitent cu creşterea exigenţelor băneşti ale turcilor, reforma a fost interpretată de duşmanii lui Mavrocordat ca o înăsprire a regimului fiscal, şi pesemne că la fel îl vor fi interpretat adesea şi ţăranii care fugeau de recensământ, astfel încât s-a putut crede multă vreme că populaţia ţărilor, sub Mavrocordat, scăzuse efectiv la jumătate. De fapt, fusese numai fuga de recensământ. Constantin Mavrocordat a reformat şi cinul boieresc: conform noii sale orânduiri, nu mai erau consideraţi boieri decât dregătorii de diverse ranguri, de la Curte sau din ţară, iar dacă într-o familie nu se mai alegeau dregători două generaţii la rând, membrii acelei familii decădeau la rangul de mazili, categorie mai puţin privilegiată, între boieri şi moşneni (răzeşi). Cu acest regim, boierimea a devenit mai dependentă de domnie. În orice caz, Constantin Mavrocordat, în cele zece domnii, nu s-a îmbogăţit. Ultima oară când i se dă domnia, în Moldova, în 1769, din cauză că a început un nou război cu ruşii, iar Poarta are nevoie de un bun administrator, este atât de sărac încât sultanul îi dă mai multe pungi de bani ca să-şi poată pregăti plecarea! Mavrocordat soseşte în Moldova, încearcă să apere cu armată turcă graniţa, dar nu reuşeşte, cade prizonier şi este omorât de un soldat rus care-l loveşte cu patul puştii în cap. Comandantul rus, cam ruşinat, i-a făcut totuşi o înmormântare domnească. O generaţie după el, mai avem doi domni Mavrocordaţi, amândoi numiţi Alexandru. Al doilea fuge în Rusia, în 1786, pe vremea Ecaterinei a II-a, şi cu el încetează dinastia domnilor Mavrocordaţi. Fanarioţii au început să trădeze Poarta! După „trădarea” Mavrocordaţilor, regimul fanariot mai durează vreo 35 de ani, cu domnitori din familiile Moruzi, Ipsilanti, Hangerli, Şuţu, Caragea şi Callimachi (aceştia de origine moldoveană, Călmaşul, cu numele elenizat). Opresiunea, corupţia, nedreptatea sunt din ce în ce mai stridente, mai greu de suportat - şi de atunci se păstrează amintirea că toate nenorocirile ţării vin de la regimul fanariot. La acreditarea acestei versiuni au contribuit în veacul următor şi boierii pământeni care încercau prin această afurisire retrospectivă să se spele de păcatul de a fi îndurat acel regim. Şi uneori de a fi profitat de el. Totuşi, în acest răstimp se cuvine semnalată cel puţin o cârmuire mai umană în Muntenia, cea a lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782) care, împreună cu sfetnicul său, Ienăchiţă Văcărescu, mare boier dar şi mare învăţat, a gospodărit bine ţara în cursul unei domnii relativ lungi pentru acele vremi. De semnalat de asemeni că în cursul a două dintre ultimele domnii fanariote, a lui Ioan Caragea în Muntenia (1812-1818) - cel vestit din cauza ciumei din zilele lui! - Şi a lui Scarlat Callimachi în Moldova (1812-1819), s-au alcătuit primele două coduri relativ moderne din ţările noastre - întâiul, rămas apropiat de tradiţia bizantină, al doilea, mai influenţat de dreptul austriac. Un alt aspect care trebuie subliniat este efortul în domeniul culturii. S-a constatat de curând că în epoca fanariotă s-au tipărit mai multe cărţi în limba română decât în greceşte. Pe de altă parte, cele două Şcoli Domneşti, înfiinţate dinainte la Bucureşti şi Iaşi, au devenit în epoca fanariotă instituţii de învăţământ superior la care au venit să studieze tineri din tot sud-estul european. Profesorii, mai toţi greci, erau oameni învăţaţi, şcoliţi în universităţi apusene, iar unele cursuri s-au predat şi în italiană sau franceză. Una dintre realizările cu importante consecinţe a fost introducerea studiului limbii franceze care devenise lingua franca - adică mijlocul general de comunicare - în Europa Apuseană.