SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE - NOUL TESTAMENT! PARTEA A ȘASEA.

 

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE - NOUL TESTAMENT! PARTEA A ȘASEA

6. Cartea biblică numărul 45 - Romani:

 Scriitorul: Pavel; Locul scrierii: Corint; Data încheierii scrierii: aprox. 56 d.H..

 În cartea Faptele am văzut că Pavel, care mai înainte îi persecutase cu violenţă pe creştinii iudei, a devenit un apostol zelos al lui Hristos în folosul neamurilor. Scrisoarea/Epistola către romani este prima dintre cele 14 cărţi biblice scrise sub inspirația Duhului Sfânt de acest fost fariseu, care a devenit un slujitor fidel al lui Dumnezeu. Când a scris cartea Romani, Pavel făcuse deja două călătorii lungi de predicare şi o începuse de mult timp pe a treia. El scrisese cinci scrisori inspirate: două către tesaloniceni, una către galateni şi două către corinteni. Totuşi, pare potrivit că scrisoarea către romani le precedă în Bibliile actuale pe celelalte, întrucât ea vorbeşte pe larg despre noua egalitate dintre iudei şi neiudei, cele două grupuri cărora le-a predicat Pavel. Ea explică schimbarea ce a avut loc în ce priveşte relaţiile lui Dumnezeu cu poporul său şi arată că Scripturile ebraice/Vechiul Testament inspirate preziseseră de mult timp că vestea bună avea să le fie proclamată şi neiudeilor. Folosindu-l pe Terţiu ca secretar, Pavel îmbină o argumentare rapidă cu un număr impresionant de citate din Scripturile ebraice în una dintre cele mai convingătoare cărţi ale Scripturilor greceşti creştine/Noul Testament. Folosind un limbaj deosebit de frumos, el analizează problemele apărute în bisericile creştine din secolul I, care erau alcătuite din iudei şi greci. Aveau iudeii întâietate fiindcă erau descendenţii lui Avraam? Aveau dreptul creştinii maturi, care nu mai respectau Legea mozaică, să-i poticnească pe fraţii iudei mai slabi, ce ţineau încă la vechile obiceiuri? În această scrisoare, Pavel a arătat cu claritate că iudeii şi neiudeii erau egali înaintea lui Dumnezeu şi că oamenii sunt declaraţi drepţi/neprihăniți nu prin intermediul Legii mozaice, ci prin credinţa în Iisus Hristos şi datorită harului lui Dumnezeu. În acelaşi timp, Dumnezeu le cere creştinilor să manifeste o supunere potrivită faţă de diferitele autorităţi sub care se află. Cum a luat fiinţă biserica din Roma? În acest oraş exista o mare comunitate de iudei încă din 63 î.H., când Pompei cucerise Ierusalimul. În Faptele 2:10 se spune că, la Penticosta din anul 33 (după unii teologi), unii dintre aceşti iudei se aflau în Ierusalim, când au auzit predicându-se vestea bună. Aceşti vizitatori care s-au convertit au rămas în Ierusalim pentru a fi instruiţi de apostoli. Mai târziu, iudeii care veniseră de la Roma s-au întors fără îndoială acasă, unii dintre ei probabil când în Ierusalim au început persecuţiile (Fap. 2:41-47; 8:1, 4). În plus, pe timpul acela oamenii călătoreau mult, iar aceasta poate explica de ce Pavel cunoştea îndeaproape atât de mulţi membri ai bisericii din Roma, dintre care unii este posibil să fi auzit vestea bună în urma predicării lui Pavel în Grecia sau în Asia. Primele informaţii demne de încredere despre biserica din Roma se găsesc în scrisoarea lui Pavel. De aici reiese clar că această biserică era alcătuită din creştini iudei şi neiudei şi că zelul lor era demn de laudă. Pavel le spune: „În toată lumea se vorbeşte despre credinţa voastră” şi „ascultarea voastră este cunoscută de toţi” (Rom. 1:8; 16:19). Suetonius, istoric din secolul al II-lea, consemnează că, în timpul domniei lui Claudiu (41-54), iudeii au fost alungaţi din Roma. Mai târziu însă, ei s-au întors, după cum arată prezenţa în acest oraş a lui Aquila şi a Priscilei. Aceştia erau iudei şi părăsiseră Roma în urma decretului dat de Claudius, iar Pavel îi întâlnise în Corint. Dar, când Pavel a scris bisericii din Roma, Aquila şi Priscila se aflau din nou acolo (Fap. 18:2; Rom. 16:3). Autenticitatea scrisorii/epistolei către romani nu poate fi contestată. Aşa cum reiese din introducere, „Pavel, rob al lui Iisus Hristos, chemat să fie apostol” scrie „către toţi cei iubiţi de Dumnezeu din Roma, chemaţi să fie sfinţi” (Rom. 1:1, 7). Mărturiile extrabiblice care atestă această carte se numără printre cele mai vechi dovezi ce susţin Scripturile greceşti creştine. Petru a folosit atât de multe expresii asemănătoare în prima sa scrisoare, redactată probabil şase sau opt ani mai târziu, încât mulţi biblişti cred că el trebuie să fi văzut o copie a scrisorii către romani. Această scrisoare era considerată în mod cert ca făcând parte dintre scrierile lui Pavel şi a fost citată ca atare de Clement din Roma, Policarp din Smirna şi Ignatie din Antiohia, care au trăit la sfârşitul secolului I şi începutul secolului al II-lea. Scrisoarea către romani, împreună cu alte opt scrisori ale lui Pavel, se găseşte într-un codex numit Papirusul Chester Beatty nr. 2 (P46). Cu privire la acest vechi codex, Sir Frederic Kenyon a scris: „Prin urmare, acesta este un manuscris aproape complet al epistolelor lui Pavel, scris, după cât se pare, pe la începutul secolului al III-lea”. Papirusurile biblice greceşti Chester Beatty sunt mai vechi decât bine-cunoscutele manuscrise Sinaiticus şi Vaticanus nr. 1209, ambele din secolul al IV-lea. Şi acestea conţin scrisoarea către romani. Unde şi când a fost redactată scrisoarea către romani? Comentatorii biblici sunt de acord că ea a fost scrisă în Grecia, foarte probabil în Corint, unde Pavel a făcut o vizită de câteva luni, spre sfârşitul celei de-a treia călătorii misionare. Şi dovezile interne indică spre Corint. Scrisoarea a fost redactată în casa lui Gaius, care era membru al bisericii locale. Pavel le-o recomandă fraţilor pe Fivi, din biserica vecină, aflată în Chencrea, port maritim al Corintului. Se pare că Fivi a dus această scrisoare la Roma (Rom. 16:1, 23; 1 Cor. 1:14). În Romani 15:23, Pavel a scris: „În aceste regiuni nu mai am niciun teritoriu în care să nu fi ajuns”. Apoi, în versetul următor, el a arătat că intenţiona să-şi extindă lucrarea misionară spre vest, către Spania. El a putut scrie deci aceste cuvinte spre sfârşitul celei de-a treia călătorii misionare, adică la începutul anului 56.

CONŢINUTUL SCRISORII CĂTRE ROMANI:

Dumnezeu este nepărtinitor şi faţă de iudei, şi faţă de neiudei (1:1-2:29): Ce le spune Pavel sub inspiraţie romanilor? În cuvintele sale introductive, el se prezintă drept un apostol ales de Hristos pentru a-i învăţa pe cei dintre neamuri „să asculte cu credinţă”. El îşi exprimă dorinţa fierbinte de a-i vizita pe sfinţii din Roma, ca să se „încurajeze reciproc” şi să le anunţe vestea bună care este „puterea lui Dumnezeu pentru salvarea oricui are credinţă”. Aşa cum fusese scris cu mult timp înainte, cel drept va trăi „prin credinţă” (1:5, 12, 16, 17). Atât iudeii, cât şi grecii, spune Pavel, meritau mânia lui Dumnezeu. Lipsa de pietate a oamenilor este fără scuză, deoarece „calităţile nevăzute (ale lui Dumnezeu) … se văd clar de la crearea lumii” (1:20). Totuşi, neamurile făceau în mod nesăbuit dumnezei din lucrurile create. Dar iudeii nu trebuiau să judece cu asprime neamurile, întrucât şi ei erau vinovaţi de păcate. Ambele grupuri aveau să fie judecate după faptele lor, pentru că Dumnezeu nu este părtinitor. Circumcizia în carne nu era un factor hotărâtor. „Iudeu este cel ce este aşa pe dinăuntru, iar circumcizia lui este aceea a inimii.” (2:29).

Toţi sunt declaraţi drepţi prin credinţă (3:1-4:25): „Care este deci superioritatea iudeului?” Este mare, întrucât iudeilor li s-au încredinţat cuvintele sacre ale lui Dumnezeu. Însă „atât iudeii, cât şi grecii sunt sub păcat” şi niciunul nu este „drept” în ochii lui Dumnezeu. Pentru a dovedi acest lucru, Pavel citează şapte pasaje din Scripturile ebraice (Rom. 3:1, 9-18; Ps.14:1-3; 5:9-T.M.; 140:3-T.M.; 10:7; Prov. 1:16; Is. 59:7, 8; Ps. 36:1-T.M.). Legea dezvăluie starea de păcat a omului, deci „nicio carne nu va fi declarată dreaptă … prin lucrările/faptele legii”. Dar, prin intermediul harului lui Dumnezeu şi al eliberării prin răscumpărare, atât iudeii, cât şi grecii erau declaraţi drepţi „prin credinţă, fără lucrările legii” (Rom. 3:20, 28). Pavel îşi susţine argumentarea dându-l ca exemplu pe Avraam, care a fost considerat drept nu datorită lucrărilor sau circumciziei, ci datorită credinţei sale exemplare. Avraam a devenit astfel nu numai tatăl iudeilor, ci şi al „tuturor celor ce au credinţă” (4:11).

Ei nu mai sunt sclavi ai păcatului, ci ai dreptăţii prin Hristos (5:1-6:23): Printr-un singur om, Adam, a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, „şi astfel moartea s-a extins la toţi oamenii, fiindcă toţi au păcătuit” (5:12). Moartea a domnit de la Adam până la Moise. Când a fost dată Legea prin Moise, păcatul s-a înmulţit, iar moartea a continuat să domnească. Însă harul lui Dumnezeu s-a înmulţit şi mai mult şi, prin ascultarea lui Hristos, mulţi sunt declaraţi drepţi pentru viaţă veşnică. Dar acest lucru nu ne autorizează să trăim în păcat. Cei botezaţi în Hristos trebuie să fie morţi faţă de păcat. Vechea lor personalitate este ţintuită pe cruce, iar ei trăiesc pentru Dumnezeu. Păcatul nu mai domneşte în corpurile lor, ci ei au devenit sclavi ai dreptăţii, pentru sfinţenie. „Plata păcatului este moartea, însă darul pe care îl dă Dumnezeu este viaţa veşnică prin Hristos Iisus, Domnul nostru.” (6:23).

Morţi faţă de Lege, vii prin duh în unitate/părtășie cu Hristos (7:1-8:39): Pavel foloseşte exemplul unei soţii, care este legată de soţul ei cât timp acesta trăieşte, dar care este liberă să se recăsătorească dacă el moare. Apostolul arată astfel că, prin jertfa lui Hristos, creştinii iudei au fost făcuţi morţi faţă de Lege, fiind liberi să devină ai lui Hristos şi să producă rod pentru Dumnezeu. Legea sfântă a scos şi mai mult în evidenţă păcatul, iar păcatul a adus moartea. Păcatul, care locuieşte în corpurile noastre de carne, poartă război împotriva intenţiilor noastre bune. Este aşa cum a spus Pavel: „Nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau este ceea ce practice”. Aşadar, „nu mai sunt eu cel ce face acest lucru, ci păcatul care locuieşte în mine” (7:19, 20). Cine poate salva omul din această stare mizerabilă? Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, le poate da viaţă celor ce îi aparţin lui Hristos! Ei sunt adoptaţi ca fii, sunt declaraţi drepţi, devin moştenitori ai lui Dumnezeu şi comoştenitori cu Hristos şi sunt glorificaţi. Pavel le spune: „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră? Cine ne va separa de iubirea lui Hristos?”. Nimeni! El declară triumfător: „Din toate aceste lucruri ieşim pe deplin victorioşi prin cel ce ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngeri, nici guvernări, nici lucruri prezente, nici lucruri viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime şi nicio altă creaţie nu ne va putea separa de iubirea lui Dumnezeu care este în Hristos Iisus, Domnul nostru.” (8:31, 35, 37-39).

Israel este salvat prin credinţă şi prin îndurarea lui Dumnezeu (9:1-10:21): Pavel simţea „o mare mâhnire” pentru conaţionalii săi israeliţi, dar a recunoscut că nu tot Israelul carnal este cu adevărat „Israel”, fiindcă Dumnezeu are dreptul să aleagă ca fii pe cine vrea. Aşa cum reiese din modul în care s-a purtat Dumnezeu cu faraonul şi din ilustrarea despre olar, „nu depinde de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu, care se îndură” (9:2, 6, 16). El îşi cheamă fiii „nu numai dintre iudei, ci şi dintre neamuri”, aşa cum prezisese Osea cu mult timp înainte (Os. 2:23). Israelul a dat greş pentru că a încercat să câştige favoarea lui Dumnezeu nu „prin credinţă, ci prin lucrări” şi pentru că s-a poticnit în Hristos, „stânca de cădere” (Rom. 9:24, 32, 33). Israeliţii aveau „zel pentru Dumnezeu, dar nu potrivit adevărului”. Hristos este sfârşitul Legii pentru cei care au credinţă în vederea dreptăţii. Cine vrea să obţină salvarea, trebuie să declare public „că Iisus este Domn” şi să creadă „că Dumnezeu l-a sculat din morţi” (10:2, 9). Sunt trimişi predicatori pentru ca oameni din toate neamurile să audă, să creadă şi să cheme numele Domnului Iisus ca să fie salvaţi.

Ilustrarea despre măslin (11:1-36): Datorită harului lui Dumnezeu, a fost aleasă o rămăşiţă din Israelul natural, însă, deoarece majoritatea iudeilor s-au poticnit, „vine salvarea pentru oamenii neamurilor” (11:11). Folosind ilustrarea despre măslin, Pavel arată cum, din cauza lipsei de credinţă a Israelului, au fost altoiţi neiudei. Totuşi, neiudeii nu trebuiau să se bucure pentru că Israelul fusese respins, deoarece, dacă Dumnezeu nu cruţase ramurile naturale infidele, nu avea să cruţe nici ramurile de măslin sălbatic, altoite dintre neamuri.

Înnoirea minţii; autorităţile superioare (12:1-13:14): „Prezentaţi-vă corpurile ca o jertfă vie lui Dumnezeu”, sfătuieşte Pavel. „Nu vă mai conformaţi chipului veacului acestuia, ci transformaţi-vă prin înnoirea minţii voastre.” Nu fiţi trufaşi. Corpul lui Hristos, asemenea corpului uman, are multe mădulare, care îndeplinesc diferite funcţii, însă ele conlucrează în unitate. Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Lăsaţi răzbunarea în seama Domnului. Învingeţi „răul prin bine” (12:2, 21). Fiţi supuşi autorităţilor superioare! Aceasta este o dispoziţie divină. Continuaţi să faceţi binele şi nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii. Salvarea este aproape, „dezbrăcaţi-vă deci de lucrările întunericului” şi „îmbrăcaţi-vă cu armele luminii” (13:12). Să nu umblaţi potrivit dorinţelor cărnii/firii pământești, ci să aveţi o conduită frumoasă.

Primiţi-i cu căldură pe toţi, fără părtinire şi fără să-i judecaţi (14:1-15:33): Fiţi răbdători cu cei care, din cauza unei credinţe slabe, se abţin de la unele alimente sau respectă anumite zile de sărbătoare. De asemenea, nu-i judecaţi pe fraţii voştri şi nu-i poticniţi prin ceea ce mâncaţi sau beţi, deoarece Dumnezeu îl judecă pe fiecare. Urmăriţi pacea şi lucrurile care zidesc şi purtaţi slăbiciunile altora. Apostolul spune: „Tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru instruirea noastră”. Apoi, el citează alte patru pasaje din Scripturile ebraice ca pe o ultimă dovadă că profeţii inspiraţi preziseseră cu mult timp înainte că promisiunile lui Dumnezeu aveau să se extindă la neamuri (Rom. 15:4, 9-12; Ps. 18:49-T.M.; Deut. 32:43; Ps. 117:1-T.M.; Is. 11:1, 10). „Primiţi-vă deci cu căldură unii pe alţii”, îndeamnă Pavel, „aşa cum şi Hristos ne-a primit cu căldură, spre slava lui Dumnezeu” (Rom. 15:7). Pavel îşi exprimă recunoştinţa pentru harul pe care i-l acordase Dumnezeu ca să fie un slujitor public pentru neamuri şi „să îndeplinească lucrarea sfântă a veştii bune a lui Dumnezeu”. El arată că s-a străduit întotdeauna să deschidă noi teritorii, nu să „zidească pe temelia altuia”. Iar lucrarea lui nu se terminase încă, deoarece apostolul intenţiona ca, după ce ducea nişte contribuţii la Ierusalim, să efectueze o lucrare de predicare şi mai mare, până în îndepărtata Spanie. În drumul lui, spera să ducă „binecuvântări bogate din partea lui Hristos” fraţilor săi spirituali din Roma (15:16, 20, 29).

Salutări de încheiere (16:1-27): Pavel le transmite personal salutări la 26 de membri ai bisericii din Roma, care sunt menţionaţi cu numele, precum şi altora. El îi îndeamnă să-i evite pe cei ce cauzau dezbinări şi să fie „înţelepţi cu privire la bine, însă inocenţi cu privire la rău”. Toate lucrurile trebuiau făcute spre gloria/slava lui Dumnezeu „pentru totdeauna, prin Iisus Hristos! Amin!” (16:19, 27).

DE CE ESTE DE FOLOS: Scrisoarea/Epistola către romani prezintă un motiv logic pentru a crede în Dumnezeu, deoarece în ea se spune: „Calităţile sale nevăzute, da, puterea sa eternă şi dumnezeirea sa, se văd clar de la crearea lumii, deoarece sunt percepute prin lucrurile făcute”. Mai mult decât atât, această scrisoare preamăreşte dreptatea lui Dumnezeu şi dezvăluie marea sa îndurare şi marele său har. Acest aspect este adus în atenţia noastră într-un mod minunat prin ilustrarea despre măslin, pe care sunt altoite ramuri de măslin sălbatic în timp ce ramurile naturale sunt tăiate. Reflectând la această severitate şi bunătate a lui Dumnezeu, Pavel exclamă: „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile sale şi cât de necuprinse căile sale!” (1:20; 11:33). În legătură cu acest subiect, scrisoarea către romani explică modul în care avea să se desfăşoare în continuare taina sacră al lui Dumnezeu. În biserica creştină nu mai exista nicio deosebire între iudei şi neiudei, ci oameni din toate neamurile puteau avea parte de harul lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. „La Dumnezeu nu este părtinire.” „Iudeu este cel ce e aşa pe dinăuntru, iar circumcizia lui este aceea a inimii, prin spirit şi nu printr-un cod scris.” „Nu este nicio deosebire între iudeu şi grec, fiindcă peste toţi este acelaşi Domn, care este bogat faţă de toţi cei ce-l cheamă.” Tuturor acestora li se considera ca dreptate credinţa, nu lucrările (2:11, 29; 10:12; 3:28). Sfaturile practice din această scrisoare adresată creştinilor din Roma le sunt de folos în egală măsură şi creştinilor de astăzi, care trebuie să facă faţă unor probleme asemănătoare într-o lume înstrăinată de Dumnezeu. Creştinii sunt îndemnaţi să trăiască „în pace cu toţi oamenii”, inclusiv cu cei din afara bisericii. Orice suflet trebuie „să fie supus autorităţilor superioare”, fiindcă acestea sunt rânduite de Dumnezeu. Autorităţile sunt de temut nu pentru cei ce respectă legea, ci pentru cei ce fac fapte rele. Creştinii trebuie să se supună legii nu numai de frica pedepsei, ci şi datorită conştiinţei creştine. Aşadar, ei trebuie să-şi plătească impozitele, să le dea tuturor ce li se cuvine, să se achite de obligaţii şi să nu datoreze nimănui nimic „decât să se iubească unii pe alţii”. Iubirea este împlinirea Legii (12:17-21; 13:1-10). Pavel scoate în evidenţă importanţa mărturiei publice. În timp ce cu inima se manifestă credinţă pentru dreptate/neprihănire, cu gura se face o declaraţie publică pentru salvare. „Oricine va chema numele Domnului va fi salvat.” Pentru aceasta însă, predicatorii trebuie să meargă şi să „anunţe veşti bune despre lucruri bune”. Vom avea parte de fericire dacă ne vom afla printre aceşti predicatori al căror sunet a ieşit „până la marginile pământului locuit”! (10:13, 15, 18). Când ne pregătim pentru predicare, să încercăm să ne familiarizăm cu Scripturile inspirate la fel ca Pavel, care, în acest pasaj (10:11-21), prezintă o serie de citate din Scripturile ebraice (Is. 28:16; Ioel 2:32; Is. 52:7; 53:1; Ps. 19:4-T.M.; Deut. 32:21; Is. 65:1, 2). El a putut spune pe bună dreptate: „Tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru instruirea noastră, pentru ca prin perseverenţa noastră şi prin mângâierea din Scripturi să avem speranţă” (Rom. 15:4). Sfaturi practice  deosebite sunt date şi cu privire la relaţiile din cadrul bisericii creştine. Toţi membrii acesteia, indiferent de naţionalitate, de rasă sau de poziţia socială, trebuie să-şi înnoiască mintea pentru a-i aduce lui Dumnezeu o slujbă sacră în armonie cu „voinţa sa cea bună, plăcută şi perfectă” (11:17–22; 12:1, 2). Cât de folositoare sunt sfaturile rezonabile date de Pavel în Romani 12:3-16! Aici el îi îndeamnă pe toţi membrii bisericii creştine să cultive zel, umilinţă şi afecţiune tandră unii faţă de alţii. În ultimele capitole, Pavel îi sfătuieşte cu seriozitate pe creştini să fie vigilenţi şi să-i evite pe cei ce provoacă dezbinări, dar vorbeşte totodată despre bucuria şi înviorarea pe care le aduc tovărăşiile curate din cadrul bisericii (16:17-19; 15:7, 32). În calitate de creştini, trebuie să fim permanent atenţi cu privire la relaţiile noastre cu alţii. „Căci Împărăția lui Dumnezeu nu înseamnă mâncare şi băutură, ci înseamnă dreptate, pace şi bucurie cu Duhul Sfânt.” (14:17). De această dreptate, pace şi bucurie au parte în special cei ce sunt „comoştenitori cu Hristos”, care urmează să fie „glorificaţi împreună cu El” în Împărăția cerească și apoi în cea milenară. Să remarcăm, de asemenea, modul în care scrisoarea către romani scoate în evidenţă pasul următor în împlinirea promisiunii făcute în Eden cu privire la Împărăție. Pavel spune: „Dumnezeul care dă pacea îl va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre” (Rom. 8:17; 16:20; Gen. 3:15). Întrucât credem aceste adevăruri importante, să continuăm să ne umplem de bucurie şi de pace şi să avem speranţă din belşug! Să fim hotărâţi să ieşim victorioşi, convinşi fiind că nimic de sus, din ceruri, sau de jos, de pe pământ, da, „nicio altă creaţie nu ne va putea separa de iubirea lui Dumnezeu care este în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8:39; 15:13).