CE NE SPUN PSALMII? - Cartea a doua.

 CE NE SPUN PSALMII?

2. Cartea a doua - psalmii 42-72!

Psalmul 42:

Versetele 1-3: Psalmii sunt împărţiţi în cinci subdiviziuni sau cărţi. Cu Psalmul 41 am ajuns la sfârşitul cercetării cărţii întâi şi începem acum a doua carte. Prima parte a psalmilor are ca subiect rămăşiţa iudaică în timpul şederii sale în Ierusalim. Acei iudei credincioşi trec prin unele încercări; ei stau însă în strânsă legătură cu templul. În cartea a doua, în schimb, rămăşiţa nu mai este în Ierusalim. Această cetate este văzută aici ca fiind ocupată de duşmani sub Anticrist, iar iudeii temători de Dumnezeu stau deoparte. Ei însetează după Dumnezeu şi doresc să se arate înaintea feţei Sale. Necazul rămăşiţei iudaice departe de Ierusalim se exprimă deja în primele trei versete ale acestui psalm. Aceşti iudei credincioşi trebuie să treacă prin Necazul cel Mare, care a fost prezis de Domnul Iisus (a se vedea Matei 24:15-22 ). Ei simt în mod dureros lipsa apropierii de templul din Ierusalim, unde locuieşte Numele lui Dumnezeu, de aceea întrebarea lor plină de teamă: „Când voi veni şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?” Duşmanii care îi înconjoară şi văd necazul lor amar, îi batjocoresc cu cuvintele: „Unde este Dumnezeul tău?” Această întrebare plină de batjocură ne aminteşte de observaţia duşmanilor Domnului la cruce: „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum, dacă-L vrea! Pentru că a spus: Sunt Fiul lui Dumnezeu.” (Matei 27:43 ). Citind acest psalm înţelegem ce pot face încercările. Acei iudei sunt o parte din poporul Israel, din acel popor care i-a dat dintotdeauna atât de mult de lucru lui Dumnezeu. Acum însă vedem la ei o întoarcere deplină - o roadă a pedepsei prin care trec.

Versetele 4-6: în versetul 4 găsim confirmarea a ceea ce am amintit deja, şi anume că rămăşiţa iudaică nu se mai află acolo unde locuieşte Numele lui Dumnezeu. „Îmi aminteam de acestea ... cum mergeam cu mulţumire, cum înaintam împreună cu ei, cu strigăt de bucurie şi de laudă, până la casa lui Dumnezeu ...” Israelitul credincios vorbeşte aici în trecut, şi anume de lucruri pe care le-a trăit mai demult, despre lucruri care i-au fost de preţ şi de care acum trebuie să se lipsească. Cât de mult simte această pierdere, ne arată a doua jumătate a versetului 5. Asemenea cuvinte vorbesc către inimile noastre. Vrem să ne întrebăm, dacă pierderea părtăşiei cu Domnul ne nelinişteşte într-o asemenea măsură cum a fost cazul acelui suflet. Savurarea acestei părtăşii corespunde stării normale a credinciosului. O asemenea legătură strânsă cu Domnul este cel mai de preţ lucru de care ne putem bucura aici pe pământ. Cine a experimentat aceasta, nu va fi liniştit până va fi în posesia ei, în caz că a pierdut-o.

Versetele 7-11: în timpul necazului, rămăşiţa iudaică va trăi adeverirea cuvintelor din versetul 7. Despre aceasta relatează şi profetul Ieremia în capitolul 30 al cărţii sale: „Vai, pentru că mare este ziua aceea! Niciuna nu este asemenea ei; şi este timp de necaz pentru Iacov; dar el va fi salvat din el.” Iudeii, adică cele două seminţii, Iuda şi Beniamin, vor trebui să treacă printr-o judecată groaznică, atunci când se vor întoarce iarăşi în ţara lor, pentru că L-au răstignit pe Mesia (a se vedea Luca 23:28-30 ). Doar puţini oameni temători de Dumnezeu dintre ei se vor supune mâinii lui Dumnezeu care pedepseşte. Sunt aceia, ale căror cuvinte le percepem în acest psalm. Indiferent ce înălţime va atinge necazul, ei nu-şi vor lepăda încrederea lor (a se vedea versetul 11). Această supunere sub mâna lui Dumnezeu care pedepseşte, este de mare însemnătate. Şi cu noi Domnul urmăreşte totdeauna un scop, dacă ne pedepseşte; acest scop poate fi însă doar atunci atins, când luăm supuşi pedeapsa din mâna Sa.

Psalmul 43:

 Aici, la fel ca în psalmul precedent, întâlnim aceiaşi oameni în aceleaşi împrejurări. Totuşi trebuie să subliniem o deosebire: „adversarii” sub care suferă rămăşiţa, sunt duşmanii de care fuge (Apocalipsa 12:6,14 ). În primul verset al psalmului care este în faţa noastră, dimpotrivă, este vorba despre o „neam fără evlavie”, adică despre iudeii necredincioşi care l-au recunoscut pe Anticrist ca împărat al lor. El este „omul înşelător şi nelegiuit”, de care acei credincioşi doresc să fie scăpaţi. Ei se află într-un necaz aşa de greu, încât au impresia că Dumnezeu i-a lepădat; şi totuşi se îndreaptă plini de încredere spre El cu cuvintele: „Pentru că Tu eşti Dumnezeul tăriei mele.” Este spre slăvirea lui Dumnezeu, dacă un suflet încercat nu renunţă la încrederea în El, ci mai mult, îşi caută la El adăpostul. Scriitorul acestui psalm doreşte însă nu numai eliberarea din încercarea sa, ci doreşte să meargă la locuinţele şi la altarul lui Dumnezeu, adică la locul adorării.

Psalmul 44:

Versetele 1-4: pentru a înţelege corect acest psalm, trebuie să ne transpunem în împrejurările care au determinat scrierea acestuia în sens profetic. Şi aici avem înaintea noastră iudeii credincioşi ai rămăşiţei. Aşa cum am văzut în Psalmul 42, ei se află în exil, departe de ţara lor şi înconjuraţi de neamuri duşmane. Ei par să fie în aşa măsură părăsiţi de Dumnezeu, încât duşmanii lor întreabă ironic: „Unde este Dumnezeul tău?” - O întrebare dureroasă pentru aceia care şi-au pus încrederea în Dumnezeu. Dar în mijlocul încercărilor adânci se îndreaptă către Dumnezeul lor şi Îi amintesc de lucrările Sale în favoarea părinţilor lor. Ei au auzit despre ele; El a alungat neamurile care locuiau în ţara Canaan şi El a dat această ţară părinţilor. Salvarea lor din Egipt, trecerea prin Marea Roşie şi pustia au fost lucrarea Sa. Ce face El acum pentru ei, cei apăsaţi? Aceasta pare să fie întrebarea care, chiar dacă neexprimată, mişcă inimile lor. Totuşi, ei nu se leapădă de încredere, ci spun: „Tu eşti Împăratul meu, Dumnezeule.”

Versetele 5-8: încrederea în Dumnezeu, pe care acei credincioşi se pare că au uitat-o, este de o frumuseţe sublimă. Chiar dacă duşmanii îi asupresc şi împrejurările sunt apăsătoare, ei cred plini de încredere că Dumnezeu îi va scăpa şi îi va duce înapoi în ţara lor. Ei nu îşi pun încrederea în arme sau propria putere, ci Dumnezeu va lucra pentru ei.

O astfel de încredere este plină de îmbărbătare mai ales pentru cei care trebuie să treacă prin încercări grele. Există copii ai lui Dumnezeu care de ani de zile se află într-o încercare foarte grea; se pare că Tatăl lor ceresc nu Se mai interesează de ei sau că braţul Său a devenit prea scurt ca să-i ajute. Văzând o asemenea situaţie, lumea poate întreabă: „Unde este Dumnezeul tău?” Dar credinciosul ţine cu tărie: Tatăl meu nu face nicio greşeală; ce nu înţeleg acum, voi înţelege cândva. Pedeapsa pe care o aplică Tatăl în educarea noastră are un scop sublim: el ne disciplinează „pentru folosul nostru, ca să luăm parte la sfinţenia Lui.” (Evrei 12:10 ).

Versetele 9-26: în versetele anterioare am văzut pe acei iudei credincioşi privind plini de încredere la Dumnezeu; ei spun: „ci Tu ne-ai salvat de vrăjmaşii noştri şi i-ai făcut de ruşine pe cei care ne urăsc”. Aici însă gândurile lor iau iarăşi o altă direcţie; ei se uită la trecut şi îl leagă de împrejurările prin care trec acum. Acestea sunt în realitate foarte dureroase, ceea ce reiese din cuvintele: „ne-ai dat ca pe nişte oi de mâncat şi ne-ai împrăştiat printre neamuri” şi „pântecele nostru este lipit de pământ”. Chiar dacă noi nu trecem prin asemenea suferinţe, este totuşi foarte posibil să se ridice în noi gânduri asemănătoare. Noi nu stăm totdeauna pe aceeaşi înălţime a credinţei. Odată putem spune: „Cu Dumnezeu ne lăudăm toată ziua şi vom lăuda pentru totdeauna Numele Tău”, şi imediat după aceea suntem la pământ. De ce astfel de diferenţe în viaţa credinciosului? Pentru că privim la împrejurări în loc să privim la Dumnezeu care are în mâna Sa aceste împrejurări şi le foloseşte spre disciplinarea noastră!

Psalmul 45:

Versetul 1: acest psalm are ca subiect pe Hristos ca Împărat. Adoratorul stă înaintea Lui în admiraţie şi îşi exprimă sentimentele în cuvinte mişcătoare. „Inima mea clocoteşte de un cuvânt bun; spun ce am compus despre Împăratul.” Să urmăm exemplul fiilor lui Core, care au scris acest psalm! Ei s-au străduit să stea în duhul înaintea împăratului lor şi să admire slăvile şi frumuseţile Sale. Hristos nu este Împăratul nostru; El poartă acest titlu în legătură cu poporul Israel; totuşi, inima noastră se bucură de poziţia pe care o va ocupa El în Împărăţia de o mie de ani. Atunci, El va domni peste poporul Său Israel; da, mai mult, chiar peste întreg pământul, căci El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Apocalipsa 19:16 ). El, care a fost dispreţuit de poporul Său, care a fost batjocorit şi pus pe cruce, va fi văzut de toţi, şi de cei care L-au străpuns, şi orice genunchi se va pleca înaintea Lui (Filipeni 2:10 ).

Versetul 2: când Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ, a ocupat poziţia de Fiul Omului. El a fost un om ca noi, cu excepţia păcatului. Acum, adoratorul face aici o comparaţie: „Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor; harul este turnat pe buzele Tale: de aceea Dumnezeu Te-a binecuvântat pentru totdeauna.” Harul care locuia în inima Domnului Iisus, dădea expresie despre ceea ce era El Însuşi. Frumuseţea Sa consta mai ales în har, care inunda fiinţa Sa. Dar cine vede şi preţuieşte această frumuseţe? Cei care doresc să umble în lumina lui Dumnezeu şi care percep însă în această lumină, şi răul, şi nedreptatea oamenilor în general. Într-adevăr, când avem înaintea ochilor pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, cum a umblat aici jos ca Fiul Omului smerit şi blând, atunci trebuie să exclamăm cu fiii lui Core: „Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor; harul este turnat pe buzele Tale.”

Versetele 3-4: în aceste versete găsim o altă descriere a frumuseţii şi a gloriei Domnului. Pe lângă har, aici sunt privite la El adevărul, blândeţea şi dreptatea. Sunt desăvârşirile acestui viteaz care stă singur între mulţi, pe care oamenii îi numesc ca eroi. Cei mai mulţi dintre aceşti eroi au obţinut onoare prin forţă, nedreptate şi puterea armelor lor. Domnul însă, care l-a biruit pe diavolul în cea mai adâncă slăbiciune la cruce, păşeşte în marşul Său triumfal în blândeţea care a fost văzută la El când a fost aici jos. Trăsăturile numite în versetul 4 sunt puţin apreciate de lume; ochiul credinţei îşi găseşte însă plăcerea să-L admire pe Hristos; el percepe frumuseţi pe care numai acela le poate vedea care îşi găseşte plăcerea în El. Ce poate fi mai mult preţuit ca adevărul şi dreptatea într-o lume de minciună, înşelăciuni, nedreptăţi şi răutate? Să ne exersăm simţurile duhovniceşti, ca să putem vedea şi admira frumuseţile Domnului nostru!

Versetele 5-6: versetul 5 indică spre Apocalipsa 19:11-16. Împăratul, al cărui nume este: „Cuvântul lui Dumnezeu”, îi învinge pe vrăjmaşii Săi cu ajutorul săbiei, care iese din gura Sa. „Sub Tine vor cădea popoare”, citim aici. Apoi auzim ce spune Însuşi Dumnezeu despre El: „Tronul Tău, Dumnezeule, este în vecii vecilor.” Astfel de cuvinte bucură inima noastră. În evanghelii, Iisus Se numeşte adesea „Fiul Omului”, iar noi trecem uşor cu vederea că El a fost în realitate Dumnezeu şi în înfăţişarea Sa de Om. În ce priveşte iudeii, ei s-au împotrivit să creadă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu veghează asupra onoarei Fiului Său şi explică: „Tronul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului” (Evrei 1:8 ). Acest cuvânt din gura lui Dumnezeu ne arată fără echivoc că Fiul lui Dumnezeu este ca Tatăl. Acest fapt este preţios pentru credinţă; dar Dumnezeu va purta de grijă ca într-o zi să fie văzut şi recunoscut de toţi (a se compara Filipeni 2:9-11 ).

Versetul 7: pe tot pământul a existat doar un Om care a iubit dreptatea într-un mod desăvârşit şi a urât nelegiuirea: Hristos Iisus, Fiul Omului. Această desăvârşire i-a dat dreptul să fie uns de Dumnezeu cu untdelemn de bucurie, mai presus de tovarăşii Săi. El a fost încoronat ca împărat; când a venit împlinirea vremii, a venit pe acest pământ pentru a lua în posesie imperiul, dar poporul Său L-a lepădat - un fapt care iese la iveală mai ales în evanghelia după Matei. Această lepădare, care în inimile iudeilor încă mai persistă, se va sfârşi însă în curând. Împăratul va prelua domnia Sa şi toţi vor recunoaşte că sceptrul Său este un sceptru de dreptate. În sfârşit va urca pe tron un împărat, singurul care va domni în desăvârşire, care iubeşte dreptatea şi urăşte nelegiuirea. În ceea ce ne priveşte pe noi, credincioşii timpului de har, ne aşteaptă un viitor şi mai slăvit (Ioan 14:3 ; 7:24 ); totuşi, inima noastră se bucură la gândul slavei de care va avea odată parte Împăratul lepădat al lui Israel.

Versetul 8: smirna, aloea şi casia vorbesc în mod simbolic despre mireasma persoanei Împăratului. Smirna este sucul unui arbust din Orient, care curge de pe scoarţa acestuia sub formă de picături. Acest suc are un gust amar, dar are un miros plăcut mirositor. Vedem aici o imagine a suferinţelor Domnului, dar şi a plăcerii pe care Dumnezeu a găsit-o în El tocmai din cauza suferinţelor Sale până la moarte. Smirna este unită cu aloea cu ocazia aşezării în mormânt a Domnului (Ioan 19:39 ). Dacă smirna vorbeşte într-un mod distins despre suferinţele Sale, aloea indică de asemenea spre mireasma morţii Sale. Într-adevăr, cine ar putea exprima ce a rezultat şi ce va mai rezulta din moartea Fiului Omului? Împlinirea tuturor hotărârilor lui Dumnezeu cu oamenii, cerul şi pământul, este legată strâns de moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu. Casia este o plantă bine mirositoare (Exod 30:23 ), de o frumuseţe deosebită (a se compara Iov 42:14-15 , unde una din fiicele lui Iov este numită Casia sau Cheţia). Da, veşmintele Împăratului slavei miros a smirnă, aloe şi casie!

Versetele 9-11: totul în acest psalm, şi anume veşmintele Împăratului, palatele de fildeş, instrumentele cu coarde, fiicele de împărat şi mai presus de toate împărăteasa în aur de Ofir vorbesc despre glorie şi bucurie. Dar recunoaştem că împărăteasa de aici nu poate fi Mireasa Domnului. Aşa cum am amintit mai înainte, Hristos nu este Împăratul nostru; ca urmare, Biserica nu poate fi împărăteasă. Chiar dacă putem face aplicaţii importante şi frumoase din anumite versete ale acestui psalm, totuşi trebuie să rămânem la însemnătatea divină a imaginilor pe care Duhul Sfânt ni le prezintă. Una din aceste aplicaţii este posibilă, dacă transpunem versetele 10 şi 11 la Biserică. Ea trebuie să uite poporul şi casa tatălui său; ea va face aceasta în măsura în care Persoana Mântuitorului va deveni tot mai scumpă şi mai preţioasă pentru inima ei. Adunarea/Biserica ar trebui să realizeze că ea nu mai este din lume, aşa cum Domnul ei nu a fost din lume (Ioan 17:14 ).

Versetele 12-17: „Şi cu un dar, fiica Tirului, cei mai bogaţi din popor (sau popoarele) vor căuta bunăvoinţa ta.” Acest verset ne arată că aici avem înaintea noastră nu doar pe Israel şi Împăratul său, ci şi pe celelalte popoare ale pământului. Hristos va domni peste întreg pământul (a se vedea Psalmul 72:8-11 ; Isaia 60:5-7 ). Acele popoare îşi vor aduce darurile la Ierusalim, şi astfel vor mărturisi, chiar dacă cu linguşire (Psalmul 66:3), că recunosc domnia Împăratului. „Fiica Împăratului” este cu toată probabilitatea Ierusalimul, şi „fecioarele care o urmează, însoţitoarele ei” sunt cetăţile Iudeii; o armonie desăvârşită va domni în toată ţara, da, chiar pe întreg pământul. Faptul că toate popoarele pământului vor fi supuse Împăratului, ne arată o latură a lucrării lui Hristos pe cruce, la care nu putem cugeta îndeajuns. Când El, ca Fiul Omului, a mers în moarte, l-a dezarmat pe principele acestei lumi şi i-a luat averile. Atunci însă, El va domni ca şi Cap legal peste tot ce acela şi-a însuşit prin viclenie.

Psalmul 46:

Versetul 1-3: aceste versete conţin multă mângâiere şi îmbărbătare pentru zilele încercării. Când pericolul se apropie, avem nevoie de un loc de refugiu. Unde am putea găsi un astfel de loc dacă nu la Dumnezeu? David, bărbatul care a avut de-a face într-un mod deosebit cu duşmanii, a găsit mereu în Dumnezeu protecţie desăvârşită, atât pentru sine, cât şi pentru oastea sa. Duşmanii noştri pot să fie altfel decât duşmanii lui David; dar ei nu sunt mai puţin răi şi periculoşi. Unii credincioşi au căzut, pentru că nu L-au cunoscut suficient pe Domnul Iisus ca adăpostul lor. Puterile duşmane vor exista întotdeauna şi încercările nu vor înceta, dar cel credincios poate şti că Domnul este „un ajutor în necazuri, întotdeauna uşor de găsit”. Fiii lui Core, care au scris acest psalm, aveau o încredere de nezguduit în El, o încredere pe care noi ar trebui să o imităm; ei spuneau: „De aceea nu ne vom teme, chiar dacă s-ar răsturna pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.” Cu cât Îl cunoaştem mai bine pe Dumnezeu, cu atât mai mult vom înţelege că El este adăpostul nostru.

Versetele 4-11: în Sfânta Scriptură, râurile sunt folosite adesea ca o imagine a binecuvântării şi a favorii din partea lui Dumnezeu (a se vedea Psalmul 36:8 ; Apocalipsa 22:1 ). Aici, râul este în legătură cu Sion, cetatea lui Dumnezeu. De acolo vine binecuvântarea şi ea se răspândeşte prin pâraiele care curg din el. Putem să transpunem versetul 4 şi la Adunare, în mijlocul căreia Domnul Iisus a promis prezenţa Sa (Matei 18:20 ). De acolo se revarsă pâraiele harului Său şi dau binecuvântare, înviorare şi bucurie. „Dumnezeu este în mijlocul ei, ea nu se va clătina.” Acest verset se referă la Ierusalim în timpul Împărăţiei de o mie de ani. Dacă aceasta se poate spune despre acea cetate, cu cât mai mult despre Adunare sau Biserică, a cărei origine şi chemare sunt cereşti! Versetele următoare vorbesc în mod profetic despre judecăţile care se vor împlini înainte de începutul acelei împărăţii a păcii lui Hristos (a se vedea Apocalipsa 19). Apoi uneltele războiului vor fi nimicite şi „nici nu vor mai învăţa războiul” (Isaia 2:4 ).

Psalmul 47:

 Ca şi psalmul anterior, şi acesta descrie împrejurările din timpul Împărăţiei de o mie de ani. Cercetând psalmii trebuie să avem mereu în vedere că această împărăţie joacă un rol principal în căile lui Dumnezeu cu poporul Său Israel. De aceea, în această carte găsim numeroase aluzii la scopul final al lui Dumnezeu cu privire la poporul Său. Nu este vorba însă doar despre Israel, ci despre tot pământul: „Bateţi din palme, toate popoarele! Strigaţi către Dumnezeu cu cântec de bucurie! Pentru că Domnul ... este ... un Împărat mare peste tot pământul.” În versetele 3 şi 4 găsim un alt adevăr important în legătură cu Israel şi cu celelalte neamuri (a se compara Deuteronom 32:8 ). Tot pământul va înţelege cândva că acest popor a stat totdeauna în centrul gândurilor lui Dumnezeu. Chiar dacă astăzi pare că Dumnezeu a uitat Israelul şi nu Se mai îngrijeşte de el, totuşi evenimentele despre care relatează acest psalm se vor împlini în curând.

Psalmul 48:

 Dacă urmărim linia Duhului Sfânt în acest psalm, suntem transpuşi şi aici în timpul sfârşitului. Versetele 4-7 relatează în scurte cuvinte despre evenimentele care se vor întâmpla în Palestina. Profeţii au profeţit despre acestea (a se vedea Zaharia 14:6-15 ; Ezechiel 39:1-8). Iudeii credincioşi, care vor intra în Împărăţia de o mie de ani, îşi vor aminti de profeţii şi vor înţelege cu admiraţie că tot ce a profeţit Dumnezeu prin slujitorii Săi, profeţii, s-a împlinit. „Cum am auzit, aşa am văzut în cetatea Dumnezeului oştirilor.” Şi pentru noi este preţios să ştim că nu numai Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la Israel se va împlini deplin, ci şi cel pentru răscumpăraţii Domnului, căci toate promisiunile Sale sunt Da şi Amin în Hristos (2. Corinteni 1:20). Cugetarea la bunătatea lui Dumnezeu este legată de rămânerea în interiorul templului Său (versetul 9). Dacă stăm în apropierea Sa, atunci ochii noştri vor fi deschişi şi vom admira cu inimi mulţumitoare bunătatea Sa.

Psalmul 49:

Versetele 1-11: psalmii 45-48 ne-au oferit o privire într-un viitor minunat. Împăratul va veni în slavă şi putere şi îi va învinge pe duşmanii Săi. Popoarele se vor supune sceptrului Său, iar Sion, cetatea marelui Împărat, va fi punctul de atracţie pentru tot pământul. Psalmul 49 reprezintă o concluzie a psalmilor precedenţi. Oamenii trebuie să ştie care sunt căile de exercitare ale domniei lui Dumnezeu cu Israel şi cu neamurile şi prin aceasta să se lase învăţaţi. Dar şi noi avem ceva de învăţat de aici. „Pentru ce m-aş teme în ziua cea rea?” Aceasta este vorbirea credinţei, a omului care se încrede în Dumnezeu. Necredinţa dimpotrivă se sprijină pe averea ei, pe mărimea bogăţiei ei. Poate însă cineva să-l răscumpere pe fratele său cu bani, cu o garanţie sau printr-o ispăşire, ca el să trăiască pentru totdeauna? Mântuirea nu se află în puterea bogăţiei: Dumnezeu a trebuit să plătească pentru aceasta un preţ, cu mult mai mare (vezi 1. Petru 1:18-19). Lui să-I fie adusă veşnic mulţumirea, pentru că a făcut acest lucru!

Versetele 12-20: în aceste versete găsim adevărul sigur cu privire la viitorul omului care moare fără Dumnezeu. Bogăţiile sale poate i-au creat un anumit prestigiu în ochii celor care îl cunosc; dar cum va fi sfârşitul său? „El este asemenea fiarelor care pier ... Zac în locuinţa morţilor ca oile; moartea se va hrăni cu ele.” La citirea unor astfel de cuvinte trebuie să ne reamintim că acest psalm, chiar dacă a fost dat de Dumnezeu, corespunde luminii pe care o aveau credincioşii Vechiului Testament. După ce Domnul Iisus a înfăptuit lucrarea Sa de la cruce, ştim care este soarta celor ce mor în necredinţă. În ce priveşte credinciosul, acesta putea spune dintotdeauna: „Dar Dumnezeu va răscumpăra sufletul meu din mâna Locuinţei morţilor, pentru că mă va primi” (a se compara Iov 19:25 ). Poate dispune de multe bogăţii, totuşi nu-şi pune încrederea în ele, ci în Dumnezeu care singur îl poate mântui. Necredincioşii însă să citească versetele 17-20 şi să cugete la ele!

Psalmul 50:

Versetele 1-13: primele versete ale acestui psalm vorbesc despre măreţia şi omniprezenţa lui Dumnezeu. Dar El nu este doar mare în maiestatea Sa şi în puterea Sa, ci şi în bunăvoinţa Sa. El Se preocupă de locuitorii pământului şi spune: „Strângeţi-Mi pe sfinţii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă.” Dar nu vedem doar har şi îndurare faţă de creaturile Sale, ci El este şi drept. „Şi cerurile vor vesti dreptatea Sa, pentru că Dumnezeu Însuşi este Judecător.” Dar chiar prin dreptatea şi prin judecata Sa vedem strălucind dragostea. Este afecţiunea Sa pentru Israel, care Îl face să spună: „Ascultă, poporul Meu, şi voi vorbi; Israele, şi voi mărturisi în mijlocul tău. Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tău.” El Se apleacă şi vorbeşte frumos cu aceast neam îndărătnic, pentru a-l readuce la Sine. După Marele Necaz, despre care vorbesc unii psalmi, Israel va locui iarăşi în ţara sa şi se va pleca în ascultare înaintea Dumnezeului său.

Versetul 14: cuvintele „Adu jertfă lui Dumnezeu lauda” şi „Cel care aduce jertfă de laudă Mă glorifică” ne fac atenţi la ceva ce-i este plăcut lui Dumnezeu. Psalmiştii din vremuri străvechi au avut o deosebită înţelegere pentru aceasta, de aceea avem în această carte pe care o cercetăm numeroase îndemnuri de a lăuda. Lauda şi mulţumirea ţin una de alta. Dar cine trebuie să laude şi să mulţumească într-un mod deosebit, dacă nu cel care a trăit lucrarea mântuirii şi se poate bucura de salvarea în Hristos? Versetele din Coloseni 1:12-14 ne îndreaptă în acest sens. Citim: „împlineşte-ţi jurămintele faţă de Cel Preaînalt.” Aici poate unii credincioşi se întreabă cum stau lucrurile astăzi cu jurămintele. Jurămintele ţin de perioada legii (a se vedea de exemplu Numeri 30:3 ; Deuteronom 23:21-23). Cine făcea un jurământ, se obliga să facă ceva pentru Dumnezeu sau să-i dea ceva. Jurământul poartă astfel caracter de lege. Noi, credincioşii timpului de har, dimpotrivă, nu avem nevoie să ne punem sub astfel de obligaţii, dar putem să aducem rod pentru Dumnezeu în timp ce rămânem în Iisus (a se vedea Ioan 15 ).

Versetul 15: ce preţioase sunt cuvintele acestui verset! Chiar dacă nu aparţinem de poporul Israel, căruia îi sunt adresate, ştim totuşi că le putem lua şi pentru noi. Un Tată bun vorbeşte aici către noi, un Tată care ştie din ce suntem făcuţi; El ştie toate greutăţile şi necazurile noastre. Câţi credincioşi, în decursul timpului, au găsit refugiu în acest verset! Da, putem să-L luăm pe cuvânt pe Dumnezeul nostru, putem să-i spunem: Tu ai spus: „Cheamă-Mă în ziua necazului: Eu te voi salva.” Această salvare este poate altfel decât ne-am închipuit-o noi; dar putem avea convingerea neclintită că El vrea să răspundă. Citim în Psalm 37:5: „Încredinţează Domnului calea ta şi încrede-te în El: şi El va lucra.” Să aşteptăm cu răbdare ajutorul Său, care va veni la timpul Său. Privind la acţiunea Sa plină de bunătate, Îl vom proslăvi aducându-i laudă şi mulţumire.

Versetele 16-23: ce contradicţie între cele două versete anterioare şi conţinutul acestui pasaj! Aici este vorba despre cei care cunosc rânduielile lui Dumnezeu şi care iau în gura lor legământul Său, promisiunile Sale, şi totuşi ei sunt numiţi cei răi. Acest verset cuprinde o mustrare către toţi oamenii care se numesc creştini, poartă discuţii creştine, pot chiar cita versete din Biblie, fără însă să posede viaţa din Dumnezeu - un amestec trist de creştinism şi fărădelege. „Ai făcut acestea şi am tăcut”, spune Dumnezeu. Răbdarea Sa durează mult, dar El adaugă: „Dar te voi mustra şi ţi le voi pune sub ochi.” Dumnezeu poate să tacă mult timp atât cu privire la cei necredincioşi, cât şi cu privire la ai Săi care merg pe o cale greşită. De nu ar lua niciun creştin, a cărui viaţă nu este în concordanţă cu cuvintele lui Dumnezeu, această tăcere a lui Dumnezeu faţă de el într-un mod indiferent! Sfârşitul acestui psalm conţine încă un îndemn spre laudă şi o promisiune pentru acela care îşi îndreaptă calea după gândurile lui Dumnezeu. „Cel care aduce jertfă de laudă Mă glorifică şi celui care-şi rânduieşte calea îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.”

Psalmul 51:

Versetele 1-5: în acest psalm privim la stările sufleteşti prin care a trecut David după căderea sa. Înainte a fost o perioadă de tăcere; David a încercat să acopere păcatul său şi în acest scop s-a folosit de un mijloc condamnabil (2. Samuel 11:4-25 ). „Dar lucrul pe care-l făcuse David a fost rău în ochii Domnului. Şi Domnul l-a trimis pe Natan la David.” (2. Samuel 11:27 ; 12:1 ). Vestea lui Natan a trezit conştiinţa lui David; în lumina lui Dumnezeu, David a văzut grozăvia păcatului său. În această perioadă a scris acest psalm. Având în vedere astfel de greşeli groaznice, cineva se poate întreba: cum a fost posibil ca acest bărbat binecuvântat de Dumnezeu, să cadă atât de adânc? În această istorie este o învăţătură serioasă pentru noi. Dumnezeu a considerat că este bine să ne prezinte această întâmplare tristă, pentru a ne arăta de ce este capabilă inima noastră. Dacă şi un bărbat ca David, căruia Dumnezeu i-a arătat în mod deosebit favoarea Sa, a putut să greşească în acest mod, cât de mult trebuie să veghem noi asupra noastră! Personal cred că nu există în Cuvântul lui Dumnezeu o oroare mai adâncă faţă de păcat, o pocăinţă mai temeinică decât aceasta care ne este prezentată aici. David a condamnat nu numai păcatul său, ci şi rădăcinile, din care a rezultat acest păcat. Acest punct este foarte important pentru credincioşi. Unii probabil îşi recunosc greşelile şi le judecă, dar fără să ajungă la cunoştinţa că în ei înşişi nu locuieşte nimic bun. Dar cine recunoaşte acest lucru, se va ruga ca şi David: „Ai milă de mine, Dumnezeule ...” Păcatul săvârşit era mereu înaintea ochilor săi. Ceea ce nu vroia să vadă înainte, stătea acum în faţa lui în toată urâciunea sa. Dumnezeu l-a făcut să recunoască în lumina Sa ce a făcut; acolo, în faţa Lui, David a recunoscut că vina sa era păcat împotriva lui Dumnezeu Însuşi. Devenise un călcător al legii, al acelei legi sfinte, care interzice şi pedepseşte adulterul şi omorul; dar în primul rând păcătuise împotriva Celui care dăduse legea.

Versetele 6-7: David nu s-a mulţumit doar cu recunoaşterea cu gura a păcatului său; în lumina divină a recunoscut că şi interiorul său trebuie să ajungă în concordanţă cu această lumină. O astfel de recunoaştere este foarte importantă pentru credincios. Deseori uităm că Domnul vede lucrările noastre şi aude cuvintele noastre; dar chiar şi inima noastră cu toate gândurile şi simţirile ei stă ca o carte deschisă înaintea Sa. „Încă nu-mi ajunge cuvântul pe limbă şi, iată, Doamne, Tu îl cunoşti în totul” (Psalmul 139:4 ). Cui îi lipseşte o astfel de recunoaştere, va duce lipsă de o adevărată părtăşie cu Domnul. Judecata de sine nu trebuie realizată numai în cadrul a ceea ce se vede şi aude, ci şi în interiorul inimii. În versetul 7, David aminteşte o curăţire dublă. Isopul, o mică plantă, era utilizat în legătură cu sângele (a se vedea Levitic 14:1-7; Evrei 9:19 ), ceea ce corespunde ispăşirii prin sângele lui Hristos; în schimb, apa - „spală-mă” - este o imagine a curăţirii (a se vedea 1 Ioan 5:6-10 ). În timpul actual de har, când păcătuieşte, credinciosul nu se va ruga în acelaşi mod ca David în versetul 7. Ştim că sângele Domnului Iisus, al Salvatorului nostru, ne-a curăţat de toate păcatele (1 Ioan 1:7 ; Apocalipsa 1:5). Această curăţire s-a făcut o dată pentru totdeauna; ea nu trebuie refăcută. Ea corespunde poziţiei în care se găseşte credinciosul pe baza jertfei de ispăşire a Domnului Iisus. Pe lângă aceasta mai există o latură practică, peste care nu putem trece cu vederea, şi anume spălarea picioarelor (a se vedea Ioan 13). În umblarea prin această lume, picioarele noastre se murdăresc mereu, iar această murdărire solicită o spălare zilnică, imediată. Acest lucru se face prin Cuvântul lui Dumnezeu, despre care apa este o imagine. În lumina Cuvântului recunoaştem greşelile noastre. Apoi i le recunoaştem Domnului şi putem afla că El ne iartă păcatele şi ne curăţă de orice nedreptate (1 Ioan 1:9 ).

Versetele 8-10: credinciosul sincer, care a savurat părtăşia cu Dumnezeu şi de care duce lipsă pentru un timp din cauza unui păcat săvârşit, tânjeşte după reabilitare. David a cunoscut mai demult această părtăşie şi acum simţea cu adâncă durere că ea era întreruptă. Cum stau lucrurile cu noi în această privinţă? Mă tem că unii copii ai lui Dumnezeu nu cunosc simţămintele gingaşe în relaţia unui copil cu tatăl său. David dorea să audă veselie şi bucurie, aceste lucruri preţioase care pot fi trăite şi savurate cu adevărat numai în părtăşie cu Dumnezeu. În continuare îl auzim rugându-se: „Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi înnoieşte înăuntrul meu un duh statornic.” Avem nevoie de un duh statornic sau de o gândire stabilă, dacă dorim să facem paşi siguri şi să savurăm pacea lui Dumnezeu. „Tu vei păzi în pace desăvârşită mintea care se sprijină pe Tine, pentru că se încrede în Tine” (Isaia 26:3).

Versetele 11-12: din cuvintele lui David din versetul 11 recunoaştem ce prăpastie a cauzat păcatul între sufletul său şi Dumnezeu. Relaţia cu El era întreruptă, iar cel care păcătuise simţea că Dumnezeu îl lepădase. Dar noi ştim că El nu leapădă pe niciunul din copiii Săi şi nu va lua niciodată de la ei Duhul sfinţeniei Sale. Tocmai la David vedem acţiunea Duhului lui Dumnezeu în stările de suflet prin care a trecut. Domnul nu lasă pe niciunul din ai Săi, care a ajuns în păcat; avem o dovadă clară în Petru, pe care Iisus l-a urmărit cu credincioşie, până acesta a fost reabilitat complet. În decursul timpului, unii credincioşi au căzut, dar putem fi siguri că Domnul a mers şi pe urma lor. Unii s-au lăsat mustraţi ca David şi Petru, dar alţii şi-au închis urechea la atenţionările Duhului Sfânt şi au fost nevoiţi să ducă lipsă de părtăşia cu Domnul. David însă dorea mult această părtăşie şi bucurie: „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi susţine-mă cu un duh binevoitor.”

Versetele 13-19: „Pe cei care încalcă legea îi voi învăţa căile Tale.” Aceste cuvine ne aduc aminte de ceea ce i-a spus Iisus lui Petru: „ ... şi tu, când te vei întoarce, să-i întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22:32). Credinciosul care L-a necinstit pe Domnul prin infidelitate şi păcat, dar care a fost reabilitat complet, poate fi folosit de El pentru a reabilita pe alţii. Prin propria sa greşeală a trebuit să facă experienţa amară, să vadă cât de rea şi stricată este inima omenească şi de aceea poate fi pentru fraţii săi în credinţă un ajutor. În versetele 15-17 ni se atrage, din nou, atenţia asupra a ceea ce Îl proslăveşte pe Dumnezeu. Nu sunt în primul rând jertfele materiale, pe care le aduce credinciosul, ci mai degrabă ceea ce rezultă din simţămintele inimii. David a venit la Dumnezeu cu un duh zdrobit şi cu o inimă zdrobită şi smerită; aceasta corespundea poziţiei potrivite în faţa sfinţeniei şi dreptăţii lui Dumnezeu. Acum, fiind sigur de iertarea păcatelor sale, putea aduce din nou jertfa de laudă şi arderea-de-tot.

Psalmul 52:

 Acest psalm are ca temă întâmplarea relatată în 1 Samuel 21 ; 22. Doeg, edomitul, s-a arătat a fi un duşman al lui David şi al lui Ahimelec, preotul (1. Samuel 22:9-10). Dar şi mai mult - acesta, la porunca lui Saul, a omorât 85 de preoţi şi a distrus toată populaţia cetăţii Nob. El este o imagine a Antihristului din timpul necazului, care va veni peste iudei înainte de ridicarea Împărăţiei de o mie de ani. David vorbeşte aici în mod profetic despre judecata care îi va ajunge pe aceşti oameni. În versetul 1 găsim totuşi o realitate preţioasă. Chiar dacă răul câştigă supremaţia şi cel puternic se mândreşte cu puterea sa, totuşi rămân adevărate cuvintele: „Bunătatea lui Dumnezeu ţine toată ziua.” Nu există nicio clipă în viaţa noastră în care am putea gândi, că această bunătate s-ar diminua (Psalmul 103:11, 17). Să ne încredem în această bunătate şi vom fi ca David „un măslin verde în casa lui Dumnezeu”.

Psalmul 53:

 Dacă privim puţin în jurul nostru, ajungem la concluzia că mulţi oameni trăiesc de parcă nu ar fi Dumnezeu. Teama de Dumnezeu a dispărut în cea mai mare parte; gândul cu privire la un Dumnezeu drept le este neplăcut oamenilor, de aceea mulţi spun: „Nu este Dumnezeu!” Ei gândesc că astfel sunt liberi să-şi clădească viaţa după propria lor plăcere. Ce nebunie! Chiar dacă pot să-L ţină departe pe Dumnezeu de inima lor, totuşi adevărul de nezguduit rămâne că El este şi că El îi va trage pe acei oameni la răspundere, dacă nu se vor întoarece la El. Dar de ce spune nebunul în inima sa: Nu este Dumnezeu? Oare nu din cauză că nu-i dă linişte şi pace conştiinţa sa şi îi spune mereu că totuşi există Dumnezeu? Chiar şi creaţia dovedeşte că există Dumnezeu (Romani 1:19-20 ). Cât de mare este responsabilitatea fiecăruia care vede lucrările lui Dumnezeu în creaţie! Şi cu cât mai mare este responsabilitatea celor care au Cuvântul lui Dumnezeu sau care au auzit vestea bună a Evangheliei!

Psalmul 54:

 Şi acest psalm are ca subiect o întâmplare din 1. Samuel 23:19-28. David trăia în teamă permanentă de a fi prins de Saul. Între timp, nu numai împăratul îi era duşman, ci şi zifiţii, care aparţineau de Israel, s-au pus de partea lui Saul şi i-au spus acestuia unde se ascundea David. Prin trădarea lor, David a ajuns într-o cursă, din care el însuşi nu s-ar fi putut elibera. Dar în acest pericol grav s-a adresat Dumnezeului său cu cuvintele: „Dumnezeule, salvează-mă prin Numele Tău ... Dumnezeule, ascultă-mi rugăciunea.” David a avut parte de o salvare minunată: Saul a trebuit să renunţe la urmărire. De aceea, David l-a putut lăuda pe Dumnezeu şi să adauge: „pentru că El m-a scăpat din orice necaz”. Şi aici, David ne este un indicator pe calea credinţei, o cale presărată adesea cu diverse încercări. Indiferent de pericole şi de unde apăreau ele, Dumnezeu a fost mereu locul său de refugiu şi singurul său ajutor.

Psalmul 55:

 Aici putem arunca o altă privire în viaţa lui David. Expresiile folosite de el indică spre un timp de mare necaz şi teamă. Dar este frumos şi încurajator să vedem că el şi-a căutat mereu refugiul la Dumnezeul său. Oricare ar fi fost duşmanii săi, fie Saul, fie Absalom, David ştia că există Unul spre care se poate îndrepta, care era scutul şi turnul său (Psalmul 18:2 ). Împrejurările erau cu atât mai dureroase pentru el, cu cât situaţia deznădăjduită în care se găsea fusese cauzată nu de duşmani din exterior, ci de cei care fuseseră sfătuitorii săi. Chiar dacă acest psalm nu are ca subiect pe Domnul Iisus, recunoaştem totuşi aici ceva din ceea ce a trăit El cu ucenicul Său Iuda Iscarioteanul. În momentul în care acesta L-a vândut cu o sărutare, Iisus i-a spus: „Prietene, pentru ce ai venit?” David, după ce îşi încheie plângerea, spune plin de încredere: „Aruncă asupra Domnului povara ta şi El te va susţine. El nu va îngădui niciodată să se clatine cel drept.”

Psalmul 56:

 Există o deosebire între acest psalm şi cel precedent. Acolo David se plângea de infidelitate şi trădare din partea prietenilor săi; aici însă sunt filistenii cei care îi dau de furcă, iar viaţa sa este din nou în pericol. Fie că este vorba despre mâhnirea duhului din cauza infidelităţii tovarăşilor săi, fie că este vorba despre pericole din partea duşmanilor, numai Dumnezeu l-a putut ajuta şi încuraja: „În ziua în care mă voi teme, mă voi încrede în Tine.” Credinciosul poate ajunge în situaţii dificile, dar nu există nicio situaţie în care să nu poată ajuta Domnul. David a aflat deseori acest ajutor: încrederea sa nu a fost dată de ruşine. Cât de mişcătoare sunt cuvintele sale din versetul 8: „Tu numeri rătăcirile mele; pune lacrimile mele în burduful Tău: nu sunt ele în cartea Ta?” Inima se bucură când găseşte un astfel de adevăr în Sfânta Scriptură. Poate au curs multe lacrimi în ascuns. Sufletul încercat sau necăjit se ascunde de oameni; dar Domnul îl vede şi oferă mângâierea necesară.

Psalmul 57:

Versetele 1-3: dacă judecăm după titlu, acest psalm redă sentimentele lui David când se găsea în peştera Adulam (a se compara 1. Samuel 22:1-2). Într-o clipă de slabă credinţă, de teamă de Saul, David a fugit la Achiş, împăratul Gatului, dar nu pentru mult timp, pentru că şi acolo viaţa lui era în pericol. Întors din ţara filistenilor, a căutat adăpost în acea peşteră şi a devenit căpetenia tuturor celor apăsaţi care se alăturau lui. Acea întâmplare a constituit începutul unui lung lanţ de necazuri în viaţa lui David, în care se pot recunoaşte clar intenţiile de educare ale lui Dumnezeu: El dorea să-l facă pe slujitorul Său vrednic de lucrările măreţe şi foarte importante, care îi stăteau înainte. Observăm aici din cuvintele lui David, de la început, o mare încredere în Dumnezeul său. Pieirea pe care Saul a ordonat-o asupra lui, era în pregătire; David o vedea venind şi s-a adăpostit la Acela care este mai puternic decât orice duşman: „Voi striga către Dumnezeul cel Preaînalt, către Dumnezeu, care împlineşte toate pentru mine.” Nu vedem nicio îndoială, ci numai afirmaţii. David era convins că Dumnezeu va lua asupra Lui tot ce i-a provocat teama şi grija. Nu am stat şi noi uneori în faţa greutăţilor sau a încercărilor? A fost încrederea noastră faţă de Dumnezeu aşa de mare, ca să putem spune ca David: El va acţiona pentru mine? O astfel de încredere Îl onorează pe Dumnezeu, iar pacea se întoarce în inimile noastre, dacă Îi predăm liniştiţi Lui totul. Nu vrem însă să uităm, că El „va împlini pentru noi” mai bine decât ar sta în puterea noastră. Ce luăm noi în mână, poartă totdeauna amprenta slăbiciunii, a nedesăvârşirii şi a vederii limitate. Dar Domnul cunoaşte sfârşitul unui lucru ca şi începutul lui, şi El conduce totul cu dragoste şi bunătate desăvârşită. El dispune de puterea şi înţelepciunea necesară pentru a întoarce împrejurările spre binele nostru. Să ne punem mai mult încrederea în acest Dumnezeu şi Tată „care împlineşte pentru noi”!

Versetele 4-11: găsim în acest psalm şi alte învăţături în legătură cu încrederea în Dumnezeu. Prima jumătate mărturiseşte despre un pericol ameninţător: „Sufletul meu este în mijlocul leilor; stau culcat printre cei care suflă flăcări - fiii oamenilor, ai căror dinţi sunt suliţe şi săgeţi şi a căror limbă este o sabie ascuţită” (a se vedea şi versetul 6). Într-adevăr, o situaţie foarte dificilă! Cum se face că David a putut adăuga în mijlocul acestor împrejurări grele, cuvintele pline de încredere: „Inima mea este tare, Dumnezeule ... voi cânta, da, voi cânta psalmi”!? Încrederea lui David în Dumnezeu era de o aşa măsură, încât era sigur de ascultarea rugăciunii sale; el putea chiar să mulţumească dinainte pentru ascultarea rugăciunii; cuvintele de încheiere dau mărturie despre marea sa încredere. Această luare de poziţie este un indicator pentru noi; ea este şi în concordanţă cu ceea ce Domnul Iisus spunea ucenicilor: „Cereţi şi vi se va da” (Matei 7:7 ; a se vedea şi Marcu 11:24). Şi Asaf, sub cârmuirea Duhului lui Dumnezeu, a scris: „Şi cheamă-Mă în ziua necazului: Eu te voi salva şi tu Mă vei glorifica!” (Psalmul 50:15).

Psalmul 58:

 Ca cel precedent, şi acest psalm pare să fi apărut în timpul acelui timp de urmărire din partea lui Saul. David a înţeles că acest împărat, care ar fi trebuit să judece în dreptate, tace văzând nedreptatea. Asemenea lui erau sfătuitorii săi, care îl susţineau în gândirea sa duşmănoasă faţă de David. Aici este vorba şi despre o stare generală printre oameni. Unde se găseşte adevărata dreptate pe pământ? Omul care nu umblă în legătură cu Dumnezeu, nu înţelege acest lucru: „Dimpotrivă, în inimă comiteţi nedreptăţi, cumpăniţi violenţa mâinilor voastre în ţară.” David a suferit la vederea unor astfel de nelegiuiri ale celor fărădelege. Dacă el, un om păcătos, a fost apăsat de acestea, cu cât mai mult a fost Domnul Iisus, Cel desăvârşit şi fără păcat, în mijlocul unui neam păcătos şi rău! În ce ne priveşte, suntem îndureraţi de răul şi nedreptatea oamenilor în măsura în care stăm în apropierea Domnului. Dar în timp ce ocupăm acest loc binecuvântat, auzim cuvintele încurajatoare: „Sigur, este un rod pentru cel drept.”

Psalmul 59:

Versetele 1-9: întâmplarea care se află la baza gândurilor şi cererilor exprimate aici, o găsim în 1. Samuel 19. Saul a devenit pe parcursul timpului un duşman tot mai înverşunat al lui David; acum căuta să-l omoare, şi în acest scop a dat ordin ca să fie supravegheat David şi casa sa. Dar Mical, soţia lui David, a auzit despre acest lucru şi l-a lăsat pe soţul ei să scape prin fereastră. Acea intenţie criminală a lui Saul a fost începutul urmăririlor, sub care David a avut mult timp de suferit. Chiar dacă era superior peste miile din oştirea lui Israel, a fost nevoit să fugă pentru a-şi scăpa viaţa. De ce a trebuit să sufere acest om temător de Dumnezeu, care fusese uns ca împărat peste Israel (1. Samuel 16:13 ), ani dea rândul din cauza defavorii şi urmăririi împotrivitorului său? Dumnezeu îl pregătea astfel pentru slujba importantă a unui judecător şi împărat în Israel. Iar ca o imagine a lui Hristos cel lepădat, Unsul lui Dumnezeu, el a trebuit să treacă prin suferinţe. Dar în ciuda situaţiei sale periculoase, a ieşit la lumină şi aici încrederea sa în Dumnezeu: „Puterea mea! Voi lua seama la Tine; pentru că Dumnezeu este turnul meu înalt.”

Versetele 10-17: în David vedem un credincios care a trecut prin unele greutăţi, dar care s-a adăpostit întotdeauna la Dumnezeu. Aproape nu a recunoscut pericolul, şi deja auzim rugăciunea lui: „Scapă-mă de vrăjmaşii mei, Dumnezeul meu! Pune-mă la adăpost de cei care se ridică împotriva mea.” Avem aici o indicaţie cum trebuie să ne comportăm şi noi. De unde poate veni ajutorul când suntem în pericol? Desigur, nu de la oameni; şi chiar dacă unii ne pot ajuta în vreun fel, ei sunt doar unelte în mâna Aceluia care singur este marele Ajutor. Dumnezeu doreşte să ne punem mereu încrederea în El; Dumnezeu ne spune:„Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul ...”(Ieremia 17:7-8). David era un astfel de om binecuvântat; psalmii săi mărturisesc despre binecuvântarea ce era pe calea sa. Cu toate că această cale a fost plină de spini uneori, putea spune: „Dar eu voi cânta puterea Ta şi, dimineaţa, voi lăuda bunătatea Ta; pentru că mi-ai fost un turn înalt şi un loc de scăpare în ziua necazului meu.”

Psalmul 60:

 În 2. Samuel 8 şi 1. Cronici 18 găsim întâmplările care formează titlul acestui psalm. Acele capitole relatează despre biruinţele lui David, dar nu spun nimic cu privire la încercările prin care Israel a trecut în acel timp, încercări a căror apăsare o găsim în cuvintele lui David. Din ele cunoaştem câteva din împrejurările care au însoţit biruinţele sale: „Ai cutremurat pământul, l-ai despicat; repară-i spărturile, pentru că se clatină.” Vedem de asemenea că Dumnezeu a avut mâna Sa în lucrurile dureroase, pe care David le aminteşte în versetele 1, 2, 3 şi 10. Nu iubea Dumnezeu poporul Său, încât l-a lăsat „să vadă gruel”? Dimpotrivă, Dumnezeu îl iubea (a se vedea Osea 11:4), şi tocmai dragostea Sa a fost aceea care L-a determinat să lase oştirile lui Israel să treacă prin încercări grele. Acest fapt mărturiseşte despre căile de educare ale lui Dumnezeu. El ne educă şi pe noi, în timp ce ne face parte de pedepse (a se vedea Evrei 12:6). Pe lângă întâmplările istorice despre care relatează acest psalm, ştim că aceste cuvinte ale lui David trec peste evenimentele acelui timp. Călăuzit de Duhul Sfânt, el vorbea despre judecăţile prin care Israel va trece în timpul sfârşitului.

Psalmul 61:

 Chiar dacă acest psalm relatează despre împrejurările prin care va trece rămăşiţa iudaică în timpul sfârşitului, totuşi găsim câte ceva aici care ne serveşte spre mângâiere şi îmbărbătare. Credinciosul strigă către Dumnezeu, care i-a fost „un adăpost, un turn tare înaintea vrăjmaşului”. Încrederea în Domnul îl face să spună: „Mă vei conduce pe o stâncă prea înaltă pentru mine.” David foloseşte această denumire adesea şi exprimă astfel ce a găsit în Dumnezeul său (a se vedea de exemplu Psalmul 3:2-3). În 1. Corinteni 10:4 citim: „Şi stânca era Hristosul”. El ne este şi nouă cunoscut ca o cetăţuie înaltă, dar şi ca temelie pe care s-a întemeiat Adunarea Sa. Cine crede în El, şi-a construit casa pe stâncă (Matei 7:24-25 ). Întâlnim această stâncă peste tot pe calea credinţei - ne este adăpost în zile rele (Psalmul 27:5) şi un loc sigur de locuit (Psalmul 71:3). Acestea toate şi mult mai mult este Hristos pentru noi. Ferice de cel care Îl cunoaşte! Versetele 6 şi 7 vorbesc despre El ca Fiul lui David, împăratul, a cărui domnie nu va trece.

Psalmul 62:

Versetele 1-4: istoria lui David conţine unele întâmplări în care viaţa sa era în pericol. Chiar dacă aceste pericole erau foarte mari, nu-l vedem niciodată căzut pradă disperării. Se pare că a compus acest psalm când a fugit din faţa fiului său Absalom. Acolo s-a adeverit la David cuvântul: „Ei se sfătuiesc numai să-l doboare din înălţimea lui.” David a fost nevoit să părăsească Ierusalimul şi tronul împărătesc, şi după cum se părea, Absalom era pe punctul de a prelua conducerea ca şi căpetenie a statului. Ţadoc, preotul, şi leviţii, care erau cu David, îşi puneau încrederea în chivotul pe care îl luaseră cu ei (2. Samuel 15:24-25 ); David însă i-a trimis înapoi în cetate şi îl auzim spunând: „Numai în Dumnezeu rămâne liniştit sufletul meu; de la El vine mântuirea mea. Numai El este stânca mea şi mântuirea mea, turnul meu înalt.” Această încredere este o trăsătură deosebită în viaţa lui David. El a îndepărtat de la sine orice mijloc care ar fi putut să-l ajute şi s-a încrezut numai în Dumnezeul său.

Versetele 5-6: o altă caracteristică în viaţa lui David este recunoaşterea pedepsei care şi-a atras-o asupra lui prin greşelile sale. El n-a încercat niciodată să îmblânzească efectul acestei pedepse; acest lucru îl vedem prezentat într-un mod frumos când Şimei l-a blestemat. Abişai a vrut să salveze onoarea împăratului şi acelui om „să-i ia capul”; David însă a spus: „Da, să blesteme, pentru că Domnul i-a zis: Blestemă pe David! Şi cine va zice: De ce faci aşa?” (2. Samuel 16:5-14 ). O asemenea poziţie supusă sub mâna lui Dumnezeu care pedepseşte, este de o frumuseţe sublimă. David nu se încredea doar în ajutorul lui Dumnezeu, ci şi în dreptatea şi în harul Său. Ştia că datorită păcatului său cu privire la Urie merita o pedeapsă şi nu auzim niciun murmur din gura lui; el ştia de asemenea că Dumnezeul său nu-l va pedepsi peste măsură de mult: „Numai El este stânca mea şi mântuirea mea, turnul meu înalt: nu mă voi clătina.” Un astfel de comportament în timpuri de încercare şi de pedeapsă este bine de a fi imitat.

Versetele 7-12: am citit în versetul 6: „ ... nu mă voi clătina”. Asemenea cuvinte, spuse cu încredere în sine ar fi o aroganţă. David însă nu se încredea în sine; Dumnezeu era tăria lui, de aceea ştia că nu se va clătina. Şi apostolul Pavel se exprimă în mod asemănător: „ ... când sunt slab, atunci sunt puternic” (2. Corinteni 12:10 ) şi „Am putere pentru toate, în El, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13 ). Şi nouă ne spune: „Încolo, fraţilor, fiţi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui” (Efeseni 6:10 ). Fie că este vorba despre cei drepţi din Vechiul Testament sau despre credincioşii din timpul prezent - în Domnul nu ne vom clătina. Ce înjositoare este însă, în comparaţie cu aceste adevăruri, imaginea prezentată în versetele 9 şi 10! Bogăţia, fie că este dobândită pe o cale dreaptă sau prin mijloace nedrepte, nu este demnă de încredere; „când creşte bogaţia, nu vă lipiţi inima de ea”. David ne dă prin acest psalm, sub călăuzirea Duhului Sfânt, o învăţătură de preţ. Să ne-o însuşim!

Psalmul 63:

Versetele 1-4: acest psalm ne oferă din nou posibilitatea să privim la încercările lui David, când era urmărit de Saul. Aici se afla în pustiul lui Iuda. Este remarcabil, cum găseşte totuşi într-un astfel de loc motive de a-L lăuda pe Dumnezeul său. Pustiul nu oferea nimic care să-l învioreze; dar în Dumnezeul său, sufletul său era săturat ca de măduvă şi de grăsime. Pustiul este o imagine a ceea ce este lumea pentru cel credincios. În domeniul diavolului nu creşte nimic care ar putea astâmpăra foamea celui care tânjeşte după Iusus; setea sa nu este potolită, pentru că fântânile lumii sunt crăpate şi nu ţin apa (Ieremia 2:13 ). Sufletul înnoit prin credinţa în Domnul Iisus găseşte numai în sfântul locaş ceea ce serveşte la creşterea sa. David îşi aducea aminte de puterea şi gloria Domnului pe care le-a privit în sfântul locaş, iar aceasta a fost hrana şi băutura sa într-un pământ sec şi uscat, fără apă. Prin harul Domnului, şi noi putem avem parte de ceva asemănător din punct de vedere spiritual. „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut.” Din psalmii lui David ştim că el a dorit întotdeauna părtăşia cu Dumnezeul său; dar aici citim că deja în zorii zilei o căuta. Aici avem o învăţătură importantă pentru noi. Putem citi Cuvântul lui Dumnezeu în orice timp al zilei şi să ne preocupăm cu el în măsura în care lucrul nostru permite; dar există pentru această activitate un moment foarte potrivit, şi anume începutul zilei. Duhul este încă neîmpovărat de ceea ce vede şi aude în decursul zilei, iar părtăşia cu Domnul poate fi întreţinută mai bine, decât atunci când ziua cu obligaţiile ei multiple ne inundă. David era în pustiul lui Iuda; totuşi, nu simţea nicio lipsă. Bunătatea lui Dumnezeu era mai bună decât viaţa. Ce pace şi ce linişte umple inima, când stăm în apropierea Domnului, privind şi savurând bunătatea şi dragostea Sa! Căutarea lui Dumnezeu în zorii zilei ne deschide ochii şi mintea pentru savurarea acestei bunătăţi.

Versetele 5-11: „La umbra aripilor Tale voi cânta de veselie.” Această expresie a lui David ne dovedeşte că poţi fi fericit chiar şi într-un „pământ sec şi uscat, fără apă”. David era fericit cunoscând siguranţa şi odihna în apropierea lui Dumnezeu. Pustiul era gol, dar în sfântul locaş al lui Dumnezeu totul mărturisea despre dragoste şi bunătate. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Şi noi putem privi şi trăi această dragoste şi bunătate. Suntem într-o lume care se aseamănă unui pustiu. În locul Paradisului, în care Dumnezeu îl aşezase pe om, pământul a devenit prin căderea în păcat, un loc al necazului şi al plânsului; în acest loc nu se găseşte nici fericire statornică, nici bucurie curată. Fiind orbiţi de diavolul, oamenii caută satisfacţii pentru simţurile lor; dar totul este înşelător şi de scurtă durată. Oare nu tocmai cei care au gustat ceva din lucrurile plăcute ale prezenţei Domnului, simt cel mai bine ceea ce este această lume în realitate? Probabil, lumea oferă unele lucruri aparent de dorit - dar credinciosul posedă şi savurează bunuri mult mai bune şi mai statornice.

Psalmul 64:

 Între acest psalm şi cel precedent este o deosebire mare. În Psalmul 63, David era singur în pustiu; chiar dacă a trebuit să fugă acolo de Saul, nu era cel puţin în mijlocul unor oameni răi. Aici însă avea parte de răutatea acelor oameni. El suferea văzând faptele lor rele. În aceste suferinţe, David a fost un model al Domnului Iisus. El, Cel drept şi fără păcat, a simţit în mod dureros ce înseamnă să trăieşti în mijlocul unor astfel de oameni care „şi-au ascuţit limba ca o sabie”. David a fost ocrotit de „uneltirea celor răi”; la sfârşit a putut afla salvarea din partea Dumnezeului său. Dar Domnul şi Mântuitorul nostru a trebuit să rabde până la sfârşitul căii Sale de suferinţă în mijlocul duşmanilor. Nu auzim niciun cuvânt de plângere din gura Sa. El a fost şi în această privinţă desăvârşit. Cei răi, în schimb, sunt duşi la cădere. Pentru un timp s-ar putea să aibă prosperitate, dar ea nu este stabilă.

Psalmul 65:

Versetele 1-3: acest psalm ne îndreaptă din nou gândurile spre perioada împărăţiei de o mie de ani. Până atunci, lauda „aşteaptă în tăcere”, laudă care va răsuna cândva în Sion. Desigur, astăzi cântăm cântări de mulţumire spre onoarea lui Dumnezeu, spre lauda Mântuitorului nostru, dar atunci se va înălţa din Sion, cetatea marelui Împărat, o cântare de laudă din gura tuturor. Dumnezeu este numit aici „Tu, care asculţi rugăciunea”. Ce nume frumos, plin de conţinut! Este un nume care vorbeşte şi inimilor noastre. Pentru noi, Dumnezeu nu este numai Cel care ascultă rugăciunea, ci şi Tatăl care dă un răspuns la rugăciunile noastre. Rămăşiţa credincioasă va înălţa multe rugăciuni în timpul Marelui Necaz. Ei Îl vor chema pe Dumnezeu, pentru că ştiu că El ascultă rugăciunea; strigătul lor, pe care îl auzim în unii psalmi, va fi în sfârşit auzit. Scăpaţi pentru totdeauna de duşmanii lor, ei vor intra în împărăţia promisă pentru a savura de atunci înainte binecuvântările acestei împărăţii. Dumnezeu Îşi va aduce aminte de toate rugăciunile lor înălţate spre El, şi la timpul Său cei drepţi vor afla că nicio rugăciune nu este uitată de El. Pe inima lor va fi proslăvirea Împăratului; ei vor dori ca toţi oamenii să vină la El, pentru ca toţi să-L onoreze. Nu este şi dorinţa noastră, ca mulţi oameni să-L accepte şi ca Numele Său să fie astfel proslăvit de cât mai mulţi oameni răscumpăraţi? „Nelegiuirile m-au copleşit”. Aici auzim vocea Mântuitorului la cruce. Ce povară mare a luat acolo asupra Sa! El, care nu cunoştea păcat, a devenit locţiitorul nostru. Lucrarea Sa a avut un efect imediat: tâlharul a fost salvat imediat în acel loc. Cu privire la cei drepţi din timpul sfârşitului, citim aici: „vei ierta fărădelegile noastre”. Iertarea acelor fărădelegi, printre care în primul rând păcatul lepădării lui Mesia, ţine încă de viitor.

Versetul 4: fericirea şi savurarea, despre care se vorbeşte în acest verset, ţin încă de viitor cu privire la Israel. Cu privire la noi, găsim aici o aplicaţie. Prin credinţă ni s-a dăruit bucuria cu privire la alegerea noastră. Ne putem apropia şi putem sta în locurile cereşti, unde suntem binecuvântaţi cu orice binecuvântare duhovnicească. Dar acest lucru se face, cum am spus, în credinţă; realitatea ţine de viitor. Sufletul nostru este însă săturat deja acum; noi considerăm bunurile acestei lumi gunoi în comparaţie cu slava cerului, care ne aşteaptă. Dacă speranţa slavei acţionează această stare în noi, ce va fi Casa Tatălui? A locui acolo unde este Însuşi Domnul Iisus va fi cea mai mare fericire. Nu avem deja acum motive suficiente pentru a ne bucura foarte mult? Iudeii timpului din urmă vor citi acest psalm şi se vor bucura anticipat de slava viitoare.

Versetele 5-13: cel care ascultă rugăciunea va răspunde alor Săi. El va curăţa ţara în dreptate prin lucruri înfricoşătoare, judecând pe toţi cei care i S-au împotrivit. Înainte de judecata finală, marea popoarelor va urla sub conducerea lui Satan, dar Dumnezeu va porunci valurilor şi marea se va linişti. Ca urmare a faptelor Sale mari în favoarea poporului Său, pământul va fi binecuvântat din belşug. Creaţia va fi eliberată de robia stricăciunii (Romani 8:21), de sub această robie sub care a stat de la căderea în păcat. Versetele 9-13 vorbesc despre bogăţii nemărginite. Blestemul va fi înlăturat de pe pământ; nicio calamitate nu va prejudicia recolta. Dumnezeu Însuşi va înmuia cu ploaie bulgării, va pregăti pământul pentru semănat. „Râul lui Dumnezeu este plin de apă”. Astăzi, râurile sunt când mari, când mici, ele slujesc câteodată la pedepsirea omenirii prin inundaţiilor lor, dar râul lui Dumnezeu poartă peste tot binecuvântare şi rod.

Psalmul 66:

Versetele 1-3: „Strigaţi de bucurie către Dumnezeu, tot pământul!” De la căderea în păcat nu a mai existat niciun timp în care tot pământul să fi strigat de bucurie către Dumnezeu; din contră, urmându-l pe Cain, oamenii s-au îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu. Dar va veni clipa - poate nu este prea departe - când nu numai cei drepţi Îi vor aduce laudă şi mulţumire, ci tot pământul va cânta gloria Numelui Său. Numele Său a fost întotdeauna minunat, dar cât de puţini au descoperit ce conţine acest Nume! În ceea ce ne priveşte pe noi, vedem această glorie numai în măsura în care ne preocupăm cu Persoana care poartă acest Nume (a se compara Isaia 9:6 ; Judecători 13:18). În versetul 3 vedem că vrăjmaşii Domnului i se vor supune cu linguşire. Cuprinşi de frică la vederea puterii şi a judecăţilor Sale, se vor face că Îl ascultă. Dar Domnul va nimici în fiecare dimineaţă pe cei răi, „ca să stârpesc din cetatea Domnului pe toţi lucrătorii nelegiuirii” (Psalm 101:8).

Versetele 4-7: poporul Israel condus în ţara sa - seminţiile lui Iuda şi Beniamin împreună cu celelalte zece seminţii - se va gândi la lucrările mari ale lui Dumnezeu. El nu-L va lăuda numai pentru salvarea minunată de duşmanii săi, ci îşi va aduce aminte şi de căile lui Dumnezeu în favoarea sa pornind din Egipt. „El a prefăcut marea în uscat; au trecut fluviul cu piciorul.” Deşi au trecut secole de atunci, Israel nu a uitat că atunci a avut loc salvarea şi eliberarea sa din Egipt. Cu privire la salvare există o anumită asemănare între noi şi poporul Israel. Mântuirea noastră a fost făcută înainte cu 2000 de ani pe dealul Golgota şi avem dreptul să ne gândim cu mulţumire la această lucrare minunată a dragostei lui Dumnezeu. Aşa cum Israel Îl va lăuda în viitor pe Dumnezeu pentru salvarea sa, noi ne vom aduce mereu aminte în veşnicie, prin semnele cuielor din mâinile Mântuitorului nostru, de preţul pe care El l-a plătit pentru salvarea noastră şi Îi vom mulţumi.

Versetele 8-11: în împărăţia de o mie de ani, Israel nu-şi va aminti numai de lucrările mari ale lui Dumnezeu, ci şi de încercările prin care a fost condus. „Pentru că Tu, Dumnezeule, ne-ai încercat; ne-ai încercat cum se încearcă argintul.” Încercările reprezintă intenţii de dragoste ale lui Dumnezeu cu ai Săi. Toţi bărbaţii lui Dumnezeu, cât şi cei pe care El a dorit să-i folosească în via Sa, au fost încercaţi; să privim la Avraam, Iosif, Moise, Daniel şi cei trei prieteni ai lui şi mulţi alţii. Dacă ne gândim la apostolul Pavel, ştim prin câte încercări şi necazuri a trecut el (2. Corinteni 4:7-12; 12:7-10). Dar în cazul tuturor acestor bărbaţi ai lui Dumnezeu putem constata ceva: cu cât încercarea era mai mare, cu atât mai mult era proslăvit prin aceasta Dumnezeu. Reabilitarea totală a rămăşiţei lui Israel va fi un rezultat al unei încercări grele, prin care aceşti iudei credincioşi vor fi nevoiţi să treacă în timpul Necazului cel Mare. Domnul ştie că încercarea este necesară. „Domnul îl disciplinează pe acela pe care-l iubeşte” (Evrei 12:6 ).

Versetele 12-20: în versetul 12 recunoaştem că totul vine de la Dumnezeu: duşmanii, focul şi apa, dar şi înviorarea din belşug. Vedem aici din nou dragostea lui Dumnezeu, atât în încercarea pe care El a permis-o, cât şi în rezultatul acestei încercări. Plinătatea acestui rezultat nu va fi descoperită pe deplin aici, jos; dar în faţa tronului de judecată al lui Hristos vom remarca cu admiraţie ce a putut obţine Domnul cu disciplinarea Sa. Atunci vom recunoaşte ca acea soră, încercată greu multe decenii: zilele încercării au fost cele mai binecuvântate. O astfel de gândire Îi face onoare Domnului şi îl conduce pe credinciosul care trece prin astfel de zile, la laudă şi adorare. Vedem acest lucru ilustrat foarte frumos în versetele finale ale acestui psalm. Să ne oprim puţin la versetul 18; el conţine o învăţătură importantă. Credinciosul vede aici că Dumnezeu nu ar fi putut auzi rugăciunea sa, dacă ar fi văzut nelegiuire în inima lui. Dumnezeu doreşte curăţire de inimă, când ne apropiem de El în rugăciune.

Psalmul 67:

 Acest psalm explică textul din Romani 11:15. În acel text citim: „Pentru că, dacă lepădarea lor (adică a iudeilor) este împăcare a lumii, ce va fi primirea lor, decât viaţă dintre morţi?” După cum ştim din Sfânta Scriptură, Dumnezeu Şi-a ales Israelul ca poporul Său dintre toate neamurile. Tot ceea ce nu aparţinea de poporul lui Dumnezeu şi nu avea nicio legătură cu el, era ca mort. Dar Israelul s-a dovedit nevrednic de binecuvântările divine; el s-a îndreptat spre închinarea la idoli şi a pierdut un timp promisiunile preţioase, pe care Dumnezeu dorea să i le dea. Israelul a fost lepădat şi, după ce L-a lepădat pe Mesia al său, Dumnezeu S-a îndreptat spre neamuri, cărora li se putea vesti Evanghelia mântuirii (Efeseni 2:11-13). Desigur, în acest psalm nu găsim în primul rând binecuvântările Evangheliei harului, ci mai degrabă rezultatele Evangheliei împărăţiei, care trebuie să fie vestită tuturor neamurilor. Dar şi această Evanghelie se bazează pe lucrarea lui Hristos la cruce.

Psalmul 68:

Versetele 1-4: acest psalm face referire la timpul în care Israel va locui din nou în ţara sa. Atunci, poporul va privi înapoi la calea pe care a fost condus şi va exclama: „Binecuvântat să fie Dumnezeu” (versetul 35). Cea care vorbeşte aici este rămăşiţa. Ea trece cu privirea peste evenimentele care s-au petrecut de când Dumnezeu a adus din nou în ţară cele două seminţii. Istoria lor se aseamănă în oarecare măsură cu cea a întregului popor, o istorie cu multe încercări. În Exod 15:17 citim: „Tu îi vei aduce şi îi vei sădi pe muntele moştenirii Tale, la locul pe care l-ai făcut locuinţa Ta, Doamne.” Acest scop al lui Dumnezeu cu poporul său a fost împlinit parţial când Solomon, prinţul păcii, a stat pe tronul lui Israel şi a fost zidit templul Domnului. Din versetul citat mai sus se deduce, însă, încă o nădejde cu privire la o împlinire deplină, când va domni adevăratul Prinţ al păcii, iar psalmul acesta vorbeşte despre această împlinire.

Versetele 5-6: pe lângă cele câteva caracteristici numite deja, acest psalm conţine asigurări preţioase, pe care le putem lua şi pentru noi. „În sfântul Său locaş, Dumnezeu este tatăl orfanilor şi apărătorul văduvelor.” Mai demult soarta văduvelor şi a orfanilor era adeseori foarte grea; ei sufereau datorită nedreptăţii şi a durităţilor semenilor lor. Dar Dumnezeu a privit la ei cu îndurare. De câte ori nu s-au împlinit de-a lungul timpului cuvintele versetului citat! Şi versetul 6 conţine un gând important. Oamenii care nu-L cunosc pe Hristos ca Mântuitorul lor sunt singuri; dar cine a venit la El în credinţă şi Îl urmează, primeşte „case şi fraţi şi surori ...” (Marcu 10:30 ). El devine un membru al marii familii a lui Dumnezeu. Cine sunt cei încătuşaţi? Nu sunt tocmai cei pe care diavolul îi ţine sub puterea sa? Domnul Iisus îi conduce afară la fericirea şi la libertatea copiilor lui Dumnezeu.

Versetele 7-23: versetele 7-8 vorbesc despre călătoria prin pustiu a poporului Israel. Ploaia este o imagine a binecuvântării, pe care Dumnezeu o lasă să cadă pe pământ. Această binecuvântare i-a fost mereu pusă la dispoziţie, dar poporul nu a fost întotdeauna vrednic de această binecuvântare. Şi totuşi, ce har! Când era obosit, Dumnezeu îl ridica mereu! Nu am trăit şi noi astfel de momente? Poate câteodată am fost fără putere şi la pământ, dar El S-a îndurat de noi şi, prin Cuvântul Său, ne-a dat îmbărbătare şi putere pentru o altă bucată de drum. „Tu ai pregătit, în bunătatea Ta, bunuri pentru cel întristat.” Ajutorul vine întotdeauna de la El. Versetul 18 îl găsim parţial în Noul Testament (Efeseni 4:8), unde se vorbeşte despre darurile pe care le-a dat Hristos oamenilor. Aici avem deci o profeţie care Îl are pe Hristos ca subiect. Când l-a învins pe diavolul la cruce, „a robit robia”; cu alte cuvinte: El a dezarmat pe acela care ţine oamenii în lanţurile sale.

Versetele 24-35: în versetele 24-27, psalmistul descrie o procesiune festivă în oraşul împăratului, probabil la începutul împărăţiei de o mie de ani. În continuare găsim o explicaţie a versetului 3 din Psalmul 66: „Din cauza mărimii puterii Tale, vrăjmaşii Tăi Te linguşesc.” Cuprinşi de teamă, vor aduce cadouri Împăratului: „fiecare se va supune oferind bucăţi de argint”. Mai departe citim: „Cei mari vor veni din Egipt.” Atunci se va împlini profeţia din Isaia 19:23-25 . Împărăţiile pământului nu vor mai urzi şi duce la îndeplinire planurile lor egoiste, aşa cum se petrece, din nefericire, astăzi în lume. Toate privirile vor fi îndreptate spre Ierusalim, pentru că această cetate va fi în împărăţia lui Hristos sediul conducerii centrale asupra întregului pământ. Dar vedem aici nu numai supunere, ci şi o bucurie generală. „Cântaţi lui Dumnezeu, împărăţii ale pământului, cântaţi psalmi Domnului.” În încheiere auzim ceva despre mărimea şi puterea Sa şi toţi vor intona cântarea de laudă: „Binecuvântat să fie Dumnezeu!”

Psalmul 69:

Versetele 1-4: în acest psalm este prezentat Hristos pe calea Sa de suferinţă, în mod deosebit în orele de la Ghetsimani până la cruce. Pentru a descrie aceste suferinţe, Duhul Sfânt a folosit un bărbat, care el însuşi a trecut deseori prin apele durerilor. David a suferit mult. Dar citind acest psalm vom remarca imediat că suferinţele numite aici au trecut cu mult peste ceea ce a suferit David. Trebuie să remarcăm de la început că între acest psalm şi Psalmul 22 există o deosebire importantă, chiar dacă amândoi psalmii vorbesc despre suferinţele Domnului. În Psalmul 22 este vorba despre suferinţele din partea lui Dumnezeu, adică este vorba despre suferinţele Sale de ispăşire; aici însă este vorba despre ceea ce a suferit din partea oamenilor. Şi evangheliştii relatează despre aceste suferinţe, dar nu vorbesc despre simţămintele pe care le-a avut când a fost prins şi condamnat de duşmanii Săi, pentru că sosise ceasul Său. Ce a însemnat pentru inima Sa plină de dragoste faptul că unul dintre ucenicii Săi L-a vândut? Cât de amar a fost totul! Iisus a fost Cel curat, Cel desăvârşit; El n-a cunoscut păcat (2. Corinteni 5:21). Dar în Ghetsimani a văzut adâncul apei, prin care trebuia să treacă. În faţa Lui era paharul pe care I l-a dat Tatăl să-l bea; atunci a început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc (Matei 26:37-39). Bănuim că acele cuvinte pline de durere din primele două versete ale acestui psalm exprimă tulburarea sufletului Său în grădina Ghetsimani. Crucea, cu toate chinurile ei şi cu toată ruşinea ei, era în faţa Lui; El, Cel sfânt şi drept, trebuia să fie pus în numărul celor fărădelege. El a privit în abisul stricăciunii inimii omeneşti a celor care erau pe punctul de a pune mâna pe El. Ceasul Său sosise, de aceea nimic nu-i mai reţinea de la împlinirea planurilor lor rele. Satan, cu toată puterea sa, stătea în spatele acelor oameni şi Iisus a putut să le spună:   „ ... acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului” (Luca 22:53 ). Ei erau uneltele în mâna marelui împotrivitor al Domnului - o coaliţie a celor care Îl urau fără temei.

Versetele 5-9: aşa cum am spus deja, în acest psalm este vorba despre suferinţele Domnului Iisus care i-au fost cauzate de oameni. Cum să înţelegem versetul 5? Hristos ocupă aici locul marelui preot, care mărturiseşte păcatele poporului Său (a se vedea Levitic 16:21). El Însuşi era fără păcat, dar El a făcut păcatele poporului (dar şi ale noastre) ca fiind ale Sale, pentru a le putea purta. În versetul 6, El Se gândeşte la cei care nădăjduiesc în salvarea Domnului. Care sunt oare sentimentele lor având în vedere această mare ocară adusă Domnului? Nu ar fi dată de ruşine credinţa lor privind această privelişte? Şi aici, Domnul nu S-a gândit în primul rând la Sine, ci la cei pe care îi iubea. În grădina Ghetsimani, la prinderea Sa, El le-a spus persecutorilor: „ ... dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă” (Ioan 18:8). Din conţinutul versetelor 7-9 recunoaştem ce L-a costat pe Iisus să împlinească voia Dumnezeului Său. Tocmai această ascultare a dus la o prăpastie adâncă între El şi popor.

Versetele 10-12: versetul 10 se referă la lacrimile vărsate de Iisus, când a umblat aici jos. În Evanghelii găsim numai două situaţii în care El a plâns (Luca 19:41 ; Ioan 11:35). Dar dacă deschidem la Psalmul 102, care vorbeşte tot despre Hristos, vom citi: „Pentru că am mâncat cenuşă ca pâine şi mi-am amestecat băutura cu lacrimi.” Pâinea şi apa fac parte din nevoile zilnice ale omului. Dacă permitem limbajului simbolic al acestui verset să ne vorbească, atunci putem deduce de aici că Domnul nostru a plâns deseori. Tot ce era în jurul Său trezea în inima Sa întristare: suspinul creaţiei (Romani 8:20-22), nedreptatea şi răutatea oamenilor din jurul Său, atât ura şi împietrirea inimilor lor, cât şi necredinţa lor cu privire la trimiterea Sa ca Mesia. El umbla trist, dar durerea inimii Sale şi postul Său au fost interpretate greşit de împotrivitorii Săi. Astfel, aceste versete ne oferă o privire în suferinţele sufleteşti ale Mântuitorului nostru.

Versetele 13-15: Iisus a fost un om ca noi, dar fără păcat. El a simţit durerea şi necazul cum le simţim noi, totuşi cu deosebirea că simţurile noastre sunt atenuate prin păcat, în timp ce El, datorită fiinţei Sale sfinte, simţea şi recepta totul mult mai puternic decât noi. În acest psalm stă în faţa noastră Omul desăvârşit. În necazul Său, a simţit nevoia să Se îndrepte în rugăciune spre Dumnezeul Său. „Scoate-mă din noroi, şi să nu mă mai afund! Să fiu scăpat de cei care mă urăsc şi din adâncimile apelor!” Din Evanghelii ştim că Iisus a fost urât de oameni (a se vedea Ioan 7:7 ; 15:18, 24, 25); dar aici recunoaştem cât de mult a simţit inima Sa iubitoare această ură. Vrem să subliniem că ceea ce a simţit Domnul nostru nu a fost numai ceva trecător; El a suferit întotdeauna datorită urii oamenilor, iar ei nu s-au odihnit până nu L-au condamnat la moarte pe cruce.

Versetele 16-21: orele de la Ghetsimani până la cruce au adus măsura cea mai mare de ură, dispreţ şi ruşine asupra Mântuitorului nostru. De la Irod şi mai marii poporului până jos la slujitorii şi răufăcătorii răstigniţi împreună cu El, toţi L-au acoperit cu ocară şi dispreţ. Nimeni nu i-a acordat milă. Ce a simţit El atunci, ne spune Duhul Sfânt prin cuvintele: „Ocara mi-a frânt inima şi sunt copleşit.” Aici Îl vedem la cruce, dar cu excepţia celor trei ore de întuneric, în timpul cărora El a fost Locţiitorul nostru sub judecata lui Dumnezeu. În necazul Său şi în suferinţa Sa a aşteptat mângâietori, dar nu s-a găsit niciunul care să-L înţeleagă. Când le-a vorbit ucenicilor Săi despre calea suferinţei Sale spre Ierusalim, ei nu au înţeles ceea ce-L mişca, ci s-au preocupat cu problema care era cel mai mare între ei. Nu după mult timp, a fost vândut de unul dintre ei, iar un altul s-a lepădat de El. Şi acestea le-a simţit amar Domnul şi Mântuitorul nostru.

Versetele 22-36: chiar dacă găsim în acest psalm expresia simţămintelor lui Hristos pe drumul suferinţei Sale aici jos, trebuie totuşi să fim atenţi la versetele 22-28. În aceste versete Hristos Se face una cu suferinţele rămăşiţei în timpul Necazului înainte de ridicarea împărăţiei de o mie de ani. Acei iudei greu încercaţi se vor îndrepta spre Dumnezeu, conform duhului legii, după cum rezultă din versetele amintite. Dar ca Salvator al nostru, Iisus S-a rugat: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac” (Luca 23:34). După ce S-a rugat: „mântuirea Ta, Dumnezeule, să mă ridice pe înălţime!”, auzim lauda Sa după ascultarea rugăciunii. Cuvintele de încheiere ale acestui psalm au o anumită asemănare cu cele ale Psalmului 22. Calea suferinţei Mântuitorului s-a sfârşit, iar „cei blânzi”, adică ai Săi, intră în bucuria Celui care a suferit atât de mult din cauza lor.

Psalmul 70:

 În acest psalm (cu excepţia versetelor 2 şi 3) recunoaştem simţămintele unui suflet care trece printr-o încercare. Cât de numeroşi sunt credincioşii care pot spune ca psalmistul: „Dar eu sunt întristat şi sărac”! Unul este orb şi pe deasupra surd; un altul este paralizat, depinde complet de ajutorul altcuiva; alţii suferă de boli incurabile etc.. Ferice de sufletul care în mijlocul unei astfel de mâhniri nu priveşte la sine şi la stare sa, ci se ridică peste împrejurări şi caută refugiul la Dumnezeu. Autorul încercat al acestui psalm are o stare de inimă neobişnuită. El se gândeşte la alţii şi spune: „Toţi cei care Te caută să se veselească şi să se bucure în Tine.” Este un câştig pentru suflet când, în mijlocul încercărilor, poate să nu privească la sine, ci chiar să aibă în vedere bunul mers al altora. În acest sens, Domnul Iisus este un exemplu pentru noi. În loc să Se gândească la Sine şi la suferinţele Sale, El S-a îngrijit mereu de ceilalţi.

Psalmul 71:

Versetele 1-16: la fel ca psalmistul, suntem înconjuraţi de diverse pericole. Dacă privim în jurul nostru, vedem duşmanii creştinismului, oameni folosiţi de Satan ca unelte pentru a ne îndepărta dacă este posibil de pe calea cea dreaptă. Observăm în noi înşine că inima noastră înclină spre pofta cărnii, spre pofta ochilor şi spre trufia vieţii (1. Ioan 2:16), lucruri care devin uşor o cursă pentru noi, dacă nu veghem. Având în vedere astfel de duşmani, atât din exterior, cât şi din interior, cărora nu le putem face faţă, avem nevoie de un refugiu, unde ne putem ascunde. Psalmistul spune: „Fii pentru mine stânca de locuit, la care să alerg întotdeauna.” Avem nevoie de această protecţie în fiecare clipă a zilei, pentru că satan este mereu la pândă şi încearcă să ne facă rău. Dar refugiul nostru este Domnul, iar noi avem dreptul să căutăm mereu apropierea Sa; acolo suntem în siguranţă. Autorul acestui psalm avea o încredere neclintită în Dumnezeul său, ceea ce exprimă în versetul 14: „Dar eu voi spera întotdeauna şi Îţi voi aduce neîncetat toate laudele Tale.”

Versetele 17-24: „Dumnezeule, Tu m-ai învăţat din tinereţea mea.” Aici vorbeşte un om temător de Dumnezeu, care nu trece nepăsător pe lângă străduinţele lui Dumnezeu pentru el. Din contră, el pare să se bucure că Dumnezeu l-a luat în şcoala Sa. Da, mulţumiri să-i fie aduse Domnului: El ne educă şi pe noi! Ce s-ar alege de noi, dacă ne-ar lăsa în voia noastră? Iacov şi David sunt două exemple ale educaţiei lui Dumnezeu cu privire la copiii Săi. Primul, fără să-L întrebe pe Dumnezeu, a mers propriul său drum; dar Dumnezeu nu l-a pierdut din vedere şi până la urmă a trebuit să-i luxeze articulaţia şoldului. „Şi răsărea soarele peste el când trecea de Peniel; şi şchiopăta din şoldul său” (Geneza 32:25, 31 ). Acest eveniment a adus o cotitură binecuvântată în viaţa lui Iacov; el a învăţat depedenţa de Dumnezeu şi a devenit un adevărat închinător. În această poziţie doreşte Domnul să-i aducă pe toţi ai Săi. În David avem un credincios care de asemenea a fost învăţat de Dumnezeu; ca urmare a temerii sale de Dumnezeu, educaţia a adus unele roade preţioase spre slava lui Dumnezeu.

Psalmul 72:

Versetele 1-5: în legătură cu acest psalm doresc să prezint cititorilor o scurtă observaţie: perioada de necaz a rămăşiţei, care ne-a preocupat până acum, atinge aici un rezultat minunat, şi anume domnia lui Hristos asupra poporului Său şi asupra neamurilor. Această domnie este prezentată imaginar prin împărăţia lui Solomon. Acest psalm este unul dintre puţinii psalmi care vorbesc despre Domnul în arătarea Sa ca Împărat al dreptăţii şi al slavei, pentru că de obicei psalmii ne conduc de altfel numai până la intrarea în Împărăţia de o mie de ani. Gloria descrisă în acest psalm se referă atât la împărat, cât şi la împărăţie. Atunci se vor împlini toate promisiunile cu privire la Israel, iar acest popor va şti că nicio iotă din ceea ce au profeţit profeţii nu a fost uitată de Dumnezeu. Suntem îmbărbătaţi şi învioraţi văzând că tot ce a promis Dumnezeu se împlineşte negreşit. Şi ceea ce ne priveşte pe noi, credincioşii din timpul de acum, se va împlini în totul.

Versetele 6-15: versetul 6 prezintă într-un limbaj simbolic cât de binecuvântată va fi domnia lui Mesia. Inima se bucură când citeşte: „În zilele lui, cel drept va înflori ... până nu va mai fi luna.” Astăzi ni se pare că cei care înfloresc şi au succes, sunt copiii acestei lumi (a se vedea Psalmul 73:3-9). În schimb, partea celor credincioşi, în acest timp, sunt dureri de tot felul, aşa cum ni se arată foarte clar în prima epistolă a lui Petru, unde apar aproape de douăzeci de ori expresii cu referire la aceasta. Dar noi ştim că binecuvântările noastre sunt de natură cerească; noi suntem „binecuvântaţi cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti, în Hristos” (Efeseni 1:3). Ce binefacere pentru suflet să vadă ceea ce Îl caracterizează pe împăratul gloriei: „Pentru că el va scăpa pe săracul care strigă şi pe întristatul care n-are ajutor” (a se vedea şi versetele 13 şi 14). Această îndurare faţă de cel apăsat reprezintă onoarea şi cinstea Sa. Ce deosebire faţă de ceea ce se petrece astăzi pe pământ!

Versetele 16-20: sub conducerea Împăratului dreptăţii şi a păcii, pământul va fi binecuvântat cu bunătăţi, de care n-au avut niciodată parte oamenii. Satan, care a distrus creaţia lui Dumnezeu, va fi legat pentru o mie de ani şi nu va mai fi niciun blestem (Apocalipsa 20:1-3). Atunci, cerul va fi într-o legătură strânsă cu pământul (Osea 2:21-22); de aceea va fi „belşug de grâne pe pământ, pe vârful munţilor; rodul lui se va legăna ca Libanul” (a se vedea şi Amos 9:13 ; Ioel 2:21-27 şi altele). În acel timp, „lupul va locui cu mielul şi leopardul se va culca lângă ied; şi viţelul şi puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună, şi le va mâna un copilaş” (Isaia 11:6). Suspinul creaţiei (Romani 8:19-22), care este perceptibil de la căderea în păcat, va înceta pentru totdeauna. Acea binecuvântare nu va fi însă numai în ţara Canaan, ci „tot pământul să fie plin de gloria Lui! Amin, da, amin!”

Notă: psalmii sunt numerotați conform Textului Masoretic. Este utilă pentru conformitatea cu numerotarea din Septuaginta, consultarea Bibliei Romano-Catolice, ediția Iași 2020, care are numerotarea paralelă a psalmilor!