RĂZBOIUL
DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A ȘASEA!
25. NOAPTEA
LUPTEI:
Cu toate că Iacov părăsise
Padan-Aramul în deplină ascultare de sfatul
divin, totuși nu fără teamă se întorcea el pe același drum pe care, cu
douăzeci de ani în urmă, îl
parcursese ca fugar. Păcatul lui, comis prin înșelarea tatălui său, stătea mereu înaintea sa. Era
conștient de faptul că exilul său cel lung era rezultatul direct al acelui păcat și se gândea zi și noapte la
aceste lucruri, iar reproșurile unei
conștiințe ce-l acuza făceau foarte tristă călătoria lui. Când dealurile din țara sa natală s-au ivit
în depărtare, inima patriarhului a fost profund
mișcată. Tot trecutul i-a apărut în mod viu înainte. Pe lângă amintirea păcatului său, în mintea lui
erau prezente favoarea acordată lui de Dumnezeu
și făgăduințele divine de ajutor și călăuzire. Pe măsură ce se apropia de sfârșitul călătoriei sale, gândul la
Esau i-a adus multe prevestiri
îngrijorătoare. După fuga lui Iacov, Esau s-a considerat singurul moștenitor al averii tatălui său. Vestea reîntoarcerii
lui Iacov putea să trezească temerea
că acesta venea ca să ceară partea sa de moștenire. Acum, Esau era în stare să-i facă fratelui său un mare rău, dacă ar fi
dorit, și putea să se manifeste în
mod violent față de el, nu numai din dorința de răzbunare, dar și pentru a-și asigura în mod
netulburat stăpânirea averii pe care de atâta timp o considera ca fiind numai a sa. Din nou Domnul i-a dat lui Iacov o dovadă a ocrotirii divine. În
timp ce mergea spre sud de muntele
Galaad, două oștiri de îngeri îl însoțeau mergând în fața și în spatele său, înaintând odată cu ai lui, pentru
protejarea lor. Iacov își reaminti
de visul avut cu mult timp în urmă la Betel și inima sa împovărată se simți mai ușurată de faptul că
solii cerești, care îi aduseseră nădejde și curaj la fuga sa din Canaan, aveau să fie acum păzitorii întoarcerii
sale. Și el „a zis: Aceasta este
tabăra lui Dumnezeu! De aceea a pus locului aceluia numele Mahanaim (Tabără îndoită)” (Gen. 32,2). Totuși Iacov avea simțământul că și el trebuia să facă ceva pentru
a fi în siguranță. De aceea el i-a
trimis fratelui său soli, cu un cuvânt de împăcare. El i-a învățat cu privire la cuvintele exacte cu care trebuia să i se
adreseze lui Esau. Mai înainte de
nașterea celor doi frați, fusese profetizat că cel mai mare avea să slujească celui mai tânăr; și, ca nu cumva amintirea
acestui lucru să-l înverșuneze,
Iacov le-a spus slujitorilor că erau trimiși la „domnul meu, Esau”, iar când aveau să ajungă
înaintea lui, ei trebuiau să vorbească despre stăpânul lor ca fiind „servul tău, Iacov”; iar, ca să împrăștie
teama că el se întorcea ca un
hoinar, fără nimic, doar ca să ceară moștenirea părintească, Iacov a fost foarte atent să spună în
solia sa: „Am boi, măgari, oi, robi și roabe,
și trimit să dea de știre lucrul acesta domnului meu, ca să capăt trecere înaintea ta” (vers. 5). Dar slujitorii s-au întors cu știrea
că Esau se apropia cu patru sute de oameni,
fără să răspundă cumva la mesajul prietenesc care îi fusese trimis. Era sigur că el venea ca să se răzbune.
Tabăra fu cuprinsă de groază. „Iacov s-a
înspăimântat foarte mult și l-a apucat groaza.” El nu putea să se mai
întoarcă și îi era teamă să mai
meargă înainte. Tabăra sa, neînarmată și lipsită de apărare, era cu totul nepregătită pentru o confruntare războinică.
De aceea, ia împărțit pe ai săi în
două tabere, astfel încât, dacă una dintre ele avea să fie atacată, cealaltă să aibă posibilitatea să scape. Din numeroasa sa
turmă, el a trimis, în mod generos,
daruri lui Esau, însoțite de o solie prietenească. El a făcut tot ceea ce stătea în puterea sa ca să ispășească răul pe
care i-l făcuse fratelui său și să
abată primejdia care-l amenința și apoi, în umilință și pocăință, el a cerut ocrotirea divină: „Tu … mi-ai zis: Întoarce-te
în țara ta și în locul tău de
naștere, și voi îngriji ca să-ți meargă bine! Eu sunt prea mic pentru toate îndurările și pentru
toată credincioșia pe care ai arătat-o față de robul Tău, căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu și
iată că acum fac două tabere.
Izbăvește-mă, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau, căci mă tem de el, ca să nu vină și să mă
lovească pe mine, pe mame și pe
copii” (Gen. 32,9-11). Ajungând la
râul Iaboc, întrucât noaptea se lăsase, Iacov și-a trimis familia dincolo de râu, în timp ce el a rămas
singur dincoace de râu. Se hotărâse să petreacă
noaptea în rugăciune și dorea să fie singur cu Dumnezeu. Dumnezeu putea să înmoaie inima lui
Esau. În El era toată nădejdea patriarhului. Era o regiune muntoasă, izolată, refugiul animalelor sălbatice și
ascunzișul tâlharilor și al
ucigașilor. Singur și fără apărare, Iacov s-a plecat în disperarea sa până la pământ. Era miezul nopții.
Tot ceea ce făcuse ca viața sa să fie scumpă
pentru el era acum departe, expus pericolului și morții. Dar cel mai amar dintre toate era gândul că
păcatul său a fost acela care a adus această primejdie asupra celor nevinovați. Cu strigăte de disperare și
lacrimi, el și-a înălțat rugăciunea
înaintea lui Dumnezeu. Deodată, o mână puternică s-a lăsat asupra sa. El a crezut că un vrăjmaș căuta să-i ia viața și
a făcut eforturi că să scape din
strânsoarea celui care l-a atacat. În întunericul nopții cei doi se luptau pentru biruință. Nu s-a rostit
niciun cuvânt, dar Iacov și-a pus toată puterea
și n-a slăbit eforturile sale nici chiar pentru un singur moment. În timp ce se lupta astfel pe viață și pe
moarte, sentimentul vinovăției apăsa asupra
sufletului său; păcatele sale s-au ridicat în fața sa, despărțindu-l de Dumnezeu. Dar în teribila sa disperare
și-a amintit de făgăduințele lui Dumnezeu
și inima sa întreagă s-a îndreptat către El, cerând mila Sa. Lupta a continuat până aproape de ziuă, când
străinul și-a pus degetul pe coapsa lui Iacov
și imediat acesta a început să șchiopăteze. Patriarhul și-a dat seama cine era Cel cu care se luptase. El a văzut
că fusese în luptă cu un sol ceresc și, din
cauza aceasta, cu tot efortul său aproape supraomenesc, nu putuse câștiga biruința. Era Hristos, „Îngerul
legământului”, care Se descoperise pe Sine lui Iacov. Patriarhul era acum neputincios, având dureri puternice,
dar, cu toate acestea, nu-l slăbea
din strânsoare pe Cel prins. Pocăit cu totul și zdrobit, el se agăță de înger: „a plâns și s-a rugat
de el” (Osea 12,4), cerând să fie binecuvântat.
El trebuia să aibă asigurarea că păcatul său a fost iertat. Durerea fizică nu era suficientă ca să abată
mintea sa de la acest țel. Hotărârea sa
devenea tot mai puternică, credința tot mai vie și mai stăruitoare,
până la capăt. Îngerul a încercat să
Se elibereze; El a zis: „Lasă-Mă să plec, căci se revarsă zorile. Dar Iacov a răspuns: Nu Te voi lăsa să pleci până
nu mă vei binecuvânta” (Gen. 32,26).
Dacă atitudinea aceasta ar fi fost o încredere îngâmfată și obraznică, Iacov
ar fi fost nimicit pe loc; dar din partea lui se dădu pe față încrederea unuia
care își mărturisise nevrednicia și care totuși se sprijinea pe credincioșia
unui Dumnezeu care Își păstra legământul. Iacov „s-a luptat cu îngerul și a
fost biruitor” (Osea 12,4). Cu umilință, pocăință și predare de sine, acest om
păcătos și supus greșelii a biruit în lupta cu Maiestatea cerului. El și-a
întărit încrederea sa tremurândă în făgăduințele lui Dumnezeu, iar Iubirea
infinită nu putea să întoarcă spatele cerinței celui păcătos. Greșeala care îl
făcuse pe Iacov să păcătuiască, obținând prin înșelăciune dreptul de întâi
născut, stătea acum în mod clar înaintea sa. El nu avusese încredere în
făgăduințele lui Dumnezeu, ci căutase ca, prin propriile eforturi, să realizeze
ceea ce Dumnezeu ar fi împlinit la timpul său și pe căile Sale. Ca o dovadă că
fusese iertat, numele său a fost schimbat din unul care îi reamintea de păcatul
său în altul care comemora biruința sa. „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te
vei chema Israel (cel ce luptă cu Dumnezeu); căci ai luptat cu Dumnezeu și cu
oamenii și ai fost biruitor” (Gen. 32,28). Iacov a primit binecuvântarea după
care tânjea sufletul său. Păcatul său, ca intrigant și înșelător, fusese
iertat. Criza vieții sale trecuse. Îndoiala, deznădejdea și remușcarea îi
amărâseră existența, dar acum totul era schimbat. Și ce dulce era pacea
împăcării cu Dumnezeu! Iacov nu se mai temea nicidecum să se întâlnească cu
fratele său. Dumnezeu, care îi iertase păcatul, putea de asemenea să miște
inima fratelui său Esau și să primească umilința și pocăința sa. În timp ce
Iacov se lupta cu îngerul, un alt sol ceresc a fost trimis la Esau. Într-un
vis, Esau l-a văzut pe fratele său, care, timp de douăzeci de ani, a fost departe
de casa tatălui său; el a înțeles durerea lui Iacov, când a aflat că mama sa
murise; a văzut tabăra sa înconjurată de oștile lui Dumnezeu. Visul acesta a fost
povestit de Esau ostașilor săi, cu porunca să nu-i facă niciun rău lui Iacov, căci
Dumnezeul tatălui său era cu el. În cele din urmă, cele două cete s-au apropiat
una de cealaltă - stăpânul deșertului în fruntea războinicilor săi și Iacov cu
nevestele și copiii săi, însoțit de păstori și slujnice, urmați de șiruri lungi
de turme de oi și cirezi de vite. Sprijinindu-se de toiagul său, patriarhul păși
înainte, ca să întâlnească ceata de ostași. Era palid și slăbit din pricina
luptei ce avusese loc numai cu puțin timp înainte și mergea încet și cu
eforturi dureroase, oprindu-se după fiecare pas; dar fața sa strălucea de
bucurie și pace. La vederea acelui suferind schilod, „Esau a alergat înaintea
lui; s-au îmbrățișat, i s-a aruncat pe grumaz și l-a sărutat. Și au plâns”
(Gen. 33,4). Privind această scenă, chiar și inimile acelor soldați brutali au
fost mișcate. Deși el le povestise visul său, ei nu puteau înțelege schimbarea
bruscă ce avusese loc cu conducătorul lor. Deși priveau infirmitatea
patriarhului, puțin se gândeau ei că această slăbiciune a sa era, de fapt,
chiar tăria lui. În noaptea sa de chin de lângă Iaboc, când nimicirea părea că
este chiar înaintea sa, Iacov primise lecția cu privire la zădărnicia
ajutorului omului, la cât de fără temei este orice încredere în puterea
omenească. El a văzut că singurul său ajutor trebuia să vină de la Acela
împotriva căruia el a păcătuit atât de mult. Neajutorat și nevrednic, el a
făcut apel la făgăduința lui Dumnezeu de a avea milă de păcătosul pocăit.
Făgăduința aceea era asigurarea că Dumnezeu îl va ierta și îl va primi. Mai
degrabă vor trece cerurile și pământul decât să nu se împlinească acel cuvânt;
aceasta a fost ceea ce l-a susținut în timpul acelei lupte înfricoșate.
26. ÎNTOARCEREA
ÎN CANAAN:
Trecând Iordanul, „Iacov a ajuns cu bine în
cetatea Sihem, în țara Canaan” (Gen. 33,18). Astfel, rugăciunea înălțată de
patriarh la Betel, ca Dumnezeu să-l aducă iarăși în pace în țara sa, a fost
ascultată. Pentru un timp, el a locuit în valea Sihem. Acolo, cu o sută de ani
înainte, Avraam și-a înălțat pentru prima dată tabăra și a ridicat primul său
altar în Țara Făgăduinței. Aici, Iacov a cumpărat „partea de ogor pe care-și
întinsese cortul … de la fiii lui Hamor, tatăl lui Sihem, cu o sută de chesita.
Și acolo a ridicat un altar, pe care l-a numit El-Elohe-Israel (Domnul este
Dumnezeul lui Israel)” (Gen. 33,19.20). Ca și Avraam, Iacov a înălțat lângă
cortul său un altar Domnului, chemându-i pe membrii familiei sale la jertfa de
dimineață și de seară. Aici a săpat el fântâna la care, șaptesprezece veacuri
mai târziu, a venit Fiul lui Iacov, Mântuitorul. Aici, odihnindu-Se de căldura
de la amiază, El le-a vorbit ascultătorilor Săi mirați despre acea apă „care va
țâșni în viața veșnică” (Ioan 4,14). Rămânerea lui Iacov și a fiilor săi la
Sihem s-a sfârșit cu violență și vărsare de sânge. Unica fiică din casa sa a
fost dezonorată, aducându-se rușine asupra ei, doi dintre frații ei au fost
vinovați de omor, o întreagă cetate a fost dată ruinei și uciderii ca răzbunare
pentru fărădelegea săvârșită de un tânăr desfrânat. Începutul care a dus la un
rezultat așa de teribil a fost fapta fiicei lui Iacov, care „a ieșit să vadă pe
fetele țării”, avântându-se astfel într-o legătură cu cei netemători de
Dumnezeu. Cel care caută plăcerea între cei ce nu se tem de Dumnezeu se așază
singur pe terenul lui Satana și îi invită ispitele. Cruzimea vicleană a lui
Simeon și Levi nu a fost neprovocată; și totuși, în comportarea lor față de
locuitorii din Sihem, ei au făptuit un păcat foarte mare. Ei au ascuns cu grijă
intențiile lor față de Iacov, iar vestea despre răzbunarea lor l-a umplut de
groază. Cu inima îndurerată în fața înșelăciunii și a violenței fiilor săi, el
a spus numai: „Voi m-ați nenorocit, făcându-mă urât locuitorilor țării … N-am
sub porunca mea decât un mic număr de oameni; ei se vor strânge împotriva mea,
mă vor bate și voi fi nimicit, eu și casa mea” (Gen. 34,30). Dar durerea și
neplăcerea cu care el a privit fapta lor sângeroasă se desprind din cuvintele
prin care, cu aproape cincizeci de ani mai târziu, se referă la acest
eveniment, atunci când se găsea pe patul său de moarte, în Egipt. „Simeon și
Levi sunt frați; săbiile lor sunt niște unelte de silnicie. Nu vreau să intre
sufletul meu la sfaturile lor, nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor
… Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost prea turbată, și furia lor,
căci a fost prea sălbatică” (Gen. 49,5-7). Iacov considera că situația cerea o
profundă umilință. Cruzimea și înșelăciunea se manifestau în caracterul fiilor
săi. În tabăra lor se aflau dumnezei falși și, într-o măsură oarecare,
idolatria câștigase teren chiar în casa lui. Se va purta oare Dumnezeu cu ei
după cum meritau, nu-i va lăsa El oare pradă răzbunării neamurilor
înconjurătoare? În timp ce Iacov era astfel apăsat de necaz, Domnul i-a
poruncit să meargă spre miazăzi, la Betel. Gândul la locul acesta i-a amintit
patriarhului nu doar de visul său cu îngerii și de făgăduința milei lui
Dumnezeu, ci și de hotărârea pe care el a luat-o acolo, dacă Domnul avea să fie
Dumnezeul său. De aceea, el a hotărât că, mai înainte de a merge la acel loc
sfânt, casa sa trebuia să fie eliberată de întinarea idolatriei. De aceea, el a
poruncit tuturor din tabăra sa: „Scoateți dumnezeii străini care sunt în
mijlocul vostru, cură-țiți-vă și schimbați-vă hainele, ca să ne sculăm și să ne
suim la Betel; căci acolo voi ridica un altar Domnului, care m-a ascultat în
ziua necazului meu și care a fost cu mine în călătoria pe care am făcut-o”
(Gen. 35,2.3). Cu profundă emoție, Iacov a repetat istoria primei sale vizite
la Betel, atunci când a părăsit cortul tatălui său ca un fugar singuratic,
fugind să-și scape viața, și cum Domnul i S-a descoperit noaptea, într-o
viziune. În timp ce revedea modul minunat în care S-a purtat Dumnezeu cu el,
inima sa a fost înmuiată, copiii săi au fost de asemenea atinși de o putere ce
i-a luat în stăpânire; el a ales calea cea mai eficientă pentru a-i pregăti să
i se alăture în adorarea lui Dumnezeu atunci când aveau să sosească la Betel.
„Ei au dat lui Iacov toți dumnezeii străini, care erau în mâinile lor, și
cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul
de lângă Sihem” (vers. 4). Dumnezeu a făcut ca o groază să pună stăpânire pe
locuitorii țării, astfel încât ei n-au încercat să răzbune măcelul de la Sihem.
Călătorii au sosit la Betel nevătămați. Aici Dumnezeu i S-a arătat din nou lui
Iacov și i-a reînnoit legământul făgăduit. „Și Iacov a ridicat un stâlp de
aducere-aminte în locul unde îi vorbise Dumnezeu, un stâlp de piatră” (vers.
14). La Betel, Iacov a plâns pierderea uneia care fusese timp îndelungat un membru
de cinste al familiei tatălui său, și anume doica Rebecăi, Debora, care o
însoțise pe stăpâna ei din Mesopotamia în țara Canaanului. Prezența acestei femei
în vârstă fusese pentru Iacov o legătură prețioasă care-l lega de viața din tinerețea
sa și în mod deosebit de mama sa, a cărei dragoste pentru el fusese atât de
puternică și de bună. Debora a fost îngropată cu o așa de mare jale, încât
stejarul sub care i-a fost făcut mormântul a fost numit „Stejarul jalei”. Nu
trebuie trecut cu vederea faptul că amintirea vieții ei de credincioasă slujire
și jalea la moartea acestei prietene a familiei au fost socotite vrednice să fie
păstrate în Cuvântul lui Dumnezeu. De la Betel era o călătorie de numai două
zile până la Hebron, dar ea i-a adus lui Iacov o mare durere, prin moartea
Rahelei. El slujise de două ori câte șapte ani de dragul ei și dragostea lui a
făcut ca munca să fie ușoară. Cât de profundă și de statornică a fost acea
iubire s-a văzut atunci când, după mult timp, când Iacov se afla aproape de
moarte în Egipt, Iosif a venit să-și viziteze tatăl, iar bătrânul patriarh,
privind înapoi la viața sa, a spus: „La întoarcerea mea din Padan, Rahela a
murit pe drum lângă mine, în țara Canaan, la o depărtare bunicică de Efrata; și
am îngropat-o acolo, pe drumul care duce la Efrata, sau Betleem” (Gen. 48,7).
Din istoria familiei, a vieții sale lungi și pline de necazuri, numai pierderea
Rahelei a fost amintită. Mai înainte de moartea ei, Rahela a dat naștere celui
de-al doilea fiu al său. Cu ultima sa răsuflare de viață, ea a numit copilul
Ben-Oni, „fiul durerii mele”. Dar tatăl său l-a numit Beniamin, „fiul dreptei”,
sau „tăria mea”. Rahela a fost îngropată acolo unde a murit și un stâlp a fost
ridicat pe locul acela pentru a-i păstra amintirea. Pe drumul spre Efrata, o
altă nelegiuire întunecată a mânjit familia lui Iacov, care a făcut ca lui
Ruben, fiul său întâi născut, să i se refuze privilegiile și cinstea dreptului
de întâi născut. În cele din urmă, Iacov a ajuns la capătul călătoriei sale, la
„tatăl său Isaac, la Mamre … care este totuna cu Hebronul, unde locuiseră ca
străini Avraam și Isaac” (vers. 27). Aici el a rămas până la sfârșitul anilor
vieții tatălui său. Pentru Isaac, infirm și orb, atenția plină de bunătate a
acestui fiu plecat de atâta timp de lângă el a fost o mângâiere în timpul
anilor de singurătate și de pierderi ireparabile. Iacov și Esau s-au întâlnit
la patul de moarte al tatălui lor. Cândva, fratele mai mare aștepta acest
eveniment ca o ocazie de răzbunare, dar de atunci simțămintele lui se
schimbaseră mult. Și Iacov, pe deplin mulțumit cu binecuvântările spirituale
ale dreptului de întâi născut, a renunțat în favoarea fratelui său la
moștenirea averii tatălui lor, de fapt singura moștenire pe care Esau o căuta,
care avea valoare pentru el. Ei n-au mai fost deloc înstrăinați de gelozie sau
ură, și totuși s-au despărțit, Esau îndreptându-se spre muntele Seir. Dumnezeu,
care este bogat în binecuvântări, i-a dat lui Iacov avere pământească, pe lângă
bunurile mai înalte pe care el le-a căutat. Averea celor doi frați „era prea
mare ca să poată locui împreună, și ținutul în care locuiau ca străini nu le
mai putea ajunge din pricina turmelor lor” (Gen. 36,7). Această despărțire era
în armonie cu planurile divine cu privire la Iacov. Deoarece frații se
deosebeau atât de mult în ce privește credința lor religioasă, era mai bine
pentru ei să locuiască separat. Esau și Iacov au fost instruiți la fel în
cunoașterea lui Dumnezeu și amândoi erau liberi să umble în calea poruncilor Sale
și să se bucure de favoarea Sa; dar n-au ales să facă amândoi acest lucru. Cei
doi frați au umblat pe căi diferite, iar căile lor aveau să continue să se
deosebească din ce în ce mai mult. N-a fost o alegere arbitrară din partea lui
Dumnezeu, prin care Esau a fost lăsat în afara binecuvântărilor mântuirii. Darurile
harului Său prin Hristos sunt oferite în mod liber tuturor. Nu există
predestinație, ci omul poate pieri numai prin hotărâre proprie. În Cuvântul
Său, Dumnezeu a prezentat condițiile prin care fiecare suflet poate fi ales
pentru viața veșnică, și anume ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, prin
credința în Hristos. Dumnezeu alege un caracter în armonie cu Legea Sa și toți
aceia care vor atinge standardul cerut de El vor avea intrare în Împărăția
slavei. Hristos Însuși a zis: „Cine crede în Fiul are viața veșnică; dar cine
nu crede în Fiul nu va vedea viața” (Ioan 3,36). „Nu orișicine-Mi zice: Doamne,
Doamne! va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care
este în ceruri” (Mat. 7,21). Iar în Apocalipsa El declară: „Ferice de cei ce
își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în
cetate” (Apoc. 22,14). Cu privire la mântuirea finală a omului, aceasta este
singura alegere prezentată în Cuvântul lui Dumnezeu. Orice suflet care va lucra
propria mântuire cu „frică și cutremur” va fi ales. Va fi ales acela care va
lua asupra sa armura și va lupta lupta cea bună a credinței. Va fi ales acela
care va veghea și se va ruga, care va cerceta Scriptura și care va fugi de
ispite. Va fi ales acela care va avea mereu credință și va asculta de orice
cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Mijloacele mântuirii sunt oferite în
mod liber tuturor, dar de rezultatele mântuirii se vor bucura numai aceia care
au îndeplinit condițiile. Esau a disprețuit binecuvântările legământului. El a
acordat bunurilor trecătoare o valoare mai mare decât celor spirituale și a
primit ceea ce a dorit. Propriei alegeri s-a datorat faptul că el a fost
despărțit de poporul lui Dumnezeu. Iacov a ales moștenirea credinței. El s-a
străduit s-o obțină prin iscusință, înșelăciune și fals; dar Dumnezeu a
îngăduit ca păcatul său să lucreze îndreptarea lui. Deși în ultimii ani trecuse
prin tot felul de experiențe amare, totuși Iacov nu se abătuse niciodată de la
ținta sa și nu renunțase la alegerea sa. El a învățat faptul că, bizuindu-se pe
iscusința și înțelepciunea omenească pentru a obține binecuvântarea, el se
luptase de fapt împotriva lui Dumnezeu. Din noaptea aceea a luptei de lângă
pârâul Iaboc, Iacov a ieșit un alt om. Încrederea în sine a fost scoasă din
rădăcină. Din acel moment nu s-a mai văzut la el șiretenie. În locul uneltirii
și al înșelăciunii, viața sa a fost marcată de simplitate și adevăr. El a
învățat lecția sprijinirii în mod simplu pe brațul Celui Atotputernic și, în
mijlocul încercărilor și al suferințelor, el s-a plecat într-o umilă supunere
înaintea voinței lui Dumnezeu. Elementele josnice ale caracterului său au fost
arse în cuptorul de foc, iar aurul adevărat a fost curățat, până când credința
lui Avraam și a lui Isaac a apărut în toată limpezimea ei, în Iacov. Păcatul
lui Iacov și lanțul evenimentelor care au urmat din cauza acestuia n-au încetat
să exercite o influență spre rău - o influență ce și-a dat pe față roadele amare
în caracterul și viața fiilor săi. Când acești fii au ajuns la maturitate,
procesul de degenerare s-a accelerat serios. Rezultatele poligamiei s-au
manifestat în cămin. Acest rău teribil tinde să sece izvoarele iubirii, iar influența
lui slăbește legăturile cele mai sfinte. Gelozia dintre mame a amărât relațiile
familiale, copiii crescuseră având un duh de ceartă și fără stăpânire de sine,
iar viața tatălui a fost întunecată de griji și durere. Se afla totuși unul cu
un caracter cu totul diferit, fiul cel mare al Rahelei, Iosif, a cărui rară
frumusețe personală părea că nu este decât o reflectare a frumuseții lăuntrice
a minții și a inimii. Curat, activ și plin de bucurie, tânărul dădea, de
asemenea, dovadă de tărie morală și seriozitate. El asculta de sfaturile
tatălui său și îi plăcea să asculte de Dumnezeu. Calitățile care l-au făcut mai
târziu cunoscut în Egipt - bunătatea, credincioșia și faptul că era vrednic de
încredere - se manifestau deja în viața sa zilnică. Murindu-I mama, afecțiunea
lui s-a prins tot mai mult de tatăl său și inima lui Iacov s-a legat de acest
copil al bătrâneților sale. El îl „iubea pe Iosif mai mult decât pe toți
ceilalți fii ai săi” (Gen. 37,3). Dar tocmai această afecțiune a sa avea să
devină un motiv de tulburare și întristare. Iacov, în mod neînțelept, a
manifestat preferința sa pentru Iosif, iar lucrul acesta a trezit gelozia
celorlalți fii ai săi. Iosif era martor la comportamentul rău al fraților săi
și a fost tare întristat; el și-a permis ca, în mod delicat, să-i mustre, fapt
care n-a făcut altceva decât să le trezească și mai tare ura și resentimentele.
El nu putea îndura să-i vadă păcătuind împotriva lui Dumnezeu și de aceea el a
făcut cunoscut lucrul acesta tatălui său, nădăjduind ca autoritatea lui să-i
determine să se îndrepte. Cu grijă, Iacov a evitat să le ațâțe mânia prin
severitate sau iuțeală. Cu profundă emoție, el și-a exprimat grija pentru
copiii săi și i-a implorat să dea dovadă de respect față de perii săi albi și
să nu aducă rușine asupra numelui său și, mai presus de toate, să nu aducă
dezonoare lui Dumnezeu printr-o nesocotire a învățăturilor Sale. Rușinați de
faptul că purtarea lor rea fusese dată pe față, tinerii s-au prefăcut că se
pocăiseră, când de fapt ei n-au făcut decât să ascundă adevăratele lor
simțăminte, care au devenit și mai înverșunate prin această dare a lor în
vileag. Darul neînțelept pe care tatăl i l-a făcut lui Iosif, o haină sau o
tunică scumpă, care, de obicei, era purtată de persoane distinse, a fost pentru
ei o altă dovadă a atitudinii lui părtinitoare și a dat loc la bănuiala că el intenționează
să treacă peste copiii săi mai mari și să-i atribuie fiului Rahelei dreptul de
întâi născut. Răutatea lor a crescut și mai mult când, într-o zi, băiatul le-a
povestit un vis pe care l-a avut. „Iată”, spuse el, „noi eram la legatul
snopilor în mijlocul câmpului; și iată că snopul meu s-a ridicat și a stat în
picioare; iar snopii voștri l-au înconjurat și s-au aruncat cu fața la pământ înaintea
lui”. „Doar n-ai să împărățești tu peste noi? Doar n-ai să ne cârmuiești tu pe noi?”
au spus frații săi, cu vădită mânie. Nu peste mult timp, el a avut un alt vis,
la fel de important, pe care, de asemenea, l-a relatat: „Soarele, luna și
unsprezece stele se aruncau cu fața la pământ înaintea mea” (Gen. 37,7-9).
Acest vis a fost tot atât de repede interpretat ca și primul. Tatăl său, care
era prezent, i-a spus mustrător: „Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat?
Nu cumva vom veni eu, mama ta și frații tăi să ne aruncăm cu fața la pământ
înaintea ta?” (vers. 10). În ciuda severității aparente a cuvintelor sale,
Iacov credea că Dumnezeu îi descoperea lui Iosif viitorul. Pe când tânărul
stătea înaintea fraților săi, înfățișarea sa frumoasă strălucea de spiritul
inspirației și ei nu-și puteau reține admirația; dar ei n-au ales să renunțe la
căile lor rele și au urât curăția care mustra păcatele lor. Același spirit
care-l stăpânise pe Cain se aprinsese și în inimile lor. Frații erau obligați
să se mute din loc în loc pentru a asigura pășune pentru turmele lor și adesea
erau absenți cu toții luni întregi de acasă. După întâmplările relatate mai
sus, ei au mers la locul pe care îl cumpărase tatăl lor, la Sihem. A trecut un
timp în care nu primise nicio veste de la ei și tatăl a început să se
îngrijoreze de viața lor, din cauza comportării lor crude din trecut față de
cei din Sihem. De aceea, el l-a trimis pe Iosif să-i găsească și să-I aducă
vești despre ei. Dacă Iacov ar fi cunoscut adevăratele sentimente ale fiilor
săi față de Iosif, nu l-ar fi lăsat singur cu ei; dar ei au ascuns cu grijă lucrul
acesta de el. Cu inima plină de bucurie, Iosif s-a despărțit de tatăl său, fără
ca bătrânul om sau tânărul său fiu să viseze la cele ce urmau să se întâmple
până când ei aveau să se mai revadă. Când, după călătoria sa lungă și
singuratică, Iosif a sosit la Sihem, frații săi și turmele lor nu mai erau de
găsit. Întrebând de ei, el a fost îndreptat spre Dotan. Făcuse deja mai mult de
optzeci de kilometri și acum o altă distanță de douăzeci și cinci de kilometri
îi stătea înainte, dar el a pornit în grabă, uitând de oboseală, cu gândul de a
alina neliniștea tatălui său și de a-și întâlni frații, pe care, în ciuda
răutății lor, el îi iubea. Frații săi l-au văzut venind; dar nici gândul la
călătoria cea lungă pe care el o făcuse ca să-i întâlnească, la oboseala și la
faptul că era flămând, nici apelurile lui la ospitalitatea și la iubirea lor
frățească, nimic nu a înmuiat asprimea urii lor. Vederea hainei, dovadă a
iubirii tatălui său, i-a făcut să-și iasă din minți. „Iată că vine făuritorul
de vise”, au strigat ei în batjocură. Mânia și răzbunarea, nutrite de mult timp
în ascuns, au pus acum stăpânire pe ei. „Veniți acum să-l omorâm”, au spus ei,
„și să-l aruncăm într-una din aceste gropi; vom spune că l-a mâncat o fiară
sălbatică și vom vedea ce se va alege de visurile lui” (vers. 19.20). Ei ar fi
adus la îndeplinire planul lor dacă nu era acolo Ruben. El n-a vrut să ia parte
la uciderea fratelui său și a propus ca Iosif să fie aruncat de viu într-o groapă
și lăsat să moară acolo, intenționând totuși, în taină, să-l salveze și să-l redea
tatălui său. Convingându-i pe toți să fie de acord cu acest plan, Ruben a părăsit
grupul fraților săi, temându-se ca nu cumva să nu-și poată controla sentimentele
și, astfel, adevăratele lui intenții să fie date pe față. Fără să bănuiască
primejdia, Iosif vedea bucuros că ținta lungii sale căutări a fost atinsă; dar,
în loc de salutul la care se aștepta, el s-a îngrozit de privirile mânioase și
răzbunătoare care l-au întâmpinat. A fost înșfăcat, și haina i-a fost smulsă de
pe el. Amenințările și batjocurile au dat pe față un plan ucigaș. Rugămințile
lui au rămas neauzite. El se afla cu totul în puterea acelor oameni ieșiți din
minți. Trăgându-l în mod barbar spre o groapă adâncă, l-au aruncat în ea și,
după ce s-au asigurat că nu există nicio posibilitate de scăpare, l-au lăsat
acolo, să moară de foame, în timp ce ei „s-au așezat să mănânce”. Dar unii
dintre ei nu se simțeau bine; ei nu simțeau satisfacția pe care se așteptau să
le-o aducă răzbunarea. În curând, o ceată de călători se văzu apropiindu-se.
Era o caravană de ismaeliți de dincolo de Iordan, aflați în drum spre Egipt, cu
mirodenii și alte mărfuri. Imediat Iuda le-a propus ca, în loc să-l lase să
moară, să-l vândă pe fratele lor acestor negustori păgâni. Și astfel, în timp
ce el era înlăturat din drumul lor, ei aveau să rămână curați de sângele lui;
„căci”, spunea el, „este fratele nostru, carne din carnea noastră”. Toți au
fost de acord cu această propunere și Iosif a fost repede scos afară din groapă.
Când i-a văzut pe negustori, adevărul cel groaznic l-a străfulgerat. A devein sclav
era o soartă cu mult mai de temut decât moartea. În agonia groazei, el a apelat
la unul și la altul dintre frații săi, dar în zadar. Unii au fost mișcați de milă,
dar, temându-se să nu se facă de râs, au tăcut; toți aveau sentimentul că au
mers prea departe ca să mai dea înapoi. Dacă Iosif ar fi fost cruțat, fără îndoială
că el i-ar fi spus tatălui lor, care nu avea să treacă cu vederea cruzimea lor
față de fiul său favorit. Făcându-și inimile cremene la rugămințile lui, ei
l-au vândut în mâinile negustorilor păgâni. Caravana s-a pus în mișcare și, în
curând, s-a pierdut din vedere. Ruben s-a întors la groapă, dar Iosif nu mai
era acolo. Alarmat de faptul acesta și făcându-și reproșuri, el și-a smuls
hainele și i-a căutat pe frații săi, spunând: „Băiatul nu mai este! Ce mă voi
face eu?” (vers. 30). Luând cunoștință de soarta lui Iosif și de faptul că acum
era imposibil să-l mai recapete, Ruben a fost convins să se unească cu ceilalți
în încercarea de a acoperi vina lor. Junghiind un țap, ei au înmuiat haina lui
Iosif în sângele lui și au dus-o tatălui lor, spunându-i că au găsit-o pe câmp
și că se temeau că este a fratelui lor. „Vezi”, au spus ei, „dacă este haina
fiului tău sau nu”. Ei își imaginaseră cu groază scena aceasta, dar nu erau
pregătiți pentru durerea sfâșietoare de inimă, pentru jalea de nedescris, pe
care erau obligați să o vadă acum. „Este haina fiului meu”, a spus Iacov; „o
fiară sălbatică l-a mâncat. Da, Iosif a fost făcut bucăți” (vers. 33). Zadarnic
încercau fiii și fiicele sale să-l mângâie. El „și-a rupt hainele, și-a pus un
sac pe coapse și a jelit multă vreme pe fiul său” (vers. 34). Timpul părea că
nu aduce nicio alinare durerii sale. „Plângând mă voi coborî la fiul meu în
locuința morților”, era plânsul său disperat. Tinerii, îngroziți de ceea ce
făcuseră, și totuși temându-se de reproșurile tatălui lor, și-au reprimat vinovăția,
care acum le părea, chiar și lor, ca fiind foarte mare.
27. IOSIF
ÎN EGIPT:
Între timp, Iosif și cei ce l-au cumpărat se
aflau pe drumul spre Egipt. Pe când caravana călătorea spre miazăzi, către
hotarele Canaanului, băiatul a putut zări în depărtare colinele printre care se
aflau și corturile tatălui său. El a plâns amar, gândindu-se la tatăl său
iubitor, în singurătatea și durerea lui. Din nou i-a venit în minte scena de la
Dotan. El i-a văzut pe frații săi plini de mânie și a simțit privirile lor
furioase ațintite asupra lui. Cuvintele înțepătoare și insultătoare, cu care ei
au răspuns rugăminților lui disperate, răsunau în urechile lui. Cu inima
tremurândă, privi înainte, spre viitor. Ce schimbare avusese loc în situația
lui - de la poziția sa de fiu preaiubit la aceea de sclav disprețuit și
neajutorat! Singur și fără prieteni, care avea să fie soarta sa în țara străină
în care era dus? Pentru un timp, Iosif căzu pradă unei dureri și unei groaze
nestăpânite. Dar, în providența lui Dumnezeu, chiar această experiență avea să
fie o binecuvântare pentru el. În câteva ore, el a învățat ceea ce ani de zile
n-ar fi putut să învețe. Tatăl său, puternic și duios, cum fusese și iubirea
lui, îi făcuse rău prin comportarea lui părtinitoare și indulgentă. Această
neînțeleaptă preferință i-a mâniat pe frații lui și i-a provocat la fapta lor
crudă, care l-a despărțit de căminul său. Efectele ei s-au manifestat de
asemenea în propriul caracter. Au fost încurajate greșeli care acum trebuiau să
fie corectate. El devenise încrezător în sine și pretențios. Obișnuit să fie
slăbiciunea tatălui său, și-a dat seama că este nepregătit să facă față
greutăților din fața sa, vieții aspre și lipsite de ocrotire a unui străin și a
unui sclav. În situația aceasta, gândul i s-a îndreptat spre Dumnezeul tatălui
său. În copilărie, el fusese învățat să-L iubească și să se teamă de El.
Adesea, în cortul tatălui său, el ascultase istorisirea visului pe care Iacov
îl avusese când fugise în exil. I se povestise despre făgăduințele lui Dumnezeu
făcute lui Iacov și cum fuseseră ele împlinite - cum, atunci când a fost
nevoie, îngerii lui Dumnezeu au venit să-l învețe, să-l mângâie și să-l
ocrotească. El fusese învățat despre iubirea lui Dumnezeu manifestată în faptul
că le-a dat oamenilor un Răscumpărător. Toate aceste lecții prețioase îi veneau
acum cu putere în minte. Iosif credea că Dumnezeul părinților săi va fi și
Dumnezeul lui. Atunci și acolo el s-a consacrat pe deplin lui Dumnezeu și s-a
rugat ca Păzitorul lui Israel să fie cu el în țara exilului său. Sufletul său a
tresăltat când a luat hotărârea supremă de a se dovedi credincios față de
Dumnezeu - în toate împrejurările să se comporte așa cum se cuvine unui supus
al Împăratului cerului. El avea să-I slujească lui Dumnezeu cu o inimă
neîmpărțită; el avea să dea piept cu încercările și să îndeplinească cu
credincioșie orice îndatorire. Experiența unei singure zile a fost punctul de
cotitură în viața lui Iosif. Nenorocirea ei îngrozitoare l-a schimbat dintr-un
copil răsfățat într-un bărbat stăpân pe sine, curajos și serios. Sosind în
Egipt, Iosif a fost vândut lui Potifar, mai-marele gărzilor împăratului, în a
cărui slujbă a rămas zece ani. Aici el a fost expus unor ispite de un caracter
cu totul ieșit din comun. Se afla aici în mijlocul idolatriei. Închinarea la
zei era însoțită de întreaga pompă împărătească, susținută de bogăția și
cultura celei mai civilizate națiuni din vremea aceea. Cu toate acestea, Iosif
și-a păstrat simplitatea și credincioșia față de Dumnezeu. Pretutindeni în jurul
său erau priveliștile și chemările viciului, dar el era ca unul care nu auzea
și nu vedea nimic. El nu le îngăduia gândurilor lui să zăbovească asupra
subiectelor interzise. Dorința de a le câștiga bunăvoința egiptenilor nu l-a
putut determina să renunțe la principiile lui. Dacă ar fi încercat să facă
acest lucru, atunci el ar fi fost biruit de ispite; dar el nu se rușina de
religia părinților săi și n-a făcut niciun efort pentru a ascunde faptul că era
un adorator al lui Iehova. „Domnul a fost cu Iosif, așa că toate îi mergeau
bine … Stăpânul lui a văzut că Domnul era cu el și că Domnul făcea să-i meargă
bine ori de ce se apuca” (Gen. 39,2.3). Încrederea lui Potifar în Iosif creștea
zi după zi și, în cele din urmă, l-a ridicat la rangul de administrator,
dându-i controlul deplin asupra tuturor averilor sale. „Egipteanul a lăsat pe
mâinile lui Iosif tot ce avea și n-avea altă grijă decât să mănânce și să bea”
(vers. 6). Prosperitatea vizibilă a tot ceea ce se afla în grija sa nu era
rezultatul direct al unei minuni, ci hărnicia, grija și implicarea sa erau
încununate de binecuvântarea divină. Iosif atribuia succesul său bunăvoinței
lui Dumnezeu și chiar idolatrul său stăpân accepta aceasta ca fiind secretul
prosperității sale fără precedent. Totuși această prosperitate n-ar fi putut să
fie obținută fără eforturi statornice și bine chibzuite. Dumnezeu a fost
proslăvit prin credincioșia slujitorului Său. Scopul Său a fost acela ca, în
curăție și cinste, cel ce credea în Dumnezeu să fie într-un contrast izbitor cu
închinătorii la idoli - pentru ca astfel lumina harului ceresc să poată
străluci în mijlocul întunericului păgânismului. Purtarea cuviincioasă și
credincioșia lui Iosif au câștigat inima dregătorului faraonului, care ajunsese
să-l privească mai degrabă ca pe un fiu decât ca pe un sclav. Tânărul a fost
adus în legătură cu oameni de vază, învățați, și astfel a ajuns să aibă o
cunoaștere a științei, a limbilor și a afacerilor, o educație necesară
viitorului prim-ministru al Egiptului. Dar credința și integritatea lui Iosif
aveau să fie puse la probă prin încercări teribile. Soția stăpânului său căuta
să-l ademenească pe tânăr să calce Legea lui Dumnezeu. Până aici, el rămăsese
neatins de stricăciunea care domnea în țara aceea păgână; dar aceste ispite
erau atât de neașteptate, atât de puternice și de seducătoare - cum avea oare
să facă față? Iosif știa foarte bine care aveau să fie consecințele
împotrivirii sale. Pe de o parte erau tăinuirea, favorurile și răsplătirile; pe
de altă parte, dizgrația, închisoarea și poate … moartea. Întreaga sa viață
viitoare depindea de hotărârea unui moment. Va triumfa oare principiul? Îi va
rămâne Iosif totuși credincios lui Dumnezeu? Cu o îngrijorare ce nu se poate
exprima în cuvinte, îngerii priveau la scena aceasta. Răspunsul lui Iosif a dat
pe față puterea principiului religios. El nu va trăda încrederea stăpânului său
de pe pământ și, indiferent de consecințe, el Îi va fi credincios Stăpânului
său din ceruri. Sub privirile cercetătoare ale lui Dumnezeu și ale sfinților
îngeri, mulți își iau libertatea de a face fapte de care n-ar vrea să se facă
vinovați în prezența semenilor lor, dar primul gând al lui Iosif a fost la
Dumnezeu: „Cum aș putea să fac eu un rău atât de mare și să păcătuiesc
împotriva lui Dumnezeu?” (vers. 9). Dacă am avea mereu simțământul că Dumnezeu
vede și aude tot ceea ce facem și spunem, că înregistrează cu credincioșie
cuvintele și faptele noastre și că va trebui să stăm față în față cu toate
acestea, atunci ne-ar fi teamă să păcătuim. Niciun amănunt din comportamentul nostru nu
scapă neobservat. Nu ne putem ascunde căile de Cel Preaînalt. Legile omenești,
uneori destul de severe, sunt adesea călcate fără ca acest lucru să se
descopere și deci fără să se pedepsească. Dar nu așa stau lucrurile și cu Legea
lui Dumnezeu. Întunericul cel mai adânc din miez de noapte nu poate fi
acoperământ pentru cel vinovat. Acesta se poate gândi că este singur, dar
pentru orice faptă există un martor nevăzut. Chiar și motivele inimii sale sunt
deschise cercetării divine. Orice faptă, orice cuvânt și orice gând sunt atât
de clar înregistrate, ca și când în întreaga lume n-ar exista decât o singură
persoană și atenția cerului ar fi îndreptată numai asupra acesteia. Iosif a
suferit pentru integritatea sa, căci cea care l-a ispitit s-a răzbunat, acuzându-l
de o faptă murdară și făcând ca el să fie aruncat în închisoare. Dacă Potifar
ar fi crezut învinuirile soției sale aduse împotriva lui Iosif, atunci tânărul
evreu și-ar fi pierdut viața; dar modestia și cinstea care au caracterizat întotdeauna
comportamentul său au fost dovada nevinovăției sale; și totuși, pentru a salva
reputația familiei stăpânului său, el a fost lăsat pradă ocării și robiei. La
început, Iosif a fost tratat cu mare severitate de către temnicerii săi. Psalmistul
spune: „I-au strâns picioarele în lanțuri, l-au pus în fiare, până la vremea
când s-a întâmplat ce vestise el, și până când l-a încercat Cuvântul Domnului”
(Ps. 105,18.19 - T.M.). Dar adevăratul caracter al lui Iosif a strălucit chiar și
în întunericul închisorii. El și-a păstrat cu strășnicie credința și răbdarea; anii
săi de slujire credincioasă au fost răsplătiți cum nu se poate mai crud, și totuși
aceasta nu l-a amărât și nu l-a descurajat. El avea pacea care venea dintr-o
conștiință curată și și-a încredințat situația în mâna lui Dumnezeu. El nu s-a
mai gândit la nedreptățile care i se făcuseră, ci a uitat durerea sa, căutând
să ușureze necazurile altora. Chiar și în închisoare, el a găsit ceva de făcut.
Dumnezeu îl pregătea în școala durerilor pentru a fi mai mult de folos, iar el
nu s-a dat înapoi de la disciplina care-i era necesară. În închisoare, văzând
roadele opresiunii și ale tiraniei, precum și efectele crimei, el a învățat lecția
dreptății, a împreunei-simțiri și a îndurării, care l-a pregătit să folosească
puterea cu înțelepciune și milă. Încetul cu încetul, Iosif a câștigat
încrederea mai-marelui temniței și, în cele din urmă, i s-au dat în grijă toți
deținuții. Comportarea sa în închisoare, și anume cinstea în viața sa de
fiecare zi și simpatia manifestată față de aceia care se aflau în necaz și
deznădejde, i-a deschis calea pentru prosperitatea și onoarea sa viitoare.
Fiecare rază de lumină pe care o revărsăm asupra altora se întoarce asupra
noastră. Fiecare cuvânt bun și plin de amabilitate adresat celor întristați,
fiecare faptă pe care o facem ca să-i ușurăm pe cei apăsați și fiecare dar pe
care-l oferim celor în nevoi, dacă motivele care le generează sunt sfinte, vor
avea ca rezultat binecuvântări pentru dătător. Mai-marele pitarilor și
mai-marele paharnicilor împăratului fuseseră aruncați în închisoare pentru o
vină oarecare și au ajuns sub mâna lui Iosif. Într-o dimineață, observând că
aceștia sunt foarte triști, s-a interesat cu bunătate de motivele întristării
lor și i s-a spus că fiecare dintre ei avusese câte un vis deosebit, a cărui
semnificație erau foarte doritori s-o cunoască. Nu aparțin oare „tălmăcirile …
lui Dumnezeu?”, spuse Iosif. „Istorisiți-mi dar visele voastre” (Gen. 40,8).
După ce fiecare și-a povestit visul, Iosif le-a descoperit tâlcuirea lor. După
trei zile, paharnicul avea să fie așezat din nou în slujba sa și să pună
paharul în mâna faraonului, ca și mai înainte, dar mai-marele pitarilor avea să
fie dat morții din porunca împăratului. În amândouă cazurile, lucrurile s-au
petrecut așa cum au fost prezise. Purtătorul paharului împărătesc i-a făgăduit
lui Iosif o profundă recunoștință, atât pentru tălmăcirea pozitivă a visului
său, cât și pentru multele fapte de bunăvoință de care se bucurase; acesta,
amintindu-i în modul cel mai mișcător că era ținut în închisoare pe nedrept,
l-a rugat să intervină și să aducă înaintea împăratului cazul său. „Adu-ți
aminte și de mine”, a spus el, „când vei fi fericit și arată, rogu-te, bunătate
față de mine; pune o vorbă bună pentru mine la faraon și scoate-mă din casa
aceasta. Căci am fost luat cu sila din țara evreilor și chiar aici n-am făcut
nimic ca să fiu aruncat în temniță” (vers. 14-15). Mai-marele paharnicilor a
trăit să vadă împlinirea visului în toate amănuntele lui; dar atunci când a
ajuns să se bucure iarăși de bunăvoința împăratului, nu s-a mai gândit deloc la
binefăcătorul lui. Iosif a mai rămas încă doi ani în închisoare. Speranța ce se
aprinsese în inima sa se stinse cu timpul și, la toate celelalte încercări, s-a
adăugat și mușcătura amarnică a nerecunoștinței. Dar o mână dumnezeiască se
pregătea să deschidă porțile temniței. Împăratul Egiptului a avut într-o noapte
două vise, care păreau că se referă la același eveniment și că prevestesc o
mare nenorocire. El nu putea să stabilească însemnătatea lor, dar ele continuau
să-i chinuiască mintea. Magii și înțelepții împărăției sale n-au fost în stare
să i le tălmăcească. Tulburarea și neliniștea împăratului creșteau mereu și
groaza a pus stăpânire pe tot palatul. Agitația aceasta generală i-a reamintit
mai-marelui paharnicilor de împrejurările propriului vis; odată cu aceasta,
și-a adus aminte de Iosif și a fost străpuns de remușcări pentru uitarea și
nerecunoștința sa. De îndată, el ia făcut cunoscut împăratului cum visul său și
al mai-marelui pitarilor fuseseră tălmăcite de un deținut evreu și cum s-au
împlinit cele prezise. A fost umilitor pentru faraon să se întoarcă de la magii
și înțelepții împărăției sale și să ceară sfat de la un străin, și acesta un
sclav, dar era gata să facă lucrul cel mai umilitor dacă prin aceasta ființa sa
tulburată putea găsi odihnă. S-a trimis imediat după Iosif; el s-a dezbrăcat de
hainele sale de închisoare, s-a ras deoarece părul îi crescuse mult în timpul
cât a fost în dizgrație, ținut în temniță. Apoi a fost dus înaintea
împăratului. „Faraonul a zis lui Iosif: Am visat un vis. Nimeni nu l-a putut tălmăci;
și-am aflat că tu tălmăcești un vis, îndată ce l-ai auzit. Iosif a răpuns
faraonului: Nu eu! Dumnezeu este Acela care va da un răpuns faraonului.” (Gen. 41,15.16).
Răpunsul pe care Iosif i l-a dat împăratului dă pe față umilința și credința sa
în Dumnezeu. Cu modestie a respins onoarea - că ar avea în el însuși o înțelepciune
deosebită - „nu eu”, numai Dumnezeu poate explica tainele acestea. Faraonul a început
apoi să-și povestească visele: „Se făcea că stăteam pe malul râlui. Și deodată
șapte vaci grase la trup și frumoase la chip s-au suit din râu și-au început să
pască prin mlașini. După ele s-au suit alte șapte vaci, slabe, foarte urâte la
chip și sfrijite. N-am mai văzut altele așa de urâte în toată țara Egiptului.
Vacile cele sfrijite și slabe au mâncat pe cele șapte vaci dintâi, care erau
grase. Le-au înghițit, fără să se poată cunoaște că intraseră în pântecele lor;
ba încă înfățișarea lor era tot așa de urâtă ca mai înainte. Și m-am deșteptat.
Am mai văzut în vis șapte spice pline și frumoase, care creșteau pe același
pai. Ș după ele au răsărit șapte spice goale, slabe, arse de vântul de răsărit.
Spicele slabe au înghițit pe cele șapte spice frumoase. Am spus aceste lucruri
magilor, dar nimeni nu mi le-a putut tălmăci.” „Ce a visat faraonul”, a spus
Iosif, „ înseamnă un singur lucru: Dumnezeu a arătat mai dinainte faraonului ce
are să facă”. Aveau să vină șapte ani de mare belșug. Ogoarele și livezile
aveau să rodească mai mult ca oricând. Iar această perioadă avea să fie urmată
de șapte ani de foamete. „Foametea aceasta care va urma va fi așa de mare, că
nu se va mai cunoaște belșugul din țară.” Repetarea visului era o dovadă atât a
faptului că lucrul acesta era hotărât, cât și a faptului că avea să se
împlinească foarte curând. „Acum”, continuă el, „faraonul să aleagă un om
priceput și înțelept și să-l pună în fruntea țării Egiptului. Faraonul să pună
prefecți în țară, ca să ridice o cincime din roadele Egiptului în timpul celor
șapte ani de belșug. Să se strângă toate bucatele din acești ani buni care au
să vină; să se facă, la îndemnul faraonului, grămezi de grâu, provizii în
cetăți, și să le păzească. Bucatele acestea vor fi provizia țării, pentru cei
șapte ani de foamete, care vor veni în țara Egiptului, pentru ca țara să nu fie
prăpădită de foamete” (Gen. 41,17-36). Tălmăcirea era atât de rezonabilă și
atât de bine închegată, iar planul pe care el l-a recomandat era atât de bun și
de iscusit, încât corectitudinea lui nu mai putea fi pusă la îndoială. Dar cui
i se putea încredința executarea unui asemenea plan? De înțeleapta alegere
depindea chiar scăparea neamului de pieire. Împăratul era tulburat. Pentru un
timp, problema numirii a fost încă în studiu. Prin mijlocirea mai-marelui
paharnicilor, monarhul aflase despre înțelepciunea și iscusința de care dăduse
dovadă Iosif în administrarea închisorii; era evident faptul că el poseda
talente administrative excepționale. Paharnicul, cuprins acum de remușcări, se
strădui să ispășească vechea lui nerecunoștință, recomandându-l cu cea mai mare
căldură pe binefăcătorul său; iar cercetările pe care împăratul le-a făcut în
continuare au dovedit corectitudinea raportului său. În toată împărăția, Iosif
era singurul om dotat cu înțelepciunea care să arate primejdia ce amenința
împărăția și cu pregătirea necesară pentru a-i face față; iar împăratul era
convins că el era cel mai bine calificat să execute planurile pe care le
propusese. Era clar faptul că o putere divină era cu el și că nu era nimeni
printre slujbașii de stat ai împărăției atât de bine calificat ca să conducă
problemele neamului în acest timp de criză. Faptul că era evreu și sclav era de
mică importanță, când în cumpănă era pusă înțelepciunea evidentă și judecata
lui sănătoasă. „Am putea noi oare să găsim un om ca acesta, care să aibă în el
Duhul lui Dumnezeu?” (vers. 38), le spuse împăratul sfetnicilor săi. S-a
hotărât atunci numirea, și lui Iosif i s-a adus la cunoștință vestea uimitoare:
„Fiindcă Dumnezeu ți-a făcut cunoscute toate aceste lucruri, nu este nimeni
atât de priceput și atât de înțelept ca tine. Te pun mai-mare peste casa mea și
tot poporul meu va asculta de poruncile tale. Numai scaunul meu de domnie mă va
ridica mai presus de tine” (vers. 39.40). Împăratul a procedat apoi la
învestirea lui Iosif cu însemnele înaltei sale slujbe. „Faraonul și-a scos
inelul din deget și l-a pus în degetul lui Iosif; l-a îmbrăcat cu haine de in
subțire și i-a pus un lanț de aur la gât. L-a suit în carul care venea după al lui
și strigau înaintea lui: În genunchi!” (vers. 42.43). „L-a pus domn peste casa
lui și dregătorul tuturor averilor lui, ca să lege după plac pe domnitorii lui,
și să învețe pe bătrânii lui înțelepciunea” (Ps. 105,21.22 - T.M.). Din
închisoare, Iosif a fost înălțat domn peste toată țara Egiptului. Era o poziție
de cea mai înaltă cinste, și totuși înconjurată de greutăți și pericole. Nimeni
nu poate să stea pe înălțime și să nu se afle în pericol. După cum furtuna lasă
neatinsă floarea umilă din vale, în timp ce dezrădăcinează copacul falnic din
vârful muntelui, tot astfel aceia care și-au păstrat integritatea atunci când
au trăit o viață umilă pot fi târâți până în adâncul prăpastiei de către
ispitele care însoțesc succesul și onorurile lumești. Dar caracterul lui Iosif
a trecut cu bine încercarea, atât în vreme de necazuri, cât și în timp de
prosperitate. Aceeași credincioșie față de Dumnezeu a manifestat-o atât atunci
când a stat în palatul faraonului, cât și atunci când se afla ca deținut în
temniță. El era și acum un străin într-o țară păgână, despărțit de rudeniile
sale, de închinătorii viului Dumnezeu; dar el credea din toată inima că mâna
divină îi călăuzise pașii. Sprijinindu-se mereu pe Dumnezeu, el își îndeplinea
cu credincioșie răspunderile slujbei sale. Prin Iosif atenția împăratului și a
marilor bărbați ai Egiptului era îndreptată spre adevăratul Dumnezeu și, cu
toate că au rămas mai departe legați de idolatria lor, au învățat totuși să
respecte principiile descoperite în viața și caracterul adoratorului lui
Iehova. Cum a putut fi Iosif în stare să aibă o asemenea tărie de caracter,
cinste și înțelepciune? În anii tinereții sale, el se lăsa condus de datorie
mai degrabă decât de înclinații; integritatea, încrederea simplă, firea sa
aleasă, nobilă, au adus roade în faptele maturității sale. O viață curată și
simplă înlesnise dezvoltarea puternică atât a capacităților fizice, cât și a
celor intelectuale. Relația cu Dumnezeu, intervenția divină, contemplarea și
însușirea marilor adevăruri încredințate înaintașilor săi credincioși au
contribuit la creșterea lui spirituală și la dezvoltarea intelectuală mai mult
decât ar fi putut să o facă orice altceva. Atenția plină de credincioșie acordată
datoriei în orice împrejurare, de la poziția cea mai umilă până la cea mai
onorată, îi educase toate puterile în vederea celor mai înalte funcții. Acela
care trăiește în armonie cu voința Creatorului își asigură dezvoltarea de
caracter cea mai reală și cea mai nobilă. „Frica de Domnul, aceasta este
înțelepciunea; depărtarea de rău este pricepere” (Iov 28,28). Puțini sunt aceia
care își dau seama de influența lucrurilor mici ale vieții asupra dezvoltării
caracterului. De fapt, nimic dintre lucrurile cu care noi avem de-a face nu
este într-adevăr mic. Diferitele împrejurări pe care le întâmpinăm zi de zi
sunt destinate să ne pună la încercare credința și să ne califice pentru
răspunderi mai mari. Prin rămânerea la principii în acțiunile obișnuite ale vieții,
mintea se deprinde să considere cerințele datoriei mai presus de acelea ale
plăcerilor și înclinațiilor firii. Astfel disciplinate, mințile nu vor mai
oscila între bine și rău, asemenea unei trestii bătute de vânt; astfel de
oameni sunt credincioși față de datorie pentru că și-au format deprinderea credincioșiei
și a adevărului. Prin credincioșie în lucrurile mărunte, ei își adună puteri
pentru a fi credincioși în cele mari. Un caracter drept este de o mai mare
valoare decât aurul din Ofir. Fără el, nimeni nu va putea ajunge pe culmile
onoarei. Caracterul însă nu se moștenește. El nu poate fi cumpărat. O înaltă
viață morală și calitățile deosebite ale minții nu sunt rezultatele
întâmplării. Cele mai prețioase daruri sunt fără valoare dacă nu sunt cultivate.
Formarea unui caracter nobil este lucrarea unei vieți întregi și trebuie să fie
rezultatul unei neobosite sârguințe. Dumnezeu ne dă ocaziile; succesul însă
depinde de felul în care ne-am folosit de ele.
28. IOSIF
ȘI FRAȚII SĂI:
Chiar de la începutul anilor de belșug, au
început pregătirile pentru foametea care se apropia. Sub supravegherea lui
Iosif, au fost înălțate depozite imense în principalele locuri din țara
Egiptului și au fost făcute ample aranjamente pentru punerea la adăpost a
surplusului de cereale din recoltele așteptate. Aceleași măsuri s-au aplicat în
tot timpul celor șapte ani de belșug, până când cantitatea de grâu depozitată
nu mai putea fi socotită. Apoi, au început să vină cei șapte ani de secetă,
după cum prevestise Iosif. „În toate țările era foamete; dar în toată țara
Egiptului era pâine. Când a flămânzit, în sfârșit, toată țara Egiptului,
poporul a strigat la Faraon să-i dea pâine. Faraonul a spus tuturor
egiptenilor: Duceți-vă la Iosif și faceți ce vă va spune el. Foametea bântuia
în toată țara. Iosif a deschis toate locurile cu provizii și a vândut grâu
egiptenilor” (Gen. 41,54-56). Foametea s-a extins și în țara Canaanului și a
fost simțită în mod deosebit în acea parte a țării unde locuia Iacov. Auzind de
rezervele abundente făcute de împăratul Egiptului, zece dintre fiii lui Iacov
au plecat într-acolo ca să cumpere grâu. La sosirea lor, au fost îndreptați
spre reprezentantul împăratului și, împreună cu alte persoane care voiau să
cumpere grâu, au venit să se prezinte înaintea cârmuitorului țării. Și ei „s-au
aruncat cu fața la pământ înaintea lui” (Gen. 42,6). „Iosif a cunoscut pe
frații săi, dar ei nu l-au cunoscut” (Gen. 42,8). Numele său evreiesc fusese
schimbat cu unul dat de împărat și nu mai era nicio asemănare între prim-ministrul
Egiptului și tânărul pe care ei îl vânduseră ismaeliților. Când i-a văzut pe
frații săi plecându-se și închinându-se înaintea lui, Iosif și-a adus aminte de
visele sale și scenele din trecut i-au apărut înainte. Cercetând grupul, ochiul
său ager a descoperit că Beniamin nu era cu ei. Să fi căzut oare și el victimă
cruzimii acestor oameni sălbatici? El s-a hotărât să afle adevărul. „Voi
sunteți iscoade”, le-a spus el aspru, „ați venit numai ca să cercetați locurile
slabe ale țării” (vers. 9). „Nu, domnul meu”, au răspuns ei, „robii tăi au
venit să cumpere hrană. Noi toți suntem fiii aceluiași om; suntem oameni de
treabă, robii tăi nu sunt iscoade” (vers. 10.11). El dorea să afle dacă ei mai
au același spirit îngâmfat ca pe vremuri, când era cu ei; și, de asemenea, să
obțină de la ei informații cu privire la căminul lor; el mai știa însă cât de
neadevărate ar fi putut fi declarațiile lor. El a repetat acuzația și ei au
răspuns: „Noi, robii tăi, suntem doisprezece frați, fii ai aceluiași om, din
țara Canaan; și iată, cel mai tânăr este azi cu tatăl nostru, iar unul nu mai
este în viață” (vers. 13). Prefăcându-se că se îndoiește de faptul că ce spun
ei este vrednic de încredere și că îi consideră încă niște iscoade,
guvernatorul declară că-i va pune la încercare, cerându-le să rămână în Egipt,
până când unul dintre ei se va duce să-l aducă pe fratele lor mai tânăr. Dacă
nu erau de acord cu acest lucru, atunci aveau să fie tratați ca iscoade. Dar
fiii lui Iacov nu puteau consimți la un astfel de aranjament, deoarece timpul
necesar pentru a-l aduce la îndeplinire ar fi făcut ca familiile lor să sufere
din lipsă de hrană; și care dintre ei ar fi pornit singur la drum, lăsându-i pe
frații săi în închisoare? Cum ar fi putut acesta să dea ochii cu tatăl său, în
astfel de împrejurări? Se părea că ei aveau ori să fie dați morții, ori să fie
făcuți sclavi; iar dacă Beniamin avea să fie adus, era adus numai ca să
împărtășească soarta lor. De aceea, ei au hotărât să rămână și să sufere mai
degrabă împreună decât să aducă un necaz în plus tatălui lor, prin pierderea și
a singurului fiu care îi mai rămăsese. Astfel, ei au fost aruncați în temniță,
unde au rămas trei zile. În timpul anilor care au trecut de la data când Iosif
a fost despărțit de frații săi, caracterul acestor fii ai lui Iacov se
schimbase. Ei fuseseră invidioși, turbulenți, înșelători, cruzi și răzbunători;
dar acum, când au dat de necaz, sau dovedit a fi neegoiști, strâns uniți și
devotați tatălui lor și, deși erau și ei bărbați în puterea vârstei, supuși
autorității lui. Cele trei zile petrecute în temnița egipteană au fost zile de
amărăciune și necaz, când frații au meditat îndelung asupra păcatelor lor din
trecut. Dacă Beniamin nu putea fi adus, atunci devenea o certitudine faptul că
erau iscoade, dar ei nu aveau nădejde că vor putea câștiga consimțământul
tatălui lor ca Beniamin să plece de lângă el. În cea de-a treia zi, Iosif a
poruncit ca frații să fie aduși înaintea lui. El n-a vrut să-i țină mai mult.
Tatăl său și familiile care erau împreună cu el poate că sufereau deja de
foame. „Faceți lucrul acesta și veți trăi”, a spus el. „Eu mă tem de Dumnezeu!
Dacă sunteți oameni de treabă, să rămână unul din frații voștri închis în
temnița voastră; iar ceilalți plecați, luați grâu ca să vă hrăniți familiile și
aduceți-mi pe fratele vostru cel tânăr, pentru ca vorbele voastre să fie puse
astfel la încercare și să scăpați de moarte” (vers. 18-20). Ei s-au învoit să
accepte această propunere, deși aveau puțină speranță că tatăl lor avea să-l
lase pe Beniamin să vină împreună cu ei. Iosif comunica cu ei prin intermediul
unui translator, iar ei nu bănuiau că mai-marele țării îi înțelegea, de aceea
vorbeau deschis unul cu altul în prezența sa. Ei se condamnau pe ei înșiși
pentru modul în care se purtaseră cu Iosif: „Da; am fost vinovați față de
fratele nostru; căci am văzut neliniștea sufletului lui, când ne ruga, și nu
l-am ascultat. Pentru aceea vine peste noi necazul acesta” (vers. 21,22).
Ruben, care făcuse planul să-l elibereze la Dotan, adăugă: „Nu vă spuneam eu să
nu faceți o astfel de nelegiuire față de băiatul acesta? Dar n-ați ascultat.
Acum, iată că ni se cere socoteală pentru sângele lui” (vers. 22). Ascultând,
Iosif nu și-a mai putut controla emoțiile, de aceea a ieșit afară și a plâns.
Întorcându-se, a poruncit ca Simeon să fie legat în lanțuri în fața lor și să
fie dus din nou în temniță. În comportamentul lor crud față de fratele lor,
Simeon fusese instigatorul, jucând rolul principal, și din cauza aceasta
alegerea a căzut asupra lui. Înainte însă de a îngădui ca frații săi să plece,
Iosif a dat poruncă să li se dea grâu și banii fiecăruia să fie puși în secret
la gura sacului său. Li s-a dat, de asemenea, nutreț pentru animale, ca să aibă
pe drumul de întoarcere spre casă. Pe drum, unul dintre ei, deschizându-și
sacul, a fost surprins să găsească punga cu arginți acolo. Făcând cunoscut și
celorlalți acest lucru, aceștia s-au alarmat și, plini de spaimă, au zis unul
altuia: „Ce ne-a făcut Dumnezeu?” Să fie oare faptul acesta ca un semn bun din
partea lui Dumnezeu sau El a îngăduit să se întâmple astfel, ca să-i
pedepsească pentru păcatele lor și să-I afunde mai mult în necazuri? Ei au
recunoscut faptul că Dumnezeu a văzut păcatele lor și acum îi pedepsea pentru
ele. Iacov aștepta cu nerăbdare întoarcerea fiilor săi și, la sosirea lor,
toată tabăra s-a adunat în jurul lor, când îi povesteau tatălui toate cele
întâmplate. Neliniștea și teama au umplut fiecare inimă. Purtarea mai-marelui
Egiptului părea a cuprinde în sine unele planuri rele, iar temerile lor s-au
confirmat atunci când, deschizându-și sacii, au găsit argintul fiecăruia în
sacul lui. În disperarea sa, bătrânul exclamă: „Voi mă lipsiți de copii; Iosif
nu mai este, Simeon nu mai este și voiți să luați și pe Beniamin. Toate acestea
pe mine mă lovesc.” La aceasta, Ruben a răspuns: „Să-mi omori pe amândoi fiii
mei, dacă nu-ți voi aduce înapoi pe Beniamin; dă-l în mâna mea și ți-l voi
aduce înapoi.” Această vorbire aspră n-a avut darul să-l liniștească pe Iacov. Răspunsul
său a fost: „Fiul meu nu se poate pogorî împreună cu voi; căci fratele lui a
murit, și el a rămas singur; dacă i s-ar întâmpla vreo nenorocire în călătoria
pe care o faceți, cu durere îmi veți pogorî perii mei cei albi în locuința
morților.” Dar seceta continua și, cu trecerea timpului, provizia de grâu care
fusese adusă din Egipt aproape că se isprăvise. Fiii lui Iacov știau foarte
bine că ar fi zadarnic să se întoarcă în Egipt fără Beniamin. Ei aveau puțină
speranță în schimbarea hotărârii tatălui lor și așteptau în tăcere
deznodământul acestei situații. Umbra foamei care se apropia devenea din ce în
ce mai întunecată; pe fețele îngrijorate ale tuturor celor din tabără bătrânul
citi nevoia lor și, în cele din urmă, spuse: „Duceți-vă iarăși și cumpărați-ne
ceva merinde.” Iuda a răspuns: „Omul acela ne-a spus curat: Să nu-mi mai vedeți
fața, dacă fratele vostru nu va fi cu voi. Dacă vrei deci să trimiți pe fratele
nostru cu noi, ne vom pogorî și-ți vom cumpăra merinde. Dar dacă nu vrei să-l trimiți,
nu ne vom pogorî, căci omul acela ne-a spus: Să nu-mi mai vedeți fața, dacă
fratele vostru nu va fi cu voi.” Văzând că hotărârea tatălui său începe să se
clatine, el mai adăugă: „Trimite copilul cu mine, ca să ne sculăm și să plecăm,
și vom trăi și nu vom muri, noi, tu și copiii noștri” și s-a oferit ca zălog
pentru fratele său, fiind pentru totdeauna vinovat dacă nu va izbuti să-l redea
pe Beniamin tatălui său. Iacov nu a mai putut să nu-și dea consimțământul și a
poruncit fiilor săi să se pregătească de călătorie. El le-a poruncit, de
asemenea, să ia niște daruri pentru cârmuitor, din acele lucruri pe care le mai
putea da pământul acela lovit de secetă, și anume „puțin leac alinător și
puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale”, precum și o dublă
cantitate de argint. „Luați și pe fratele vostru”, spuse el, „sculați-vă și
întoarceți-vă la omul acela”. Când fiii săi erau gata de plecare în călătoria
lor nesigură, bătrânul tată se sculă și, ridicându-și mâinile spre ceruri,
rosti rugăciunea: „Dumnezeul Cel Atotputernic să vă facă să căpătați trecere
înaintea omului aceluia și să lase să se întoarcă împreună cu voi pe celălalt
frate al vostru și pe Beniamin! Iar eu, dacă trebuie să fiu lipsit de copiii
mei, lipsit să fiu!” Și ei au călătorit din nou până în Egipt și s-au prezentat
înaintea lui Iosif. Când privirea lui a căzut asupra lui Beniamin, fiul
propriei sale mame, a fost profund mișcat. El și-a ascuns totuși emoția și a
poruncit să fie duși în casa sa și să se facă pregătiri ca să ia masa împreună
cu el. Când erau conduși la palatul guvernatorului, frații s-au îngrijorat
foarte mult, temându-se de faptul că erau chemați să dea socoteală pentru
argintul aflat în sacii lor. Ei gândeau că intenționat fusese pus acolo pentru
a-i da prilejul să-i facă sclavi. În îngrijorarea lor s-au sfătuit cu
administratorul casei, istorisind împrejurările vizitei lor în Egipt; și, ca
dovadă a nevinovăției lor, l-au informat că au adus înapoi argintul găsit în
sacii lor, de asemenea i-au spus că au adus alți arginți pentru a cumpăra
hrană; și au adăugat: „Nu știm cine a pus argintul în sacii noștri” (Gen.
43,22). Omul a răspuns: „Fiți pe pace! Nu vă temeți de nimic. Dumnezeul vostru,
Dumnezeul tatălui vostru, v-a pus pe ascuns o comoară în saci. Argintul vostru
a trecut prin mâinile mele” (vers. 23). Neliniștea lor pieri și, când Simeon,
care fusese eliberat din temniță, li se alătură, ei și-au dat seama că Dumnezeu
era în adevăr milostiv față de ei. Când guvernatorul se întâlni iarăși cu ei,
aceștia i-au prezentat darurile și, cu umilință, „s-au aruncat cu fața la
pământ înaintea lui” (vers. 26). Din nou i-au venit în minte visele pe care le
avusese și, după ce și-a salutat oaspeții, se grăbi să-i întrebe: „Bătrânul
vostru tată, de care ați vorbit, este sănătos? Mai trăiește?” (vers. 27).
„Robul tău, tatăl nostru, este sănătos; trăiește încă” (vers. 28), a fost
răspunsul, însoțit de plecăciuni până la pământ. Apoi privirea i se opri asupra
lui Beniamin și spuse: „Acesta este fratele vostru cel tânăr, despre care
mi-ați vorbit? … Dumnezeu să aibă milă de tine, fiule!” (vers. 29), dar, copleșit
de sentimente de gingășie, n-a mai putut spune nimic. „A intrat degrabă într-o
odaie și a plâns acolo” (vers. 30). Recăpătându-și stăpânirea de sine, el s-a
întors și toți au luat parte la ospăț. După legile castei lor, egiptenilor le
era interzis să stea la masă și să mănânce cu oameni de o altă nație. De aceea,
fiii lui Iacov aveau o masă a lor la o parte, în timp ce guvernatorul, datorită
rangului său înalt, mânca singur, iar egiptenii aveau și ei mesele lor
separate. După ce toți s-au așezat, frații au fost surprinși să constate că
erau așezați într-o ordine desăvârșită, după vârsta lor. Iosif „a pus să le dea
din bucatele care erau înaintea lui; iar Beniamin a căpătat de cinci ori mai
mult decât ceilalți” (vers. 34). Prin acest semn de favoare manifestat față de
Beniamin, el nădăjduia să se convingă dacă fratele mai mic era cumva privit cu
invidia și ura care fuseseră manifestate față de el. Închipuindu-și încă faptul
că Iosif nu le înțelegea limba, frații vorbeau între ei fără sfială; astfel, el
a avut un bun prilej să le cunoască adevăratele sentimente. El dorea să-i mai
pună la probă și, înainte de plecarea lor, a poruncit ca paharul său de argint
din care bea să fie ascuns în sacul celui mai tânăr. Plini de bucurie, ei au
pornit pe drumul de întoarcere spre casă. Simeon și Beniamin erau cu ei,
animalele erau încărcate cu grâu și toți aveau simțământul că au scăpat cu bine
din primejdiile care păreau că îi înconjoară. Dar de-abia au ajuns la periferia
orașului că au fost opriți de administratorul guvernatorului, care le-a pus
mustrătoarea întrebare: „Pentru ce ați răsplătit binele cu rău? De ce ați furat
paharul din care bea domnul meu și de care se slujește pentru ghicit? Rău ați
făcut că v-ați purtat astfel” (Gen. 44,4.5). Se presupunea că acest pahar avea
puterea de a descoperi orice substanță otrăvitoare care ar fi fost pusă în el.
Pe vremea aceea, astfel de pahare aveau o foarte mare valoare, fiind
considerate ca o apărare împotriva uciderii prin otrăvire. La acuzația
administratorului, călătorii au răspuns: „Domnule, pentru ce vorbești astfel?
Să ferească Dumnezeu pe robii tăi să fi săvârșit o asemenea faptă! Iată, noi
ți-am adus din țara Canaanului argintul pe care l-am găsit la gura sacilor
noștri; cum am fi putut să furăm argint sau aur din casa domnului tău? Să moară
acela dintre robii tăi la care se va găsi paharul, și noi înșine să fim robi ai
domnului nostru” (vers. 7-9). „Fie după cuvintele voastre”, a spus
administratorul. „Acela la care se va găsi paharul să fie robul meu; iar voi
veți fi nevinovați” (vers. 10). Căutarea a început imediat. „Îndată și-a
pogorât fiecare sacul la pământ. Fiecare și-a deschis sacul” (vers. 11) și
administratorul a cercetat fiecare sac, începând cu cel al lui Ruben și
luându-i pe fiecare la rând, până la cel mai tânăr. Paharul a fost găsit în
sacul lui Beniamin. Frații și-au sfâșiat hainele în semn de mare nenorocire și
s-au întors cu pas încet în oraș. După jurământul lor, Beniamin era sortit unei
vieți de rob. Ei l-au urmat pe administrator la palat și, găsindu-l pe
guvernator încă acolo, „s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui”. „Ce faptă
ați făcut?” zise el. „Nu știți că un om ca mine are putere să ghicească?”
(vers. 15). Iosif urmărea să scoată de la ei o recunoaștere a păcatului lor. El
nu pretinsese niciodată că are putere să ghicească, dar voia să-i facă să
creadă că el putea citi tainele vieții lor. Iuda a răspuns: „Ce să mai spunem
domnului nostru? Cum să mai vorbim? Cum să ne mai îndreptățim? Dumnezeu a dat
pe față nelegiuirea robilor tăi. Iată-ne robi ai domnului nostru, noi și acela
la care s-a găsit paharul” (vers. 16). „Să mă ferească Dumnezeu să fac așa
ceva!”, a fost răspunsul. „Omul la care s-a găsit paharul va fi robul meu; dar
voi suiți-vă înapoi în pace la tatăl vostru” (vers. 17). În marea lui
disperare, Iuda s-a apropiat de guvernator și a spus: „Te rog, domnul meu, dă
voie robului tău să spună o vorbă domnului meu și să nu te mânii pe robul tău!
Căci tu ești ca Faraonul” (vers. 18). În cuvinte de o elocvență mișcătoare, el
a descris durerea tatălui său din pricina pierderii lui Iosif, precum și
ezitarea lui atunci când a fost să-l lase pe Beniamin să vină cu ei în Egipt,
întrucât el era singurul fiu care îi mai rămăsese de la mama lui, Rahela, pe
care Iacov a iubit-o atât de mult. „Acum”, spuse el, „dacă mă voi întoarce la
robul tău, tatăl meu, fără să avem cu noi băiatul de sufletul căruia este
nedezlipit sufletul lui, el are să moară, când va vedea că băiatul nu este; și robii
tăi vor coborî cu durere în locuința morților bătrânețile robului tău, tatăl nostru.
Căci robul tău s-a pus chezaș pentru copil și a zis tatălui meu: Dacă nu-l voi
aduce înapoi la tine, vinovat să fiu pentru totdeauna față de tatăl meu. Îngăduie dar, te rog, robului tă
să rămână în locul băiatului, ca rob al domnului meu; iar băiatul să se suie înapoi
cu frații săi. Cum mă voi putea sui eu la tatăl meu, dacă băiatul nu este cu
mine? Ah, să nu văd mâhnirea tatălui meu!” (vers. 18-34). Iosif era mulțmit. El
a văzut în frații săi roadele unei adevărate pocăințe. Auzind nobila hotărâre a
lui Iuda, a poruncit ca toți ceilali, în afară de oamenii aceștia, să iasă afară
apoi, plângând tare, el a strigat: „Eu sunt Iosif! Mai trăiește tatăl meu?”
(Gen. 45,3). Frații săi au rămas încremeniți, muți de spaimă și de uimire. Cârmuitorul
Egiptului era fratele lor, Iosif, pe care ei îl invidiaseră și voiseră să-l
ucidă și pe care, în cele din urmă îl vânduseră ca rob! Tot comportamentul lor
rău față de el a trecut pe dinaintea lor. Ei și-au amintit cum îi disprețuiseră visele și cum se străduiseră ca
acestea să nu se împlinească. Și, cu toate acestea, ei ș-au jucat rolul în împlinirea
acestor vise; iar acum, pentru că se aflau cu totul în puterea lui, fără îndoială
că el avea să răzbune tot răul pe care îl
suferise. Văzâdu-le tulburarea, el le spuse cu duioșie: „Apropiați-vă de mine”,
și, în timp ce ei se apropiau, el a continuat: „Eu sunt fratele vostru, Iosif,
pe care l-ați vândut ca să fie dus în Egipt. Acum, nu vă întristați și nu fiți
mâhnițu că m-ați vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viața m-a
trimis Dumnezeu înaintea voastră” (vers. 4.5). Dându-și seama că au suferit
destul pentru cruzimea cu care s-au purtat față de el, plin de noblețe, el a
căutat să le alunge temerile și să ușureze amărăciunea mustrărilor de
conștiință pe care și le făceau. „Iată”, continuă el, „sunt doi ani de când
bântuie foametea în țară; și încă cinci ani nu va fi nici arătură, nici
seceriș. Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră ca să vă rămână sămânța vie în
țară și ca să vă păstreze viața printr-o mare izbăvire. Așa că nu voi m-ați
trimis aici, ci Dumnezeu; El m-a făcut ca un tată al faraonului, stăpân peste
toată casa lui și cârmuitorul întregii țări a Egiptului. Grăbiți-vă de vă suiți
la tatăl meu, și spuneți-i: Așa a vorbit fiul tău Iosif: Dumnezeu m-a pus domn
peste tot Egiptul; pogoară-te la mine și nu zăbovi! Vei locui în ținutul Gosen
și vei fi lângă mine, tu, fiii tăi și fiii fiilor tăi, oile tale și boii tăi și
tot ce este al tău. Acolo te voi hrăni, căci vor mai fi încă cinci ani de
foamete; și astfel nu vei pieri, tu, casa ta și tot ce este al tău. Voi vedeți
cu ochii voștri și fratele meu, Beniamin, vede cu ochii lui că eu însumi vă
vorbesc.” „El s-a aruncat de gâtul fratelui său, Beniamin, și a plâns; și Beniamin
a plâns și el pe gâtul lui. A îmbrățișat, de asemenea, pe toți frații lui, plângând.
După aceea, frații lui au stat de vorbă cu el” (vers. 6-15). Plini de umilință,
ei și-au mărturisit păcatul și i-au cerut iertare. De multă vreme erau chinuiți
de grijă și remușcări, iar acum se bucurau că el era încă în viață. Vestea
despre ceea ce avusese loc a fost dusă în grabă la împărat, care, doritor să-și
manifeste recunoștința față de Iosif, a confirmat invitația făcută de
guvernator familiei sale, zicând: „Tot ce este mai bun în țara Egiptului va fi pentru
voi” (vers. 20). Frații au fost apoi lăsați să plece, după ce au fost din abundență
încărcați cu merinde și care, precum și cu tot ceea ce le era de trebuință
pentru mutarea tuturor familiilor lor și a slujitorilor lor în Egipt. Iosif i-a
dat lui Beniamin daruri mult mai valoroase decât le-a dat celorlalți. Apoi,
temându-se că se va isca vreo ceartă între ei pe drumul spre casă, în clipa în
care erau gata să plece, le-a dat porunca: „Să nu vă certați pe drum” (vers.
24). Fiii lui Iacov s-au întors la tatăl lor cu vestea aducătoare de bucurie:
„Iosif tot mai trăiește și chiar el cârmuiește toată țara Egiptului” (vers.
26). La început, bătrânul a fost copleșit de vestea aceasta; nu putea să creadă
ceea ce auzise; dar, când a văzut șirul cel lung de care și de animale
încărcate și că Beniamin era din nou cu el, a fost convins și, în plinătatea
bucuriei sale, exclamă: „Destul! Fiul meu Iosif tot mai trăiește! Vreau să mă duc
să-l văd înainte de moarte” (vers. 28). Mai rămânea de făcut încă un act de
umilință din partea celor zece frați. Ei i-au mărturisit acum tatălui lor
înșelăciunea și fapta lor crudă, care atâția ani amărâse viața lui și a lor.
Iacov nu-i bănuise de un păcat atât de josnic, dar, văzând că totul luase o
întorsătură în bine, i-a iertat și i-a binecuvântat pe greșiții săi copii. Tatăl
și fiii săi, cu familiile lor, cu turmele și cirezile lor, cu numeroșii lor slujitori,
au pornit curând spre Egipt. Cu inima plină de bucurie, ei și-au continuat
călătoria și, când au ajuns la Beer-Șeba, patriarhul a adus jertfe de mulțumire
și L-a rugat pe Dumnezeu să le dea asigurarea că va merge cu ei. Într-o viziune
de noapte, Cuvântul divin i-a vorbit: „Nu te teme să te pogori în Egipt, căci
acolo te voi face să ajungi un neam mare. Eu Însumi Mă voi pogorî cu tine în
Egipt și Eu Însumi te voi scoate iarăși de acolo” (Gen. 46,3.4). Asigurarea:
„Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam
mare” era plină de însemnătate; lui Avraam îi fusese dată făgăduința că va avea
urmași la fel de numeroși ca stelele cerului, dar până atunci poporul ales
crescuse foarte încet. Iar țara Canaanului nu oferea acum condițiile pentru
dezvoltarea unui astfel de neam, după cum fusese profetizat. Țara se afla în
stăpânirea unor triburi păgâne puternice, care nu aveau să fie deposedate și
nimicite decât după „al patrulea neam”. Dacă urmașii lui Israel aveau să ajungă
aici un popor numeros, atunci ei ar fi trebuit fie să-i alunge pe locuitorii
țării, fie să se împrăștie printre ei. Lucrul dintâi, după planul divin, nu-l
puteau face; iar dacă s-ar fi amestecat cu canaaniții, ar fi fost în pericol să
fie amăgiți și să cadă în idolatrie. Egiptul, însă, oferea condițiile necesare
împlinirii scopului divin. O parte a țării, bine udată și fertilă, le era pusă
la dispoziție, oferindu-le toate posibilitățile pentru creșterea lor rapidă.
Iar antipatia pe care aveau să o întâlnească în Egipt din cauza ocupației lor,
deoarece toți păstorii erau „o urâciune pentru egipteni”, avea să-i facă în
stare să rămână un popor deosebit, aparte, ajutându-i astfel să rămână departe
de idolatria Egiptului. Ajungând în Egipt, grupul s-a dus direct în ținutul
Gosen. Acolo a venit Iosif în carul său oficial, însoțit de o suită princiară.
Strălucirea din jurul său și demnitatea poziției sale au fost uitate; un singur
gând îi umplea mintea, o singură dorință îi mișca inima. Privind la călătorii
care se apropiau, iubirea, ale cărei daruri fuseseră reprimate atât de mulți și
îndelungați ani, nu a mai putut fi nicidecum controlată. El a sărit din carul
său și a alergat înainte pentru a-i ura tatălui său bun venit. „Cum l-a văzut,
s-a aruncat pe gâtul lui și a plâns multă vreme pe gâtul lui. Israel a zis lui
Iosif: Acum pot să mor, fiindcă ți-am văzut fața, și tu tot mai trăiești.”
(vers. 29.30). Iosif i-a luat pe cinci dintre frații săi ca să-i prezinte
împăratului și să primească de la el în dar pământul unde să-și așeze locuința.
Recunoștința față de prim-ministrul său l-ar fi putut face pe monarh să-i
onoreze dându-le slujbe de stat, dar Iosif, credincios adorării lui Iehova, a
căutat să-i salveze pe frații lui de ispitele la care ar fi fost supuși la
curtea păgână; de aceea i-a sfătuit ca, atunci când vor fi întrebați de
împărat, să-i spună în mod deschis adevărata lor ocupație. Fiii lui Iacov au
urmat acest sfat, având grijă, de asemenea, să spună că ei au venit să
locuiască o vreme în țară, nu să rămână acolo, rezervându-și astfel dreptul să
plece atunci când hotărau să facă lucrul acesta. Împăratul le-a hotărât un loc
de locuit, așa cum le-a făgăduit, în „cea mai bună parte a țării”, în ținutul
Gosen. Nu mult după sosirea lor, Iosif l-a dus și pe tatăl său ca să fie
prezentat împăratului. Patriarhul era străin în ceea ce privește comportarea la
curțile împărătești; dar, în mijlocul scenelor mărețe ale naturii, el
comunicase cu un Monarh mult mai puternic; iar acum, conștient de
superioritatea lui, ridică mâinile și îl binecuvântă pe faraon. În cele dintâi
cuvinte adresate lui Iosif, Iacov vorbise ca și cum, odată cu sfârșitul acesta
fericit al îndelungatei lui îngrijorări și amărăciuni, el era gata să moară.
Dar încă șaptesprezece ani aveau să-i mai fie dăruiți în locul acela pașnic din
Gosen. Acești ani au fost într-un contrast fericit cu aceia de dinaintea lor.
În fiii săi, el a văzut dovada unei adevărate pocăințe; el și-a văzut familia
înconjurată de toate condițiile necesare dezvoltării unui mare neam; și
credința sa a înțeles făgăduința cea sigură a așezării lor viitoare în Canaan.
El însuși era înconjurat de toate semnele iubirii și ale favorii pe care prim-ministrul
Egiptului le putea oferi și, fericit fiind în compania fiului său pierdut de
atâta vreme, se îndrepta încetișor, liniștit și împăcat, către mormânt. Simțind
că se apropie moartea, el a trimis după Iosif. Crezând fără urmă de îndoială în
făgăduința lui Dumnezeu cu privire la luarea în stăpânire a Canaanului, el
zise: „Să nu mă îngropi în Egipt. Ci, când mă voi culca lângă părinții mei, să
mă scoți afară din Egipt și să mă îngropi în mormântul lor” (Gen. 47,29.30).
Iosif a promis că așa va face, dar Iacov nu s-a mulțumit numai cu atât; el a
cerut de la Iosif cu jurământ solemn să îl așeze alături de părinții săi, în
peștera de la Macpela. O altă problemă importantă se impunea atenției; fiii lui
Iosif trebuiau să fie așezați în mod oficial printre copiii lui Israel. Iosif,
venind pentru o ultimă întâlnire cu tatăl său, i-a adus cu sine pe Efraim și
Manase. Prin mama lor, acești copii erau legați de cea mai înaltă ierarhie
preoțească a Egiptului, iar poziția tatălui le deschidea căile bogăției și ale
locurilor înalte, dacă ei ar fi ales să se unească cu egiptenii. Cu toate
acestea, dorința lui Iosif a fost ca ei să se unească cu poporul lor. El și-a
manifestat credința în făgăduința legământului, renunțând, în numele fiilor
săi, la toate onorurile pe care le oferea curtea Egiptului pentru un loc
printre desconsideratele seminții de păstori cărora le fuseseră încredințate
cuvintele lui Dumnezeu. Iacov a spus: „Cei doi fii, care ți s-au născut în țara
Egiptului, înainte de venirea mea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim și
Manase vor fi ai mei, ca și Ruben și Simeon” (Gen. 48,5). Ei trebuiau să fie
adoptați ca fii ai săi și să devină căpetenii ale unor seminții separate.
Astfel, unul dintre privilegiile dreptului de întâi născut, pe care Ruben îl
nesocotise și îl pierduse, avea să îi revină lui Iosif, ca o îndoită măsură, în
Israel. Ochii lui Iacov se întunecaseră din cauza vârstei și el nu-și dăduse
seama de prezența tinerilor; dar acum, deslușind formele lor, el a spus: „Cine
sunt aceștia?” După ce i s-a răspuns, el adăugă: „Apropie-i, te rog, de mine,
ca să-I binecuvântez.” Când aceștia s-au apropiat, patriarhul i-a îmbrățișat și
i-a sărutat, punând în mod solemn mâinile asupra capetelor lor, pentru binecuvântare.
Apoi a rostit rugăciunea: „Dumnezeul înaintea căruia au umblat părinții mei,
Avraam și Isaac, Dumnezeul care m-a călăuzit de când m-am născut până în ziua
aceasta, Îngerul care m-a izbăvit de orice rău să binecuvânteze pe copiii
aceștia” (vers. 15.16). Nu mai era acum niciun spirit de încredere în sine,
nicio sprijinire pe puterea sau iscusința omenească. Dumnezeu fusese
păstrătorul și sprijinul său. Nu mai era nicio plângere cu privire la zilele
grele din trecut. Încercările și necazurile acelor zile nu mai erau considerate
lucruri care erau „împotriva” lui. Își amintea decât de mila și bunătatea Sa
plină de iubire, care fuseseră cu el în tot timpul peregrinajului său. Odată
lucrarea binecuvântării încheiată, Iacov i-a dat fiului său o asigurare -
lăsând generațiilor care aveau să vină, prin lungi ani de robie și de necazuri,
această mărturie a credinței sale: „Iată că în curând am să mor! Dar Dumnezeu
va fi cu voi și vă va aduce înapoi în țara părinților voștri” (vers. 21). În
cele din urmă, toți fiii lui Iacov s-au strâns în jurul patului său de moarte.
Iacov i-a chemat pe fiii săi și le-a zis: „Strângeți-vă și ascultați, fii ai lui
Iacov! Ascultați pe tatăl vostru Israel! … și vă voi vesti ce vi se va întâmpla
în vremurile care vor veni” (Gen. 49,1.2). Adesea, foarte îngrijorat, el se gândise
la viitorul lor și se străduise să-și zugrăvească sieși istoria diferitelor seminții.
Acum, când copiii săi așteptau să primească ultima sa binecuvântare, Spiritul
Inspirației a venit asupra sa și înaintea lui se desfășura, într-o viziune
profetică, viitorul urmașilor săi. Unul după altul, au fost amintite numele
fiilor săi, a fost descris caracterul fiecăruia dintre ei, iar istoria viitoare
a seminției a fost înfățișată pe scurt: „Ruben, tu, întâiul meu născut,/ Puterea
mea și pârga tăriei mele,/ Întâiul în vrednicie și întâiul în putere” (vers.
3). Astfel a zugrăvit tatăl ceea ce ar fi trebuit să fie poziția lui Ruben,
fiul său întâi născut; dar păcatul său dureros de neplăcut de la Migdal-Eder
l-a făcut nevrednic de binecuvântarea dreptului de întâi născut. Și Iacov
continuă: „Năvalnic ca apele,/ Tu nu vei mai avea întâietatea” (vers. 4). Preoția
a fost partea care i-a fost dată lui Levi; împărăția și făgăduința mesianică,
lui Iuda și o dublă parte din moștenire, lui Iosif. Seminția lui Ruben nu s-a
ridicat niciodată la o poziție mai înaltă în Israel, ea nu a fost atât de
numeroasă ca cea a lui Iuda sau Dan și a fost cea dintâi care a fost dusă în captivitate.
Imediat după Ruben, ca vârstă, veneau Simeon și Levi. Ei fuseseră uniți în cruzimea
lor față de sihemiți și fuseseră, de asemenea, cei mai vinovați în vinderea lui
Iosif. Cu privire la ei, Iacov a declarat: „Îi voi împărți în Iacov/ Și-i voi risipi
în Israel” (vers. 7). Cu prilejul numărătorii din Israel, chiar înainte de
intrarea în Canaan, Simeon era seminția cea mai puțin numeroasă. Moise, în
binecuvântarea lui de pe urmă, nu a făcut nicio referire la Simeon. În planul
așezării în Canaan, această seminție a primit numai o mică parte din ceea ce
i-a revenit lui Iuda, iar familiile care au devenit puternice mai târziu au
format diferite colonii și s-au așezat în locuri care se aflau în afara
hotarelor țării sfinte. De asemenea, Levi n-a primit nicio moștenire, cu
excepția a patruzeci și opt de cetăți, împrăștiate în diferite părți ale țării.
În cazul acestei seminții, totuși credincioșia față de Iehova, atunci când
celelalte seminții au apostat, i-a asigurat numirea în serviciile cele sfinte
de la sanctuar și, în acest fel, blestemul a fost schimbat în binecuvântare. Binecuvântările
cele mai de seamă ale dreptului de întâi născut au fost transferate asupra lui
Iuda. Semnificația numelui - care înseamnă laudă – este înfățișată în istoria
profetică a acestei seminții: „Iudo, tu vei primi laudele fraților tăi;/ Mâna
ta va apuca de ceafă pe vrăjmașii tăi./ Fiii tatălui tău se vor închina până la
pământ înaintea ta./ Iuda este un pui de leu./ Tu te-ai întors de la măcel,
fiule!/ Iuda își pleacă genunchii, se culcă întocmai ca un leu,/ Ca o leoaică:
cine-l va scula?/ Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda,/ Nici toiagul de
cârmuire dintre picioarele lui,/ Până va veni Șilo,/ Și de El vor asculta
popoarele” (vers. 8-10). Leul, regele pădurii, este un simbol potrivit al
acestei seminții din care au ieșit David și Fiul lui David, Șilo, adevăratul
„Leu din seminția lui Iuda”, căruia I se vor închina, în cele din urmă, toate
puterile și Îi vor aduce închinare toate popoarele. Pentru cea mai mare parte
dintre fiii săi, Iacov a profetizat un viitor prosper. În cele din urmă, a
ajuns la Iosif, și inima tatălui s-a revărsat, cerând binecuvântări peste
„capul domnului fraților săi”: „Iosif este vlăstarul unui pom roditor,/ Vlăstarul
unui pom roditor sădit lângă un izvor;/ Ramurile lui se înalță deasupra
zidului./ Arcașii l-au ațâțat, au aruncat săgeți/ Și l-au urmărit cu ura lor./ Dar
arcul lui a rămas tare,/Și mâinile lui au fost întărite/De mâinile Puternicului
lui Iacov;/ Și a ajuns astfel păstorul,
stânca lui Israel./ Aceasta este lucrarea Dumnezeului tatălui tău, care te va
ajuta;/ Aceasta este lucrarea Celui Atotputernic, care te va binecuvânta/ Cu
binecuvântările cerurilor de sus,/ Cu binecuvântările apelor de jos,/ Cu
binecuvântările țâțelor și ale pântecelui mamei./ Binecuvântările tatălui tău/ Întrec
binecuvântările părinților mei și se înalță/ Până în creștetul dealurilor
veșnice;/ Ele să vină peste capul lui Iosif,/ Peste creștetul capului domnului
fraților săi!” (vers. 22-26). Iacov a fost întotdeauna un om de o profundă și
înflăcărată afecțiune; iubirea sa pentru fiii săi era puternică și gingașă, iar
mărturia sa de pe patul de moarte, pentru ei, nu a fost expresia părtinirii sau
a resentimentelor. El îi iertase pe toți și i-a iubit până la sfârșit. Gingășia
sa părintească n-a putut găsi expresie decât în cuvinte de încurajare și de
speranță; dar puterea lui Dumnezeu se odihnea asupra lui și, sub influența
Inspirației, el a fost constrâns să declare adevărul, oricât de dureros ar fi
fost lucrul acesta. Odată pronunțată ultima binecuvântare, Iacov a repetat
însărcinarea cu privire la locul îngropării sale: „Eu am să fiu adăugat la
poporul meu; deci să mă îngropați împreună cu părinții mei … în peștera din
ogorul Macpela”. „Acolo au îngropat pe Avraam și pe Sara, nevasta lui; acolo au
îngropat pe Isaac și Rebeca, nevasta lui; și acolo am îngropat eu pe Lea”
(vers. 29-31). Astfel, ultimul act al vieții sale a fost acela de a mărturisi
credința sa în făgăduința lui Dumnezeu. Cei din urmă ani ai lui Iacov au venit
ca un amurg de liniște și odihnă după o zi de zbucium și oboseală. Norii se
adunaseră întunecoși deasupra cărării sale, și totuși soarele lui a apus în
seni-nătate și strălucirea cerului i-a iluminat ceasul despărțirii. Scriptura
spune: „Spre seară se va arăta lumina” (Zah. 14,7). „Uită-te bine la cel fără
prihană și privește pe cel fără vicleșug; căci sfârșitul omului acestuia este
pacea” (Ps. 37,37 - T.M.). Iacov păcătuise și a suferit mult. Mulți ani de
trudă, de griji și de necazuri fuseseră partea lui, din ziua când marele lui
păcat l-a forțat să fugă din corturile tatălui său. Un fugar fără casă,
despărțit de mama sa, pe care nu avea s-o mai vadă niciodată; muncind din greu
șapte ani pentru aceea pe care o iubea, numai pentru a fi înșelat în mod
josnic; trudind douăzeci de ani în slujba unei rude lacome și apucătoare;
văzând cum îi sporește averea și îi cresc copiii în jurul său, dar aflând
puțină bucurie în familia sa, mereu în ceartă și dezbinată; amărât din cauza
ocării suferite de fiica sa și a răzbunării fraților ei, de moartea Rahelei, de
nelegiuirea împotriva firii săvârșite de Ruben, de păcatul lui Iuda, de cruda
înșelăciune și de răutatea date pe față în dreptul lui Iosif. Cât de lungă și
de întunecată este lista relelor date la iveală! Astfel, el a cules unul după
altul roadele acelei dintâi fapte rele. Mereu și mereu a văzut repetându-se
printre fiii săi păcatele de care el însuși se făcuse vinovat. Dar, oricât de
amară fusese lecția, ea și-a atins scopul. Mustrarea, deși dureroasă, adusese
totuși „roada dătătoare de pace a neprihănirii” (Evr. 12,11 u.p.). Inspirația a
înregistrat cu credincioșie greșelile oamenilor buni, ale acelora care au fost
distinși prin favoarea făcută lor de Dumnezeu; într-adevăr, greșelile lor sunt
prezentate mai amănunțit decât virtuțile lor. Acesta a fost și a rămas un
subiect de uimire pentru mulți și a dat și mai dă încă celor necredincioși
ocazia de a lua Biblia în derâdere. Dar lucrul acesta este una dintre dovezile
cele mai puternice în favoarea adevărului prezentat în Scripturi, și anume că
faptele nu sunt acoperite și păcatele personajelor de seamă ale ei nu sunt
trecute cu vederea. Mintea oamenilor este atât de mult stăpânită de
prejudecăți, încât nu este cu putință ca istoria scrisă de oameni să fie cu totul
imparțială. Dacă Biblia ar fi fost scrisă de persoane neinspirate, atunci fără
îndoială că ea ar fi înfățișat caracterul persoanelor onorate de ea într-o
lumină mult mai elogioasă. Dar așa cum este, noi avem în ea un raport corect al
experiențelor lor. Oamenii care au fost onorați de Dumnezeu și cărora El le-a
încredințat mari răspunderi au fost adesea biruiți de ispite și au păcătuit, la
fel cum și noi astăzi ne luptăm, ne clătinăm și adesea cădem în greșeli. Viața
lor, cu toate greșelile și faptele lor nevrednice, este descoperită înaintea
noastră, atât pentru încurajarea noastră, cât și pentru avertizarea noastră.
Dacă ei ar fi fost înfățișați fără nicio greșeală, noi, cu natura noastră
păcătoasă, am fi ajuns la disperare cu greșelile și abaterile noastre. Dar,
văzând cum alții s-au luptat și au trecut prin descurajări la fel ca ale
noastre, cum au fost înfrânți de ispite ca și noi, și totuși s-au îmbărbătat
iarăși și au biruit prin harul lui Dumnezeu, și noi suntem încurajați în
alergarea noastră după neprihănire. După cum și ei, deși uneori erau dați
înapoi, au recâștigat locul unde fuseseră mai înainte și au fost binecuvântați
de Dumnezeu, tot astfel și noi putem fi biruitori în puterea lui Hristos. Pe de
altă parte, raportul vieții lor poate sluji ca o avertizare pentru noi. El
arată că Dumnezeu nu îl va socoti nevinovat pe cel vinovat. El vede păcatul
chiar și în oamenii privilegiați și se poartă cu ei chiar mai sever decât cu
aceia care au mai puțină lumină și răspundere. După înmormântarea lui Iacov,
teama a pus din nou stăpânire pe inimile fraților lui Iosif. Cu toată bunătatea
pe care el a manifestat-o față de ei, conștiența vinovăției i-a făcut
neîncrezători și bănuitori. Poate că el nu făcuse altceva decât să-și amâne
răzbunarea, din considerație pentru tatăl lor și acum avea să le aplice
pedeapsa mult amânată pentru fărădelegea lor. Ei n-au îndrăznit să vină
personal înaintea lui, dar i-au trimis un mesaj: „Tatăl tău a dat porunca
aceasta înainte de moarte: Așa să vorbiți lui Iosif: Oh! Iartă nelegiuirea
fraților tăi și păcatul lor, căci ți-au făcut rău! Iartă acum păcatul robilor
Dumnezeului tatălui tău!” (Gen. 50,16.17). Acest mesaj l-a mișcat până la
lacrimi pe Iosif și, încurajați de lucrul acesta, frații săi au venit și s-au aruncat
la pământ înaintea lui și au zis: „Suntem robii tăi.” Iubirea lui Iosif față de
frații săi era profundă și neegoistă și a fost îndurerat la gândul că ei îl considerau
capabil să nutrească un spirit de răzbunare. „Fiți fără teamă”, a spus el,
„căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreșit, v-ați gândit să-mi
faceți rău; dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se
vede astăzi, și anume să scape viața unui popor în mare număr. Fiți dar fără
teamă, căci eu vă voi hrăni, pe voi și pe copiii voștri” (vers. 19-21). Viața
lui Iosif este o ilustrare a vieții lui Hristos. Invidia a fost aceea care i-a determinat
pe frații lui Iosif să-l vândă ca sclav; ei nădăjduiau să-l împiedice astfel să
ajungă mai mare decât ei. Și când a fost dus în Egipt, lor le plăcea să creadă
că nu aveau să mai fie necăjiți cu visele lui și că au înlăturat toate posibilitățile
ca ele să se împlinească. Dar acțiunile lor au fost anihilate de Dumnezeu,
făcând să aibă loc chiar lucrul pe care ei doreau să-l împiedice. Tot astfel,
și preoții și mai-marii iudeilor erau invidioși pe Hristos, temânduse de faptul
că El va îndepărta atenția poporului de la ei. L-au omorât pentru a-L împiedica
să devină împărat, dar, în felul acesta, ei au făcut să aibă loc tocmai ceea ce
nu doreau. Iosif, din rob al Egiptului, a devenit un salvator pentru familia
tatălui său, și totuși faptul acesta nu i-a absolvit de vină pe frații săi. La
fel, crucificarea lui Hristos de către vrăjmașii Săi L-a făcut Răscumpărătorul
omenirii, Mântuitorul neamului omenesc căzut, Cârmuitorul întregii lumi; dar
crima ucigașilor Săi a fost tot atât de urâtă ca și când mâna providenței lui Dumnezeu
nu ar fi avut sub control evenimentele, ca ele să fie spre slava Sa și binele
omului. După cum Iosif a fost vândut păgânilor de către propriii frați, la fel
și Hristos a fot vândut în mâinile celor mai înverșunați vrăjmași ai Săi de
către unul dintre ucenicii Săi. Lui Iosif i-au fost aduse acuzații neadevărate
și a fost aruncat în temniță datorită virtuții sale; tot așa și Hristos a fost
disprețuit și respins pentru că viața Lui neprihănită și plină de lepădare de
sine a fost o mustrare pentru păcat. Cu toate că nu se făcea vinovat de niciun
rău, el a fost condamnat pe temeiul unor mărturii mincinoase. Iar răbdarea și
blândețea lui Iosif, date pe față în timp de nedreptate și de opresiune,
bucuria lui de a ierta și nobila bunăvoință față de comportarea nenaturală a
fraților săi reprezintă răbdarea Mântuitorului, care nu S-a plâns în fața
răutății și a necuviinței oamenilor răi, și iertarea Sa, acordată nu numai
ucigașilor Săi, ci tuturor acelora care vin la El, mărturisindu-și păcatele și
căutând iertare. Iosif a mai trăit cincizeci și cinci de ani după moartea
tatălui său. El a trăit să-i vadă „pe fiii lui Efraim până la al treilea neam;
și fiii lui Machir, fiul lui Manase, s-au născut pe genunchii lui” (vers.
22-23). El a fost martor la creșterea și prosperitatea poporului său și, în
toți acești ani, credința sa în faptul că Dumnezeu va readuce pe Israel în Țara
Făgăduinței a fost nezdruncinată. Când a simțit că i se apropie sfârșitul, el
și-a chemat rudele în jurul său. Oricât de onorat fusese în țara faraonului,
Egiptul nu era pentru el decât locul exilului său; ultimul act al vieții sale
urma să arate că el și-a legat soarta de Israel. Ultimele lui cuvinte au fost:
„Dumnezeu vă va cerceta și vă va face să vă suiți din țara aceasta în țara pe
care a jurat că o va da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov” (vers. 24). Și el
luă un jurământ solemn din partea copiilor lui Israel că îi vor duce oasele cu
ei, în țara Canaanului. „Iosif a murit în vârstă de o sută zece ani. L-au
îmbălsămat și l-au pus într-un sicriu în Egipt” (vers. 26). Iar în decursul
veacurilor de trudă care au urmat, acel sicriu, un aducător aminte al
cuvintelor rostite de Iosif pe patul de moarte, a stat ca mărturie pentru
Israel că ei erau numai călători în Egipt și i-a îndemnat să-și păstreze nădejdea
ațintită asupra Țării Făgăduinței, pentru că timpul eliberării avea să vină cu
siguranță.
