ISTORIA EVREILOR - Partea a doua.

 

ISTORIA EVREILOR - Partea a doua

3.3. Timpurile moderne (sec. XIX-XX):

 Ideea revenirii în Ereţ Israel (Ereţ - ţară) prinde rădăcini şi începe mişcarea de Alia („urcare”, simbolic, Muntele Sion). Moses Montefiore și familia Rotschild se preocupă de sprijinirea emigranţilor şi cumpărarea, pentru ei, de pământuri de la potentaţii otomani şi arabi. Heinrich Graetz scrie prima istorie completă, laică a poporului evreu. La Breslau (Wroclaw) se înfiinţează cel mai important seminar rabinic din estul Europei. În 1860 se înfiinţează, în Franţa, Alianţa Israelită Universală, prima organizaţie europeană, a evreilor care va funcţiona aproape o sută de ani, în scopul susţinerii emancipării conaţionalilor în diverse ţări, inclusiv în România, prin educaţie, acţiuni politice. În 1867 evreii din Imperiul Habsburgic primesc drepturi cetăţeneşti, ca şi celelalte minorităţi naţionale (inclusiv, în Transilvania şi Banat). Urmează emanciparea din Italia. În 1877 îşi începe activitatea Avram Goldfaden, autorul teatrului de limbă idiş. Wilhelm Marr lansează, în 1879, termenul de „antisemit”, afişându-se ca atare. Din 1881 începe emigraţia masivă a evreilor din Europa în S.U.A. şi Palestina - Ereţ Israel. Mişcarea sionistă începe să se facă simţită în Europa, inclusiv România. În S.U.A., apar organizaţiile BILU, Haveve Zion, Hibat Zion. Sionismul va deveni o ideologie şi o mişcare organizată la Congresul de la Basel, din 1897. Theodor (Benjamin) Herzl, jurnalist vienez, prezent la procesul căpitanului Dreyfus (acuzat de spionaj, condamnat şi ulterior reabilitat) din Franţa, devine conducătorul de facto al sioniştilor, până la moartea sa, în 1904. Sionismul capătă diverse orientări: culturală, politică, socialistă, religioasă, dar toate recunosc Ereţ Israel ca patrie a evreilor. Antisemiţii apar în multe ţări europene. În Rusia, din 1904 şi până astăzi circulă faimoasele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului; se îmnulțesc acuzaţiile de „complot mondial”, fie iudeo-masonic, fie iudeo-bolşevic, fie iudeo-masono-bolşevic, toate absurde şi nocive. În Rusia trăiau în 1900, peste 5 milioane evrei, iar în lume  peste 12 milioane. În mai 1903 are loc Pogromul de la Chişinău cu ecouri în întreaga lume. Este o cotitură în atitudinea faţă de violenţele antisemite. În 1905, Albert Einstein elaborează „teoria relativităţii”. Savanţii, ca şi scriitorii evrei se vor face cunoscuţi de-a lungul secolului XX, obţinând şi numeroase  premii Nobel, distincţii academice etc. Amintim aici doar pe Sigmund Freud, părintele psihanalizei. În 1910, Ben Yehuda începe elaborarea limbii ebraice moderne pentru uzul constructorilor viitorului Stat evreu. Până atunci ebraica a fost limba textelor sacre şi a unei literaturi fără largă circulaţie. În timpul primului război mondial, evreii participă la lupte, în cadrul armatelor ţărilor beligerante, numeroşi fiind evreii distinşi cu ordine militare. În 1925 trăiau în lume peste 15 milioane evrei, din care 4 milioane în S.U.A. În domeniul iudaismului se remarcă filozofii Hermann Cohen, Martin Buber, Franz Rosenzweig. În 1921 începe activitatea organizaţiei de ajutorare, Joint Distribution Committee (J.D.C. sau Joint). La Ierusalim este inaugurată Universitatea Ebraică. Cinematografia americană atrage tot mai mulţi artişti şi producători evrei.

4. Cultura și civilizația ebraică:

4.1 Biblia:

 Peste zece secole stau mărturie la alcătuirea Tanah-ului (Biblia ebraică, iar pentru creştini - Vechiul Testament). Ordinea cărţilor nu corespunde cronologiei alcătuirii lor, dar există o anumită unitate determinată de monoteismul consecvent al celor care le-au scris. „Abaterile” unor regi, conducători, grupuri umane de la monoteism sunt expuse fără „menajamente”, iar Cărțile Profeţilor reprezintă partea cea mai dinamică din Tanah (Tora, Neviim, Khetuvim). Forma definitivă a Tanah-ului este datată în sec. II î.H. În sec. XIII-XII î.H. au circulat primele „povestiri” orale, apoi, în anul 1000 î.H. (aprox.) s-a trecut la textele scrise. Cercetătorii Bibliei consideră că, după toate probabilităţile, Cântecul Deborei este cel mai vechi text, preluat după un cântec oral din sec. XIII î.H. În sec. IX-VIII numele Domnului YHWH capătă echivalentul de Eloh-Elohim, de la un nume local. O perioadă au existat două orientări religioase: Iahvismul şi Elohismul, pe care un „scrib” (termen impropriu) le-a unit într-o singură religie, după distrugerea în anul 722 î.H. a Statului Israel şi dispariţia celor zece triburi. În sec. VIII î.H. a fost scris Leviticul, care conţine norme de drept şi morale. Deuteronomul a fost întocmit în anul 621 î.H., conform datelor oferite de cercetători. Cărţile lui Amos, Ozeea, Mika, Iesaiahu (Isaia), Nahum, Abacum au fost alcătuite în sec. VIII-V î.H. Dacă profetul Ieremia (Irmiahu) vorbeşte despre distrugerea Templului (587 î.H.), profeţii Zaharia, Ezdra, Nehemia se referă la reconstruirea Templului şi refacerea rânduielilor în Ierusalim. În sec. IV î.H., au fost scrise Cartea Judecătorilor, a Regilor, Cronicile. În sec. III î.H. au fost scrise Ecleziastul (Kohelet) Cartea lui Daniel, Psalmii atribuiţi regelui David (evident, metaforic), cele mai frumoase texte din literatura biblică, alături de Cântarea Cântărilor. Psalmii cuprind o întreagă istorie a evreilor de la existenţa statală la exil. În anul 100 î.H., evreii şi-au îndeplinit misiunea de a da lumii Biblia. Esenienii şi apoi, creştinii, evrei la începuturi, au adus Noul Testament, nerecunoscut de iudaism, acesta evoluând permanent prin Talmud, Cabala, hasidism. În Biblie primul om se numeşte Adam. În mitologia mesopotamică el era Adapa, căruia i se interzisese să guste fructele celor doi pomi din Rai: „al cunoașterii binelui și răului” şi „al vieţii”. Un alt personaj, Noe are un corespondent mesopotamic în preotul Ut-Napiştim care înfruntă apele de după potop cu o corabie. Vechimea legendei este cu circa 1500 ani mai mare ca povestea lui Noe, deci prin mileniul III î.H., când, în realitate, Tigrul şi Eufratul au ieşit din maluri şi au inundat ținuturile învecinate pe mari suprafeţe. Povestea lui Moise, care, copil fiind a fost salvat într-un coş din nuiele ce plutea pe ape are similitudini cu legenda regelui asirian Sargon I (2400 î.H.). Numele Moise se regăseşte în onomastica egipteană şi feniciană. Decalogul primit de Moise de la Dumnezeu are similitudini cu legile date de regele babilonian Hammurabi în sec. XVIII î.H. În Proverbele lui Solomon se regăsesc „sentinţe” date de faraonul Amenhotep care a domnit cu circa trei secole înainte de Solomon, în Egipt. Toate aceste similitudini şi multe altele dovedesc că Biblia a cuprins într-un tot armonios diverse tradiţii cu care evreii au avut contact. Ne înclinăm încă o dată în faţa acestei preţioase moşteniri.

4.2. Templul din Ierusalim:

 Templul din Ierusalim a fost simbolul existenţei evreilor în antichitate. Era cunoscut de vecini, ca şi de cei care veneau de departe să-l vadă. A fost distrus de două ori, dar al Doilea Templu a fost refăcut în miniatură, împreună cu modelul Vechiului Ierusalim, la scara 1/50, în apropiere de Holyland Hotel. S-au folosit informaţiile din tratatul Midoth al Mişnei, ca şi din descrierile lui Josephus Flavius. De realizarea proiectului s-a ocupat o comisie condusă de arhitectul Michael Avi-Ionah. Primul studiu modern despre Templul din Ierusalim a fost întocmit de doi cercetători francezi, la începutul sec. X, Perrot şi Chipiez. În Talmud se descrie modul cum a fost construit Primul Templu. „Pământul şi cerul răsunau de vuietul lucrărilor ... Păsările cerului soseau în zbor, cercetand dacă lipseşte vreun obiect ... Norii veneau să aducă lucrătorilor răcoare ... Îngerii din cer soseau şi plecau necontenit ...” Construcţia a durat şapte ani şi, după cum spune Talmudul, niciun lucrător nu s-a îmbolnăvit, nu s-a accidentat. Era în vremea regelui Solomon, Templul se afla pe Muntele Moria (unde Avraham a crezut că urmează să-l sacrifice pe Isaac), iar construcţia era în formă de amfiteatru (o influenţă a arhitecturii egiptene). Existau încăperi speciale pentru gărzi, pentru jertfele animale etc. Numai preoţii şi oficialităţile intrau în Templu. Când regele Ieroboam a mai construit temple la Bethel şi Dan, faima construcţiei lui Solomon a început să scadă, apoi urmaşii l-au pângărit cu idoli păgâni. În anul 586, Nabucodonosor, regele babilonienilor a distrus Templul, jefuind podoabele spre a le duce în capitala sa. S-a spus că era o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru necredinţă. Profetul Irmiahu (Ieremia) s-a ocupat de salvarea câtorva obiecte sfinte şi de tabernacolul din vremea lui Moise, ascunzându-le într-o grotă, la Marea Moartă. Ele nu au putut fi găsite de atunci. Plângerea lui Ieremia este dedicată acestui dureros moment. În anul 515 î.H. Zerubabel a reconstruit Templul după modelul original. În anii 175-164 î.H., regele Siriei elinizate, Antiochus Epiphanes a prădat şi a pângărit Templul, consacrându-l zeilor greci. Macabeii l-au refăcut, dar, mai târziu, trupele lui Pompei, Crassus şi regelui Irod l-au jefuit în repetate rânduri. Regele Irod s-a gândit, totuşi, să-l refacă începând din anul 18 î.H., pe acelaşi loc ca şi Templul lui Solomon, însă de proporţii mai mari şi în altă concepţie, cu un turn central, dominant, ornamentaţia fiind împrumutată de la greci (stil corintian). Existau în construcţie „galeriile Torei”, subterane, ca şi porţi spre oraş, spre Palatul Haşmoneilor etc. Josephus Flavius scrie: „Întregul Templu, cu exteriorul lui aurit, era de o strălucire orbitoare. De departe, Templul scăldat în lumină părea un munte acoperit de zăpadă.” Soldaţii lui Titus au distrus acest Templu la numai câţiva ani de la terminarea lucrărilor. Strălucirea marmurei şi aurului a trecut în scrierile înţelepţilor.

4.3. Perioada de aur a evreilor din Spania:

 Perioada ce a urmat cuceririi Sudului Spaniei de către mahomedani a coincis cu o epocă fastă, numită „de aur” pentru evrei. Prin convieţuirea paşnică a arabilor şi evreilor în Spania, au înflorit economia şi cultura, s-au recuperat valori antice ale şcolilor greceşti. Aristotel era la mare cinste în gândirea filozofilor arabi şi învăţaţilor evrei. Ştiinţele naturii, medicina, astronomia, matematica au fost aduse în Europa pe filiera spaniolo-evreo-arabă. Dinastia Omeiazilor, instaurată în anul 950 a stăpânit peste un veac o parte a Spaniei, făcându-şi simţită prezenţa în Occidentul european. Andaluzia, nume arab dat unei provincii spaniole este legată de fondatorul califatului din Cordoba, Abdurahman cel Mare (912-961). Sevilla, Granada, Toledo, Valencia, ş.a. au devenit centre urbanistice şi de cultură, unde găseai vechi băştinaşi, ca şi arabi, evrei, etc. În 915 se naşte, la Cordoba, unul din marii învăţaţi evrei, Chasdai ben Isak ibn Shaprut. A studiat cărţile sfinte, iudaice, scrierile arabe, latine, ca şi medicina. A devenit medicul şi sfetnicul califului Abdurahman, apoi ministru a finanţelor, comerţului, externelor. În faţa pericolului fatimizilor din Africa, Chasdai ibn Shaprut a mijlocit o înţelegere cu Imperiul Bizantin, condus de Constantin VII Porfirogenetul. Cu această ocazie învăţaţi şi medici greci au împărtăşit din tezaurul lor de cunoştinţe, textele fiind traduse în arabă şi latină. Chasdai a reuşit să rezolve şi conflictul califului cu împăratul german Otto I, ca şi cu regina din Navarra. Tot el trimetea daruri academiilor iudaice din Sura şi Pumbedita, din Orient, reprezentantul său fiind fiul Gaonul Saadia, o personalitate a iudaismului. A fost în corespondenţă cu regele hazar, care trecuse la iudaism. El credea că a găsit cele zece triburi pierdute ale Israelului. Regele hazar Josef i-a răspuns explicând modul cum au ales hazarii iudaismul. În 966, cneazul Kievului Sviatoslav a distrus regatul hazar. Chasdai a contribuit la îmbogăţirea literaturii ebraice şi arabe. Evreii aveau, în timpul omeiazilor, o organizare proprie, justiţie proprie (Beit-Din), viaţă comunitară. S-a creat şi un folclor evreo-arab, format din eposuri, legende. Au fost califi care şi-au luat soţii evreice. Urmaşii lui Abdurahman, Hakim II ş.a. au încurajat cultura şi interculturalitatea. Menahem ben Saruk i-a urmat lui Chasdai în pleiada de învăţaţi, apoi Moses ben Henoh. În aprilie 1013, liderul berber Suleiman a distrus, cu triburile sale, califatul din Cordoba. S-au format emirate la Sevilla, Granada, Almeria, Saragossa. Apar noi personalităţi, în rândul evreilor precum Samuel Hanaghid (993-1063) ş.a. Una din soţiile emirului din Granada a fost impresionată citind scrieri ale lui Hanaghid, care în scurt timp a ajuns vizir al emirului. Cunoştea deopotrivă Talmudul şi Coranul, a scris în ebraică şi arabă. Hanaghid a fost timp de 28 de ani vizir în cel mai important emirat al Spaniei maure, Granada. Totodată a fost Şef Rabin, a condus Academia iudaică din Granada, a scris comentarii la Talmud. A purtat corespondenţă cu Gaonul Hai din Babilon şi cu Nissim din Kairuan (Africa de Nord). Hanaghid a mai scris şi poezie ebraică. Fiul său, Josef Hanaghid i-a urmat cu cinste în aceleaşi funcţii. Invidia unor demnitari arabi a condus la provocarea unui progrom antievreiesc în care au pierit însuşi Josef Hanaghid şi circa 1500 de familii. Evreii supravieţuitori s-au refugiat în mare parte în Emiratul Sevillei. În Emiratul Saragossei era cunoscut poetul Chasdai Abu-Fadl. Şef Rabin era vestitul învăţat Bachia ibn Pakuda. În Saragossa a trăit filozoful şi poetul Salomon ben Iuda ibn Gabirol (1020-1058) care a lăsat o operă impresionantă: imnuri religioase, rugăciuni, cântece pentru diverse ocazii şi sărbători. „Izvorul vieţii” este cartea sa de filozofie, care a influenţat şi gândirea Evului Mediu creştin. Creştinii o numeau „Fous vitae” de Avicebron (numele dat lui ibn Gabirol). Tomas d’Aquino, Albertus Magnus, Duus Scottus, Giordano Bruno au „sorbit” din acest Izvor al vieţii. Regatul creştin al Castiliei începe în sec. XI Reconquista, lupta de recucerire a Spaniei, prin impunerea unui tribut emiratelor de Saragossa, Toledo şi Sevilla. Relaţiile Castiliei cu emirii arabi erau mijlocite de evrei în funcţii administrative ori diplomatice. Regele Alfons VI al Castiliei a intrat în conflict cu papa Grigore VII care voia să interzică evreilor ocuparea unor funcţii în statele creştine. Evreii erau protejaţi atât de emirii arabi cât şi de regele creştin al Castiliei. Toledo a fost cucerit de creştini în 1085. Almoravizii au fost chemaţi din Nordul Africii în ajutorul emiratelor arabe, în primul rând al Andaluziei. Evreii erau atât în tabăra regelui creştin, cât şi în rândul musulmanilor. Victoria a fost de partea Semilunei, iar Almoravizii i-au înlocuit pe emirii omeiazi. Evreii au fost în continuare protejaţi; a fost perioada cea mai înfloritoare pentru cultura şi viaţa comunitară a evreilor. În Europa cruciaţii ucideau şi prădau comunităţi evreieşti, în timp ce în Spania părea că vremurile erau altele. La Sevilia trăia învăţatul talmudist Alfasi, la Granada, Iehuda Halevi îşi începea studiile. El a devenit cel mai important poet în literatura ebraică veche. Poate fi considerat un „proto-sionist”, pentru că el repeta versul: „Mă aflu la Apus, iar inima mea este la Răsărit”. Versurile sale amintesc de plângerea lui Ieremia sau de Psalmul 137 - T.M.. A scris tratatul „Kuzari”, un dialog virtual cu regele hazar pentru a demonstra superioritatea credinţei mozaice. Halevi spunea că filozofia greacă dă flori, dar nu rodeşte. El se referea la miezul moral al iudaismului. În 1140, Halevi s-a îndreptat spre Ţara Sfântă. La Alexandria a fost primit cu bucurie de rabinul Aaron ibn Alamani, în Cairo, de rabinul Samuel ibn Mansur. În drumul spre Damasc (ori Ierusalim) urmele lui Halevi au dispărut. Se bănuieşte că a fost ucis de un cruciat ori de un luptător musulman. Se spune că ultimele sale cuvinte au fost: „Sion, mai întrebi tu de păcătoşii pe care i-ai pierdut?” La comemorarea de Tişa Be Av (9 Av) se repetă versuri din Halevi, pe lângă evocarea distrugerii celor două Temple (în 586 î.H. şi 70 d.H.). Contemporani cu Halevi au fost poeţii Moses ibn Esra din Granada (1070-1138) şi Abraham ibn Esra din Toledo (1092-1167), care era şi filozof, astronom, călător în diverse ţări (Anglia, Suedia, Turcia). În timp ce în Europa începea a doua Cruciadă, Almohazii din Nordul Africii, berberi fanatizaţi de un islamism belicos, anticultural au năvălit în Spania, distrugându-i pe Almoravizi. Ura lor s-a îndreptat şi împotriva evreilor, prin masacre, distrugerea sinagogilor, jafuri. Între anii 1146-1148 ei au cucerit Spania maură, iar imperiul lor se întindea din Egipt până la Oceanul Atlantic, fără a aduce nicio contribuţie la civilizaţie, ci numai distrugeri. O parte din evrei au trecut la islamism, desigur formal. Poetul Abraham ibn Esra povestea despre faptul că „nenorocirea vine din Magreb”. La Calatrava, rabinul Jehuda ibn Esra a apărat zidurile cetăţii conducând trupele regelui castilian Alfons VII. Evreii s-au refugiat în Leon, Aragon, Portugalia, Navarra. Celebra sinagoga „Transito” din Toledo a scăpat de dezastru. Din nou diplomaţia era în sarcina evreilor ce ţineau legătura cu aliaţii din Africa şi cu principii creştini din nord contra năvălitorilor Almohazi. Printre evrei erau şi conducători de oşti. Cei care dispuneau de bani suţineau apărarea statelor necucerite de Almohazii invadatori. Regele Alfons al VIII-lea care lupta cu aceştia, a rămas în istorie şi pentru dragostea sa pentru „evreica din Toledo”, numită „La Formosa” (Frumoasa), ceea ce a dus la un pogrom în oraş şi la uciderea nefericitei femei. Feuchtwanger a scris un roman inspirat din acest eveniment. Din oraşul Tudela a plecat celebrul călător Beniamin care a descris numeroasele ţări pe care le-a vizitat între anii 1160-1173, inclusiv zona Dunării de Jos. Cea mai importantă personalitate a „epocii de aur” a fost Moses ben Maimon, numit şi Maimonide, născut în 1135 la Cordoba. A studiat la şcoala lui Alfasi. Năvălirea Almohazilor l-a împiedicat să locuiască în Cordoba, el s-a refugiat în diverse oraşe, dar nu şi-a întrerupt studiile. În 1160 s-a mutat cu familia în Nordul Africii, la Fez, de unde pe un vas a ajuns la Akko, în Palestina. A trecut prin Hebron, Jerusalim, dar situaţia era cu totul instabilă şi s-a oprit în Egipt, la Cairo. Aici a devenit medicul personal al vizirului lui Saladin, sfetnic al acestuia şi a găsit tihna necesară studiului, scrierii, contemplaţiei. Aici a scris în 1190 „Călăuza rătăciţilor” („More Nevuhim”), a comentat Talmudul, redactând Mişna-Tora. Maimonide a reactualizat şi a pus „ordine” în diversele scrieri ale predecesorilor săi, fiind numit „al doilea Moise”. S-a ocupat de medicină, igiena oraşului Cairo, a curţii sultanului Saladin, educaţia populaţiei, a condus comunitatea evreiască din Egipt. „Călăuza rătăciţilor” este citită şi azi cu interes de iubitorii culturii religioase, indiferent de confesiune. Aristotel, Maimonide şi învăţatul arab Averroes sunt consideraţii stâlpi ai gândirii Evului Mediu timpuriu până la modernitate, iluminism, etc. Cu secolul XII se încheie „era de aur” a evreilor spanioli.

5. STUDII DE CAZ: 

5.1. SFÂRȘITUL UNEI EPOCI DE ÎNTUNERIC:

 Lumea în care a trăit Iisus Hristos și apostolii săi era foarte diferită de cea din timpurile redactării Scripturilor ebraice. Cititorii Bibliei care nu cunosc acest lucru poate își imaginează că, de la profetul Maleahi până la evanghelistul Matei, a existat o continuitate socială și religioasă, percepând doar vag ceea ce s-a întâmplat în cei 400 de ani dintre cele două cărți. Maleahi, ultima din Scripturile ebraice (Vechiul Testament) în majoritatea Bibliilor de astăzi (Biblia Ortodoxă se continuă după Maleahi cu o serie de cărți considerate „bune de citit”), se încheie cu descrierea rămășiței Israelului restabilite în patria sa după eliberarea din captivitatea babiloniană. Evreii pioși erau încurajați să aștepte ziua de judecată a lui Dumnezeu, care urma să șteargă din existență lumea domintă de rău și să deschidă calea erei mesianice (Maleahi 4 : 1,2). Pe atunci se afla la putere Persia. Trupele persane, împărțite în patru în Iuda, mențineau pacea și susțineau edictele regale prin forța armelor. Însă ținuturile biblice nu au rămas neschimbate de-a lungul următoarelor 4 secole.Întunericul spiritual și confuzia au început să-și facă simțită prezența. Orientul Apropiat a fost zguduit de violență, de teroare, de oprimare, de mentalități religioase radicale, de filosofii speculative și de șocul cultural. Evanghelia după Matei, - prima carte din Scripturile grecești (Noul Testament) -, a fost redactată într-o epocă diferită. Legiunile romane impuneau Pax Romana, adică pacea romană. Oamenii reverențioși așteptau cu nerăbdare venirea lui Mesia, care să abolească suferința, tirania și sărăcia și să aducă prosperitatea și liniștea. Să examinăm mai îndeaproape societatea iudaică în secolele premergătoare nașterii lui Iisus Hristos.

Viața iudaică în perioada persană: După proclamația lui Cirus ce Mare prin care iudeii erau eliberați din captivitatea babiloniană, un grup de iudei au părăsit Babilonul în anul 537 î.H. Această rămășiță receptivă din punct de vedere spiritual s-a întors într-o țară cu cetăți distruse și cu un pământ devastat. Edomiții, fenicienii, samaritenii, triburi arabe, precum și alții, reduseseră teritoriul cândva spațios al Israelului. Ce-a mai rămas din Iuda și Benianim a devenit provincia Iuda în satrapia persană Abar Nahara (însemnând „Dincolo de râu”). Sub stăpânirea persană, Iuda a cunoscut o „perioadă de expansiune și de creștere a populației”, - conform cu lucrarea „The Cambridge History of Judaism” -. Referitor la Ierusalim, aceeași lucrare adaugă: „Țăranii și pelerinii aduceau daruri, Templul și orașul au ajuns bogate, iar bogăția lor i-a atras pe negustorii și pe artizanii străini”. Chiar dacă perșii erau foarte toleranți în ce privește guvernarea locală și religia, tributul era foarte mare și putea fi plătit numai în metale prețioase. Ultimii ani ai Imperiului Persan au fost foarte tulburi, fiind marcați de răscoalele satrapilor. Mulți iudei s-au angrenat într-o răscoală de-a lungul Coastei Mediteraneene și au fost deportați departe în Nord, în Hircania, la Marea Caspică. Se pare totuși că cea mai mare parte din Iuda nu a fost afectată de pedeapsa aplicată de Persia.

Perioada greacă: În 332 î.H., Alexandru cel Mare a țășnit cu putere spre Orientul Mijlociu, însă chiar înaintea lui se manifestase o preferință pentru importurile grecești. Dându-și seama de valoarea politică a culturii grecești, el și-a propus să elenizeze imperiul său aflat în expansiune. Greaca a devenit limbă internațională. Scurta domnie a lui Alexandru a promovat iubirea pentru sofism, entuziasmul pentru sporturi și aprecierea pentru estetică. Treptat, până și tezaurul religios iudaic a început să cedeze la influența elenismului. După moartea lui Alexandru în 323 î.H., succesorii săi au început să se confrunte în nesfârșite războaie pentru supremație. În timpul regelui egiptean Ptolemeu II Philadelphus (285-246 î.H.) s-a început traducerea Vechiului Testament în limba vorbită de popor, - greaca koine. Această traducere va fi cunoscută sub numele de Septuaginta. Multe versete din această traducere vor fi citate ca atare în Noul Testament. Limba greacă s-a dovedit astfel un mijloc excelent de a transmite raze de lumină într-o lume aflată în haos și în întuneric spiritual! După ce Antiochus IV Epiphanes a devenit regele Siriei și domnitorul Palestinei (175-164 î.H.), iudaismul a fost aproape șters din existență de persecuția promovată de autorități. Sub amenințarea cu moartea, iudeii au fost obligați să-l abandoneze pe Yahwe/Iehova și să le aducă jertfe numai zeităților grecești. În decembrie 168 î.H. s-a construit un altar păgân deasupra marelui altar al lui Yahwe de la templul din Ierusalim și pe el s-au adus jertfe în onoarea lui Zeus din Olimp. Indignați, țărani curajoși și-au unit forțele sub conducerea lui Iuda Macabeul și au dus o luptă aprigă până când au intrat în posesia Ierusalimului. Templul a fost rededicat lui Dumnezeu și, exact după trei ani de la profanarea lui, se aduceau din nou pe el jertfe zilnice. În restul perioadei grecești, membrii comunității evreiești au încercat în mod agresiv să-și extindă teritoriul până la granițele sale de odinioară. Ei și-au folosit în mod barbar proaspăta lor îndemânare militară, forțându-i cu sabia pe vecinii lor păgâni să se convertească. În pofida acestui lucru, modelul grecesc a continuat să domine orașele și satele. În tot acest timp, cei care concurau pentru funcția de mare preot erau, deseori, corupți. Comploturile, asasinatele și intrigile politice le mânjeau poziția. Cu cât spiritul iudeilor era mai nereligios, cu atât mai populare deveneau sporturile grecești. Ce surprinzător era să vezi preoți tineri neglijându-și obligațiile pentru a participa la jocuri! Atleții evrei s-au supus chiar unei intervenții chirurgicale dureroase ca să devină „necircumciși”, pentru a nu se simți stânjeniți atunci când apăreau goi în competițiile cu păgânii!

Schimbări religioase: În primii ani de după exil, iudeii fideli s-au împotrivit amestecului concepțiilor și filozofiilor păgâne cu religia lor, revelată în Scripturile ebraice. Cartea Estera, scrisă după mai bine de 60 de ani de asociere strânsă cu Persia, nu conține nicio urmă de zoroastrism. În plus, nicio influență a acestei religii persane nu se găsește în cărțile Ezra, Neemia sau Maleahi, toate scrise în partea de început a perioadei persane (537-443 î.H.). Însă erudiții consideră că, în a doua jumătate a perioadei persane, mulți iudei au început să-și însușească unele concepții ale închinătorilor lui Ahura Mazda, principala zeitate persană. Acest fapt reiese clar din superstițiile și convingerile populare ale esenienilor. Cuvintele ebraice folosite pentru șacali, pentru alte creaturi din deșert și pentru păsări nocturne au ajuns să fie asociate în mintea iudeilor cu spiritele rele și cu monștrii nocturni din folclorul babilonian și persan. Iudeii au început să privească ideile păgâne într-o altă lumină. Conceptele despre cer, iad, suflet, cuvânt (Logos) și înțelepciune au dobândit semnificații noi. Și, dacă, după cum se învăța atunci, Dumnezeu era atât de departe, încât nu mai putea comunica cu oamenii, el avea nevoie de intermediari. Grecii numeau astfel de spirite intermediare și protectoare demoni (Daimoni). Acceptând ideea că demonii puteau fi buni sau răi, iudeii au ajuns repede sub control demonic. O schimbare constructivă a avut loc în închinarea locală. Curând s-au format sinagogile, locuri unde congregații apropiate de iudei se întruneau pentru a primi educație și a efectua servicii religioase. Când, unde și cum au apărut pentru prima dată sinagogile iudaice nu se cunoaște cu exactitate. Înrucât acestea satisfăceau necesitățile legate de închinare ale iudeilor din locuri îndepărtate atunci când nu puteau merge la templu, se consideră, în general, că sinagogile s-au înființat în timpurile exilice sau postexilice. Semnificativ este faptul că ele s-au dovedit a fi locuri publice excelente pentru ca Iisus și apostolii săi să vestească „bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina sa cea minunată”- 1 Petru 2:9.

Iudaismul a adoptat diferite școli de înțelepciune: În secolul II î.H. au început să-și facă apariția diverse școli de înțelepciune. Acestea nu erau organizații religioase separate. Mai degrabă, ele erau mici asociații de clerici, filozofi, activiști politici iudei care căutau să exercite influență și să țină sub control poporul, toate sub tutela iudaismului. Saducheii, care se implicaseră în politică, erau, în principal, aristocrați bogați, cunoscuți pentru diplomația lor iscusită chiar din timpul ascensiunii Hasmoneilor, la jumătatea secolului II î. H.. Cei mai mulți dintre ei erau preoți, deși unii erau oameni de afaceri și proprietari de pământ. Pe timpul când s-a născut Iisus, majoritatea saducheilor preferau guvernarea romană în Palestina, întrucât considerau că aceasta era mai stabilă și că putea menține status-quoul. O minoritate (irodienii) credea că domnia familiei lui Irod ar corespunde cel mai bine intereselor poporului evreu. În orice caz, saducheii nu doreau ca poporul să ajungă să fie condus de fanatici iudei sau ca altcineva în afară de preoți să supravegheze templul. Convingerile saducheilor erau conservatoare, bazându-se în principal pe interpretarea dată de ei scrierilor lui Moise, și reflectau opoziția lor față de impunătoarea sectă a fariseilor. Saducheii respingeau profețiile din Scripturile ebraice, considerându-le speculații. Ei credeau că părțile istorice, poetice și proverbiale din Biblie sunt neinspirate și neesențiale. Fariseii au apărut pe parcursul perioadei grecești, ca o reacție puternică la elenismul anti-iudaic. În timpul lui Iisus însă, ei erau rigizi, tradiționaliști, mândrii, făcând prozeliți în mod prezumțios și incercând să țină sub control poporul prin instruirea dată în sinagogă. Ei proveneau, în principal, din clasa de mijloc și disprețuiau poporul de rând. Iisus îi considera pe majoritatea fariseilor ca fiind egoiști, nemiloși, iubitori de bani, ipocriți( Matei,cap.23). Ei acceptau toate Scripturile ebraice potrivit propriilor lor explicații, însă acordau acceeași importanță sau chiar mai multă tradițiilor lor orale. Ei spuneau că tradițiile erau ca un gard în jurul Legii. Departe de a fi însă un gard, tradițiile lor anulau Cuvântul lui Dumnezeu și puneau publicul în încurcătură - Matei 23:2-4; Marcu 7:1, 9-13. Esenienii erau mistici  care trăiau în comunități izolate. Ei se autoconsiderau adevărata rămășiță a Israelului, așteptând în puritate să-l primească pe promisul Mesia. Esenienii duceau o viață pioasă și multe din convingerile lor erau o reflectare a concepțiilor persane și grecești. Câteve grupuri de zeloți, care aveau motivații religioase, dar și un patriotism fanatic, considerau în mod criminal că oricine stătea în calea independenței statale iudaice era un dușman. Ei au fost asemuiți cu Hasmoneii și au apelat în principal la tineri idealiști, aventurieri. Considerați niște bandiți asasini sau luptători de rezistență, ei au folosit tactici de gherilă, făcând ca drumurile de țară și piețele publice să fie periculoase și amplificând astfel starea de încordare din vremea respectivă. De notat că unele surse din Tradiția Ortodoxă și Catolică îl consideră pe Iuda Iscarioteanul un zelot! În Egipt filozofia greacă a înflorit printre iudeii din Alexandria. De acolo s-a răspândit în Palestina și la iudeii foarte împrăștiați din diaspora. Unii teoreticieni și filozofi iudei au interpretat scrierile lui Moise ca pe niște alegorii vagi, complicate și, chiar, stupide! Este cazul lui Philon din Alexandria. De observat totuși că saducheii, fariseii și esenienii constituiau mai puțin de 7% din poporul evreu! Restul era format din mase de iudei, necăjite și risipite, „ca niște oi care n-au păstor”. - Matei 9:36. Pe când răsăreau zorii epocii romane, elenizarea transformase în mod ireversibil Palestina din punct de vedere social, politic și filozofic. Contaminarea cu influențe religioase babiloniene, persane și grecești crease un adevărat haos de concepții si interpretări. Poporul era total dezorientat. În această lume întunecată a pășit Iisus. Invitația sa încurajatoare - „Veniți la Mine țoți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă”- a fost o adevărată mângâiere (Matei 11:28). Cât de emoționant a fost pentru ei să-l audă spunând: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8:28). Iar promisiunea sa îmbolditoare: „cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”, a fost cu adevărat încântătoare. - Ioan 8:12. În concluzie, atunci când sărbătorim sau pretindem că sărbătorim Crăciunul să ne aducem aminte de El, de Iisus, nu să cultivăm ideea credinței în așa-zisul Moș Crăciun! Să nu ne afundăm și noi tot mai mult în întuneric spiritual!

5.2. PLINIREA VREMII:

  Întruparea Fiului lui Dumnezeu, rânduită din veșnicie și pregătită pe căi tainice în toată perioada care a precedat nașterea Domnului, avea să aibă loc într-un moment determinat al devenirii istorice. Mântuitorul și-a început predica cu următoarele cuvinte: „S-a împlinit vremea” (Marcu cap. 1, vs. 15), subliniind astfel că venirea Sa s-a petrecut într-un anumit moment, condiționat de coordonate bine definite. Întrucât Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, a suferit și S-a jertfit în timp, dăruidu-ne mântuirea, rezultă că El a conferit timpului sens iar clipei o valoare inestimabilă. Pentru fiecare dintre noi este valabil acest adevăr, deoarece noi ne mântuim sau ne pierdem în cuprinsul clipei, care poate fi convertită în veșnicie. Expresia scripturistică atât de bogată în semnificații „la plinirea vremii”, folosită pentru a evoca evenimentul întrupării Cuvântului, desemnează acel moment unic al devenirii istorice în care a putut avea loc coborârea Divinității în cuprinsul lumii create. Ea a fost pregătită pe multiple planuri, căci toată desfășurarea istoriei, precum și evoluția diferitelor credințe religioase, din epoca anterioară Întrupării, tindeau spre acest eveniment unic, menit să dea sens întregii creații și să o restabilească în starea anterioară căderii. De aceea formula „plinirea vremii” indică momentul în care acumulările de experiență religioasă vor face posibilă trecerea într-un nou registru istoric, într-o nouă etapă de viață spirituală. Atunci și numai atunci, în acea clipă unică, va intra Dumnezeu în legătură nemijlocită cu creatura și Își va asuma condiția umană. Este semnificativ că veacul anterior nașterii lui Hristos va fi dominat de așteptarea unui mântuitor, chemat să-i elibereze pe oameni de păcatul ce îi apăsa. O asemenea aspirație se găsește la aproape toate popoarele ce trăiau în jurul Mării Mediterane și în Orientul Apropiat. Paralel cu răspândirea nădejdii în venirea unui mântuitor se poate constata creșterea sentimentului de vină, de culpabilitate, propriu tuturor muritorilor, sporit poate în acea clipă și de apariția atâtor vicii, care îl desfigurau și îl pângăreau pe om. Dar cu cât se înmulțea păcatul, luând forme multiple, cu atât creștea dorul după un izbăvitor, datorat neputinței omului de a se mântui singur. Situația popoarelor din zona Mării Mediterane, regiune în care se afla localizat la acea vreme centrul politic al lumii, era și ea de natură să favorizeze gestația spirituală pe care o surprindem în această epocă. Vestea cea bună, adusă de Mântuitorul omenirii apăsate de păcat, trebuia să se poată răspândi cât mai ușor. În vederea acestui scop era necesară existența unui anumit cadru istoric, menit să creeze o ambianță potrivită, favorabilă unificării conștiințelor, ce va fi realizată în creștinism. Și este semnificativ faptul că apariția acestui cadru a precedat cu trei secole nașterea Mântuitorului, tocmai pentru a ușura procesul de fuziune a credințelor și aspirațiilor soteriologice ale omenirii. Elenizarea Orientului Apropiat și a lumii mediteraneene, în urma războaielor lui Alexandru cel Mare, a constituit evenimentul cheie care a dus la crearea unei civilizații neogrecești, ce avea să se întindă pe o arie extrem de vastă. Elenismul a impus o limbă unică, de mare circulație, menită să ușureze răspândirea ideilor șia credințelor, și un anumit spirit ce-și avea originea în concepția despre lume proprie filozofiei grecești. El a pregătit astfel osmoza dintre diferitele religii și culte, ce avea să ducă, în preajma nașterii Domnului, la fenomenul denumit sincretism. Cuceririle ulterioare întreprinse de Roma s-au altoit pe mlădițele elenistice și au precipitat acel proces de contopire a neamurilor șia credințelor ce a dus le ștergerea particularităților etnice și al promovarea unor religii cu caracter universalist. Răspândirea evreilor pe toată întinderea acestei zone elenizate, ca urmare a deportării lor în Babilon și  arăzboaielor purtate împotriva dinastieie seleucide, fenomen cunoscut sub numele de Diaspora, a avut de asemenea urmări importante pe plan religios, pregătind astfel viitoarea sinteză iudeo-creștină. Întâlnirea dintre iudaism și elenism (ne referim aici în special la sinteza care a avut loc în Egiptul Ptolemeilor) va avea consecințe incalculabile, deoarece prin întrepătrunderea celor două concepții opuse se va constitui matca stilistică în care se vor fi turnate adevărurile descoperite de Hristos. Perioada ultimelor două secole care preced nașterea Mântuitorului este caracterizată din punct de vedere religios printr-o adevărată efervescență spirituală. Păgânismul intrase într-o fază de descompunere, căci omenirea - înțelegând, în mod obscur, că toate religiile la care aderase spre a-și potoli setea de Dumnezeu nu puteau să o elibereze de păcat și să-i dăruiască pacea sufletească - năzuia spre noi forme de adorare a Divinității. De aceea în acest timp apar noi culte, în centrul cărora se aflau așa-numitele mistere cu caracter esoteric, axate pe speranța în dobândirea mântuirii. Prin opoziție cu religiile anterioare (ne referim îndeosebi la religia Greciei și cea Romei), unde accentul se punea mai ales pe cultul exterior și pe îndeplinirea unor practici, ceea ce se urmărește în religiile cu mistere este pirificarea sufletelor în vederea izbăvirii lor. Preoții încetează a mai fi simpli slujitori ai altarelor, pentru a începe să devină păstori de suflete; ei predică și îi cheamă pe credincioși la pocăință. Acest fenomen cu totul nou este vizibil mai ales în misterele cu caracter soteriologic, unde în centrul cultului se află un zeu răscumpărător, care moare și înviază, dăruind viață veșnică adepților săi. Astfel este cultul lui Isis, axat pe adorarea lui Osiris, zeu mort și revenit la viață, cel al lui Mithra, al lui Adonis, al lui Attis sau al Cybelei. majoritatea cultelor, de tip inițiatic, erau de proveniență orientală, dar acestea au pătruns în toată lumea greco-romană, fiind extre, de răspândite chiar în capitala Imperiului Roman. În centrul tuturor acestor manifestări de ordin religios se constată tendința de a trezi în suflete conștiința păcatului ce le apăsa, precum și nădejdea în venirea unui mântuitor, chemat să-i elibereze de suferințe și de moarte pe toți oamenii. În modul acesta se depășea caracterul particular, propriu păgânismului - promotor al unui cult local, închinat unui zeu local -, prin nașterea unui spirit universalist care aspira la mântuirea tuturor oamenilor. Setea generală de mântuire și aspirația spre ispășire, pe care le regăsim și în religiile păgâne din perioada sincretistă, demonstrează că pregătirea întrupării Fiului lui Dumnezeu se făcea la scară universală și într-un ritm tot mai accentuat, anunțând apropiata coborâre a Cuvântului în lume. Pe de altă parte, această intensă febră spirituală era menită să creeze climatul potrivit în care sămânța evanghelică avea să dea roade. Prin contactul său cu elenismul, Israel, izolat până atunci în mijlocul lumii păgâne, a fost și el antrenat în curentul istoriei universale. Cea mai importantă consecință a răspândirii poporului ales printre neamuri a fost traducerea Bibliei în limba greacă, traducere efectuată în Alexandria în anul 285 î.H., eveniment ce constituie un moment dialectic unic în vederea pregătirii neamurilor pentru primirea Evangheliei. Prin transpunerea textului sacru în greacă, înțelepciunea concentrată în cărțile Vechiului Testament devenea accesibilă unui număr mare de cititori și, în felul acesta, principalele învățături din revelația mozaică începeau să fie cunoscute și de păgâni. Când apostoli vor pleca să evanghelizeze lumea, vor găsi terenul pregătit  și este semnificativ faptul că primele comunități creștine din lumea păgână vor fi de obicei alcătuite din prozeliți ai iudaismului. Sub presiunea elenismului, elita spirituală a lui Israel s-a scindat în două grupe distincte: unii care au părăsit intoleranța tradițională și au acceptat o serie de compromisuri cu străinii și cu învățăturile lor, - saducheii -, iar alții, - fariseii -, care, păstrând intact tezaurul cuprins în Lege, aveau să devină de o extremă intransigență. La rândul lor, fariseii se vor împărți și ei în două grupe, pe timpul lui Ioan Hircan, adică în jurul anului 110 î.H. - unii care, rămânând la Ierusalim, vor fi obligați să facă anumite concesii, și alții care vor pleca în deșert și se vor stabili la Qumran, pe malul Mării Moarte. Aceștia, după părerea marii majorități a cercetătorilor, vor constitui secta esenienilor. Ei s-au retras în pustiu, ca un protest împotriva contemporanilor, considerând că vechea alianță se epuizase și că ei erau unicii aleși, cu care Dumnezeu avea să încheie o nouă alianță. Spre deosebire de farisei, esenienii intuiau deci necesitatea reînnoirii alianței, dar credeau că numai ei vor fi beneficiarii noului legământ. Exclusivismul iudaic atinge aici limita sa extremă. Membrii comunității din Qumran așteptau cu înfrigurare Ziua Domnului, iar în persepectiva acestui eveniment înțeleseseră să se izoleze de lume. Totuși, prin așteptarea intensă a etapei eshatologice, prin aspirația spre puritate, și prin nădejdea în apariția unui nou legământ, esenienii se înscriu în marea mișcare spirituală care a premers nașterea Domnului, și chiar dacă învățătura lui Hristos nu-și păoate găsi antecedente explicative în doctrina lor, apariția sectei în sânul iudaismului constituie încă un semn precursor al plinirii vremurilor. Fariseii care nu se retrăseseră în pustiu constituiau, împreună cu scribii sau cărturarii și cu preoții, elita conducătoare a evreilor. Dacă templul se afla sub autoritatea exclusivă a preoților, iar Sanhedrinul, tribunalul suprem, era alcătuit din preoți și din cărturarii interpreți ai Legii, fariseii dominau sinagogile risipite pe toată întinderea țării. În felul acesta, fariseii exercitau o mare influență; socotind că rigorismul lor și practicarea unei morale severe le dădeau dreptul săs e simtă superiori celorlalte categorii sociale, evitând contactul cu acestea de teama pângăririi, ei tindeau să facă din vechiul așezământ, care fusese dat cu titlu provizoriu și în vederea unei revelații mai depline, o entitate sacră și imuabilă. Legea, care trebuia să fie pedagog spre Hristos, devenea astfel obstacol în calea mântuirii, deoarece ea, în los să-i deschidă omului porțile cerului, îl închidea pe acesta în imanent. Fariseii, în fapt, considerau Legea un sistem de practici care puteau oferi omului mântuirea. Ei reduseseră astfel viața religiaosă la un formalism lipsit de conținutul adevăratei trăiri, crezând în mod eronat că omul se poate mântui prin faptele Legii. Se constată deci că în preajma nașterii Domnului Israel atinsese un punct critic al evoluției sale religioase. Tendințe cotradictorii se ciocneau, vădind apropierea unei crize. Reprezentanții religiei oficiale deformaseră sensul revelației și al Legii și făceau astfel ca tot ceea ce rodise în trecut, în vederea marii împlinri, săs e ofilească și să-și piardă semnificația. Aceste fenomene, de natură contradictorie, chemau parcă marea clipă a împlinirii. Procesul de evoluție al vechiului așezământ ajunsese la un punct mort, evidențiind faptul că mântuirea nu atârna de om și nu putea fi conferită de Lege. De aceea spre al putea primi pe Dumnezeul ce avea să ia chip de om, Israel trebuia să fie zguduit, să fie trezit, pentru ca sistemul închis reprezentat de Tora să fie dislocat, pentru ca aparentul echilibru să fie rupt și oamenii să fie puși în fața păcatului lor, cu neputință de înlăturat prin mijloace omenești. Aceasta va fi misiunea lui Ioan Botezătorul, ultimul mare profet, chemat ca, în clipa în care Dumnezeu Se va fi întrupat, să facă încercarea supremă de a trezi poporul evreu din amorțire, descoperindu-L pe Mesia cel așteptat.

5.3. CE ESTE TALMUDUL?

 „Fără îndoială, Talmudul este una dintre cele mai remarcabile opere literare a tuturor timpurilor.” - The Universal Jewish Encyclopedia. „Talmudul este una dintre marile realizări intelectuale ale omenirii, un document atât de profund, de bogat şi de subtil, încât a ţinut ocupate minţi strălucite mai bine de un mileniu şi jumătate.” - Jacob Neusner, ebraist şi scriitor. „Talmudul este pilonul central al iudaismului care susţine întreg edificiul spiritual şi intelectual al vieţii iudaice.” - Adin Steinsaltz, talmudist şi rabin. De-a lungul veacurilor, Talmudul a avut o influenţă covârşitoare asupra poporului evreu. Dar în contrast cu elogiile care i s-au adus, cum sunt cele citate mai sus, Talmudul a fost denigrat şi numit „o mare de obscurităţi şi confuzii”. Acesta a fost declarat o operă blasfematoare a Diavolului. Prin decret papal, el a fost de repetate ori cenzurat, confiscat şi chiar ars în cantităţi mari în pieţele publice din Europa. Dar ce conţine, de fapt, această lucrare care a stârnit atât de multe controverse? Ce face ca Talmudul să fie unic printre scrierile iudaice? De ce a fost scris? Cum a ajuns să aibă o asemenea înrâurire asupra iudaismului? Are vreo însemnătate pentru lumea neiudaică? În cei 150 de ani care au urmat distrugerii templului din anul 70 d.H., înţelepţii rabini care învăţau la academiile răspândite în tot Israelul căutau cu disperare un nou fundament pentru a-şi continua practicile iudaice. Ei au discutat şi apoi au consolidat diferite tradiţii ale legii lor orale. Clădind pe acest fundament, ei au stabilit noi limite şi noi cerinţe în iudaism, stabilind cum să fie trăită viaţa de zi cu zi în sfinţenie chiar în absenţa unui templu. Această nouă structură spirituală a fost consemnată în Mişna, lucrare compilată de Judas ha-Nasi la începutul secolului al III-lea d.H.. Mişna era o lucrare completă în sine, care nu avea nevoie de Biblie pentru a-şi dovedi veridicitatea. Metoda de dezbatere şi chiar ebraica folosită în ea erau unice, diferite de textul biblic. Deciziile rabinilor citaţi în Mişna urmau să influenţeze viaţa cotidiană a evreilor de pretutindeni. De fapt, Jacob Neusner afirmă: „Mişna a asigurat constituţia Israelului. Ea îţi pretindea consimţământul şi conformarea la regulile ei”. Dar dacă cineva s-ar fi îndoit de faptul că autoritatea înţelepţilor citaţi în Mişna era la înălţimea Scripturilor revelate? Rabinii se simţeau obligaţi să arate că învăţăturile tannaim-ilor (învăţătorii legii orale) apărute în Mişna erau în perfectă armonie cu Scripturile ebraice, aşa că deveneau necesare alte comentarii. Ei simţeau nevoia să explice şi să justifice Mişna, precum şi să demonstreze că ea luase fiinţă odată cu Legea dată lui Moise la Sinai. Rabinii se simţeau obligaţi să demonstreze că legea orală şi cea scrisă aveau acelaşi spirit şi acelaşi scop. Deci, în loc să fie ultimul cuvânt despre iudaism, Mişna a devenit o nouă temelie pentru discuţii şi polemici religioase.

Talmudul în formare: Rabinii care şi-au asumat această nouă şi grea sarcină au fost cunoscuţi sub numele de amoraim - „exegeţi!”, sau „interpreţi”, ai Mişnei. Fiecare academie avea un rabin proeminent. Un cerc restrâns de erudiţi şi studenţi purtau discuţii pe tot parcursul anului. Însă sesiunile cele mai importante se ţineau de două ori pe an, în luna adar, respectiv în luna elul, când nu se făceau munci agricole şi puteau asista sute sau chiar mii de persoane. Adin Steinsaltz explică: „Preşedintele academiei prezida, stând pe un scaun sau pe nişte carpete speciale. În primele rânduri stăteau erudiţii de vază, printre care se numărau colegii lui sau elevii eminenţi, iar în spatele lor ceilalţi erudiţi. Ordinea în care erau aşezaţi se baza pe o ierarhie bine stabilită în funcţie de importanţă”. Se citea un fragment din Mişna. Apoi, acesta era comparat cu un material paralel sau suplimentar cules de tannaim, dar neinclus în Mişna. Începea analiza. Se puneau întrebări şi se discutau contradicţiile pentru a ajunge la o armonie interioară între învăţături. Se căutau în Scripturile ebraice/Vechiul Testament texte care să susţină învăţăturile rabinice. Deşi erau bine structurate, aceste discuţii erau încordate şi uneori aprinse. Un înţelept citat în Talmud a spus că din gurile rabinilor au ieşit „scântei” în timpul unei dezbateri (Hullin 137b, Talmudul babilonian). Steinsaltz relatează cum decurgeau lucrurile: „Preşedintele academiei, sau înţeleptul care ţinea conferinţa, îşi prezenta propria interpretare asupra problemei în discuţie. Erudiţii din auditoriu îl asaltau deseori cu întrebări bazate pe alte surse, pe opiniile altor comentatori sau pe concluziile la care ajunseseră după propria logică. Uneori, dezbaterea dura foarte puţin şi se limita la un răspuns scurt şi la obiect pentru o întrebare concretă. În alte situaţii, unii erudiţi prezentau soluţii alternative, ceea ce ducea la o dezbatere mai amplă”. Întregul auditoriu era liber să ia parte la discuţii. Chestiunile clarificate în cadrul sesiunilor erau comunicate altor academii pentru a fi analizate şi de alţi erudiţi. Totuşi, în cadrul acestor sesiuni nu se dezbătea la nesfârşit numai litera legii. Chestiunile juridice referitoare la regulile normative ale vieţii religioase iudaice se numesc halakha. Acest termen provine din rădăcina verbului ebraic „a merge” şi presupune „calea de viaţă pe care trebuie să meargă cineva”. Toate celelalte chestiuni - relatările despre rabini şi despre personajele biblice, proverbele, conceptele de credinţă şi filozofie - se numesc haggada, de la rădăcina verbului ebraic „a spune”. În timpul dezbaterilor rabinice se întreţeseau halakha şi haggada. În cartea sa The World of the Talmud (Lumea Talmudului), Morris Adler spune: „Un învăţător înţelept ar întrerupe o argumentaţie juridică lungă şi greoaie cu o digresiune mai puţin greoaie şi mai edificatoare.  Astfel întâlnim legendă şi istorie, ştiinţă contemporană şi folclor, exegeză biblică şi biografie, predici şi teologie, toate întreţesute într-o formă care unei persoane nefamiliarizate cu metodele academiei i s-ar părea un ciudat amalgam de informaţii dezordonate”. Însă pentru erudiţii de la academii, toate aceste digresiuni serveau unui scop anume şi erau legate de subiectul în discuţie. Halakha şi haggada au fost pietrele de construcţie ale noii structuri religioase care a luat fiinţă în academiile rabinice.

Realizarea a două Talmuduri: În cele din urmă, principalul centru rabinic din Palestina s-a mutat la Tiberiada. Alte academii importante se aflau la Ţipori, Cezareea şi Lida. Însă înrăutăţirea situaţiei economice, instabilitatea politică şi, în cele din urmă, presiunile şi persecuţiile din partea creştinismului au dus la o imigrare pe scară largă spre est, spre un alt centru important al populaţiei evreieşti: Babilonia. Timp de secole, studenţii veniseră în număr mare din Babilonia în Palestina ca să studieze sub îndrumarea marilor rabini de la academii. Unul dintre aceşti studenţi a fost Abba ben Ibo, numit şi Abba Arika - Abba cel înalt -, cunoscut mai târziu ca Rav. El s-a întors în Babilonia în jurul anului 219, după ce a studiat sub îndrumarea lui Judas ha-Nasi, ceea ce a marcat un punct de cotitură în spiritualitatea comunităţii evreieşti din Babilonia. Rav a înfiinţat o academie la Sura, o zonă cu mulţi evrei, dar cu puţini erudiţi. Faima lui a atras 1 200 de studenţi regulari la academia lui şi mii de alţi participanţi în lunile adar şi elul din calendarul ebraic. Un contemporan proeminent al lui Rav, pe nume Samuel, a înfiinţat o academie în Nehardea. Alte academii importante au apărut la Pumbeditha şi Mehoza. Acum nu mai era necesar ca o persoană să meargă în Palestina, deoarece putea studia în Babilonia, sub îndrumarea unor mari erudiţi. Întocmirea Mişnei ca text separat a pregătit calea pentru independenţa totală a academiilor babiloniene. Deşi au apărut diferenţe de stil şi de metode de studiu între Palestina şi Babilonia, comunicarea frecventă şi schimbul de învăţători a păstrat unitatea academiilor. Spre sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, situaţia evreilor din Palestina s-a înrăutăţit foarte mult. Valuri de restricţii şi persecuţii provocate de autoritatea crescândă a creştinătăţii au dus la lovitura de graţie: abolirea Sanhedrinului şi a poziţiei de Nasi (patriarh) în jurul anului 425. Aşadar, amoraim-ii palestinieni au început să adune într-o singură culegere coerentă rezumatul dezbaterilor din cadrul academiilor, pentru a le asigura supravieţuirea. Această lucrare, compilată în grabă în ultima parte a secolului al IV-lea, a ajuns să fie cunoscută sub numele de Talmudul palestinian. În timp ce academiile din Palestina erau în declin, amoraim-ii babilonieni atingeau culmile competenţei lor. Înţelepţii Abaye şi Raba au ridicat nivelul dezbaterilor la o argumentaţie complexă şi subtilă, care a devenit mai târziu modelul analizei talmudice. Apoi, Ashi, preşedintele academiei din Sura (371-427), a început să compileze şi să editeze rezumatul dezbaterilor. Potrivit opiniei lui Steinsaltz, el a procedat astfel „de teamă că vastul material oral, dezorganizat cum era, se putea cufunda în uitare”. Acest volum imens de material depăşea cu mult ceea ce putea sistematiza un om sau chiar o generaţie. Perioada amoraim-ilor s-a încheiat în Babilonia în secolul al V-lea, însă lucrarea de editare finală a Talmudului babilonian a fost continuată şi în secolul al VI-lea de un grup numit saboraim, termen aramaic ce înseamnă „interpreţii”, sau „cei ce susţin o părere”. Aceşti ultimi editori au reformulat miile de idei neterminate şi discuţiile rabinice seculare, dând un stil şi o structură Talmudului babilonian care l-au distins de toate scrierile iudaice anterioare.

Ce a realizat Talmudul? Rabinii care au întocmit Talmudul au vrut să demonstreze că Mişna provenea din aceeaşi sursă ca şi Scripturile ebraice. Dar de ce? Jacob Neusner explică: „Scopul declarat era poziţia Mişnei. Dar rădăcina problemei s-a dovedit a fi autoritatea înţeleptului însuşi”. Pentru a întări această autoritate, fiecare rând din Mişna, uneori fiecare cuvânt, a fost analizat, contestat, explicat şi armonizat într-un anumit fel cu celelalte. Neusner remarcă faptul că în felul acesta rabinii „au dat o nouă orientare Mişnei”. Deşi a fost creată ca o lucrare completă în sine, Mişna a ajuns să fie disecată. În cadrul procesului, ea a fost recreată, redefinită. Această lucrare nouă, Talmudul, a slujit scopului rabinilor. Ei au stabilit cum să fie analizată Mişna şi, ca urmare, i-au învăţat pe oameni să gândească aşa cum gândeau ei. Rabinii credeau că metoda lor de studiu şi de analiză reflecta modul de gândire al lui Dumnezeu. Studiul talmudic a devenit un scop în sine, o formă de închinare - o posibilitate de a-ţi folosi mintea într-un mod care se presupunea că imită modul de gândire al lui Dumnezeu. Generaţiile ulterioare au continuat să analizeze Talmudul după aceeaşi metodă. Care a fost rezultatul? Istoricul Cecil Roth scrie: „Talmudul le-a conferit evreilor amprenta caracteristică ce i-a deosebit de alţii, precum şi remarcabila lor putere de rezistenţă şi de coeziune. Dialectica sa le-a ascuţit judecata şi le-a conferit  agerime a minţii.  Talmudul i-a oferit evreului persecutat din Evul Mediu o altă lume în care să se poată refugia. I-a dat o ţară natală, pe care a putut-o duce cu sine atunci când ţara lui a fost pierdută”. Predându-le altora gândirea rabinilor, Talmudul a avut evident putere. Dar întrebarea care se pune pentru toţi - evrei şi neevrei deopotrivă - este următoarea: Reflectă într-adevăr Talmudul modul de gândire al lui Dumnezeu? - 1 Corinteni 2:11-16. Evident nu!

SUPLIMENTAR: Cele două Talmuduri - Care este diferenţa? Cuvântul ebraic „Talmud” înseamnă „studio” sau „învăţare”. Amoraim-ii din Palestina şi din Babilonia s-au hotărât să studieze, sau să analizeze, Mişna. Ambele Talmuduri (atât cel palestinian, cât şi cel babilonian) fac acest lucru, dar care este diferenţa dintre ele? Jacob Neusner scrie: „Primul Talmud analizează dovezile, al doilea investighează supoziţiile; primul rămâne în limitele subiectului investigat, al doilea le depăşeşte cu mult”. Faptul că editarea Talmudului babilonian s-a realizat cu mai multă atenţie a făcut ca acesta să fie nu numai de proporţii mai mari, ci şi mai profund şi mai pătrunzător în modul său de gândire şi de analiză. Când se menţionează cuvântul „Talmud”, de obicei se face referire la Talmudul babilonian. Acesta este Talmudul care a fost cel mai studiat şi mai comentat de-a lungul veacurilor. După opinia lui Neusner, Talmudul palestinian „este o lucrare de competenţă”, însă Talmudul babilonian „este o lucrare de geniu”.

5.4. NAHMANIDE - A RESPINS EL CREȘTINISMUL?

 Evul Mediu - de ce anume vă aminteşte? De cruciade, inchiziţii, torturi? Deşi această perioadă nu este asociată, de obicei, cu dezbaterile religioase libere, pe vremea aceea, în anul 1263, a avut loc una dintre cele mai deosebite dezbateri iudaico-creştine din istoria Europei. Care au fost părţile implicate? Ce chestiuni s-au dezbătut? Cum ne poate ajuta aceasta să identificăm adevărata religie astăzi?

Ce a condus la dezbatere? De-a lungul Evului Mediu, Biserica Romano-Catolică s-a prezentat drept religia adevărată. Cu toate acestea, poporul evreu nu a renunţat niciodată la pretenţia sa de a fi poporul ales al lui Dumnezeu. Incapacitatea Bisericii de a-i convinge pe evrei să se convertească a dus la frustrare şi deseori la violenţă şi persecuţie. În timpul cruciadelor au fost masacraţi sau arşi pe rug zeci de mii de evrei, după ce li s-a dat ca alternativă botezul sau moartea. În multe ţări, anti-semitismul instigat de Biserică era ceva la ordinea zilei. Totuşi, în Spania catolică din secolele al XII-lea şi al XIII-lea a predominat un alt fel de spirit. Evreii se bucurau de libertate religioasă - atâta vreme cât nu atacau credinţa creştină - şi chiar li se încredinţaseră funcţii importante la curtea regelui. Însă, după aproape un secol de astfel de favoruri, preoţii dominicani au făcut demersuri pentru a slăbi influenţa iudaică în societate şi pentru a-i converti pe evrei la catolicism. Regele Jaime I de Aragon a fost constrâns de dominicani să stabilească o dezbatere oficială, al cărei scop era dovedirea inferiorităţii religiei iudaice şi necesitatea ca toţi evreii să se convertească. Aceasta nu era prima dezbatere iudaico-creştină. În 1240 se ţinuse o dezbatere oficială la Paris, Franţa. Scopul principal al acesteia era să pună la probă Talmudul, o carte sacră pentru evrei. Însă participanţilor evrei li s-a dat o libertate de exprimare limitată. După ce Biserica şi-a declarat victoria în această dispută, în pieţele publice au fost arse în masă exemplare ale Talmudului. Însă spiritul mai tolerant al regelui Jaime I de Aragon nu a îngăduit o astfel de parodie. Dându-şi seama de acest lucru, dominicanii au încercat să abordeze lucrurile într-un mod diferit. După cum descrie Hyam Maccoby în cartea sa „Judaism on Trial” (Iudaismul în faţa instanţei), ei i-au invitat pe evrei la o dezbatere „sub masca politeţii şi a persuasiunii, nu a denunţării, ca la Paris”. Dominicanii l-au numit ca reprezentant oficial al lor pe Pablo Christiani, un evreu care se convertise la catolicism şi devenise un preot dominican. Bazându-se pe cunoştinţele lui Pablo Christiani despre scrierile talmudice şi rabinice, dominicanii erau convinşi că îşi puteau susţine cauza.

De ce Nahmanide? O singură persoană din Spania era la înălţimea spirituală de a reprezenta partea iudaică în dezbatere: Moise ben Nahman, sau Nahmanide. Născut aproximativ în anul 1194 în oraşul Gerona, Nahmanide s-a distins încă din perioada adolescenţei ca biblist şi talmudist. Pe la vârsta de 30 de ani, el scrisese comentarii la aproape tot Talmudul şi, la scurt timp după aceea, a devenit un important purtător de cuvânt în controversa iscată de scrierile lui Maimonide, care ameninţau să dezbine comunitatea iudaică. Nahmanide este considerat cel mai renumit biblist şi talmudist al generaţiei sale şi, probabil, primul după Maimonide în ce priveşte influenţa exercitată asupra iudaismului din zilele sale. Nahmanide a exercitat o influenţă puternică asupra comunităţii iudaice din Catalonia şi chiar regele Jaime I îl consulta în diferite chestiuni legate de Stat. Gândirea lui pătrunzătoare era respectată atât de evrei, cât şi de neevrei. Dominicanii şi-au dat seama că, pentru a-i umili pe evrei cum se cuvine, cel care trebuia să ia parte la dezbatere era chiar acesta, rabinul lor de frunte. Nahmanide nu dorea absolut deloc să participe la dezbatere, dându-şi seama că dominicanii nu intenţionau să aibă un schimb de idei imparţial. El trebuia să răspundă la întrebări, dar să nu pună nici una. Cu toate acestea, el s-a supus dorinţei regelui, cerându-i permisiunea de a vorbi liber în răspunsurile sale. Regele Jaime I a consimţit. Îngăduirea unei astfel de libertăţi de exprimare relative a fost fără precedent şi fără urmare de-a lungul Evului Mediu, constituind o dovadă clară a înaltei consideraţii a regelui faţă de Nahmanide. Totuşi, Nahmanide era neliniştit. Dacă în cadrul dezbaterii el se dovedea peste măsură de antagonist, consecinţele urmau să fie dezastruoase pentru el şi pentru comunitatea iudaică. În orice moment putea izbucni violenţa.

Nahmanide contra Pablo Christiani: Cadrul principal al dezbaterii a fost palatul regal din Barcelona. S-au ţinut patru şedinţe: în 20, 23, 26 şi 27 iulie 1263. Regele a prezidat personal fiecare şedinţă, fiind asistat de diferiţi demnitari ai Bisericii şi Statului, precum şi de evrei din comunitatea locală. Biserica era sigură de deznodământul dezbaterii. În relatarea lor oficială, dominicanii au declarat că scopul dezbaterii „nu era acela de a pune în discuţie credinţa, ca şi cum ar fi motive de îndoială referitor la ea, ci de a distruge erorile evreilor şi a extirpa credinţa adânc înrădăcinată a multor evrei”. Deşi avea în jur de 70 de ani, Nahmanide şi-a demonstrat gândirea clară încercând să limiteze discuţia la controversele fundamentale. El a început prin cuvintele: „Disputele anterioare dintre neevrei şi evrei s-au concentrat asupra multor faţete ale obiceiurilor religioase de care nu este condiţionat principiul fundamental al credinţei. Însă în această curte regală aş dori să dezbatem doar chestiunile pe care se bazează întreaga controversă”. Atunci s-a consimţit ca subiectele să se limiteze la următoarele aspecte: dacă Mesia a venit deja, dacă el era Dumnezeu sau om şi dacă evreii sau creştinii posedau adevărata lege. În discursul său introductiv, Pablo Christiani a declarat că el avea să demonstreze pe baza Talmudului că Mesia venise deja. Nahmanide a ripostat spunând că, dacă aşa stăteau lucrurile, de ce rabinii care acceptau Talmudul nu-l acceptaseră pe Iisus? În loc să-şi bazeze argumentele pe raţionamente clare din Scripturi, Christiani a făcut referire de nenumărate ori la pasaje rabinice obscure pentru a-şi dovedi argumentele. Nahmanide le-a combătut unul după altul, arătând că pasajele rabinice erau citate în afara contextului. De aici reiese că Nahmanide era mult mai competent în dezbaterea acestor scrieri pe care le studiase de o viaţă. Chiar şi când Christiani făcea referire la Scripturi, argumentaţia lui se baza pe idei foarte uşor refutabile. Deşi i s-a permis doar să răspundă la întrebări, Nahmanide a reuşit să aducă argumente puternice, care au arătat de ce poziţia Bisericii Catolice era inacceptabilă atât pentru evrei, cât şi pentru alţi oameni cu judecată. Cu privire la doctrina Trinităţii, el a declarat însă: „Mintea oricărui evreu sau a oricărui om nu i-ar permite să creadă că Creatorul cerului şi al pământului ar trece prin uterul unei evreice şi, mai târziu, ar fi predat în mâinile duşmanilor săi, care l-ar omorî”. Nahmanide a declarat în mod succint: „Ceea ce credeţi - şi aceasta este rădăcina credinţei voastre - este inacceptabil pentru mintea raţională”. Scoţând în relief o neînţelegere care i-a împiedicat până în zilele noastre pe mulţi evrei să analizeze până şi posibilitatea ca Iisus să fie Mesia, Nahmanide a remarcat uriaşa vinovăţie de sânge a Bisericii. El a afirmat: „Profetul spune că în timpul lui Mesia din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare: niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, nici nu vor mai învăţa războiul. Din zilele nazarineanului până acum, întreaga lume a fost plină de violenţă şi jaf. De fapt, creştinii varsă mai mult sânge decât restul popoarelor şi ei duc, totodată, o viaţă imorală. Cât de greu ar fi pentru dumneavoastră, domnul meu rege, şi pentru aceşti cavaleri ai dumneavoastră dacă ei nici nu ar mai învăţa războiul!” - Isaia 2:4.  După a patra şedinţă, regele a pus capăt dezbaterii. El i-a spus lui Nahmanide: „N-am văzut niciodată un om care să se descurce atât de bine într-o situaţie atât de potrivnică”. Fidel promisiunii sale, prin care îi garanta lui Nahmanide libertate de exprimare şi ocrotire, regele Jaime I de Aragon l-a trimis acasă, oferindu-i în dar 300 de dinari. La cererea episcopului de Gerona, Nahmanide a consemnat în scris dezbaterea. Deşi şi-au declarat cu emfază victoria, dominicanii erau evident dezamăgiţi. Mai târziu, ei l-au acuzat pe Nahmanide de blasfemie împotriva Bisericii, folosind ca dovadă consemnările lui pe marginea dezbaterii. Nemulţumiţi de tratamentul favorabil pe care i l-a acordat regele lui Nahmanide, dominicanii au apelat la Papa Clement al IV-lea. Deşi avea peste 70 de ani, Nahmanide a fost expulzat din Spania.

Unde este adevărul? Oare ne ajută argumentele vreuneia dintre părţi să identificăm religia adevărată? În timp ce fiecare a subliniat erorile celeilalte părţi, niciuna nu a prezentat un mesaj clar al adevărului. Ceea ce Nahmanide a respins cu atâta abilitate nu a fost adevăratul creştinism, ci, mai degrabă, nişte doctrine omeneşti, inventată de creştinătate în secolele ulterioare morţii lui Iisus. Conduita imorală a creştinătăţii şi nestăvilita ei vărsare de sânge, scoase în evidenţă cu atâta curaj de Nahmanide, sunt şi ele o istorie consemnată şi indisputabilă. Nu este greu de înţeles de ce, în împrejurările respective, Nahmanide şi alţi evrei nu au fost impresionaţi de argumentele în favoarea creştinismului. În plus, argumentele lui Pablo Christiani aveau la bază nu raţionamente clare din Scripturile ebraice/Vechiul Testament, ci interpretări greşite din scrierile rabinice. În realitate, Nahmanide nu a respins creştinismul. Pe vremea sa, lumina adevărată a învăţăturilor lui Iisus şi dovezile că el era Mesia se opacizaseră din cauza interpretărilor false ale unor așa-ziși teologi. Cu toate acestea, astăzi religia adevărată poate fi clar identificată. Iisus a spus referitor la adevăraţii săi continuatori: „Îi veţi recunoaşte după roadele lor. Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele“ (Matei 7:16, 17). Adevăratul creștinism trebuie să se bazeze în mod clar doar pe Biblie, nu pe interpretări și comentarii, oricât de convingătoare ar fi acestea.

Note:

*Mulţi evrei îl numesc pe Nahmanide „Ramban“, un acronim ebraic format din iniţialele cuvintelor „Rabbi Moise Ben Nahman“.

*În 1267, Nahmanide a ajuns în ţara cunoscută acum ca Israel. Ultimii lui ani de viaţă au fost plini de satisfacţie. El a restabilit în Ierusalim o prezenţă iudaică şi un centru de studii. Totodată, el a încheiat un comentariu asupra Torei, primele cinci cărţi ale Bibliei, şi a devenit liderul spiritual al comunităţii iudaice din Acre, un oraş de coastă situat în partea de nord, unde a murit în 1270.

5.5. RAȘI - UN COMENTATOR BIBLIC INFLUENT!

 Care a fost una dintre primele cărţi tipărite în ebraică? Un comentariu asupra Pentateuhului (cele cinci cărţi ale lui Moise). Acesta a fost publicat la Reggio Calabria (Italia) în anul 1475. Cine este autorul acestui comentariu? Un bărbat cunoscut sub numele de Raşi. Dar de ce avea să i se acorde acestei lucrări o mare importanţă? În cartea sa  Rashi - The Man and His World, Esra Shereshevsky spune că acest comentariu al lui Raşi „ajunsese să nu lipsească din locuinţele evreieşti şi din casele de învăţătură. Nicio altă lucrare din literatura ebraică nu a fost atât de apreciată. Se ştie că peste 200 de comentarii aferente fac referire la comentariul lui Raşi asupra Pentateuhului”. Dar numai pentru evrei a fost important acest comentariu al lui Raşi? Deşi comentariul lui Raşi asupra Scripturilor ebraice nu este înţeles de mulţi, acesta influenţează de secole traducerile Bibliei. Dar cine a fost Raşi şi cum a ajuns el un om atât de influent?

1.Cine a fost Raşi? Raşi s-a născut în anul 1040 la Troyes (Franţa). Când era tânăr, el a studiat la academiile teologice evreieşti de la Worms şi Mainz din Rheinland, sub îndrumarea celor mai proeminenţi erudiţi evrei din Europa. La vârsta de aproximativ 25 de ani, el a trebuit să se întoarcă la Troyes din motive personale. Fiind deja considerat un erudit remarcabil, Raşi a devenit în scurt timp conducătorul religios al comunităţii evreieşti locale şi şi-a deschis propria academie religioasă. Cu timpul, acest nou centru de instruire evreiască a devenit chiar mai influent decât cele ale mentorilor lui Raşi din Germania. În acel timp, evreii din Franţa se bucurau de o pace şi înţelegere relative cu vecinii lor care se declarau creştini, ceea ce i-a permis lui Raşi să se bucure de mai multă libertate în ce priveşte preocupările lui erudite. Cu toate acestea, el nu a fost un erudit retras. În pofida reputaţiei sale de profesor şi conducător al academiei, Raşi şi-a câştigat existenţa ca producător de vinuri. Cunoaşterea în profunzime a meseriilor obişnuite i-a permis să aibă un contact direct cu evreii de rând, ceea ce l-a ajutat să-i înţeleagă. La discernământul său a contribuit şi poziţia oraşului Troyes. Situat la intersecţia principalelor drumuri comerciale, oraşul a slujit drept centru cosmopolit, ceea ce i-a permis lui Raşi să cunoască bine modul de viaţă şi obiceiurile diferitor neamuri.

2. De ce a fost nevoie de un comentariu? Evreii erau cunoscuţi ca oameni ai cărţii. Dar „cartea”, Biblia, era scrisă în ebraică, iar „poporul“ vorbea acum araba, franceza, germana, spaniola şi o mulţime de alte limbi. Deşi cei mai mulţi evrei erau încă învăţaţi ebraica de mici, ei nu înţelegeau bine mulţi termeni biblici. Mai mult decât atât, din cauza unei tendinţe puternice existente în iudaismul rabinic, secole la rând poporul nu a fost încurajat să analizeze sensul literal al textului biblic. Astfel au luat naştere o mulţime de alegorii şi legende referitoare la termeni şi versete biblice. Multe dintre aceste comentarii şi naraţiuni au fost consemnate în volume groase, alcătuind Midraş. Nepotul lui Raşi, Rabi Samuel ben Meir (Raşbam), a fost la rândul său un biblist. În comentariul său asupra textului din Geneza 37:2 el a spus că „comentatorii mai vechi (dinainte de Raşi) erau înclinaţi să ţină predici (deraşot), pe care le considerau obiectivul cel mai important, însă nu obişnuiau să pătrundă în profunzimea sensului literal al textului biblic”. Comentând pe marginea acestei tendinţe, dr. A. Cohen (redactor-şef la Soncino Books of the Bible) a scris: „Este adevărat că rabinii stabiliseră o regulă potrivit căreia nu era permisă nicio interpretare care era incompatibilă cu peşat, sau înţelesul evident al textului; însă, în practică, ei nu ţineau cont de această regulă”. Într-un mediu religios de acest fel, evreii de rând se simţeau nesiguri când abordau un text biblic şi simţeau nevoia de a avea la îndemână nişte instrumente explicative.

3. Obiectivul şi metodele lui Raşi: Obiectivul vieţii lui Raşi a fost acela de a face ca Scripturile ebraice/Vechiul Testament să fie înţelese de toţi evreii. Pentru a realiza acest lucru, el a început să adune caiete cu comentarii asupra unor cuvinte şi versete care, după părerea lui, îi puteau crea dificultăţi cititorului. Însemnările lui Raşi fac referire la explicaţiile profesorilor săi şi sunt rodul unei foarte bune cunoaşteri a întregii literaturi rabinice. În cadrul cercetărilor lingvistice, Raşi a epuizat toate sursele disponibile. El s-a concentrat asupra modului în care semnele de punctuaţie şi accentele marcate de masoreţi influenţau înţelegerea textului. Pentru a elucida sensul unui cuvânt, comentariul său asupra Pentateuhului face adesea referire şi la traducerea arameică (Targum Onkelos). Raşi a dat dovadă de flexibilitate şi ingeniozitate când a analizat posibilităţile de explicare a prepoziţiilor, conjuncţiilor şi a sensului verbelor, precum şi a altor chestiuni gramaticale, posibilităţi neexplorate până atunci. Aceste comentarii au constituit o contribuţie valoroasă la înţelegerea gramaticii limbii ebraice. Contrar tendinţei predominante în iudaismul rabinic, Raşi s-a străduit întotdeauna să scoată în evidenţă sensul simplu, literal al unui text. Dar vasta literatură midraşică, cunoscută foarte bine de evrei, nu a putut fi ignorată. O trăsătură dominantă a comentariului lui Raşi este modul în care face referire chiar la Midraş, care adesea a ascuns sensul literal al textului biblic. În comentariul său asupra Genezei 3:8, Raşi explică: „Există multe midraşim (comentarii) hagadice  pe care Înţelepţii noştri le-au aranjat deja într-un mod potrivit în Bereşit Rabbah şi în alte antologii de midraşim. Cu toate acestea, eu mă ocup în exclusivitate de sensul clar (peşat) al textului şi de acele aggadot care explică relatarea scripturală în contextul ei”. Selectând şi publicând numai acele midraşim care, după părerea lui, ajutau la clarificarea sensului sau a contextului unui verset, Raşi nu a publicat, sau a scos, acele midraşim care dădeau naştere la contradicţie şi confuzie. Mulţumită acestei publicări, generaţiile următoare de evrei s-au putut familiariza îndeosebi cu cele mai bune părţi selectate de Raşi din Midraş. Deşi era de acord în mare parte cu mentorii săi, Raşi nu a ezitat să-şi exprime dezacordul atunci când a considerat că explicaţiile lor contraziceau raţionamentul clar asupra unui text. Când nu înţelegea un anumit pasaj sau considera că dăduse anterior o explicaţie incorectă, el era dispus să recunoască acest lucru, menţionând chiar situaţiile în care studenţii săi contribuiseră la corectarea modului său de înţelegere a anumitor lucruri.

4. Influenţat de epoca sa: Raşi era în pas cu epoca sa. Un scriitor a rezumat acest lucru în felul următor: „Enorma contribuţie a lui Raşi la viaţa iudaică a constat în reinterpretarea tuturor pasajelor importante în limba vorbită în zilele sale şi într-un limbaj atât de clar şi de inteligibil, cu atâta căldură şi omenie, cu o măiestrie şi o erudiţie atât de neobişnuite, încât comentariile sale au ajuns să fie ridicate la rangul de scrieri sfinte şi apreciate ca operă literară. Raşi a scris în ebraică cu multă abilitate şi eleganţă, de parcă ar fi fost franceză. Ori de câte ori îi lipsea cuvântul potrivit pentru a elucida sensul unui text, el folosea în loc un cuvânt franţuzesc, pe care îl translitera în ebraică”. Aceşti termeni franţuzeşti transliteraţi (Raşi folosind peste 3 500 de termeni de acest fel) au ajuns să fie o sursă valoroasă pentru cercetătorii limbii franceze vechi şi a pronunţiei acesteia. Deşi Raşi s-a născut într-o atmosferă de pace relativă, anii de mai târziu au fost martori ai unor relaţii tensionate dintre evrei şi pretinşii creştini. În 1096, Prima Cruciadă a semănat distrugerea în rândul comunităţilor evreieşti din Rheinland, unde studiase Raşi. Mii de evrei au fost masacraţi. Vestea despre aceste masacre i-a afectat, după cât se pare, sănătatea lui Raşi (aceasta s-a deteriorat rapid, iar în 1105 Raşi a încetat din viaţă). Acel moment a marcat o schimbare semnificativă în comentariile sale asupra Scripturilor. Un exemplu remarcabil în acest sens îl constituie Isaia capitolul 53, unde se vorbeşte despre suferinţa Slujitorului/Robului Domnului. Înainte Raşi aplicase aceste versete la Mesia, la fel ca Talmudul. Dar se pare că, după organizarea cruciadelor, el s-a gândit că aceste versete se aplicau la poporul evreu, care îndurase o suferinţă nedreaptă. Această explicaţie s-a dovedit a fi un punct de cotitură în domeniul interpretării ebraice a acestor versete. Astfel, comportamentul necreştin al creştinătăţii i-a îndepărtat pe mulţi oameni, inclusiv pe evrei, de adevărul despre Iisus.

5. Cum a influenţat Raşi traducerea Bibliei? Influenţa exercitată de Raşi a fost imediat simţită în afara graniţelor iudaismului. Francezul Nicholas de Lyra, comentator biblic franciscan (1270-1349), a făcut atât de des referire la concepţiile lui „Rabi Solomon Raşi”, încât a fost poreclit „Maimuţa lui Solomon”. La rândul lor, mulţi comentatori şi traducători au fost influenţaţi de Lyra, inclusiv predecesorii traducătorilor Versiunii King James şi reformatorul Martin Luther, care a revoluţionat traducerea Bibliei în Germania. Luther s-a bazat atât de mult pe opera lui Lyra, încât într-o poezie populară rimată se spune: „Dacă Lyra nu ar fi cântat din liră, Luther nu ar fi dansat!” Raşi a fost profund influenţat de gândirea rabinică, gândire care nu este în armonie cu adevărul creştin. Cu toate acestea, datorită cunoaşterii sale profunde a termenilor ebraici ai Bibliei, a morfologiei şi sintaxei ebraice, precum şi datorită eforturilor lui constante de a discerne înţelesul evident şi literal al textului, lucrarea lui Raşi constituie o sursă semnificativă de comparaţie pentru cercetătorii şi traducătorii Bibliei.

Note:

 *Termenul „midraş” provine din rădăcina unui verb ebraic care înseamnă „a se interesa, a studia, a investiga” şi, prin extensie, „a predica”.

 *Aggadah (cu pluralul aggadot) înseamnă literalmente „rostire” şi se referă la elementele nejuridice ale literaturii rabinice, incluzând deseori basme nebiblice cu personaje biblice sau legende despre rabini.

5.6. MAIMONIDE - OMUL CARE A REDEFINIT IUDAISMUL: 

 „De la Moise până la Mose nu a fost nimeni ca Mose.” Mulţi evrei vor considera această zicală criptică drept o expresie a admiraţiei faţă de Mose ben Maimon - filozof, raţionalizator şi comentator evreu al Talmudului şi al Scripturilor, care a trăit în secolul al XII-lea - cunoscut şi sub numele de Maimonide şi Rambam. Astăzi mulţi nu au auzit de Maimonide, cu toate că scrierile sale au avut o profundă influenţă asupra gândirii evreilor, a musulmanilor şi a bisericii din timpul său. El a redefinit iudaismul pe baza unor principii. Cine a fost Maimonide şi de ce mulţi evrei îl consideră „al doilea Moise”?

Cine a fost Maimonide? Maimonide s-a născut în 1135 la Córdoba, Spania. Tatăl său, Maimon, care i-a acordat o mare parte din instruirea sa religioasă timpurie, a fost un erudit celebru dintr-o familie distinsă de rabini. În 1148, când almohazii au cucerit Cordoba, evreii au trebuit fie să se convertească la islamism, fie să fugă. Astfel, pentru familia lui Maimonide a început o lungă perioadă de pribegie. În 1160, ei s-au stabilit la Fès, Maroc, unde el a fost instruit ca medic. În 1165, familia sa a fost nevoită să fugă în Palestina. Situaţia în Israel era însă instabilă. Restrânsa comunitate evreiască era ameninţată atât de cruciaţii creştinătăţii, cât şi de forţele musulmane. După mai puţin de şase luni petrecute în „Ţara sfântă“, Maimonide şi familia sa s-au refugiat în Fustat,  un vechi oraş ce face parte din actualul Cairo, Egipt. Aici talentele lui Maimonide au fost recunoscute pe deplin. În 1177 el a devenit capul comunităţii evreieşti, iar în 1185 a fost numit medic la curtea faimosului conducător musulman Saladin. Maimonide a deţinut ambele funcţii până la moartea sa, survenită în 1204. Competenţa sa în domeniul medical era atât de renumită, încât se spune că regele Richard Inimă de Leu din îndepărtata Anglie a încercat să-l obţină pe Maimonide ca medic personal.

Ce a scris el? Maimonide a fost un scriitor productiv. În timp ce fugea de persecuţia musulmană, ascunzându-se şi trăind ca fugar, el a redactat o mare parte a primei sale opere însemnate, Comentariile la Mişna. Scrisă în arabă, lucrarea elucidează o mare parte din conceptele şi termenii folosiţi în Mişna, uneori deviind în explicaţii ale filozofiei lui Maimonide cu privire la iudaism. În partea care explică tratatul Sanhedrin, Maimonide a formulat 13 articole fundamentale de credinţă ale iudaismului. Iudaismul nu avusese niciodată un crez oficial, sau o declaraţie de credinţă. Acum, cele 13 articole de credinţă ale lui Maimonide au devenit prototipul unei succesiuni de formulări ale crezului iudaic. Maimonide a căutat să definească ordinea logică a tuturor lucrurilor, fie ele fizice sau spirituale. El a respins credinţa oarbă, cerând explicaţii pentru toate lucrurile pe baza a ceea ce el considera dovezi raţionale şi pe baza logicii. Această înclinaţie naturală a dus la scrierea capodoperei sale - Mishneh Torah. Pe vremea lui Maimonide, evreii considerau că „Tora”, sau „Legea”, se aplica nu numai cuvintelor consemnate de Moise, ci şi tuturor interpretărilor acestei Legi făcute de rabini de-a lungul secolelor. Aceste idei au fost consemnate în Talmud, precum şi în mii de decizii şi scrieri rabinice cu privire la Talmud. Maimonide a recunoscut că volumul în sine şi dezorganizarea tuturor acestor informaţii făceau ca evreul de rând să nu poată lua decizii referitoare la viaţa de fiecare zi. Cea mai mare parte dintre ei nu aveau posibilitatea să se dedice unui studiu de o viaţă al întregii literaturi rabinice, din care o mare parte era scrisă în dificila limbă arameică. Soluţia oferită de Maimonide a constat în conceperea acestor materiale, subliniind deciziile practice şi organizându-le într-un singur sistem ordonat de 14 cărţi, clasificate în funcţie de subiectul dezbătut. El le-a scris într-o ebraică foarte clară şi fluentă. Mishneh Torah era un ghid atât de practic, încât unii conducători evrei se temeau că va înlocui complet Talmudul. Însă chiar şi cei care aveau unele obiecţii cu privire la el au recunoscut erudiţia copleşitoare a acestei lucrări. Acest cod superior în ce priveşte organizarea era o realizare revoluţionară, redând viaţa unui sistem iudaic la care omul de rând nu mai putea apela şi pe care nu-l mai putea asimila. Apoi, Maimonide a decis să scrie o altă operă însemnată - Călăuza rătăciţilor. Odată cu traducerea în arabă a clasicilor greci, mai mulţi evrei deveneau familiarizaţi cu Aristotel şi cu alţi filozofi. Unii au rămas dezorientaţi, găsind că era greu de împăcat înţelesul literal al termenilor biblici cu filozofia. În Călăuza rătăciţilor, Maimonide, care îl admira mult pe Aristotel, a căutat să explice esenţa Bibliei şi a iudaismului într-un mod care se armoniza cu gândirea filozofică şi cu logica. În afară de aceste opere însemnate şi pe lângă alte scrieri religioase, Maimonide a scris lucrări competente în domeniul medicinei şi al astronomiei. Nu poate fi ignorat un alt domeniu în care condeiul său a fost productiv. Encyclopaedia Judaica comentează: „Scrisorile lui Maimonide sunt epocale în ce priveşte redactarea scrisorilor. El este primul autor evreu de scrisori a cărui corespondenţă a fost în mare măsură păstrată. Scrisorile sale făceau apel la mintea şi la inima destinatarilor săi, şi el îşi adapta stilul în funcţie de ei”.

Ce preda el? În cele 13 articole de credinţă ale sale, Maimonide a furnizat o schiţă clară a credinţei, o anumită parte a acesteia fiind bazată pe Scriptură. Însă articolele al şaptelea şi al nouălea contrazic esenţa credinţei scripturale în Iisus ca Mesia. Ţinând cont de decăderea creştinătăţii şi de ipocrizia izbitoare exemplificată prin baia de sânge a cruciadelor, nu este surprinzător faptul că Maimonide nu a mai dezbătut problema calităţii de Mesia a lui Iisus. Maimonide scrie: „Poate exista o piatră de poticnire mai mare decât creştinismul? Toţi profeţii au vorbit despre Mesia ca despre răscumpărătorul şi salvatorul lui Israel. În contrast, creştinismul a făcut ca evreii să fie măcelăriţi de sabie, rămăşiţa lor să fie împrăştiată şi umilită, Tora să fie denaturată, iar majoritatea lumii să facă greşeli şi să-i slujească unui alt dumnezeu decât Domnului”. - Mishneh Torah, „Legile regilor şi războaiele lor”, capitolul 11. Însă, cu tot respectul pe care i-l arată, mulţi evrei preferă să-l ignore pe Maimonide în anumite chestiuni despre care el a vorbit foarte deschis. Dată fiind influenţa crescândă a iudaismului mistic (Kabbala), astrologia devenea din ce în ce mai populară printre evrei. Maimonide a scris: „Cine se implică în astrologie şi îşi planifică activitatea sau o călătorie bazându-se pe timpul stabilit de cei ce examinează cerurile, merită biciuit. Toate acestea sunt minciuni şi înşelătorii. Oricine crede în aceste lucruri este nebun şi lipsit de raţiune”. - Mishneh Torah, „Legile idolatriei”, capitolul 11. De asemenea, Maimonide a criticat cu asprime o altă practică: „Rabinii şi-au fixat sume băneşti pe care să le solicite de la indivizi şi comunităţi, determinându-i pe oameni să creadă - ceea ce este absolut absurd - că acest lucru este obligatoriu şi corect. Toate acestea sunt greşite. Nu există nici măcar un singur cuvânt în Tora sau în exprimările înţelepţilor talmudici care să susţină lucrul acesta” (Comentariile la Mişna, Avot 4:5). În contrast cu aceşti rabini, Maimonide a muncit cu asiduitate ca medic pentru a se întreţine, neacceptând nicio plată pentru serviciile religioase.

Cum au fost afectate iudaismul şi alte credinţe? Profesorul Yeshaiahu Leibowitz de la Universitatea Ebraică din Ierusalim a afirmat: „Maimonide este personajul cu cea mai puternică influenţă din istoria iudaismului, începând din epoca patriarhilor şi a profeţilor până în epoca actual”. Encyclopaedia Judaica face această remarcă: „Influenţa lui Maimonide asupra dezvoltării ulterioare a iudaismului este inestimabilă”.  C. Tchernowitz  merge până acolo încât declară că, dacă „nu ar fi fost Maimonide, iudaismul s-ar fi scindat în diverse secte şi credinţe. Marea sa realizare a fost aceea de a uni diversele curente”. Reorganizând gândirea evreiască pentru a corespunde propriilor sale idei în ce priveşte ordinea şi logica, Maimonide a redefinit iudaismul. Erudiţii şi masele de oameni deopotrivă au găsit această nouă definire drept practică şi atrăgătoare. Chiar şi împotrivitorii săi au acceptat în cele din urmă o mare parte din modul de gândire al lui Maimonide. Deşi scrierile sale au avut drept scop eliberarea evreilor de necesitatea de a depinde de nişte comentarii nesfârşite, curând au fost scrise comentarii interminabile cu privire la lucrările sale. Encyclopaedia Judaica face următorul comentariu: „Maimonide a fost cel mai însemnat filozof evreu din Evul Mediu, iar lucrarea sa Călăuza rătăciţilor este cea mai importantă lucrare filozofică întocmită de un evreu”. Deşi scrisă în arabă, Călăuza rătăciţilor a fost tradusă în ebraică în timpul vieţii lui Maimonide şi, la scurt timp după aceea, în latină, făcând-o disponibilă pentru studiu în toată Europa. Ca urmare, sinteza unică a lui Maimonide asupra filozofiei lui Aristotel şi asupra gândirii iudaice s-a infiltrat repede în curentul principal al ideologiei creştinătăţii. Erudiţii creştinătăţii din acea perioadă, cum ar fi Albertus Magnus şi Thomas Aquinas fac adesea referire la opiniile lui Maimonide. Erudiţii islamici au fost şi ei influenţaţi. Modul de gândire al lui Maimonide i-a influenţat pe filozofii evrei de mai târziu, cum ar fi Baruch Spinoza, să se separe complet de ortodoxismul iudaic. Maimonide ar putea fi considerat o personalitate renascentistă care a trăit înainte de epoca Renaşterii. Afirmaţia sa conform căreia trebuie să existe o armonie între credinţă şi raţiune continuă să fie un principiu valabil. Acest principiu l-a determinat să vorbească în mod curajos împotriva superstiţiei religioase. Însă exemplul rău al creştinătăţii şi influenţa filozofiei lui Aristotel l-au împiedicat, de multe ori, să ajungă la concluzii pe deplin compatibile cu adevărul biblic. Deşi nu toţi vor fi de acord cu epitaful gravat pe mormântul lui Maimonide - „De la Moise până la Mose nu a fost nimeni ca Mose” - , trebuie să se recunoască faptul că el a redefinit cursul şi structura iudaismului.

Notă:
„Rambam” este un acronim ebraic, un nume format din iniţialele cuvintelor „Rabbi Mose Ben Maimon”.

Notă de încheiere a părții a doua: studiile de caz sunt articole mai vechi de pe blogurile personale: Analize Peronale și Analize personale 2.