ISTORIA EVREILOR - Partea a treia.

 

ISTORIA EVREILOR - Partea a treia

6. Hasidismul - rolul său istoric:

 În sec. IV-I î.H., hasideii sau hasizii erau constituiţi într-o mişcare tradiţionalistă ce se opunea tendinţelor asimilaţioniste (mesopotamice, elenistice ş.a.). „Hasid”, etimologic, înseamnă om credincios, religios. De pildă, fariseii se numeau şi hasizi. Ulterior, în Evul Mediu, hasizi erau cei care se ocupau cu mistica, precum, în Germania, Iuda he-Hasid, apoi Luria și Isaac, fondatori ai mişcării lurianice. În sec. XVII, cabalistul Samson Ostropoler, care se considera hasid, şi-a găsit moartea ca martir în timpul pogromurilor lui Hmelniţki. Sabetai Zvi, falsul profet, a apelat la sprijinul hasizilor. Dar hasidismul ca manifestare independentă şi bine conturată s-a născut odată cu Israel Baal Şem Tov (prescurtat Beşt), în sec. XVIII. Acest personaj de legendă a dus o viaţă de rătăcitor în Polonia, Galiţia, Moldova (prin zona Neamţului), spunându-şi rugăciunile în mijlocul naturii, negând autoritatea rabinilor, câştigând aderenţi care au format un nou curent în iudalism, bazat pe extaz religios şi, în cazul celor învăţaţi, pe cunoaşterea Cabalei. „Lui Dumnezeu trebuie să i te adresezi cu bucurie”, spunea Baal Şem Tov. Îndrumătorul hasidic se numea ţadic, adică om drept. Mai târziu ţadicul a devenit rabin. Mişcarea hasidică fiind recunoscută în lumea evreiască, centrul acesteia a devenit o nouă mişcare, „Habad Liubavici”, după locul naşterii fondatorului noii mişcări, Schneersohn, în Polonia ocupată de regimul ţarist. După 1917, adepţii mişcării s-au refugiat în S.U.A. În dezvoltarea hasidismului un rol primordial l-a avut urmaşul lui Baal Şem, marele Maghid (predicator) rabi Bar din Meserici, care a călătorit în Lituania şi Bielorusia. La Vilna (Vilnius) l-a întâlnit pe gaonul (învăţat) rabi Elia (1720-1797) care a încercat să combată, fără succes, noua învăţătură de pe poziţii talmudice, tradiţionale. Din această dispută hasidismul a câştigat în experienţă şi ca fundament religios. Hascala a redus influenţa hasidismului, care a rămas totuşi o mişcare bine definită în cadrul ortodoxismului iudaic. În cadrul său s-au format elite, dinastii de ţadikim-rabini, ce aveau o „curte”, judecau anumite pricini de ordin moral şi religios, ţineau predici, iar unii încercau să prevadă viitorul. Hasidismul a salvat la un moment dat iudaismul est-european de la o lentă decădere spirituală, dar a adus şi riscul unui derapaj spre fanatism, în special în cazul „nebunilor Domnului”. Astăzi, hasidismul are puţini aderenţi în lume, dar este o sursă inepuizabilă de inspiraţie literară, artistică. Nu trebuie ignorată nici baza morală, pornind de la învăţăturile lui Baal Şem, care nu a scris, ci doar şi-a rostit crezul: „În lupta împotriva răului, numai credinţa contează”, „Toate cele cereşti şi toate cele pământeşti sunt Una”, „Dacă vrei să-l ajuţi pe aproapele Tău, fă-o cu dragoste”, „Când omul e plin de sine, nu mai e loc nici pentru Dumnezeu” etc. Un important cercetător al hasidismului, azi, este Moshe Idel, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim. El îşi recunoaşte doi maeştri, numindu-i „giganţi”: Martin Buber şi Gershom Scholem. Unul dintre cei mai mari prozatori pe care i-a dat tradiţia idişului, Isaac Bashevis-Singer, laureat al Premiului Nobel a fost, ca şi înaintaşii săi, Sforim, Peretz, Şalom Alehem, Anski, puternic influenţat de hasidism, pe care l-a cunoscut în locurile natale (Radzymin, Polonia). Hasidismul a impulsionat folclorul, muzica, dansurile evreieşti, le-a imprimat o trăsătură caracteristică, îmbinând evlavia cu bucuria vieţii. Un culegător de povestiri hasidice, publicate şi la noi a fost Chaim Bloch. Eroul principal este neuitatul Baal Şem Tov. Înaintea acestei antologii, I. L. Peretz a alcătuit un nou volum cu acelaşi titlu, aducând contribuţia propriei sale fantezii. Prozatorul Ludovic Bruckstein s-a inspirat de asemenea din tradiţia hasidică. Şlomo Leiboci-Laiş a publicat în Israel o antologie cu legende hasidice. Elie Wiesel a alcătuit o Celebrare hasidică. Despre hasidismul în România a scris şi Andrei Oişteanu (Imaginea evreului în cultura română). În pictură, Marc Chagall nu poate fi desprins de hasidism.

7. Literatura evreiască de la Mendelssohn la Bialik:

 Moşe Mendelssohn din Dessau a fost primul scriitor evreu modern, traducător al Bibliei în germană, creator al Haskalei. Suntem în anul 1783. Urmaşii spirituali ai acestuia, Iţhak Enchel, Naftali Wiesel ş.a. au scos, la Königsberg, revista „Hameasef” (Culegătorul) în ebraică. Naftali Wiesel era şi poet. În 1796, Iehuda Ben Zeev publică dicţionare etimologice ebraic-german şi german-ebraic. Solomon Maimon scrie un comentariu la „Călăuza rătăciţilor” a lui Maimonide la şase secole distanţă, iar Isaac Sabanov comentează „Kuzari” a lui Halevi. În sec. XVII s-a afirmat Moşe Luzzato (1707-1747) prin dramaturgie, comentarii şi o rescriere a Zoharului, esenţa Cabalei). În 1851, în Rusia, Nahman Crohmal rescrie „Călăuza rătăciţilor”, iar Leopold Zunz (1794-1886), în Germania, S. I. Rapaport (1790-1867) în Galiţia, Samuel Luzzato (1800-1865) în Italia regândesc iudaismul ca pe o ştiinţă. În Rusia, un popularizator al culturii ebraice a fost Isac Lebensohn (Levinzon), ca şi N. A. Ghinzburg (1795-1846); ei sunt premergători ai sionismului cultural de mai târziu, al lui Ahad Haam. Un literat şi om de ştiinţă a fost Haim Slonimski (1810-1904), scriitor şi matematician. Solomon Rubin (1823-1910) traduce în ebraică „Etica” lui Spinoza, originalul fiind în latină. Fabius Mizes îi comentează pe Kant şi Hegel într-o carte publicată în 1887. S. P. Rabinovici traduce din germană în ebraică „Istoria evreilor” a lui H. Graetz. Poezia ebraică renaşte cu Abraham Lebensohn, Micha Lebensohn şi în special cu Iehuda Leib Gordon (1830-1892). În proză, ca romancier de limbă ebraică apare Avram Mapu (1808-1867), urmându-l Sforim cu „Părinţii şi copii” (1868), Pereţ Smolenski (1844-1885), un real talent, dispărut prea devreme. Un propagator al literaturii evreieşti a fost Nahum Sokolov (1860-1937), care publică antologii, comentarii, foiletoane, studii. Primul cotidian ebraic apare la Petersburg, în 1886, sub redacţia lui L. Kantor, cu titlul „Haiom” (Ziua). Un rol de primă importanţă în modernizarea ebraicii l-a avut Eliezer Ben Iehuda (Perlman), care a trăit între 1858-1922. Apar noi poeţi: Dolitski, C. Şapira, M. Mane, care trăiesc în a doua jumătate a sec. XIX, apoi Naftali Imber, autorul textului „Hatikvei”, iar cel mai de seamă poet modern este Haim Nahman Bialik (1873-1934), urmat de Saul Cernihovski (1875-1944). Mai trebuie amintiţi Z. Şneior, David Frişman, Iacob Cohen. În proză, după Sforim, se afirmă clasicii I. L. Pereţ şi Şalom Alehem, apoi M. Feierberg, Ben Avigdor, I. L. Katznelsohn, Iehuda Steinberg din Basarabia ş.a. S. I. Agnon s-a născut în 1888 în Galiţia, dar a devenit mai cunoscut în Ereţ Israel, primind şi Premiul Nobel odata cu Nelly Sachs în 1966. Un rol de mare însemnătate l-a jucat Aşer Ginzburg (Ahad Haam). Dacă Isaac Bashevis-Singer a plecat din Polonia în S.U.A., majoritatea scriitorilor de limbă idiş şi ebraică s-au îndreptat spre Ereţ Israel, unde a avut loc marele reviriment al literaturii ivrit. Poezia, proza, dramaturgia au intrat pe făgaşul modernităţii, păstrând nealterat „idişe neşume”, sufletul evreiesc.

8. Iudaismul în sec. XVIII-XX:

 Printre ultimele mari personalităţi ale iudasimului, în perioada de trecere la modernitate, se numără, la loc de cinste, Salomon Maimon. Este cel care a încercat să evite ruptura dintre filozofie şi religie. Kant, Leibnitz au ajuns să creadă mai mult în puterile filozofiei, deşi o criticau. Pornind de la „Călăuza rătăciţilor” („More nevuhim”) a lui Maimonide, S. Maimon a publicat în 1790 o „Încercare asupra filozofiei transcendentale”. Au urmat: „Istoria progresului metafizic” din epoca lui Leibnitz şi Wolf, „Tratat asupra alegoriilor lui Aristotel”, „Teoria gândirii” şi „Autobiografia”. Maimon afirmă că religia este factorul suprem în gândirea omenească. La baza oricărui experiment, la baza oricărui raţionament stă esenţa experienţei primare. Mergând de la efect la cauză şi iar la efect, se ajunge la o cauză primară care nu se mai supune logicii. La întrebarea: „Cine l-a creat pe Dumnezeu?” nu mai există un răspuns logic, cauzal, leibnitzean. Dumnezeu este „Bereşit”, la început. El se autocrează, este esenţa esenţelor. Dumnezeu a creat, el nu poate fi creat. Maimon a realizat în plan filozofic, ceea ce hasidismul a exprimat în plan religios. Omul, o mică particulă a Divinităţii însufleţeşte Universul. Fără Om, Universul eeste mort. Este şi o consecinţă a filozofiei lui Spinoza care spunea să nu căutăm natura Divinităţii, ci Divinitatea în natură. Einstein, fără a studia, probabil, lucrările lui Maimon, era un adept al lui Spinoza. Precursor al spiritualismului modern, Maimon a salvat religia din „mâinile” logicienilor, mecaniciştilor, materialiştilor. Aici nu este vorba de creşterea ori descreşterea numărului de oameni credincioşi, nici de o luptă împotriva ateismului, este doar încercarea de a regăsi locul Divinităţii într-o lume în continuu progres. Salomon Maimon a fost studiat cu atenţie şi de teologii creştini. După epoca profeţilor antici, a marilor cărturari din Evul Mediu, Maimon a deschis o poartă filozofiei iudaice. Un om care a încercat, fără succes, să readucă iudaismul în matca tradiţională, în ţările româneşti, a fost Malbim. Dar el nu a înţeles că Haskala are nevoie de alt tip de propovăduitor al iudaismului. Malbim a rămas la învăţăturile lui Maimonide, din sec. XII-XIII. Un om extrem de dotat, un mare iubitor al iudaismului, Malbim a trăit tragedia propriei moşteniri. Cei care au ştiut să culeagă roadele evoluţiei iudaismului în România, au fost dr. I. J. Niemirower, dr. M. A. Halevy şi dr. Al. Şafran. Aceştia au scris lucrări creative despre iudaism, Şafran fiind şi un bun cunoscător al Cabalei. Dr. Moses Rosen a comentat şi a pledat cauza iudaismului, evident, cu mult talent. Un gânditor original a fost dr. David Şafran. El îl citează pe Leibnitz: „Toate filozofiile sunt adevărate prin ceea ce neagă şi false, prin ceea ce afirmă.” Nec plus ultra.

9. Evreul rătăcitor între legendă şi realitate:

 Vom porni în acest demers de la realitate. În ce măsură folclorul reflectă istoria, în aceeaşi măsură evreul Ahasverus (nume, evident, împrumutat prin ignoranţă din Meghilat Ester, în care Ahasverus era rege persan, nicidecum evreu) care i-ar fi refuzat lui Iisus un pahar de apă de băut şi l-a insultat, a existat ori nu a existat. La fel ca Iuda „trădătorul lui Iisus”, Ahasverus a devenit un nume odios pentru imagologia şi teologia creştină. Realitatea este că, de la distrugerea Primului Templu (586 î.H.) şi al Celui de al Doilea Templu (70 d.H.) evreii s-au aflat în Diaspora până azi, dar în 1948, Statul Israel, a redevenit Patria, căminul evreiesc. Evreul rătăcitor s-a întors acasă. Este meritul sionismului de a-l fi oprit pe aşa-numitul Ahasverus să mai rătăcească, deşi, de-a lungul secolelor, în Spania maură, în Imperiul Otoman, Ţările de Jos, S.U.A. ei au găsit condiţii prielnice de convieţuire şi afirmare. Despre legenda evreului (sau „jidovului”) rătăcitor au scris numeroşi autori moderni. La noi, au apărut studii, printre acestea amintim cartea lui Andrei Băleanu (Rotenberg) apărută la Ed. Hasefer, capitolul din cartea „Imaginea evreului în cultura română” de Andrei Oişteanu, ş.a. Kirkegaard considera această legendă drept una din cele trei mituri fundamentale ale istoriei ultimelor secole, alături de legenda lui Faust şi cea a lui Don Juan. Diferenţa constă în faptul că Faust şi Don Juan, ca şi Don Quijote, de altfel, sunt mituri relativ benigne, în timp ce Ahasveros a fost demonizat, ca „evreul-imagine”. El are un precursor în Cain, pedepsit de Dumnezeu să rătăcească pe pământ. Cain era fratricid, Ahasverus - deicid. Acuza de deicid era mai gravă, deşi Iisus nu a fost ucis de acesta şi nici de conaţionali, ci de soldaţi romani, precum se ştie. Dar antievreismul Evului Mediu avea nevoie de un prototip „iudaic”. Germanii îl numeau „der ewige Jude” (eternul evreu), pentru că „Wanderer” (călător) are o conotaţie pozitivă, populară în basme, anecdote. Ecoul legendei a ajuns până şi în limbajul propagandei naziste. Prima „atestare” scrisă a legendei a apărut tot în Germania, în 1602, într-o broşură despre Ahasuerus care ar fi strigat „Crucificaţi-l pe Hristos” şi a fost pedepsit să trăiască veşnic, ajungând în anii când apărea broşura, la Hamburg. Răspândită şi tradusă în ţările nordice, povestea s-a bucurat de succes ca un basm popular, deşi avea un autor, astăzi necunoscut. Antisemitismul era deja „impulsionat” din 1543, când Martin Luther publicase „Despre evrei şi minciunile lor”. Expulzările succesive ale evreilor, începând cu 1290, din Anglia, în sec. XIV-XV din Franţa, Cehia, Austria, Spania, Portugalia, Germania au alimentat mitul, de altfel, real al „evreului rătăcitor” fiind vorba de evrei în totalitate şi nu de „cizmarul din Ierusalim, Ahasverus”. Un rol în acest proces de mistificare l-au jucat artele plastice şi literatura. Hieronimus Bosch avea viziuni proprii asupra iadului, raiului, vagabonzilor, pornind de la folclor şi din teologia cristică. În sec. XIX, mai precis, în 1844, Eugene Sue publică în Franţa „Le Juif errant” roman tradus în maghiară de Sandor Petöfi şi în română de Timotei Cipariu, sub titlul „Ovreiul neadormit” (influenţat de sintagma germană „eternul evreu” - „der ewige Jude”). Acest roman nu are o tendinţă antisemită, ci prelucrează datele mitologiei populare. Mai mult, cărturarii ardeleni se identificau, ca români supuşi opresiunii habsburgice şi maghiare, cu „evreul rătăcitor”, adică apatrid. În „Ţiganiada” lui Budai-Deleanu se regăsesc aceste trimiteri, ca şi alţi autori (George Bariţiu, Andrei Mureşan). Enciclopedistul Holbach scria, în sec. XVIII, că „fiecare popor îl are pe Moise al său”, aserţiune preluată şi de cărturarii Şcolii Ardelene. În Evul Mediu, ereticii, protestanţii se considerau „evrei” persecutaţi, iar în sec. XX, Marina Ţvetaeva spunea că poeţii sunt „evrei”, prin destinul lor vitreg. Ţiganii nomazi erau şi ei comparaţi adesea cu „evreul rătăcitor”. Moses Gaster a găsit în arhive un manuscris de la începutul sec. XIX al unui călugăr, intitulat „Evreul călător, Aşabec”. Regulamentul Organic elaborat sub dominaţia rusă în Principate prevedea izgonirea evreilor „vagabonzi”. Ironia sorţii a făcut ca tocmai din Rusia şi zonele cuprinse de Imperiul Rus să vină în Principate numeroşi evrei, din cauza regimului ţarist. Ion Heliade Rădulescu pomeneşte de „evreul rătăcitor”, iar C. G. Filipescu îl numeşte, prin influenţă germană „Aschaber”. Fundoianu se considera şi el drept unul dintre urmaşii acestei nefericite plăsmuiri ale unei seculare istorii de obscurantism (vezi poemul „Ulysse” publicat în 1933 la Bruxelles). Şi totuşi extremiştii de azi ar dori ca evreul să fie din nou un rătăcitor.

10. „Aliatul uitat”:

 Jurnalistul american de origine olandeză, Pierre van Paassen ne-a dăruit, nouă, contemporanilor o carte ce reflectă uluitor de exact trecutul apropiat al evreilor în secolul XX. Protestant, de religie, el era învăţat în Olanda în spiritul coexistenţei conştiente cu evreii, poporul care L-a recunoscut întâia oară pe Dumnezeu. Un pastor hughenot îi spunea de crimele săvârşite în numele lui Iisus Hristos, de biserica Evului Mediu, împotriva evreilor. După Primul Război Mondial constată, într-o discuţie cu un rabin, că limba ebraică reînvia în Ţara Sfântă, ca limbă vorbită. Cum? Se inventau cuvinte, spunea rabinul, cum fac copiii când nu cunosc un termen. De pildă, cuplajul dintre vagoanele de tren se numea „căsătorie”. Ernest Renan, care cunoscuse Ţara Sfântă şi limba ebraică în urmă cu câteva decenii nu credea în reînvierea ebraicii. Fiind corespondent de presă, Van Paassen vizitează Polonia interbelică. Evreii trăiau în condiţii mizere, în ghetouri (anii ’20). Independenţa ţării nu adusese evreilor bunăstare, ci dimpotrivă, ei erau marginalizaţi, izgoniţi, polonezii îşi alcătuiau propria clasă mijlocie. Speranţa era Sionul ori America. În România, jurnalistul îl cunoaşte pe dr. Fildermann, dar şi pe unul din membrii guvernului care se exprima într-un mod deschis, antisemit: evreii trebuie să plece. Van Paassen l-a cunoscut, în Germania, pe Hitler care i-a reproşat că un olandez, cu „sânge de teuton” poate simpatiza pe evrei. Era în 1931. Autorul a prevăzut în acel an ceea ce avea să se petreacă după numai o scurtă perioadă. Dar lumea nu era pregătită, nici evreii din America nu bănuiau nimic, poate nici cei din Europa. Van Paassen acuză o întreagă istorie a indiferenţei, a egoismului, din veacurile trecute, de faptul că biserica nu a urmat întotdeauna îndemnul iubirii de aproapele, nu a urmat calea cristică. „Nimeni nu are dreptul să fie neutru în chestiuni morale”, îi scria Alfred Loisy, catolic fiind, papei Benedict XV în anii Primului Război Mondial. Van Passeu consideră că, lui Hitler i s-a „deschis calea către crimele pe care le-a comis contra evreilor”. Nimeni nu a ameninţat Germania nazistă pentru politica genocidară contra evreilor. Dacă naziştii şi-ar fi propus exterminarea francezilor, englezilor, ar fi reacţionat cineva? Evident. Deci există o „chestiune evreiască”. Apoi autorul derulează datele istorice de la Declaraţia Balfour (1917) spre anii celui de al doilea război (cartea a apărut în 1943). Pătrunderea britanicilor în Orient a fost rezultatul unor serii de maşinaţiuni, intrigi, iar dispariţia a două imperii, otoman şi cel ţarist (care visa cucerirea Constantinopolului) a uşurat acest drum. Prezenţa britanicilor în Orientul Apropiat a fost comentată în America drept o cauză a conflictului evreo-arab ce avea să se prelungească decenii. În realitate, Anglia, prin lordul Balfour, ministru de externe a promis Palestina evreilor, iar pe arabi i-a stimulat să-şi formeze state proprii, după secole de dominaţie otomană. Lucrurile au luat o turnură nedorită prin confruntarea poziţiei sioniste cu extremismul şi intoleranţa liderilor arabi din Palestina. Deşi nu aveau state proprii, liderii arabi din Orientul Apropiat nu acceptau, din principiu, existenţa unui stat evreu. Evident, Anglia a făcut de voie, de nevoie, un joc dublu pentru a-şi păstra dominaţia. Palestina nu a fost disputată în primii ani de după primul război mondial. Van Passeu critică, în cartea sa, pasivitatea evreimii din lume faţă de cauza sionistă. Critica este exagerată, dar are şi un sâmbure de adevăr. Statul Israel putea fi creat şi înainte de Holocaust, dar ideea nu a fost susţinută de marile puteri, iar naţionaliştii arabi şi-au înteţit atacurile împotriva evreilor ce trăiau în Palestina. Orientul Apropiat a fost într-o fierbere continuă. Arabii, druzii, kurzii, evreii îşi căutau forme proprii de administrare. Franţa şi Anglia asistau la ciocniri pe care uneori le şi provocau din diverse raţiuni. Visul lui Herzl părea tot mai îndepărtat, deşi Jabotinsky vedea o soluţie imediată: lupta armată. Weizmann şi Ben Gurion au respins această cale. La izbucnirea celui de al doilea război mondial Anglia a trădat propriile „bune intenţii”, interzicând imigrarea evreilor în Palestina. Holocaustul a răpit şase milioane de vieţi, din care cel puţin jumătate se puteau salva dacă erau lăsaţi să ajungă în Ţara Sfântă. Van Passeu s-a oprit la anul 1942. Ce a urmat se ştie. Împotriva lui Hitler au luptat sute de mii de militari evrei pe toate fronturile.

11. Germania şi evreii ei:

 Albert Eistein, Adolf Krebs, Bruno Walter, Kurt Weill, Arnold Schönberg, Max Liebermann, ş.a. au fost germani? Naziştii le-au negat apartenenţa la poporul german. Ca şi (postum) lui Heinrich Heine. Puţine naţiuni s-au bucurat de un aport atât de masiv al evreilor în cultura şi civilizaţia lor, cum au fost germanii şi austriecii. Şi acest fapt naşte o întrebare suplimentară: de ce tocmai germanii şi-au izgonit evreii, cetăţeni ai acestei ţări cu o mare tradiţie culturală? În 1929, Kurt Tucholsky, publicist cunoscut, semnala ieşirile patriotarde, şi extremiste ale unor grupări politice, fără a le numi. Din vremurile imperiului roman, evreii s-au aşezat pe malurile Rinului, Moselei, Main-ului, Dunării, au întemeiat aşezări. În anul 321 împăratul Constantin mulţumea evreilor din Colonia (Köln) pentru anumite servicii. În anul 1074, împăratul romano-german Heinrich IV a încheiat un contract cu evreii din Worms, mulţumindu-le totodată pentru apărarea oraşului în faţa unor asediatori. Este interesant faptul că evreii au contribuit la extinderea alfabetului latin, în locul semnelor runice, în documentele oficiale. Iar „Cântecul lui Gudrun” din folclorul vechi german, a fost găsit, transcris într-un vechi document, la Universitatea din Cambridge, cu fonetica preluată dintr-un text intermediar, ebraic. O carte populară germană „Bovo” s-a păstrat în folclorul idiş din Germania. În anul 1250 a trăit un menestrel în Franconia, pe nume Susskind din Trimberg, care era de origine evreu. În anul 1401, nobili din Köln iau apărarea unor evrei în faţa atacului unor cetăţeni din oraş. Între secolele XV-XIX puterea bisericii şi a seniorilor feudali domină viaţa socială, populaţia este pauperă, superstiţiile, nemulţumirile se concretizează în persecuţii antievreieşti. În paralel, sectele religioase, scindarea bisericii în protestanţi şi catolici nu duc la atenuarea antievreismului, ci dimpotrivă, intoleranţa se manifestă în orice conflict religios. Evreii migrează spre Polonia, unde regii şi nobilii îi primesc bucuroşi, ca promotori ai comerţului, circulaţiei banilor, meseriilor de tot felul. În Germania, o parte dintre evrei se convertesc la creştinism, dar sunt şi cazuri „scandaloase”, când creştini trec la iudaism. Încă în vremea lui Ludovic Piosul şi Heinrich II, înalţi prelaţi, confesori regali s-au convertit la iudaism. Se pune problema cine este semit, evreu? Cine vorbeşte idiş, ebraică? Nu toţi o cunosc. Cine se duce la sinagogă? Nu toţi merg. Originea? Evreii din Germania, de pildă, aveau din vechime părinţi - gali, germani, la fel ca în Rusia - ruşi, în Polonia - polonezi etc. Moses Mendelssohn şi-a pus aceste întrebări. Se pare că viaţa comunitară a păstrat şi evreitatea în Diaspora. Descendenţii lui Moses Mendelssohn s-au separat de comunitate, unii s-au convertit. Totuşi, noi, azi, îl considerăm pe Felix Mendelssohn-Bartholdy, nepotul filozofului, ca fiind un mare compozitor evreu. Dar el aparţine culturii germane şi universale. Naziştii au stabilit o regulă: niciun bunic să nu fie evreu, altfel nu eşti arian. Nimeni, în istorie nu a mers atât de departe cu definirea evreului. În Germania, Ungaria evreii erau în bună parte asimilaţi. Feldmareşalul Joseph Conte de Ligue (1735-1814) a afirmat, cunoscând comunităţile evreieşti din Germania, Ungaria, Cehia, Polonia, Austria, că în Europa trăiau în vremea sa 10 milioane de evrei. Cifra era total inexactă, fiind excluşi evreii din România, Balcani, din Rusia, Franţa, ş.a. Dar avea o bază: criteriul era viaţa comunitară. În istorie au fost situaţii comice: un anume Ardres Jude (evreul) a scris un manual „Lupta cu sabia”. Împăratul Rudolf II a interzis, citind cartea, duelul dintre un evreu şi un creştin, iar, apoi, chiar portul sabiei la evrei. La Olimpiadele din sec. XX, la disciplinele cu sabia, mulţi evrei din Germania au obţinut medalii (la bărbaţi, la femei). Împăratul Rudolf II ar fi fost, credem, nemulţumit. Prejudecăţile, antisemitismul au adus mari prejudicii Germaniei, în ştiinţă, economie, începând cu anul fatal 1933, când Hitler a devenit cancelar şi apoi preşedinte, într-un cuvânt „Führer”. Scriitori de renume, nu numai evrei (Thomas Mann era căsătorit cu o evreică), savanţi ca Einstein, industriaşi cu mari merite au părăsit treptat Germania, care a avut numai de pierdut, ca Spania în 1492. Revenind la sec. XVIII-XIX, menţionăm că evreii nu s-au remarcat doar în economie, cultură. Astfel evreul convertit Walter von Mossner a ajuns general de cavalerie în armata Prusiei, fiind totodată considerat un as în echitaţie. În armata austro-ungară au fost o serie generali - locotenenţi la diferite arme, desigur, condiţia fiind convertirea. Contele de Ligue, menţionat mai înainte, afirma că „problema evreiască este pur economică şi socială”, nicidecum rasială ori teologică. Baronesele Sophia Grotthus, Marianna von Eybenberg au ajuns în înalta societate la curtea regală din Berlin. Ambele erau de origine evreiască, surori, cu numele de Meyer, una dintre ele fiind iubită de Goethe. La fel, Rahel Levin s-a căsătorit cu nobilul prusac Varnhagen şi avea un salon unde i-a cunoscut pe Humboldt, Schlegel, Fichte, Chamisso, Kleist, Goethe, Henriette Herz, Fanny Arnstein, Dorothea Mendelssohn (fiica fondatorului Haskalei, Moses Mendelssohn) ş.a. Aceste personalităţi au jucat un rol în viaţa artistică şi politică din Berlin, Viena. În domeniul liricii, după Heine, pe care, în sec. XX, naziştii au încercat să-l „elimine”, s-a impus un alt poet evreu: Berthold Auerbach (1812-1870). Bismarck, „cancelarul de fier” al Germaniei, a intenţionat să-i ridice lui Heine, o statuie în Düsseldorf, dar „bunii cetăţeni” au respins ideea, astfel că Heine, adică statuia sa a ajuns la New York, iar o altă statuie a fost ridicată în insula Corfu, la cererea împărătesei Elisabeta („Sissi”) a Austro-Ungariei. Împăratul Wilhelm II al Germaniei a dorit îndepărtarea statuii, ceea ce i-a atras multe ironii şi caricaturi din partea umoriştilor vremii. Curios, Wilhelm II avea importanţi consilieri evrei Albert Ballin, directorul Băncii Hamburg - American Line, Walther Rathenau, director al filialei Companiei Edison, viitor ministru de externe (ucis în 1923 de un fanatic antisemit). Antisemitismul nu avea legătură, aparent, cu ascensiunea evreilor în domeniul politic, administrativ, economic, social. Moştenirea mentalităţilor feudale, cu conotaţii teologice şi rasiste erau greu de dezrădăcinat. Iar Germania, Austro-Ungaria unde evreii erau emancipaţi în cel mai înalt grad, aveau şi cele mai grele moşteniri în ce priveşte prejudecăţile. Erau folosiţi, dar nu li se accepta importanţa. Un complex iudeofob ţinea în loc gândirea multor oameni indiferent de treapta socială. În 1888 trăiau în Germania 560.000 de evrei (israeliţi) declaraţi, în 1910 era 615.000, dar rata natalităţii scădea, numărul căsătoriilor mixte era în creştere. În 1933, trăiau în Germania circa 500.000 de evrei, în Austria circa 300.000. Calea indicată de Hitler în „Mein Kampf” a fost urmată prin venirea acestuia la putere de numai o seamă de personalităţi culturale, ştiinţifice, manageri, oameni de afaceri etc. Fizicieni de înaltă calificare au plecat în S.U.A. Realizarea bombei atomice este legată de numele unor oameni de ştiinţă, evrei plecaţi din Germania. Medicina în S.U.A. a beneficiat de aportul evreilor fugiţi din Germania. Hitler şi-a creat un inamic invincibil: inteligenţa umană. Desigur, Germania şi-a dezvoltat potenţialul economic şi militar fără evrei, dar în ce scop? Shimon Haber, laureat al Premiului Nobel pentru chimie a refuzat premiul şi a demisionat din funcţiile sale de conducător ştiinţific ca protest faţă de venirea naziştilor la putere. Dr. Shimon Haber era evreu şi citise Mein Kampf, unul dintre cele mai abjecte manifeste ale antisemitismului în istorie. Einstein, Thomas Mann (acesta nu era evreu, dar soţia era) au părăsit Germania în aceeaşi perioadă. În S.U.A., Leo Szilard, Niels Bohr au participat în anii războiului la realizarea bombei atomice, dar Germania n-a apucat să vadă efectele unui dezastru atomic. În schimb, încăpăţânarea lui Hitler de a nu ceda în faţa catastrofei militare, a dus la bombardamente de tip „classic” la fel de distrugătoare. Ultimul „călău mai de seamă” al regimului nazist, Adolf Eichmann a fost executat în 1961, în Israel, în urma emiterii unei legi speciale (pedeapsa cu moartea fusese abrogată) şi al unui proces cu mii de pagini de consemnări, mărturii, filme documentare. Germania a plătit după război (mai exact, R.F.G.) sume importante pentru „compensarea” suferinţelor provocate evreilor. Dar nicio moarte nu poate fi „compensată”.

12. Momente tragice, premergătoare Holocaustului:

 Holocaustul nu a fost numai „opera” regimului nazist din Germania, el a fost premers de o lungă istorie de nelegiuiri, calomnii, prigoană în întreaga Europă. Din nefericire, antisemitismul nu a avut şi nici astăzi nu are frontiere, nici geografice şi nici morale. Trei mari procese au cutremurat opinia publică în anii 1898-1915; trei nume de evrei au devenit celebre fără voia lor, în urma unor acuzaţii abjecte şi apoi, dovedite ca fiind absolut false - Dreyfus, Beilis şi Frank. Acesta este şi subiectul principal al cărţii profesorului de istorie de la Universitatea californiană din Santa Barbara, Albert S. Lindermann, „Evreul acuzat”, apărută în traducerea românească a Irinei Horea, la editura Hasefer, după originalul apărut în 1991, la Cambridge University Press. Cartea are meritul de a aduce în lumină, pe lângă fapte deja bine cunoscute, aspecte ale istoriei europene din ultimele două secole, implicaţiile socio-politice, psihologia socială şi mecanismul mereu deficitar al justiţiei din imediata noastră istorie. Emanciparea evreilor în secolul XIX a trezit noi reacţii în societatea din unele ţări europene aflate pe trepte diferite de evoluţie democratică şi capitalistă. S-a născut un antisemitism „modern” şi s-a pus în practică o politică antisemită cu efecte asupra unor mase de oameni frustraţi de anumite drepturi elementare. Purtători ai germenului antisemit s-au regăsit adeseori în mica burghezie marginalizată de puternicul avânt economico-financiar. Diferenţe specifice au existat între situaţia evreilor din estul şi din vestul Europei şi S.U.A. Dar a existat şi un factor comun - facilitatea învinuirii, pentru orice rău social, a evreilor, fie ei naturalizaţi într-o ţară, fie imigranţi. Nazismul a avut astfel surse „sigure” de a-şi alimenta maşina de propagandă antisemită pusă în mişcare înainte şi după preluarea puterii în Germania, în 1933.

Acuzaţii fanteziste:

 În 1840 a avut loc celebra „afacere de la Damasc”, rezolvată favorabil pentru evreii de acolo numai prin intervenţia unor personalităţi precum politicianul şi filantropul Moses Montefiore. În spatele acestei „afaceri” au stat şi interese politico-economice ale Franţei. În anul 1882, un alt caz, o învinuire de „omor ritual” are loc la Tiszaeszlar, în Ungaria, unde evreii căpătaseră în 1867 drepturi cetăţeneşti, neacordate încă în ţările învecinate. În Franţa, „afacerea Dreyfus” (1898-1900) a fost „pregătită” de mari fenomene turbionare de naţionalism, provocate de politicieni de tipul lui Boulanger, de adepţii Ordinului Adormirea Maicii Domnului, de propovăduitori ai antisemitismului „deschis” ca Toussenel, Barres, Drumont. Alfred Dreyfus a fost acuzat de spionaj şi „trădare de patrie”, deşi era un ofiţer de o onoare ireproşabilă, cum s-a dovedit ulterior. În legătură cu acest moment care a anunţat în mod tragic începutul unui nou secol, se poate vorbi de o „revoluţie dreyfusistă” care şi astăzi mai are ecou în viaţa politică franceză. În Rusia, antisemitismul era practicat ca politică de stat începând cu ţarul Nicolae I şi până la ultimul ţar răsturnat de revoluţia din februarie, Nicolae II. Există o linie de demarcaţie între teritoriul unde numai anumiţi evrei (de obicei bogaţi) aveau dreptul să locuiască şi restul teritoriului (Ucraina de vest, Galiţia, Bucovina, Basarabia) unde era masată populaţia săracă şi relativ săracă evreiască. „Sutanele negre”, numeroase pogromuri, o propagandă deşănţată care îi privea pe evrei ca ucigașii lui Iisus, aceasta era atmosfera declanşării unuia dintre cele mai ruşinoase procese de „omor ritual” din istoria modernă, proces pornit împotriva unui biet funcţionar evreu, Mendel Beilis, din Kiev, în anul 1911 şi încheiat cu achitarea completă a acestuia în 1913, în urma unor acţiuni viguroase a numeroşi intelectuali şi chiar politicieni ruşi, de orientare modernă, umanistă.

Antisemiţii Americii:

 Un caz curios, dar nu cu totul neaşteptat s-a petrecut în Statele Unite, patria a milioane de imigranţi de cele mai diverse etnii. Dar, ca orice ţară, America are şi antisemiţii ei, unul dintre ideologii care au „deschis” drumul acestui nociv curent fiind politicianul Ignatius Donnelly (1831-1901). De altfel, rasismul mai este şi astăzi la el acasă în unele zone, în mintea unor retrograzi, el fiind îndreptat atât împotriva oamenilor de culoare, cât şi a semiţilor, în speţă a evreilor, sub pretextul apărării religiei Mântuitorului. Si lipsa de solidaritate dintre evreii „vechi” sosiţi în S.U.A. şi cei noi veniţi nu a favorizat învingerea unor prejudecăţi care au creat stări conflictuale generând acte de violenţă. Preşedinte al organizaţiei Bnei Brith din Atlanta, la vârsta de treizeci de ani, Leo Frank a fost acuzat în 1913 de agresiune sexuală urmată de omor şi a murit, linşat în stare de arest, de o mulţime dezlănţuită şi fără discernământ în 1914. Ulterior s-a dovedit, prea târziu, că ucigaşul era un anume Jim Conley, dar presa, jocul intereselor de afaceri, au abătut, prin diminuarea oricăror efecte morale ale unei judecăţi pertinente, drumul normal al justiţiei. În mod ciudat, unul din „avocaţii diavolului” a numit acest val de antisemitism „un Frankenstein” care ar ameninţa pe evreii bogaţi din America. Este cuvântul unui dogmatic, trecut prin „şcoala marxistă” a „luptei de clasă” care avea să-şi găsească prozeliţi în Rusia şi în alte ţări. Poate că şi aceste procese, ca şi Holocaustul, au grăbit, în mod paradoxal, dar, în fond, explicabil, împlinirea idealului sionist: crearea Statului.

13. Prologul şi epilogul Holocaustului:

 În sec. IV, împăratul Constantin a adus Biserica la nivelul puterii de stat, recunoscându-i dreptul de a inspira şi, ulterior, a dicta unele decizii, în primul rând faţă de „necredincioşi”. Această afirmaţie nu implică vreo acuză în sensul explicării Holocaustului din sec. XX prin actul lui Constantin. Dar evreii, prin dogma „în sensul strict” erau priviti ca deicizi, ceea ce era o acuzaţie extrem de gravă. Biserica oferea „o şansă” evreilor de a scăpa de persecuţie: convertirea. Dar efectul a fost minim. Dacă romanii i-au privit pe evrei ca pe adversari politici, Biserica i-a considerat indezirabili pentru că „nu-l recunoşteau pe Iisus”. Primele măsuri ale Bisericii devenită „de stat” au inclus arderea Talmudului (ale cărţilor, pentru că Talmudul a existat din sec. V şi până azi). Trebuie remarcat că Părinţii Bisericii (unii papi, Sf. Augustin, Sf. Toma) nu au încurajat convertirile forţate, iar Sf. Augustin chiar afirma că evreii trebuie lăsaţi în viaţă spre a fi martori ai revenirii lui Iisus-Mesia pe Pământ. Martin Luther şi-a exprimat nedumerirea în faţa opoziţiei evreilor de a-l recunoaşte pe Dumnezeu-Fiul. Dar evreii respectau Decalogul, în care Dumnezeu este Unicul. Între sec. XIII-XVI evreii au fost izgoniţi dintr-o serie de ţări ale Europei Occidentale, sub acest pretext. Motivul real era eliminarea unui „element” insubordonat, în parte prosper economic. Desigur, au fost regi, principi care, tot din motive economice, au încurajat venirea evreilor (Polonia, Moldova, Germania, Austria, ca să amintim de Spania maură). De la convertire forţată la expulzare era un pas, următorul fiind făcut în sec. XX de nazişti: exterminarea. Dar nu din motive religioase, dimpotrivă. Naziştii nu erau apărători ai creştinismului, ei doreau „puritatea etnică” şi „supremaţia rasei ariene”. Evreii, care nu sunt o rasă, după două mii de ani, au fost priviţi ca o rasă de nazişti. De ce? Aici apare unicitatea Holocaustului. Un popor, fără a fi o rasă, dar care poartă o tradiţie multimilenară, culturală, religioasă, remarcabile, prin realizări în domenii variate (ştiinţific, tehnic, literar, artistic) este condamnat la dispariţia „în întregime”. La Conferinţa de la Wansee, din ianuarie 1942, când politica de exterminare era în curs de realizare, după un recensământ aproximativ, capii nazişti din eşalonul secund al puterii au decis uciderea a 11,5 milioane de evrei din diverse ţări. Hotărârea a venit după abandonarea „soluţiei teritoriale” (deportarea în America de Sud, în Madagascarul francez). Raul Hilberg a comparat legislaţia catolică din Evul Mediu şi legislaţia nazistă şi a găsit similitudini în bună parte: păstrarea „purităţii sângelui”, adică interzicerea căsătoriilor mixte, excluderea evreilor din localuri publice, din servicii publice, interzicerea angajării unor creştini, unor neevrei de către evrei, interdicţia liberei circulaţii, arderea unor cărţi „periculoase”, interdicţia acordării asistenţei medicale de evrei pentru neevrei, obstrucţii în domeniul cauzelor civile şi penale, al moştenirilor, purtarea semnului distinctiv (banderolă, stea galbenă), înfiinţarea ghetourilor, interzicerea convertirilor (în ultimele secole), obstrucţii în domeniul învăţământului universitar, controlul identităţii, numărului evreilor într-o anume localitate. Între Luther, care a fondat protestantismul german şi nazişti, diferenţe prea mari, în privinţa „regulilor” impuse evreilor nu erau. Protestanţii i-au întrecut, în acest sens, pe catolici, deşi Luther însuşi a tradus Vechiul şi Noul Testament în germană şi avea noţiuni de ebraică, fiind cleric. La sfârşitul secolului XIX, după ce Haskala, propovăduită de Moses Mendelssohn în sec. XVIII a permis evreilor accesul liber, fără complexe, în viaţa publică, socială, culturală, antisemitismul a luat forme noi „intelectuale”. În Franţa era Gustave La Bon, apoi Leon Daudet, Mauras, ş.a., în Germania Wilhelm Marr, H. S. Chamberlain (ginerele lui Richard Wagner), ca şi deputaţi din aceste ţări au început o campanie de calomniere şi de incitare la expulzare a evreilor. Teoria conspiraţionistă „iudeo-masonică”, apoi „iudeo-bolşevică”, „iudeo-plutocratică” devin arme ale propagandei extremiste din Germania, dar şi din alte ţări. După prăbuşirea Reich-ului lui Wilhelm II, el însuşi un antisemit notoriu, a imperiului ţarist cunoscut prin pogromuri antievreieşti timp de trei secole, antisemitismul capătă argumente „solide”: evreii au plănuit totul. În 1922 este împuşcat ministrul de externe evreu-german, Walter Rathenau. În Ungaria, revoluţia sovietică este condusă de evreul Bela Kuhn, în 1919, Lenin era acuzat că era evreu (avea un bunic evreu), Trotzki, Sverdlov erau evrei. În Germania, micul partid muncitoresc DAP devine naţional-socialist, NSDAP şi are un şef nou, pe Adolf Hitler, un om obsedat de rolul său mesianic de a salva Germania şi a „curăţa” lumea de evrei. Dar Hitler n-a fost singur. Alături de el apar militari frustraţi de pierderea războiului ca Luddendorf, ş.a., jurişti cu concepţii rasiste, publicişti fără jurnale, etc. Şomerilor li se promite o redresare economică, noi locuri de muncă, după ce „evreii vor fi scoşi din Germania”. Timp de un mileniu (al doilea) comunităţile evreieşti din Europa Centrală, bântuită de cruciaţi, în primele secole, războaie, persecuţii religioase, au trecut de la rezistenţă activă la supunere ori evadare (în America, Palestina, etc.). Falşii Mesia (Sabetay Zvi, Frank), hasidismul, au fost rezultate ale unor căutări disperate de a ieşi din coşmar. Partidul nazist (NSDAP) a introdus pentru prima oară noţiunea de „Volksgenosse”, adică mot-á-mot „naţional-tovarăş”, frate de rasă, evreul nefiind nicicum acceptat şi nici alt minoritar. Doar acest „frate de rasă” poate fi cetăţean al Germaniei, restul „raus” (afară). „Judenrein” devine un termen obişnuit, populaţia germană îl acceptă cu mult înaintea venirii naziştilor la putere. Era în 1920. O istorie a „pregătirii” Germaniei pentru Holocaust există şi se cunoaşte. Ne oprim la legile din Nürnberg din 1935, care evidenţiau „puritatea rasei” şi la „Noaptea de Cristal” (9-10 noiembrie 1938), când în toată Germania a avut loc un pogrom „popular” fiind sparte vitrinele magazinelor deţinute de evrei, au fost profanate şi distruse sinagogi. În afara organizaţilor evreieşti şi a unor voci de intelectuali, lumea a tăcut. Politicienii erau preocupaţi cu revendicările teritoriale ale Germaniei: Austria, Cehia (1938), apoi pactul Ribbentrop-Molotov (august 1939), Transilvania de Nord trece la Ungaria în 1940, Basarabia, Herţa şi Bucovina de Nord la URSS, Cadrilaterul la Bulgaria. România se alătură Axei Berlin-Roma-Tokio. Propaganda lui Goebbels era antievreiască, antioccidentală şi, o perioadă, antisovietică. Etapele exterminării evreilor au fost: marginalizare - expropiere - concentrare - operaţiuni mobile de ucidere în masă şi deportări în lagăre de exterminare. Am putea spune că Holocaustul a început în 1933 şi s-a încheiat în 1945 prin eliberarea lagărelor de concentrare şi capitularea Germaniei naziste. Această schemă a fost prezentată şi la Primul Proces de la Nürnberg din 1945. Marginalizarea, exproprierea s-au realizat prin legi, ordonanţe, directive, ele fiind emise în perioada 1933-1939. Execuţiile, exterminarea au fost rezultate ale unor ordine, începând cu directivele orale ale lui Hitler, apoi prin ordinele lui Himmler, ale şefilor Gestapo, SS, RHSA („Siguranţa Reichului”) şi ale armatei care a participat la masacre. Birocraţia statală era bine stabilită, deşi existau unele fricţiuni între departamente, între SS şi armată. Marile firme Krupp, I. G. Farben, Bayer, altele mai mici au participat sub aspect tehnic şi au profitat de pe urma jefuirii evreilor şi supunerii lor la muncă forţată. Trebuie menţionat că nu numai evreii au fost supuşi politicii de exterminare, dar şi rromii, prizonierii sovietici, partizanii polonezi, handicapaţii fizic, mintal. Condamnaţii de drept comun, unii pe viaţă, erau utilizaţi ca forţă de constrângere în interiorul lagărelor, ca şi unii evrei, numiţi „Kappo”, aceştia fiind ulterior executaţi, ca şi deţinuţii evrei. Holocaustul a cuprins la început Polonia, prima ţară ocupată prin forţă de Germania nazistă. Au apărut ghetourile, noile lagăre, în Germania şi Austria fiind deja înfiinţate. Apoi lagărele s-au extins în Cehia, Iugoslavia, Bielorusia, Ucraina, iar România a preluat Transnistria. Era considerat evreu oricare cetăţean german ori din teritoriile ocupate care avea cel puţin un bunic evreu. În atenţia Reichului nazist au intrat evreii din Ungaria (abia în 1944), Italia (în 1943), Slovacia (în 1940), Serbia, Franţa (inclusiv colaborarea cu guvernul trădător de la Vichy), Belgia, Danemarca, Olanda, Norvegia (cu colaborarea lui Quisling). În testamentul pe care Hitler l-a dictat în preziua sinuciderii (29 aprilie 1945), dictatorul învinuia pe evrei pentru declanşarea celui de al doilea război mondial, profetizând o răzbunare în viitor. Despre Holocaust nu sufla o vorbă. „Evreii au avut mulţi vecini. În timpul catastrofei, aceşti martori au fost, în general, neutri şi pasivi”, scrie Raul Hilberg. Desigur, la Yad Vashem se păstrează numele a câtorva mii de Drepţi ai Popoarelor, dintre care numai din Polonia, trei mii, alte sute şi zeci din ţări europene, printre care şi regele Danemarcei (care şi-a pus steaua galbenă), regina-mamă Elena a României, ş.a. Dar unde au fost milioanele de martori tăcuţi, miile de colaboraţionişti? Ca să nu mai vorbim de miile de călăi-executanţi fugiţi în cele două Americi, în alte ţări, pe care i-a urmărit Simon Wiesenthal şi nu numai el. Dintre capii regimului nazist, Hitler, Goering, Goebbels, Himmler, Heydrich, numai Heydrich a murit de mâna răzbunătoare a cehilor, ceilalţi s-au sinucis. Bormann a dispărut din 1945, doctorul exterminator Josef Mengele a murit, se pare, de moarte bună în 1979 în Brazilia. Călăul Croaţiei, Ante Pavelici a murit liniştit la Madrid. Statistica dată de Raul Hilberg menţionează 5.100.000 evrei ucişi în Holocaust. Că nu sunt şase milioane, principial, nu are relevanţă, pentru că Holocaust sau Shoah a fost. Epilogul Holocaustului are faţetele sale multiple. Este evident că urgentarea formării şi declarării Independenţei Statului Israel, sunt urmări ale Holocaustului. Emigraţia supravieţuitorilor după 1945, în ciuda opoziţiei Marii Bitanii şi a unor lideri arabi s-a accelerat. Marile Puteri învingătoare au acceptat unanim necesitatea actului de Independenţă. Lumea islamică, încurajată şi de fosta URSS s-a opus continuu existenţei Statului Israel, deşi URSS a semnat rezoluţia ONU şi a recunoscut în 1948 Statul Israel. După Holocaust, antisemitismul nu numai că nu s-a atenuat, el şi-a adăugat o nouă trăsătură: negaţionismul. „Morţii au fost ucişi încă o dată.” Teoriile conspiraţioniste s-au extins. Deşi au pierdut 50% din populaţia europeană şi 33% din totalul evreilor în lume, Israel ca popor este activ atât în propria ţară cât şi în Diaspora. Dar vorbitorii de limbă idiş au rămas puţini, unii în New York alţii în Rusia. În Israel cresc alte generaţii. Ayatolahul Iranului doreşte dispariţia Statului Israel, adică un nou Holocaust. Hitler a murit, dar urmaşii lui nu au învăţat lecţia.

Notă: despre Holocaust, pe larg, în partea următoare.

14. Studii de caz:

a. Spinoza - primul evreu secularizant (1632-1677):

 Astfel l-a numit pe celebrul filozof un cercetător canadian, Benett Muraskin. Acesta relatează că, la scurt timp după înfiinţarea Statului Israel, Ben Gurion a cerut Rabinatului din Ierusalim să ridice excomunicarea (herem) lui Spinoza, dar cererea a fost refuzată. Născut într-o familie de marani, la Amsterdam, în 1632, a fost educat în spirit iudaic, cunoştea ebraica, portugheza, spaniola, olandeza, latina. De la Gersonide (Levi Ben Gerson), iudaist din sec. XIV (m. 1344) a preluat teza priorităţii raţiunii faţă de revelaţie, iar Descartes (1596-1650) l-a iniţiat, prin scrierile sale, în raţionalismul filozofic. La 27 iulie 1656, Spinoza a fost excomunicat din comunitatea evreilor din Amsterdam, printr-o procedură, conform cutumei, total umilitoare. Împreună cu un prieten, conaţional, excomunicat şi el, Juan de Prado, Spinoza îşi continuă studiile, scrie, iar numele de Baruch şi-l preschimbă în Benedict. Deşi i se propune să se convertească, refuză. Nevoit să lucreze ca şlefuitor de lentile, Spinoza se îmbolnăveşte de plămâni şi moare în 1677. Baza filozofiei lui Spinoza este panteismul, care contravine doctrinei iudaice. Dar, sub aspect etic, el nu a renunţat niciodată la normele iudaice, general valabile pentru oricare om. Einstein spunea că Dumnezeul său este cel al lui Spinoza. Formula spinoziană „Deus sive natura” (Dumnezeu ori natura) a devenit un lait-motiv pentru Novalis, Goethe, Schelling, Hegel. Fiind în corespondenţă cu diferiţi filozofi, teologi, oameni de ştiinţă (ex. Christian Huygens, cercetător în domeniul opticii), Spinoza a scris „Principiile filozofiei carteziene”, „Etica”, „Scurt tratat despre Dumnezeu”, „Omul şi fericirea lui”, „Tratatul politic”, „Tratatul despre îndreptarea intelectului”. A fost negociator de pace între olandezi şi coaliţia anglo-franceză, la Utrecht, a refuzat o catedră la Heidelberg, în ciuda insistenţelor lui Leibnitz. La universitatea ebraică din Ierusalim, cu prilejul tricentenarului comemorativ, în 1967, s-a cerut anularea excomunicării acestui mare olandez evreu. I. Brucăr a scris despre el că „a fost cel mai sfânt dintre oameni, după Christ” (Ed. Hasefer, 1998, Spinoza, prefaţă Ion Ianoşi). Spinoza nu a negat „cauza tuturor cauzelor”, ci s-a opus imaginii primitive a unui Dumnezeu care „face totul”. Dr. I. Glicsman, în interbelic a scris cu înţelegere despre „ereticul” Spinoza, cel care a apropiat religia de ştiinţă. „Firea întreagă este însufleţită, viaţa şi materia sunt atribuite ei”, afirmă Spinoza. Goethe şi Heine au găsit un nesecat izvor de inspiraţie în gândirea sa. Textul excomunicării este, citit astăzi, o mostră de bigotism ridicol. („Nimeni să nu stea mai aproape de el, de patru coţi”, etc.). Între Uriel Acosta şi Spinoza există o comunitate de destin, dar Spinoza era filozof. I-a precedat pe iluminiştii francezi, pe savantul Lavoisier, „Viaţa, cugetarea nu sunt produse, ele sunt eterne, materia este finită în timp şi spaţiu”. Aristotel, Maimonide, Descartes au fost maeştri săi, aşa cum Biblia şi Talmudul i-au format primele imagini despre lume.

b. Baal Şem Tov - părintele hasidismului:

 Despre Baal Şem Tov s-a scris, probabil, tot atât de mult ca despre profeţii antici ai evreilor, deşi el nu a fost, propriu-zis, nici profet, nici cărturar. Cabaliştii, Gershom Scholem, Moshe Idel (în timpurile noastre), filozoful Martin Buber, mulţi alţii s-au oprit la această puternică personalitate a istoriei evreilor. Israel ben Elieser, supranumit Baal Şem Tov (numele bun al Domnului) s-a născut aproximativ în anul 1700, în satul Okup, la graniţa dintre Bucovina şi Podolia ucrainiană, iar în al 60-lea an de viaţă s-a stins la Miedzyboz, în Polonia. Despre viaţa sa vorbesc legendele, el nu a lăsat manuscrise, nici nu a avut un biograf lângă el. Din copilărie prefera să hoinărească în pădurile de fagi şi brazi ale zonei natale, decât să studieze la heder. Prin intermediul unui prieten al tatălui său a căpătat manuscrise cu caracter ezoteric, aşa se spune. La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit, dar a fost izgonit din casa socrului, locuind până la 36 de ani cu soţia în diverse aşezări. Se spune că a ajuns şi în zona Bistriţa-Neamţ, în Moldova, practicând diverse meserii. Se considera un inspirat şi se retrăgea adesea în munţi, în păduri, venind doar de Sabat acasă. Treptat câştiga adepţi, adevăraţi adoratori. A avut înţelepciunea să nu se autoproclame „Mesia”, deşi în jurul lui erau destui oameni simpli, creduli. Înţelepciunea sa i-a atras şi respectul unor învăţaţi: Dov Beer din Meserici, care i-a fost urmaş, Jacob Josef din Polonoje, Pincas din Korez, Menahem Mendel din Vitebsk, Nahum din Cernobâl. Miedzyboz, unde s-a stabilit a devenit centrul hasidismului. A dorit să ajungă în Palestina, dar pe drum a fost împiedicat de condiţiile climaterice nefavorabile. Nu a scris, a propovăduit doar verbal iubirea de Dumnezeu, fiind un om cu o mare putere de convingere şi foarte imaginativ. Pildele sale au intrat în circuitul folcloric evreiesc. Bucuria era, după Baal Şem Tov, singura cale spre Cel Unic. În urma acestui „iluminat” au rămas cărţi scrise de discipoli: omagiale, biografice (cu pilde), un „Testament”, din care s-a format tezaurul hasidic. Ţadicii („cei drepţi”) au devenit purtătorii hasidismului, fiind apoi recunoscuţi ca rabini. Mişcarea Chabad-Liubavici a preluat în ultimele două secole o bună parte din moştenirea spirituală a hasidismului, fiind prezentă în S.U.A., Israel, România, în alte ţări europene. Baal Şem Tov a predicat modestia, iubirea de aproapele, de semeni, lupta spirituală contra răului, nedreptăţii, hasidismul fiind cu totul nepragmatic. Accentul se pune pe moralitate şi mai puţin pe răsplată, nici aici, nici în viaţa de apoi. Tora, Israel şi Dumnezeu sunt cele trei principii ale credinciosului. H. Bloch a fost un bun autor de antologie a povestirilor hasidice. El a publicat un volum, în Austria, între cele două războaie, traduse şi editate la noi după 1988 la „Cartea Românească”, cu o prefaţă de Ov. S. Crohălniceanu şi la Ed. Hasefer (2002), cu o prefaţă a autorului (Viena, 1929). Baal Şem Tov „ocupă” 30 de pagini, ceilalţi, de la Levi Iţhak din Berdicev până la Iacob Samson din Kosov (în ordine cronologică) sunt circa 30 de rabini, fiecare cu „istoriile” sale. Marc Chagall spunea că nu există un singur tablou, un poem de valoare fără mistică. Moshe Idel în „Cabală şi Eros” se bazează şi pe misticismul hasidic. Şlomo Leibovi-Laiş a publicat, în 1995, în Israel, „Între legendă şi realitate - lumea hasidică”, carte ce merită editată în România. În 1922, Martin Buber a publicat, la Frankfurt am Maine, „Die legende des Baal-Schem”. Minunată este şi cartea lui Elie Wiesel, „Celebrare hasidică”.

c. Karl Marx - geniu şi demon:

 Astăzi este greu sã te pronunţi în privinţa lui Marx fără să cazi în capcana de a-l considera autorul moral al crimelor comunismului. Marx a polarizat admiraţia şi furia tuturor, fiind în acelaşi timp eliberatorul celor asupriţi şi profetul mincinos. În 1968 gânditorul francez Roger Garaudy considera că: „Pentru prima oară în istoria gândirii omeneşti, marxismul-filozofie, teorie economică, politică, concepţie despre lume, despre perspectivele şi speranţele de viitor ale acesteia a pătruns în mintea şi inima acelora care au fost cândva sclavi sau iobagi, a acelora a căror muncă li se prezenta ca o ursită şi care nu aveau dreptul să gândească”. Marx era profetul care propovăduia o lume mai bună sub auspiciile comunismului, în fapt sub auspiciile uneri teorii a conflictului preluată din darwinism de care filozoful era fascinat. După căderea totalitarismelor, iată ce scrie Valentin Mureşan în 1995: „România post-comunistă a oferit spectacolul arderii publice a „Capitalului” lui Marx alături de discursurile lui Ceauşescu precum şi isteria satanizării marxismului, filozoful german - considerat o minte genială până mai ieri - e acum doborât fără menajamente de pe soclu şi gratulat cu cele mai jignitoare epitete, de la „prost” la „imbecil” şi „criminal”. Publicul larg şi majoritatea intelectualilor văd în el autorul moral al tragicului experiment al „socialismului real”. Prin urmare s-a trecut dintr-o extremă într-alta, fenomenul marxist primind rapid etichetări total opuse în funcţie de regimul care îl valorifică. Dacă în timpul „orânduirii socialiste” era cel mai mare gânditor al tuturor timpurilor, după ’89 trece la periferia istoriei filozofiei. De la filozofia oficială, punctul de trecere spre viitorul luminos, ideologia revoluţionarã menită să schimbe în bine umanitatea, la doctrina demonizată şi trimisă la index. Nu ideile lui Marx au fost criminale, ci modul lor de întrebuinţare. Nu putem demola o filozofie care până la urmă aparţine unui gânditor marcant încercând să-i demonstrăm falsitatea pentru că nu suntem pe terenul ştiinţelor exacte.

 Născut la 5 mai 1818 la Trier, în Renania Germană, Marx intră la 17 ani la Universitatea din Bonn, pentru a studia dreptul. Din cauza comportamentului său dezordonat, tatăl său îl trimite la Berlin, unde continuă în aceeaşi notă, cu prezenţă slabă la cursuri. În 1841 îşi susţine la Jena teza de doctor în filozofie cu titlul „Deosebirea dintre filozofia naturii la Democrit şi filozofia naturii la Epicur”. Nereuşind să obţină un post de conferenţiar, se apucă de gazetãrie, ajungând redactor-şef la Gazeta Renană, ziar liberal din Köln care este suprimat la scurt timp. Marx colaborează la Analele germano-franceze, care promova idei revoluţionare, motiv pentru care Marx nu se mai poate întoarce în ţară în condiţiile emiterii de către Prusia  a mandatelor de arestare pentru redactori. Se împrieteneşte cu Friedrich Engels, cu care va colabora până la sfârşitul vieţii. În 1847 participă la congresul Ligii Comuniste în Londra, a cărei doctrină o expune în „Manifestul Partidului Comunist” din 1848. Marx se instalează cu familia la Londra din cauza ideilor sale revoluţionare, unde va suferi numeroase lipsuri materiale şi va trăi în condiţii deplorabile, izbutind însă să realizeze principala operă, „Capitalul”, despre care recenziile vremii lipsesc aproape complet. Moare la 14 martie 1883. Alte lucrări demne de amintit ar fi: „Manuscrise economico-filozofice”, „Mizeria filozofiei”, „Contribuţii la critica economiei politice”, „Teze despre Feuerbach”.

Principiile filozofice:

 Iniţial Marx a fost influenţat de Hegel, de care însă se va dezice. Hegel considera istoria drept o succesiune de evenimente cu sens, care se înşiruie în conformitate cu dialectica internă. Spiritul lumii sau spiritul absolut intervine în istorie şi prin ea îşi realizează devenirea şi dobândirea conştiinţei de sine. Realitatea nu este de neînteles, cum era pentru Kant care susţinea imposibilitatea cunoaşterii esenţelor, ci dimpotrivă, în acord perfect cu raţiunea. Pentru Marx însă subiectul istoriei sunt oamenii, nu realitatea divină care pentru el este un misticism. Realitatea concretă trebuie să primeze şi pornind de aici trebuie să se elaboreze o filozofie a existenţei umane care recunoaşte rădăcina omului în om. Departe de idealismul Hegelian, pentru Marx, adeptul pragmatismului, omul îşi demonstrează puterea şi realitatea în convieţuirea cu alţii. Existenţa socială determină conştiinţa umană şi nu invers. Societatea nu înseamnă în primul rand conştiinţă colectivă, ci muncă colectivă, omul fiind mai înainte de toate un animal economic care îşi dezvoltă gândirea pe baza forţelor de producţie şi relaţiilor economice. Există desigur şi o suprastructură ideologică ce cuprinde ideile, statul, familia, morala, religia, dar legile istoriei nu sunt aici, ci în baza economică, o bază în care funcţionează dialectica relaţiilor prin conflictul dintre clasele sociale. Se întrevede aici şi marea înrâurire a darwinismului: omul este un animal, luptă pentru supravieţuire, supravieţuieşte cel mai adaptabil, progresul se realizează doar pe calea conflictului. Teoria lui Marx nu rămâne doar în stadiul de teorie, pentru că Marx aspiră să schimbe lumea. El observă că omul s-a îndepărtat de sine, s-a alienat, dar motivează devalorizarea sa doar prin prisma economică: omul este separat de produsul muncii sale, care devine marfă în capitalism şi îl face pe om dependent de sistem. Munca salariată este şi ea doar un mijloc de supravieţuire, forţa de muncă fiind comercializată şi omul ajungând el însuşi marfă. Banii, „târfa universală”, îl înstrăinează şi pe om de om, ei sunt adevăratul spirit universal. „Puterea divină a banilor rezidă în esenţa lor, ca esenţă generică înstrăinată, care alienează şi se alienează, a omului”. Dar proletariatul poate schimba această condiţie odată ce devine conștient de ea. Capitalismul însemna pentru Marx sărăcirea şi asuprirea muncitorilor, care de fapt îi îmbogăţesc pe cei bogaţi prin munca lor. Dar odată cu instaurarea „orânduirii socialiste” situaţia se va schimba pentru că mijloacele de producţie vor deveni proprietate comună. Egalitarismul s-a realizat însă în sărăcie, pentru că imperiul necesităţii nu a dispărut nicidecum, și mai ştim cât de umană a devenit societatea în communism. Lenin considera doctrina marxistă ca fiind succesoarea legitimă a concepţiilor celor mai importante ale omenirii veacului al XIX-lea: filozofia germană, economia politică engleză şi socialismul francez, care se încheagă împreună în materialismul dialectic/istoric. Marx a vrut să-l elibereze pe om de condiţia sa, dorind fericirea pentru cei mulţi, asemenea unui Prometeu. Viziunea sa revoluţionară a dorit nu să schimbe o stare socială sau un regim, ci politica însăşi, să schimbe temeliile lumii din care trebuie să dispară religia, statul, clasele, omul depinzând doar de el însuşi şi de legile sociale pe care le va conştientiza. Paradoxal, partidele şi statele socialiste care se revendică de la doctrina marxistă au produs un stat omnipotent care a urmărit totala absorbţie a societăţii civile. După cum îl descrie şi Orwell, este sistemul capabil să transforme oamenii în roboţi lipsiţi de doza minimală de conştiinţă. Este Marx autorul moral al experimentului înfiorător numit comunism? În aceeaşi măsură în care Nietzsche este vinovat de genocidul nazist. Dintr-un punct de vedere am putea spune că ideile sale periculoase i-au făcut pe mulţi să creadă că fenomenele sociale sunt perfect determinabile prin prisma profeţiilor istorice. Prin faptul că i-a negat omului orice altă dimensiune în afara celei economice. Prin faptul că introduce concepţia darwinistă în prim-plan, susţinând conflictul ca singura cale de dezvoltare. Prin faptul că absolutizează planul cezarului şi nu atribuie omului niciun fel de aspiraţii morale sau spirituale. Prin faptul că sistemul său a fost izvor de argumentare şi credinţă oarbă pentru dictatori. Cu toate acestea, Marx a rămas un om al ideii. A căutat un adevăr în onestitate intelectuală, după cum opineazã Karl Popper, iar ca savant a fost un economist remarcabil. În universitãţile occidentale este văzut ca unul dintre marii cugetători ai lumii, textele sale fiind recunoscute ca parte din moştenirea noastră culturală. Poate chiar şi-a dorit fericirea semenilor, doar că utopia sa, numită de Popper romantism, nu a reuşit decât să transforme raiul visat într-un iad materializat. Dar materializat nu de Marx.