ISTORIA EVREILOR - Partea a patra.

ISTORIA EVREILOR - Partea a patra

15. Holocaustul:

 Nu vom da definiţii, nici nu vom face analize etimologice, le-au făcut alţii. Francis Fukuyama a spus că istoria s-a sfârşit cu prăbuşirea comunismului. Dar ea nu s-a sfârşit, cum nu s-a sfârşit nici în 1945 la prăbuşirea Germaniei naziste. Istoria suportă orice. Adorno spunea că după Auschwitz şi Hiroshima, ideea de „condiţie umană” a suferit o transformare. Georg Lukacs vorbea de o „eclipsă a raţiunii”. Un cercetător, Mihai Milca a făcut o analiză a fenomenului „Holocaust” într-o carte apărută în 2004, la Editura AGER. El vorbeşte despre „Genocid - ca fenomen recurrent”. Deci există o boală în istorie. Termenul a fost propus de Raphael Lemkin, în 1944, referindu-se la crimele naziştilor, care deveneau treptat cunoscute. La 11 decembrie 1946, ONU adopta un document referitor la genocid. Subiectul a fost reluat la 20 noiembrie 1947. Documentul a fost redactat de Lemkin, Donnedieu şi juristul român Vespasian V. Pella. Acesta din urmă considera că însuşi războiul de agresiune este o crimă care poate fi judecată de un tribunal internaţional. Pe tema genocidului au mai scris lucrări Yves Teruon, Irving Horowitz. În toate aceste studii, genocidul este considerat o „practică de stat” (evident, totalitar). El este organizat, planificat şi are ca obiective: distrugerea unui grup uman, unei populaţii, din diverse motive (religioase, rasiale, de „pedepsire”, etc.) ca şi scop psihologic, de ameninţare a întregii societăţi. Genocidul, deşi executat uneori în condiţii de „confidenţialitate”, creează teamă în orice individ, indiferent din ce grup uman face parte. Spre deosebire de pogromurile din Rusia, extrem de sângeroase, dar stihinice, genocidul este însoţit de aşa-zise „legi”, de un „sistem legislativ” (desigur, antiuman), de un aparat executiv de vârf subordonat acestei politici genocidare. A nu se crede, în mod greşit, că genocidul este produsul acţiunii, unui nebun ori al unui grup de alienaţi. Există o ierarhie, iar Max Weber vorbeşte despre o „raţionalitate amoral”, „o neutralitate afectivă”. Fără executanţi docili, fără martori pasivi, fără izolarea potenţialelor victime genocidul şi, implicit, Holocaustul nu ar fi fost posibile. Despre această „banalitate a Răului” a scris şi Hanna Arendt. Iar Magdalena Boiangiu a găsit o sintagmă potrivită: Ferestre închise. Martorii se ascund în spatele ferestrelor închise. Ei ştiu că masacrul va avea loc, dar „nu vor să se amestece”. Desigur, fără fanatici precum Hitler, Stalin, Pol Pot, ş.a., ca şi „junii turci” în genocidul antiarmean din 1915, masacrele n-ar fi avut loc. Dar ei nu erau nebuni în sensul obişnuit al cuvântului, nici „banali”. Hanna Arendt s-a gândit la executantul Eichmann, multiplicat de o mie de ori oriunde şi oricând. Aceşti „banali” execută genocidul. Cuvântul „Holocaust” a început să fie folosit în anii ’70, după apariţia unei pelicule cinematografice realizate după o carte a lui Gerald Goeen, „Holocaust”. Cuvântul Holocaust este, evident, convenţional. Dar era necesară o denumire evocatoare a catastrofei (Shoah, în ebraică), în urma căreia au murit şase ori circa şase milioane de evrei. Revenim la „genocide”. Holocaustul a fost un genocid pentru că se urmărea distrugerea unei populaţii care nu forma o armată, un grup armat. Erau oameni, ca mine, ca tine, „un chip de om” cum spunea Fundoianu ajuns în camerele de gazare de la Auschwitz. Nici astăzi fenomenul nu poate fi nici înţeles, nici comparat cu un alt masacru. În inima Europei civilizate s-a produs un vid, istoria a făcut un salt, dar nu înapoi, căci nu a existat Holocaust înainte, saltul era în gol. Elie Wiesel spunea că „la Auschwitz nu numai omul a murit, ci însăşi ideea de om”, dar tot el a spus că „la Auschwitz nu trebuia căutat Dumnezeu, ci omul”. Important este ca Holocaustul să fie conştientizat, să nu fie nici banalizat, nici trecut în domeniul „viselor urâte” de care nu este bine să ne amintim. Oricând, oriunde se pot repeta masacre la nivel de genocid, poate mai grave cum ar fi catastrofa unui război atomic. Aşa cum este necesară o analiză a rădăcinilor stalinismului, la fel şi lecţia emergenţei naziste, a dezvoltării unei dictaturi fasciste în inima Europei trebuie bine înţeleasă. Revizionismul, negaţionismul se bucură de atenţia celor care fie nu cunosc istoria, fie trăiesc cu admiraţie faţă de o ideologie defunctă. Hitler este înfăţişat în fel şi chip, preamărit, caricaturizat, minimalizat, elogiat. „Soluţia finală” este considerată o măsură tehnico-administrativă, fie negată pur şi simplu. „Mein Kampf” care nu a fost luată în serios la apariţie, este privită de unii ca o operă „literară”. Hitler şi-a propus cu zece ani înainte de a veni la putere să distrugă populaţia evreiască din Europa şi să înrobească „rasele inferioare celei ariene”, adică pe slavi şi pe latini - italieni, francezi, români, ş.a. În 1944, a invadat Ungaria de teamă că evreii de acolo nu vor ajunge în lagărele de exterminare. Era obsedat de iudeocid, de iudeofobie, vecină într-adevăr cu paranoia, dar „bine” controlată. Simţind că pierde războiul cu URSS şi cu ceilalţi aliaţi (S.U.A., Anglia), Hitler era preocupat de exterminarea evreilor. A mărturisit această obsesie apropiaţilor săi, lui Himmler, în primul rând. Unii istorici consideră că al doilea război mondial a fost „războiul civil al Europei”, dintre bolşevism şi nazism, ceea ce este greşit. La această idee s-a asociat Ernst Nolte. Ca şi primul război mondial, el a fost un război între marile puteri. Bolşevicii s-ar fi dorit aliaţi ai Germaniei, S.U.A. şi Anglia nu susţineau bolşevismul, dar, realmente URSS a câştigat un prestigiu (şi o mare sferă de influenţă) în urma victoriei. „Noutatea” în al doilea război mondial l-a constituit Holocaustul. Hrănit cu o tradiţie antisemită, Hitler şi, prin el, regimul nazist, au creat un obiectiv precis: eliminarea „rasei evreieşti”. Dar o rasă evreiască nu există. Hitler nu s-a referit la religia evreilor, nu-l interesa. El a dus un „război rasial”, preconizat de el încă din 1919, când Reichul lui Wilhelm II era distrus. Ura împotriva social-democraţiei era subordonată urii faţă de evrei. El era convins ori se autosugestiona că „evreii conduc lumea”, că Germania este în pericol de a fi condusă de evrei. „Protocoalele înţelepţilor Sionului”, propaganda antisemită din publicaţiile vieneze, din anii 1910-1914, orice maculatură care se referea negativ la evrei erau devorate de tânărul Hitler. El îi considera pe evreii din Germania, Austria, drept ostatici viitori, într-un conflict cu „evreimea mondială”. se credea un predestinat, un „Mesia antievreu”. În ciuda unei origini obscure şi foarte modeste, Hitler visa propria sa dictatură şi a realizat-o. El nu a fost o marionetă în mâna altor antisemiţi. Hitler ne învaţă cât de periculos este antisemitismul de orice fel, de la cel „particular” la cel de stat. Admira rasa ariană, oameni blonzi, înalţi, atletici, iar el era oarecum opusul acestui „ideal”. Ca să nu-l amintim pe micul Goebbels. Broşura lui Wilhelm Marr, „Victoria evreimii asupra germanităţii” (1873), apoi manifestările antisemite ale unui partid muncitoresc social-creştin, din anii următori, apoi lecţiile de antisemitism ale lui Heinrich Treitschke de la Universitatea din Berlin, au creat o atmosferă ostilă evreilor. În 1890, în Reichstag (Parlamentul german) exista Partidul Popular Antisemit, condus de deputatul Otto Böckel. În 1919, Republica din Bavaria avea în fruntea ei şi evrei precum: Levin, Eisner, Mühsam, Toller, Landauer, Axelrod, dar, cu timpul aceştia au fost înlăturaţi. Martin Borman, aghiotant de partid al lui Hitler, declara în 1944 că ei, naţional-socialiştii sunt „antievrei, anticomunişti, anticreştini”. Totuşi unii prelaţi creştini au susţinut nazismul, alţii l-au combătut şi au ajuns în lagăre, alături de evrei. În primii ani, după căderea Republicii din Bavaria (1919), apar scrieri precum: „Bolşevismul de la Moise la Lenin”, ş.a. Naţional-socialismul îşi contura profilul prin ura faţă de evrei şi comunişti, inventând formule ca „iudeo-bolşevici”, „iudeo-masoni”, etc. Până la încheierea pactului Ribbentrop-Molotov, atât URSS, cât şi S.U.A. erau considerate ţări inamice, conduse de evrei. Hitler, susţinut după 1929, constant, de industriaşii şi bancherii germani se declara inamic al „plutocraţiei”, adică al celor bogaţi. Acesta era naţional-socialismul. O motivaţie, desigur, rasistă a nazismului în „luptă cu evreimea”, era şi emanciparea reală, accesul evreilor la diverse funcţii în stat, în presă după 1918, când imperiul, cu toate tarele lui, inclusiv xenofobia, s-a prăbuşit lamentabil. Republica de la Weimar, care a urmat celei „sovietice din Bavaria”, era considerată de antisemiţi, a fi „jidănită”. Înainte de venirea lui Hitler, sub presiunea xenofobilor aşa-zişi democraţi, în politică nu mai erau evrei, iar Walter Rathenau, ministrul de Externe fusese asasinat de un fanatic, probabil manipulat, în 1922. Ernst Thälmann, şeful P.C. din Germania nu se baza pe evreii din această ţară, ci pe sprijinul Moscovei, unde Stalin începuse deja curăţenia „cu liderii bolşevici” de origine evreiască. Între anii 1933-1938, circa 170.000 de evrei au părăsit Germania lăsându-şi averile în mâinile lacome ale potentaţilor nazişti. În 6 iulie 1938 s-a emis un decret de lichidare a societăţilor comerciale deţinute de evrei. În acelaşi an, la Buchenwald, Dachau, Sachsenhausen au fost internaţi evrei, alături de deţinuţi politici şi de drept comun. În noaptea dintre 9-10 noiembrie 1938 are loc „pogromul” (era un atac comandat şi nu era stihinic) numit „Kristallnacht”. Ocuparea Austriei a implicat maltratarea şi izgonirea a zeci de mii de evrei. În 1939, se înfiinţează „Reichszentralle”, organ evreiesc din consultanţă cu regimul, prin care se transmiteau ordine de expulzare, de internare, după voia satrapilor nazişti. În lagăre erau internaţi liberali, marxişti, evrei, prelaţi, hoţi, ucigaşi, prostituate, homosexuali, etc. Războiul mondial a început la 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei, ţara cu cea mai numeroasă populaţie evreiască după S.U.A. Se deschideau căile spre Holocaust. Numai la Varşovia locuiau 400.000 de evrei, mai mulţi decât cei rămaşi în Germania, iar în toată ţara erau 3 milioane. În cursul războiului „Einsatzagruppen S.S.” şi-au făcut din plin „datoria”, deportând, sub directa coordonare a lui Eichmann, subalternul lui Himmler, mii şi mii de evrei în lagăre noi construite. Firmele germane Krupp, I. G. Farbenindustrie, Bayer, ş.a. au folosit forţa de muncă evreiască fără nicio reţinere. Au apărut ghetouri în Varşovia, Cracovia, alte oraşe, după modelul celor din Evul Mediu. Europa era îngenuncheată în faţa teutonului nazificat. Desigur pe lângă Aliaţi, mulţi s-au opus cu arma în mână acestei barbarii născute în Germania lui Luther, Goethe, Heine, Wagner (antisemit din motive personale), Nietzsche, Herman Cohen, Heidegger (atras temporar de nazism) ş.a. Mai greu de înţeles sunt entuziasmul, colaboraţionismul, obtuzitatea unor personalităţi din Franţa, Italia (Mussolini se considera încă „tatăl” fascismului), Slovacia, Croaţia, România (legionarii, Antonescu). Knut Hamsun, Drieu La Rochelle, Céline, Ezra Pound, Eliade, Cioran sunt doar câteva nume de scriitori. Nepoata lui Wagner îl considera pe Hitler un zeu din panoplia legendelor germane. Din 1941, asasinarea evreilor este tehnicizată, în locul execuţiilor, a gazelor de eşapament, apare Zyklon B., adică „acidul prussic”, acidul cianhidric. Camera de gazare, cuptorul devin „uneltele” Holocaustului. Dar şi lagărele, ghetourile din Transnistria, de pe tot teritoriul ocupat de germani şi aliaţii lor (Croaţia, Slovacia, România, Ungaria) au înregistrat sute de mii de victime din rândul evreilor. Spre cinstea lui Franco, acesta nu a internat evrei, dimpotrivă, a facilitat trecerea prin Spania a multor refugiaţi evrei. Nici Mussolini nu s-a grăbit să extermine pe „evreii săi”. Numai Republica Fascistă de la Verona s-a aliniat rasismului nazist, ca şi Szálásy, în Ungaria. Răscoala ghetoului din Varşovia, în mai 1943 nu a fost susţinută de rezistenţa comuniştilor polonezi, nici de Armata Sovietică. Stalin nu s-a grăbit să elibereze Auschwitz-ul. Nici Aliaţii nu s-au interesat să bombardeze la timp căile de acces spre lagărele de exterminare. Soarta evreilor a fost în mâna „banalilor” Himmler, Eichmann. Primul s-a sinucis în iunie 1945, al doilea a fost pus în ştreang în 1961, după procesul de la Ierusalim. Doar morţii nu au putut fi reînviaţi, ca toţi morţii. La începutul războiului, în multe comunităţi evreieşti exista iluzia că „marea naţiune germană” va proteja pe evrei, aceştia vorbind idişul, un dialect germano-evreo-slav. Filderman, lider al evreilor din România se adresa dictatorului Antonescu, aliat cu Hitler, pentru ca evreii să fie primiţi în armată. Ştia Filderman de soarta evreilor din Germania şi din teritoriile ocupate? Confunda el Primul Război Mondial cu Al Doilea? Nu ştim. Înţelegem raţiunea politică, dar naivitatea o depăşeşte. Este meritul istoricilor evrei din S.U.A., Israel, de a fi pus „pe tapet”, de a fi clarificat fenomenul „Holocaust”, în special după 1967, când Israelul câştigase un război de supravieţuire în faţa unui inamic de 200 de ori mai numeros, lumea islamică - David în faţa lui Goliat. Dintre autorii marcanţi care s-au aplecat asupra genocidului antievreiesc numit Holocaust ori Shoah, numim pe Th. Adorno, Ryszard Kapucinski, Georg Lukacs, Raphael Lemkin, Irwin Horowitz, Hanna Arendt, Leon Poliakov, Raul Hilberg, Alain Finkielkrant (autor controversat), Götz Aby (istoric german), Saul Friedländer, Alan Rosenberg (omonim cu ideologul nazist Alfred Rosenberg, criminal de război; putem determina după nume cine e evreu, cine nu este?), Elie Wiesel, Lucy S. Dawidowicy, Joseph Tennenbaum, Paul Johnson (autor englez, neevreu), Jean Ancel, Oliver Lustig, Lya Benjamin ş.a. Nu ne ocupăm de statistica morţilor, dar câteva cifre merită amintite. Raul Hilberg se pronunţă asupra 5.100.000 de evrei ucişi în Holocaust, iar Lucy Dawidowicz ş.a. la 5.978.000 (aproape 6 milioane, cifră declarată în Procesul de la Nürnberg). Pentru rude contează orice victimă, dar statisticienii pot greşi. Fenomenul rămâne ceea ce se cunoaşte, un genocid gigantic. În lagărele de exterminare au murit 3 milioane, din care peste 1 milion la Auschwitz. În ghetouri, deportări (Transnistria, ş.a.) au murit peste 1.300.000 de evrei, restul au fost executaţi, ucişi „în mers” (o expresie ce ne oripilează, ca şi realitatea ei). Estimările pierderilor de vieţi omeneşti, în diferite ţări europene, ca urmare a Holocaustului, sunt redate în cele ce urmează, după Lucy S. Dawidowicz „Războiul împotriva evreilor 1933 - 1945”, Editura Hasefer, 1999: Polonia a pierdut 3 milioane de evrei, adică 90% din populaţia evreiască, ţările baltice 228.000 (90%), protectoratul Boemiei 80.000 (89%), Ungaria 450.000 (70%), R.S.S. Bielorusă 245.000 (65%), R.S.S. Ucrainiană 900.000 (60%) ş.a. Antonescu este responsabil pentru uciderea a peste 280.000 de evrei aflaţi sub administraţia guvernului român din acea perioadă. Cea mai mare parte a evreilor din Vechiul Regat şi Transilvania de Sud nu au mai fost deportaţi, fiind supuşi legislaţiei de tip rasial, muncii obligatorii, strămutărilor dar supravieţuind acestei tragedii. Este Antonescu un salvator? Cum spunea Volovici, la fel cum un tâlhar intră într-o casă şi ucide jumătate dintr-o familie, pe ceilalţi lăsându-i în viaţă. Ca şi Hitler, Antonescu declara că luptă cu Satana, cu evreii adică. În prezent, în Europa trăiesc 1.627.000 de evrei, dar în 1946 erau 3.898.000 evrei, pe când în 1937 trăiau 9.248.100. Cifre. Fiecare reprezintă vieţi, oameni simpli, străluciţi, genii ş.a.

Holocaustul - (articol mai vechi de pe blog):

Introducere: În 1933 aproximativ nouă milioane de evrei trăiau în Europa, mai puțin de 2% din totalul populației. Cea mai mare parte a populației evreiești trăia în Polonia, în partea de vest a Uniunii Sovietice, în România și Statele Baltice. În aceste zone, evreii constituiau între 5% și 10% din totalul populației. În Germania, populația evreiască a fost de aproximativ 500.000 de persoane, reprezentând aproximativ 0.75% din totalul populației. În teritoriile românești, care între 1918-1940 au inclus și Transilvania, Basarabia și Bucovina, evreii au atins cel mai mare număr de până atunci, apropiindu-se de un milion de suflete spre sfârșitul perioadei interbelice. Conform recensământului din 1930, ei reprezentau puțin peste 4% din totalul populației. În multe dintre satele din Europa de Est și Uniunea Sovietică, evreii au trăit la fel cum au făcut-o strămoșii lor timp de secole. Ei locuiau în orășele mici sau în zone rurale, unele având chiar o populație evreiască majoritară. Mulți dintre ei și-au păstrat portul tradițional și au dus o viață religioasă foarte strictă. Unii erau înstăriți, dar cei mai mulți erau săraci. În orașele mai mari, evreii au devenit din ce în ce mai implicați în societatea în care trăiau alături de populația majoritară și, chiar dacă unii au păstrat un stil de viață tradițional, mulți au renunțat la practicile religioase. În Europa de Vest, tot mai mulți evrei au fost asimilați, ceea ce înseamnă că s-au adaptat la modul de viață al societății în care trăiau. Cu alte cuvinte, viața pentru evreii din Europa a fost foarte diferită de la o zonă la alta.

Prezentare generală: Holocaustul a reprezentat  „persecuția și uciderea sistematică birocratică, sponsorizată de stat (USHMM)” a aproape șase milioane de evrei și alți cinci milioane de civili, inclusiv țigani, creștini polonezi și martori ai lui Iehova de către regimul nazist. A fost un moment de cotitură istoric în care lumea a fost martora  genocidului dus la extremitatea sa. Perioada de timp a Holocaustului se înțelege a fi cuprinsă între 1933-1945 - era domniei lui Adolf Hitler asupra Germaniei. În timp ce persecuția nazistă a evreilor a fost o temă constantă în această perioadă, metodele și gradul de persecuție au evoluat de-a lungul timpului, devenind din ce în ce mai maligne, ajungând în cele din urmă la „Soluția finală”, operație menită să distrugă evreimea europeană complet, precum și țigani. Populația evreiască a fost redusă de la nouă milioane în Europa pre-Holocaust la doar trei milioane la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. În plus, trei milioane de creștini polonezi, jumătate de milion de țigani și zeci de mii de alte grupuri, cum ar fi Martorii lui Iehova, homosexualii și persoanele cu dizabilități au fost masacrați. Îndoctrinați cu  credința în așa-numita supremație ariană, naziștii doreau să scape societatea germană de prezența evreiască și să curețe Europa de acele grupuri pe care le considerau inferioare. 

Hitler și ideologia nazistă: După Primul Război Mondial, Germania a pierdut suprafeţe mari de teritoriu, în conformitate cu termenii impuși prin Tratatul de Pace de la Versailles. Statul german a fost, de asemenea, obligat să plătească o compensaţie imensă Aliaţilor, care au considerat Germania responsabilă pentru pagubele suferite, alături de ţările asociate ei. În 1923 Germania a fost lovită de hiperinflaţie, banii s-au devalorizat şi mare parte din populaţie a devenit foarte săracă. După prăbușirea Bursei de Valori din SUA în 1929, aproape şase milioane de germani și-au pierdut locurile de muncă. Mulţi au căutat un vinovat pentru situația creată, astfel că Hitler a găsit în „evreu” ţapul ispăşitor perfect. La începutul anilor 1930, încrederea acordată lui Adolf Hitler și Partidului Nazist era în creștere. Mulți germani își pierduseră credința în democrație și nu credeau că partidele existente ar mai putea schimba situația. O mare parte a populației a considerat că Hitler este un lider puternic și au văzut în el omul capabil să restabilească fosta glorie a statului german. În discursurile sale, Hitler spunea că Germania trebuie să recupereze teritoriile pierdute în perioada războiului și să dobândească mai mult „spațiu de locuit” pentru a se putea dezvolta. Vorbea despre o luptă împotriva „capitalismului de pradă” și a comunismului, susținând că, arian, alb sau german este „rasa” care este superioară tuturor celorlalte „rase”. Cea mai joasă „rasă” a fost considerată cea evreiască, văzută de Hitler ca parazitară și periculosă. În timp ce îi disprețuia pe evrei, îi considera, de asemenea, o amenințare enormă și susținea că evreii doresc să conducă lumea și să controleze celelalte popoare. Ideile sale despre „evreul” sinistru și amenințător proveneau din tradiția creștină antievreiască, unde se susținea că evreii l-au ucis pe Iisus . Pentru a păstra „rasa” albă ariană pură, germanii trebuiau să evite cu orice preț contactul cu evreii.

1933-1939 - De la excludere la persecuție: La alegerile din noiembrie 1932, Partidul Național Socialist Muncitoresc a primit mai mult de o treime din voturi. Politicienii conservatori l-au convins pe președintele german, Paul von Hindenburg, să îl pună pe Adolf Hitler în fruntea unui guvern minoritar, format din partidele conservatoare și naționaliste. Naziștii au reușit rapid să dejoace planurile celorlalte partide, chiar primind sprijinul unui partid central pentru reformarea unor legi, care au dus apoi la abolirea democrației. Toate partidele, cu excepția partidului nazist, au fost interzise. Diverse organizații naziste au început să controleze viața publică și pe cea privată a cetățenilor. Au început persecuțiile împotriva evreilor și a altor persoane considerate indezirabile de regimul nazist. Persoanele cu o afiliere politică diferită au fost închise în lagăre, fără a avea parte de proces. Lagărul de concentrare de la Dachau, deschis în martie 1933, a devenit un model pentru toate celelalte lagăre de concentrare. Tinerii germani au fost înregimentați în diferite organizații de tineret. Ei urmau să fie educați pentru a deveni cetățeni obedienți ai noului stat. Ideologia nazistă trebuia să pătrundă la toate nivelurile societății. Noile legi de excludere a evreilor din societate au fost adoptate aproape imediat după preluarea puterii. Cu timpul au apărut sute de astfel de legi. Unele dintre acestea interziceau evreilor să viziteze băile publice, parcurile sau restaurantele, altele le îngrădeau dreptul de a lucra în guvern, în presă sau în instituții de cultură. Discriminarea s-a acutizat treptat. Curând, copiii evrei nu au mai putut merge la școală, medicii și avocații de origine evreiască nu au mai putut trata sau pleda pentru ne-evrei. Conform legii evreii erau cetățeni de mâna a doua. Încet, dar sigur, evreii au fost eliminați din societate. Ei au trebuit să-și predea casele și bunurile de valoare statului. Evreii care dețineau magazine sau întreprinderi au fost obligați să transfere dreptul de proprietate pentru o sumă foarte mică de bani. Mulți au încercat să plece, dar vizele de intrare în alte țări erau greu de obținut. În toamna anului 1938, autoritățile naziste au decis să expulzeze toți evreii care dețineau cetățenie poloneză. Mulți dintre ei au trăit în Germania de generații. Aproximativ 15.000 de persoane au fost afectate de această decizie. Autoritățile poloneze nu au vrut să-i primească, deși aveau cetățenie poloneză, astfel că i-au plasat în lagăre de refugiați, la granița dintre Germania și Polonia. Una dintre familiile afectate de această decizie a fost familia Grynszpan. Ei trăiau în Germania din anul 1911. Când fiul lor, Herschel, în vârstă de 17 ani, care fugise la Paris, a auzit că părinții și sora lui trăiau în condiții foarte grele într-o tabără de refugiați, a făcut rost de o armă, după care s-a dus la Ambasada Germaniei și a împușcat un diplomat, pe Ernst vom Rath. Două zile mai târziu, pe  data de 9 noiembrie, vom Rath a murit. Ministrul Propagandei, Joseph Goebbels, a folosit această faptă ca o scuză să înceapă o campanie organizată împotriva evreilor din Germania, pentru a „răzbuna” crima comisă. În seara zilei de 9 noiembrie 1938, un atac violent și sângeros a fost lansat împotriva populației evreiești din Germania, așa-numitul Pogrom din Noiembrie. Violențele au durat câteva zile. Mii de vitrine au fost sparte, iar magazinele evreiești jefuite. Sticla căzută pe străzi dădea impresia de cristale, din această cauză, probabil, pogromul a primit numele de Noaptea de Cristal. O serie de bărbați și femei au fost bătuți, împușcați sau omorâți în bătaie. Situația a fost atât de dramatică încât unii au ajuns să se sinucidă. Se presupune că aproximativ 400 de evrei au fost uciși în timpul nopții din 9 spre 10 noiembrie, dar numărul total de morți din perioada pogromului din noiembrie a fost estimat la aproximativ 1.500 de persoane. Aproape 300 de sinagogi au fost incendiate și în jur de  30.000 de evrei au fost arestați și trimiși în lagăre de concentrare, fără nici un alt motiv decât pentru faptul că erau evrei. Guvernul nazist a decis că evreii din Germania trebuie să plătească un miliard de mărci germane, ca o compensație pentru daunele produse de pogrom.

1939-1942 - Mutarea în ghetouri: În septembrie 1939 Polonia a fost atacată, prima dată de  Germania, iar mai târziu de Uniunea Sovietică. În urma unui acord încheiat între cele două state, acestea și-au împărțit Polonia între ele. Aproape două milioane de evrei trăiau în partea germană. Ei au fost priviți de către liderii naziști ca având un statut chiar mai jos decât evreii germani. În scurt timp, s-au realizat planuri de evacuare a evreilor din mediul rural și de trimitere spre orașe. Autoritățile au vrut să creeze zone speciale, în care evreii să fie forțați să trăiască, respectiv așa-numitele ghetouri. Aceste zone au fost, de cele mai multe ori, amplasate în cartiere unde locuiau deja mulți evrei. Ne-evreii care locuiau acolo au fost obligați să se mute. Relocarea în ghetouri s-a făcut, adesea, în condiții extrem de brutale. Un gard sau un zid a fost construit în jurul zonei de ghetou. Toți evreii au fost forțați să poarte un semn distinctiv pe haine, pentru a putea fi identificați ca evrei. Acest însemn putea fi o stea galbenă cu șase colțuri, o banderolă galbenă purtată pe braț sau o panglică albă cu o stea albastră cu șase colțuri. Evreilor le era strict interzis să iasă din ghetou. Cei care încearcau să se ascundă depindeau de un ajutor extern pentru a supraviețui. Pedepse grele erau aplicate de germani oricui era prins ajutând un evreu. Situația a făcut ca unii evrei să fugă din ghetou pentru a scăpa de persecuție și suferință. Sute de transporturi cu evrei au fost trimise, atât din Germania cât și din restul Europei de Vest, către ghetouri din locuri îndepărtate, ca, de pildă, la Riga în Letonia sau la Minsk în Belarus. Au fost, de asemenea, și unele transporturi cu romi în câteva dintre ghetouri. Un număr important de persoane au fost duse la muncă forțată. În final, ghetourile au fost lichidate, iar cei care nu erau considerați apți de muncă au fost uciși în masă sau duși în lagăre de exterminare. În 1941, Hitler a decis să atace Uniunea Sovietică. Echipe speciale au însoțit armata, având scopul de a „curăța” satele de comuniștii sovietici și de evrei. Aceste echipe, așa-numitele Einsatzgruppen, au ucis, de asemenea, mii de romi. Gropile comune au fost pregătite, uneori de către populația locală, alteori chiar de către victime sau de către prizonierii de război sovietici. Se estimează că aproximativ două milioane de oameni au fost împușcați, arși sau uciși în bătaie de către aceste Einsatzgruppen.

1942-1945 - Punerea în aplicare a Holocaustului: Războiul împotriva Uniunii Sovietice nu a avut succesul așteptat. Armata Roșie a opus o rezistență acerbă, împiedicând astfel avansul germanilor. Planul de a expulza grupuri mari de evrei, în zonele îndepărtate ale zonei asiatice a Uniunii Sovietice, nu a funcționat. Mai mult, uciderile în masă au afectat sănătatea mintală a soldaților responsabili. Astfel că, liderii naziști au stabilit noi modalități de a „scăpa” de evrei. În ianuarie 1942 a avut loc reuniunea de la Wannsee, în afara Berlinului, unde, naziști de rang înalt și autorități ale statului, s-au pus de acord cu privire la modul în care să pună în aplicare ceea ce naziștii au numit „soluția finală a problemei evreiești”. Planul, stabilit probabil cândva în toamna anului 1941,  era acela de a lua la puricat Europa, de la vest la est, pentru a găsi toți evreii. Îmbarcați în trenuri, urmau apoi să fie transportați spre est. S-a decis, de asemenea, ca anumite departamente din administrația germană să coopereze sub patronajul poliției și a agențiilor de securitate. Înainte chiar de convocarea conferinței de la Wannsee, crimele împotriva evreilor și romilor începuseră deja prin acțiuni de ucidere în masă. Au fost făcute experimente în vehicule special construite pentru asta. Gaze de eșapament au fost introduse într-un spațiu închis, construit în partea din spate a unui camion, gazul ucigând astfel persoanele aflate în acel compartiment. Înainte de a fi utilizate pe o scară mai largă, în primul lagăr de exterminare din Chelmno, la nord de Lodz, aceste furgonete cu gaz au fost testate în Ucraina și în alte locuri. Clădirea lagărului de exterminare de la Belzecin, din Polonia, a fost construită, de asemenea, înainte de reuniunea de la Wannsee. Alte două lagăre, cel din Sobibor și din Treblinka, au fost construite în primăvara anului 1942. Toate au fost construite cu un singur scop: exterminarea a cât mai mulți oameni posibil, în timpul cel mai scurt posibil. Atunci când sosea un transport, erau selectați câțiva prizonieri care lucrau sub supravegherea SS, pentru a se asigura că procedura funcționează bine. Restul de prizonieri erau uciși în camerele de gazare, imediat după sosire. Sute de mii de evrei au fost transportați cu trenul în lagărele de exterminare din Polonia, aduși din țările ocupate de Germania. În aceste patru lagăre, aproape două milioane de persoane au fost ucise. Două lagăre, Auschwitz-Birkenau și Majdanek, au fost construite pentru a servi atât ca lagăre de exterminare cât și ca lagăre de concentrare, unde oamenii urmau să fie uciși sau închiși. Lagărul de concentrare de la Auschwitz a fost înființat în 1940, în orașul polonez Oswiecim, folosind vechile cazărmi unde fuseseră închiși deținuții politici polonezi și prizonierii de război sovietici. Când numărul deținuților a crescut, barăcile existente nu mai erau suficiente, astfel că SS-iștii au decis să se extindă și să construiască un alt lagăr, mai mare, în satul Birkenau (Brzezinka în poloneză), la aproximativ 3 km distanță de Auschwitz. În Birkenau sau Auschwitz II, cum a fost numit oficial, a fost construit un lagăr de exterminare cu camere de gazare. Începând cu primăvara anului 1942, Auschwitz-Birkenau a fost o combinație de lagăr de muncă și lagăr de exterminare. Aproximativ patruzeci de lagăre de muncă forțată au fost construite în jurul Auschwitz-ului și multe firme germane au profitat de pe urma acestei forțe de muncă ieftine. Atunci când trenurile ajungeau în lagăr, evreii nu aveau nicio idee cu privire la ce urma să se întâmple. Totul era haotic, soldații SS dădeau ordine, câinii latrău, iar deținuții desemnați de SS încercau să descarce trenurile cât mai repede posibil. Bătrânii, copiii și cei bolnavi erau trimiși direct la camerele de gazare. Restul prizonierilor treceau printr-un proces de selecție, unde medici SS stabileau care persoane sunt apte de muncă, trimițându-i pe ceilalți la camerele de gazare. Condițiile de la Auschwitz-Birkenau au fost atât de grele încât mulți deținuți au supraviețuit doar câteva săptămâni. Camerele de gazare au funcționat până în noiembrie 1944, timp în care aproximativ un milion de evrei au fost uciși la Auschwitz-Birkenau. La Majdanek, aflat  în afara orașului Lublin, în estul Poloniei ocupate de germani, aproape de granița cu Uniunea Sovietică, a fost construit un lagăr de concentrare și exterminare similar. Un număr mare de intelectuali polonezi, oponenți politici și prizonieri de război sovietici au fost închiși la Majdanek. De asemenea, evreii din ghetoul din Varșovia au fost duși la muncă forțată în lagărele din jurul Lublinului. Peste 50.000 de oameni au fost gazați și mulți alții au fost împușcați. Evadarea din unul din aceste lagăre a fost practic imposibil. În lagărele de exterminare de la Sobibor și Treblinka prizonierii au încercat să se revolte. Câteva zeci de deținuți au reușit să evadeze, dar cei mai mulți dintre ei au fost prinși, torturați și uciși. De asemenea, la Auschwitz-Birkenau prizonierii s-au revoltat și au dat foc la una dintre camerele de gazare. Doar câțiva deținuți au reușit să scape, dar revoltele au dat speranță celor închiși și au creat îngrijorare conducerii naziste. La sfârșitul războiului, toate facilitățile din Chelmno, Belzec, Sobibor și Treblinka au fost distruse. Naziștii nu voiau ca lumea să știe ce s-a întâmplat în lagăre și numărul de prizonieri uciși. Au dezgropat gropile comune, încercând să ardă rămășițele și să răspândească cenușa în pădurile și râurile din jurul lagărelor. În iulie 1944 trupele sovietice au avansat rapid spre vest și au eliberat lagărul de la Majdanek. Retragerea germanilor s-a petrecut atât de repede încât nu a mai fost timp să distrugă toate documentele și elementele incriminatoare din lagăr. Acest lucru a oferit muzeului de la Majdanek un material arhivistic extrem de valoros. Din ianuarie până în mai 1945, lagărele de concentrare și de muncă forțată din întreaga Germanie, din Polonia ocupată și din Austria au fost eliberate de trupele sovietice, britanice și americane. Chiar dacă, la acel moment, lumea știa deja că milioane de evrei au murit în „abatoare umane”, situația îngrozitoare din lagărele eliberate a șocat oamenii din întreaga lume. Mai multe fotografii și articole au fost difuzate cu această ocazie. După război au avut loc mai multe procese în Nuremberg, unde naziști de rang înalt au fost condamnați la moarte sau la închisoare pentru crime împotriva umanității. Mulți alți criminali nu au fost însă niciodată pedepsiți. Nu există date exacte despre câți evrei au fost uciși de naziști, dar aproximativ cinci - șase milioane de evrei au fost omorâți, reprezentând două treimi din evreii europeni. Această cifră se bazează parțial pe înregistrările din arhivele germane. Astăzi, aproximativ un milion și jumătate de evrei trăiesc în Europa.

Holocaustul - Genocidul care a întunecat civilizaţia! Sute de supravieţuitori a ceea ce este considerat unul dintre cele mai dramatice episoade ale istoriei lumii s-au reunit, la sfârşitul lunii ianuarie 2020, în perimetrul lagărului de la Auschwitz-Birkenau, din Polonia, pentru a participa la ceremoniile care au marcat readucerea în memorie a momentului din 1945 când soldaţii sovietici au deschis porţile lagărului, eliberând 7.000 de supravieţuitori lăsaţi în urmă de gardienii SS.. Auschwitz a rămas până astăzi sinonimul morţii. A „evoluat” de la un loc de muncă forţată la un spaţiu de exterminare pe măsură ce se schimbau politicile germane în privinţa evreilor şi a altor categorii de persoane, considerate „asociale”. Astfel, Auschwitz a sfârşit prin a fi locul unde genocidul era planificat şi executat sistematic. În lipsa unor statistici exacte, se poate doar estima că numărul morţilor în lagăr ar fi putut fi de circa patru milioane de oameni. De altfel, însuşi comandantul lagărului, Rudolf Höss, a recunoscut că numărul minim al celor decedaţi a fost de 2,5 milioane. Evreii au reprezentat majoritatea victimelor, cel puţin o treime din numărul total de evrei ucişi de nazişti pe timpul războiului pierind aici. Lor li s-a adăugat un număr important de polonezi, prizonieri sovietici de război şi romi. Prizonierii aduşi din ghetourile instituite în Europa cucerită de nazişti erau transportaţi la Auschwitz în convoaie feroviare zilnice. La destinaţie, aceştia erau împărţiţi în trei grupuri. Un grup, alcătuit din cei consideraţi inapţi de muncă, mergea imediat la camerele de gazare. Aceşti oameni erau trimişi la Birkenau, unde mai mult de 20.000 de persoane puteau fi gazate şi incinerate zilnic. Alţi prizonieri erau folosiţi ca sclavi la fabricile industriale ale unor companii ca „I.G.Farben” şi „Krupp”, care lucrau pentru maşina de război germană. Condiţiile erau atât de îngrozitoare, încât, din 405.000 prizonieri înregistraţi ca muncitori între 1940 şi 1945 la complexul Auschwitz, 340.000 au murit din cauza execuţiilor, bătăilor, înfometării sau bolilor. Un al treilea grup, format din fraţi gemeni, era supus experimentelor medicale ale unor medici monstruoşi precum Josef Mengele. Totuşi, Auschwitz, „un loc cât se poate de real al crimei realizate la nivel industrial, cel mai mare cimitir din lume, dar fără mormintele victimelor”, după cum îl descrie Piotr Cywinski, directorul Muzeului Auschwitz-Birkenau, este doar o parte a Holocaustului. Exterminarea evreilor a avut episoade cutremurătoare anterioare, ca „Operaţiunea Reinhardt” (uciderea evreilor polonezi din 1942), care a însemnat dispariţia celei mai mari comunităţi evreieşti din lume, cea din Polonia, exterminată la Treblinka, Belzec sau Sobibor. „Aproximativ 1,5 milioane de evrei au fost ucişi în aceste trei locuri, 780.863 numai la Treblinka. Doar cîteva zeci de oameni au supravieţuit acestor fabrici ale morţii. La Belzec, pe locul al treilea în ceea ce priveşte crimele Holocaustului, după Auschwitz şi Treblinka, 434.508 evrei au pierit şi doar doi-trei au supravieţuit. Încă un milion de evrei polonezi au fost ucişi în alte feluri”, sintetizează istoricul german Jörg Ganzenmüller, specialist în Europa de Est. O altă parte importantă a Holocaustului este uciderea în masă prin împuşcare, tot în Polonia de est şi, de asemeni, în Uniunea Sovietică. A început cu executarea bărbaţilor evrei, în iunie 1941, urmată de uciderea femeilor şi a copiilor evrei, în iulie, şi cvasi-exterminarea întregii comunităţi evreieşti, în august şi septembrie. La sfîrşitul anului 1941, germanii au ucis un milion de evrei din Uniunea Sovietică şi ţările baltice, echivalentul numărului total de evrei ucişi la Auschwitz în timpul întregului război. Până la sfîrşitul lui 1942, germanii au împuşcat alţi 700.000 de evrei, în unele cazuri populaţii întregi încetând să mai existe. Aşadar, Holocaustul a însemnat şi „Operaţiunea Reinhardt”, şi execuţiile prin împuşcare, şi Auschwitz. Din aproximativ şase milioane de evrei ucişi, trei milioane au fost cetăţeni polonezi înainte de război şi un alt milion cetăţeni sovietici: luaţi împreună, 70% din total, urmaţi de grupurile de evrei din Ungaria, Cehoslovacia şi România. În acest din urmă caz, se cunoaşte faptul că în 1944, 132.000 de evrei au devenit victime ale deportărilor ordonate de ocupaţia horthystă în Transilvania de nord, anexată la acea vreme de Ungaria şi ocupată de Germania nazistă. Majoritatea celor trimişi spre lagăr nu au supravieţuit. În memoria lor, în 2014 au fost dezvelite plăci comemorative în gările unde s-au format garniturile de tren care au transportat evreii spre moarte: Baia Mare, Târgu Mureş, Reghin, Sighetu Marmaţiei, Vişeu de Sus, Dej, Cluj-Napoca, Satu Mare, Şimleu Silvaniei, Oradea, Bistriţa. În după-amiaza zilei de 27 ianuarie 1945, trupele sovietice eliberau lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Aceasta a rămas o zi universală de comemorare a Holocaustului, propusă de Israel, împreună cu alte 89 de state şi fiind stabilită în urma Rezoluţiei adoptate în 2005 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Documentul respinge orice negare a Holocaustului şi încurajează statele membre ale Adunării Generale ONU să transmită viitoarelor generaţii lecţia genocidului, pentru ca această pagină neagră a istoriei să nu se mai repete. Ceremoniile privind Ziua Internaţională a Comemorării Holocaustului, organizate la Auschwitz, au adus mii de persoane sub cel mai mare cort construit vreodată în Polonia. Alături de oameni politici, în prim-plan s-au aflat supravieţuitorii prezenţi, dat fiind faptul că a fost ultima ceremonie majoră a eliberării lagărului la care va mai participa un număr semnificativ dintre cei care au reuşit să rămână în viaţă - ei au astăzi vârste cuprinse între 90 şi 100 de ani, uneori şi peste.

Copiii Holocaustului: Malnutriți și traumatizați de nenorocirile războiului, 300 de copii ieșeau în 1945 din lagărul de concentrare Theresienstadt. Ajunși în Praga, ei au făcut o fotografie în centrul orașului, înainte de a fi duși în Anglia, în zona lacului Windermere, din actualul parc național Lake District, pentru a se reface. Grupul a devenit cunoscut sub numele de „Copiii Windermere”. Astăzi, doar opt dintre acei copii mai sunt în viață. Dar asta nu i-a împiedicat să facă din nou imaginea din ’45 exact acolo unde a fost realizată: la Praga. Chiar dacă numai ei mai trăiesc, au completat fotografia cu rudele lor, ca un simbol al supraviețuirii. „Această imagine este emblematică. Este începutul vieții lor de la Windermere. Au venit din iadul de pe pământ și ajungeau în paradisul de la Wordsworth.  A fost extraordinar”, a declarat Trevor Avery, directorul proiectului Lake District Holocaust, care a organizat această reuniune. „A fost incredibil de emoționant să-i vezi din nou în fața monumentului. Cel mai emoționant a fost atunci când grupul a început să cânte în ebraică și în idiș. Erau cântecele mamelor și taților lor. Au fost cele mai frumoase voci care s-au auzit în piața din centrul Pragăi. Mi-au dat fiori pe șira spinării”, a adăugat Avery. „A fost o schimbare de situație atât de mare pentru ei. Nu poți avea ceva mai extrem decât să fii eliberat dintr-un lagăr de concentrare, să fii luat cu avionul, să zbori spre Anglia și să ajungi într-un loc precum Windermere. Ei au fost luați de lângă familiile lor și lăsați pe cont propriu în aceste tabere. Au fost nevoiți să învețe să trăiască fiecare zi, una după alta. Nu puteau să se gândească prea mult la trecut, pentru că era prea dureros și nici nu îndrăzneau să se gândească la viitor. Unii își petrecuseră toată copilăria în lagăre. Au fost patru ani de coșmar. Când au ajuns la Windermere a fost uimitor. Încă nu știau ce se întâmplase cu familiile lor. Unii dintre ei au spus că au încă amintiri puternice de la Windermere. Simțeau că au ajuns în Paradis, după ce au venit de unde au venit”, a explicat inițiatorul proiectului. Pentru a recrea imaginea, în jur de 200 de oameni (copiii și nepoții supraviețuitorilor) au zburat din toată lumea, inclusiv din Statele Unite, Canada și Israel, spre Praga. Potrivit Lake District Holocaust Project, după ce au fost scoși din lagărul Theresienstadt, azi cunoscut sub denumirea Terezin, din Cehoslovacia, copiii au fost duși în Cumbria, ținutul din nord-vestul Angliei, pentru o perioadă de recuperare, înainte de a începe o nouă viață. Copiii cu vârste cuprinse între trei și 17 ani au fost transportați cu avioanele britanice spre Insulă, în grupuri de câte 30. După sosirea în Anglia, au fost duși în Lake District cu autobuze și camioane. Au fost cazați în hosteluri de lângă lacul Windermere, unde au primit îngrijiri. Cu timpul, grupul s-a fărâmițat și cei mai mulți s-au stabilit în Marea Britanie, dar supraviețuitorii au continuat să țină legătura și să se întâlnească o dată pe an, depănând amintiri din război.

De trei ori la gazare: Denise Kienwald, în vârstă de 69 de ani, a cărei mamă poloneză, Minia Jay, a făcut parte din grupul de copii, a venit la Praga de la Londra pentru a reface fotografia. Mama ei, care a fost casnică și croitoreasă, a murit cu doi ani în urmă, la 91 de ani, și a trecut prin mai multe lagăre, inclusiv prin temutul Auschwitz. După eliberare, Minia s-a căsătorit, a avut doi copii, șase nepoți și șapte strănepoți. „Mama era în fotografia aceea și a fost foarte simbolic că am stat în același loc. Asta dovedește că Hitler n-a învins, pentru că noi încă suntem acolo”, a spus Denise. „Am fost acolo cu soțul și cele două fiice. E important ca povestea să fie spusă mai departe pentru ca oamenii să învețe să fie toleranți. Mama a fost trimisă de trei ori la gazare, dar a avut noroc și mereu au scos-o și au trimis-o în altă parte. A fost o femeie foarte curajoasă (…). Toți o plăceau. Când eram tânără, îmi povestea despre lagăre și despre cum s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a continuat să muncească. Mi-a zis despre podul de lemn pe care trebuiau să-l traverseze când mergeau la muncă și cum cădeau oamenii și se răneau. Mi-a povestit despre supa pe care le-o dădeau s-o mănânce, care era doar apă cu o jumătate de cartof”, a continuat fiica Miniei. Printre cei care au mers la Praga pentru această imagine emblematică s-a aflat și judecătorul Robert Rinder care a descoperit, cu ajutorul unei emisiuni a postului BBC, „Who Do You Think You Are?/Cine crezi că ești?” că bunicul său a fost un supraviețuitor al Holocaustului și a fost adus la Windermere. „Înainte să plece din Praga, acest grup de băieți și fete au trecut prin iad. A fost vremea celui mai inimaginabil diavol. Această imagine a devenit emblematică și m-am gândit că este uimitor să o refacem cu copiii și cu nepoții noștri”, a spus mama judecătorului englez, Angela Cohen. „Acolo a fost o legătură reală. Atmosfera era incredibilă, a fost foarte emoționant, a fost trist, dar și vesel. A fost o sărbătoare îmbinată cu tristețea pentru cei pe care i-am pierdut. Ne gândeam cum ar fi fost dacă ei erau acolo - doctori, muzicieni și mari gânditori”, a spus ea despre întâlnirea de la Praga. Copiii Holocaustului au scăpat ca prin minune de la moarte. Când au ajuns în Anglia erau îngroziți, storși și slabi ca niște schelete vii. Rămași fără familiile exterminate de naziști în lagărele în care au murit peste un milion de oameni de la Treblinka, Buchenwald și Auschwitz, ei nu mai aveau nimic - erau doar niște refugiați ieșiți din ruinele imperiului lui Hitler. Numerele tatuate pe brațe și urletele care răzbăteau noaptea din dormitoarele lor, izbucnite din cele mai urâte coșmaruri, le reaminteau suferința prin care trecuseră. Soarta lor s-a schimbat când filantropul britanic Leonard Montefiore, acționând în numele organizației Care of Children from Concentration Camps, a cerut guvernului să primească în țară 1.000 de copii orfani. S-a stabilit ca 300 dintre aceștia să fie îngrijiți timp de numai șase luni la Windermere. Poveștile lor sunt o dovadă nu doar a puterii tinerilor de a se reface după orori inimaginabile, dar și a toleranței și a oportunităților pe care aceștia le-au găsit în Marea Britanie, notează The Telegraph. Unii dintre ei au studiat și și-au luat doctoratul, alții și-au clădit o carieră de succes sau au avut o meserie respectată în țara care i-a adoptat.

Mama - gazată, tatăl - împușcat: „Am revenit la viață în Lake District”, și-a început mărturia Ben Helfgott, acum în vârstă de 89 de ani, care trăiește în Harrow, în nordul Londrei. A reprezentat Marea Britanie la ridicarea greutăților, la Jocurile Olimpice din 1956 și 1960, iar în urmă cu patru ani a primit distincția Freedom of the City of London. „Peisajul era minunat și aerul curat a fost ceva special. Aveam de mâncare, eram liber. A fost miraculos.” Helfgott avea 15 ani când a ajuns în Anglia. Copiii dormeau în paturi separate și atunci au văzut primele cearșafuri curate din viața lor. Unii încă sufereau de tifos sau tuberculoză, dar erau pe picioarele lor și fizic s-au refăcut destul de repede. Însă mental încă erau zdruncinați. „Am început repede să jucăm fotbal și volei, înotam în lac. Dar nu vorbeam despre ceea ce trăisem. Dacă cineva venea în vizită și ne vedea alergând de colo-colo, ar fi crezut că ne-am revenit. Dar noaptea era altceva.” Doar opt dintre cei care au făcut această imagine în 1945 mai trăiesc azi.  Ben Helfgott era polonez, ca majoritatea copiilor. Venea din orașul Piotrków Trybunalski, unde în noiembrie 1939 a fost ridicat primul lagăr pentru evrei. Mama lui, Sarah, și sora lui de opt ani, Lusia, au fost executate laolaltă cu 520 de oameni, în 1943. El și tatăl său, Maurice, au fost transferați în lagărul de concentrare Buchenwald, de unde Ben a fost dus în apropiere, la Schlieben, unde a dus un regim crunt de înfometare, brutalizare și muncă fără răgaz, la o fabrică de arme antitanc. A rămas orfan și de tată în iarna lui 1945 - a fost împușcat când a încercat să evadeze. „Chiar și azi moartea lui mă afectează. Mă tot gândesc că a fost omorât ca un câine și nimeni nu știe unde. Nu cred că voi scăpa vreodată de gândul ăsta”, a mărturisit bătrânul.

„Am văzut atâtea cadavre”: Arek Hersh este  un alt supraviețuitor care nu va ști vreodată circumstanțele morții tatălui său. Holocaustul i-a ucis 81 de rude, inclusiv mama, Bluma, care a fost gazată și aruncată într-o groapă comună din lagărul Chelmno, în Polonia. În iulie ’44, când avea 15 ani, el a fost trimis la Auschwitz. Astăzi, la 90 de ani, trăiește în Leeds și încă are numărul sinistru - B7608 - tatuat pe brațul stâng. „M-am gândit că n-am de ce să-mi fie rușine, germanilor ar trebui să le fie rușine. Am hotărât să-l păstrez”, a explicat Hersh pentru The Independent. Numele lui întreg era Herszlikowicz, dar și l-a schimbat în Hersh ca să poată fi pronunțat mai ușor. Atât de dureroasă a fost experiența lui de la Auschwitz, că vreme de 50 de ani n-a putut vorbi despre asta nici măcar cu soția lui, Jean, cu care are trei copii și șapte nepoți. Abia în 1995 a scris o carte, „A Detail of History”, în care a început să relateze evenimentele din copilărie care l-au marcat. „Erau 100 de barăci împărțite de 1.000 de bărbați. Dimineața primeam o bucată de pâine neagră, ceva oribil, și cafea neagră făcută din grâu prăjit. La prânz ne dădeau o supă chiară cu niște frunze care pluteau deasupra și aia era toată mâncarea. Imediat cum te vedeau că dai semne de slăbiciune, îți strigau numărul și te băgau în camera de gazare”, a povestit Hersh. Spre finalul terorii, când a început să vadă escadroanele de bombardiere americane care survolau lagărul, începuse să-și închipuie cum ar fi dacă unul ar scăpa un proiectil peste ei. „Nu-mi mai păsa de ce mi s-ar fi întâmplat, îmi doream doar ca războiul să se încheie.” A fost scos de naziști de la Auschwitz pe 23 ianuarie, cu patru zile înainte de eliberarea lagărului, și dus într-un marș forțat, marșul morții, cum i se spunea, prin zăpada mare, spre Buchenwald. Îmbrăcați doar în pijamaua vărgată, fără căciuli, fără mănuși și fără șosete, noaptea dormeau pe pământul înghețat bocnă. Frigul i-a decimat; cei care dădeau semne de neputință erau împușcați în spate și aruncați pe marginea drumului. „Am văzut atâtea cadavre”, a spus Hersh. Dar el a reușit să supraviețuiască. După un asemenea iad, Lake District a fost cu totul altă lume pentru el. În ciuda raționalizării alimentelor din Marea Britanie, pentru el era destulă mâncare. Odată, localnicii le-au donat cartelele lor copiilor, pentru ca aceștia să-și poată cumpăra pentru prima oară supă de tomate. Deși aveau mai multă mâncare decât puteau consuma, mulți băieți ascundeau felii de pâine sub saltele. Și acum, la 80-90 de ani, cei care mai trăiesc sunt obsedați de mâncare. Când au dat de libertate, unii au început să zburde nebunește, alții erau fascinați de musicalurile cu Errol Flynn și Jeanette MacDonald pe care le puteau vedea gratuit. Se plimbau într-una cu bicicletele și nu pricepeau de ce toate mașinile îi claxonau - circulau pe partea greșită a străzii.

Loiali și mândri: Dar băieții mai aveau o trăsătură comună, își amintește supraviețuitorul: erau extrem de loiali unul altuia. După stagiul de recuperare de la Lakes, au fost împrăștiați prin toată Marea Britanie. Au ținut mereu legătura unii cu alții și cei care mai trăiesc vin negreșit la întâlnirea din fiecare an. Toți sunt încă afectați de ceea ce au trăit. Prima oară când s-a întors la Auschwitz pentru aniversarea anuală, în 1980, Hersh a avut nevoie de trei încercări de a intra pe poartă. I-a fost teribil de greu și nici acum nu simte că s-ar descurca mai bine. Dar mai presus de toate, băieții sunt mândri. Mândri de ei, mândri că au supraviețuit, mândri că și-au reclădit viețile și mândri de țara care i-a adoptat. „Când am venit la Lake District, a fost uimitor. Asta e țara pe care am simțit-o nu doar ca pe casa mea, ci ca și cum m-aș fi născut aici”, a mărturisit Arek Hersh. 

Holocaustul - unele considerații necesare! Deşi Europa prosperă, politicienii şi scriitorii săi sunt preocupaţi de moarte. Uciderea în masă a civililor europeni între 1930 şi 1940 este punctul de referinţă al discuţiilor confuze de astăzi despre memorie şi piatra de temelie a eticii împărtăşite de europeni. Birocraţiile Germaniei naziste şi ale Uniunii Sovietice au transformat vieţile individuale în moarte în masă, persoanele umane în cote care urmau să moară. Sovieticii şi-au ascuns împuşcările în masă în păduri întunecoase şi au falsificat arhivele regiunilor în care au înfometat oamenii pînă la moarte; germanii au avut lucrători-sclavi care să îngroape şi să ardă trupurile evreilor, victime pe ruguri uriaşe. Noi, istoricii, atât cât putem, trebuie să luminăm aceste umbre şi să numărăm aceste victime. Încă nu am făcut acest lucru. Auschwitz, considerat în general simbolul adecvat sau chiar cel mai important al răului produs de uciderea în masă, reprezintă, de fapt, doar începutul cunoaşterii, un punct de plecare al adevăratei socoteli cu trecutul, care abia acum se arată. Principalele motive pentru care ştim ceva despre Auschwitz ne deformează înţelegerea Holocaustului: ştim despre Auschwitz pentru că acolo au existat supravieţuitori, şi au existat supravieţuitori deoarece Auschwitz a fost un lagăr de concentrare şi o fabrică a morţii, în acelaşi timp. Aceştia au fost în mare parte evrei vest-europeni, pentru că la Auschwitz aceştia erau trimişi de obicei. După Al Doilea Război Mondial, supravieţuitorii evrei din Europa de Vest au fost liberi să scrie şi să publice aşa cum doreau, pe cînd evreii est-europeni, prizonieri în spatele Cortinei de Fier, nu puteau. În Vest, amintirile despre Holocaust puteau (deşi foarte încet) să intre în scriitura istorică şi în conştiinţa publică. Această formă de istorie a supravieţuitorilor, pentru care operele lui Primo Levi sunt cel mai bun exemplu, surprinde inadecvat realitatea uciderii în masă. Jurnalul Annei Frank vorbeşte despre comunităţi evreieşti europene asimilate, precum cea germană şi cea daneză, a căror tragedie, deşi oribilă, a fost doar o mică parte a Holocaustului. În 1943 şi 1944, când au avut loc majoritatea crimelor în rândul evreilor vest-europeni, Holocaustul era, în mare măsură, complet. Două treimi dintre evreii care vor fi ucişi în timpul războiului erau deja morţi la sfârşitul anului 1942. Principalele victime, evreii polonezi şi evreii sovietici, au fost omorâţi de gloanţele trase din cuiburi ale morţii sau de monoxidul de carbon din motoarele cu combustie internă, pompat în camerele de gazare din Treblinka, Belzec şi Sobibor din Polonia ocupată. Auschwitz, ca simbol al Holocaustului, îi exclude pe aceia care au fost în centrul evenimentului istoric. Cel mai mare grup al victimelor Holocaustului - evreii ortodocşi şi vorbitori de idiş din Polonia sau, în vocabularul german, Ostjuden - a fost înstrăinat cultural de vest-europeni, inclusiv de evreii din Europa de Vest. Până la un anumit grad, aceştia continuă să fie marginalizaţi în memoria Holocaustului. Fabrica morţii Auschwitz-Birkenau a fost construită pe teritorii aparţinând azi Poloniei, deşi la acel timp erau parte a Reich-ului german. Auschwitz este, astfel, asociat cu Polonia din zilele noastre, de către oricine o vizitează, deşi acolo au murit relativ puţini evrei polonezi şi aproape niciun evreu sovietic. Cele două mari grupuri de victime aproape lipsesc din simbolul memorialului. O viziune adecvată a Holocaustului ar trebui să plaseze Operaţiunea Reinhardt - uciderea evreilor polonezi din 1942 - în centrul istoriei sale. Evreii polonezi au fost cea mai mare comunitate evreiască din lume, iar Varşovia - cel mai important oraş evreiesc. Această comunitate a fost exterminată la Treblinka, Belzec şi Sobibor. Aproximativ 1,5 milioane de evrei au fost ucişi în aceste trei locuri, 780.863 numai la Treblinka. Doar câteva zeci de oameni au supravieţuit acestor fabrici ale morţii. Belzec, deşi pe locul al treilea în ceea ce priveşte crimele Holocaustului, după Auschwitz şi Treblinka, este foarte puţin cunoscut. 434.508 evrei au pierit în acea fabrică a morţii şi doar doi-trei au supravieţuit. Încă un milion de evrei polonezi au fost ucişi în alte feluri, unii la Chelmno, Majdanek sau Auschwitz, mulţi alţii împuşcaţi în acţiunile din jumătatea de est a ţării. Una peste alta, chiar dacă numărul evreilor ucişi de gloanţe n-a fost la fel de mare ca al celor ucişi prin gazare, ei au murit de gloanţe în locuri uitate într-o amintire ceţoasă. A doua parte foarte importantă a Holocaustului este uciderea în masă prin împuşcare în Polonia de Est şi în Uniunea Sovietică. A început cu împuşcarea, de către SS Einsatzgruppen, a bărbaţilor evrei, în iunie 1941, urmată de uciderea femeilor şi a copiilor evrei, în iulie, şi exterminarea întregii comunităţi evreieşti, în august şi septembrie. La sfârşitul anului 1941, germanii (împreună cu trupele locale auxiliare şi cu trupele române) au omorât un milion de evrei din Uniunea Sovietică şi Ţările Baltice. Este echivalentul numărului total de evrei ucişi la Auschwitz în timpul întregului război. Până la sfârşitul lui 1942, germanii (iarăşi, cu sprijin local consistent) au împuşcat alţi 700.000 de evrei, iar populaţiile de evrei sovietici de sub controlul lor au încetat să mai existe. Au existat martori şi cronicari evrei sovietici, precum Vasili Grossman. Dar lui, ca şi altora, i s-a interzis să prezinte Holocaustul ca pe un eveniment evreiesc. Grossman a descoperit Treblinka în calitate de jurnalist alături de Armata Roşie, în septembrie 1944. Poate pentru că ştia ce au făcut germanii cu evreii în Ucraina sa natală, a fost în stare să ghicească ce s-a întîmplat acolo şi a scris o carte despre asta. A numit Treblinka un „iad” şi l-a plasat în centrul războiului şi al secolului. Dar pentru Stalin, uciderea în masă a evreilor trebuia să fie văzută ca o suferinţă a „cetăţenilor”. Grossman a ajutat la realizarea unei Cărţi Negre a crimelor săvârşite de germani împotriva evreilor sovietici, pe care autorităţile sovietice au interzis-o mai târziu. Stalin susţinea în mod eronat că, dacă un anumit grup a suferit în mod special sub ocupaţia germană, erau ruşii. Astfel, stalinismul ne-a obstrucţionat perspectiva corectă asupra crimelor în masă ale lui Hitler. Pe scurt, Holocaustul a însemnat, în ordine: Operaţiunea Reinhardt, Shoah cu gloanţe, Auschwitz; sau Polonia, Uniunea Sovietică, restul. Din aproximativ 5,7 milioane de evrei omorâţi, trei milioane au fost cetăţeni polonezi înainte de război şi un alt milion - cetăţeni sovietici: luaţi împreună, 70% din total. După evreii sovietici şi polonezi, următorul grup mare de evrei omorâţi au fost din România, Ungaria şi Cehoslovacia. Dacă îi luăm în calcul şi pe aceştia, caracterul est-european al Holocaustului devine şi mai clar. Chiar şi această imagine corectată a Holocaustului conduce către un sens incomplet al amplorii politicilor de ucidere în masă a germanilor în Europa. „Soluţia finală”, cum îi spuneau naziştii, a fost la început numai unul dintre proiectele de exterminare care urmau să fie aplicate după un război victorios împotriva Uniunii Sovietice. Dacă lucrurile se desfăşurau aşa cum se aşteptau Hitler, Himmler şi Göring, forţele germane ar fi aplicat un „Plan de înfometare” în Uniunea Sovietică în iarna 1941-1942. În timp ce produsele agricole din Ucraina şi din Rusia de Sud ar fi fost trimise în Germania, aproape 30 de milioane de oameni din Belarus, Rusia de Nord şi oraşele sovietice ar fi fost înfometaţi până la moarte. „Planul de înfometare” ar fi fost doar un preludiu la „Generalplan Ost”, planul de colonizare pentru vestul Uniunii Sovietice, care urmărea eliminarea a 50 de milioane de oameni. Germanii au reuşit să îndeplinească anumite politici care au unele asemănări cu aceste planuri. Ei au expulzat o jumătate de milion de polonezi non-evrei din teritoriile anexate Reich-ului. Himmler, nerăbdător, a ordonat aplicarea unei prime etape a „Generalplan Ost” în estul Poloniei: zece mii de copii au fost ucişi şi o sută de mii de adulţi - izgoniţi. Wehrmacht-ul a înfometat intenţionat aproape un milion de oameni în asediul Leningradului şi încă o sută de mii în oraşele ucrainene. Aproape trei milioane de soldaţi sovietici capturaţi au murit de foame sau de boală în lagărele germane cu prizonieri de război. Aceşti oameni au fost ucişi intenţionat: în timpul asediului Leningradului, au existat planul şi intenţia înfometării oamenilor până la moarte. Dacă Holocaustul nu ar fi avut loc, acestea ar fi numite cele mai oribile crime de război din istoria modernă. În cadrul acţiunilor împotriva partizanilor, germanii au ucis probabil 750.000 de oameni, din care 350.000 numai în Belarus, şi un număr mai mic, dar comparabil, în Polonia şi Iugoslavia. Germanii au ucis mai mult de o sută de mii de polonezi în timpul suprimării Revoltei de la Varşovia din 1944. Dacă Holocaustul nu ar fi existat, şi aceste „represalii” ar fi fost considerate printre cele mai mari crime de război din istorie. Politicile germane de ocupaţie au ucis civili non-evrei şi în alte moduri, de exemplu, prin muncă grea în lagăre de prizonieri. Din nou: aceştia proveneau, în mare parte, din Polonia şi Uniunea Sovietică. Germanii au ucis ceva mai mult de zece milioane de civili, în cele mai mari acţiuni de ucidere în masă, aproape jumătate dintre ei evrei, iar jumătate non-evrei. Şi evreii, şi non-evreii proveneau în majoritate din aceeaşi parte a Europei. Proiectul de a ucide toţi evreii a fost, în substanţă, realizat; proiectul de a distruge populaţiile slave a fost doar în mică parte aplicat. Auschwitz este doar o introducere la Holocaust, iar Holocaustul este doar o sugestie a planurilor finale ale lui Hitler. Cărţile lui Grossman - Panta Rhei şi Viaţă şi destin - redenumesc teroarea, nazistă şi sovietică deopotrivă, şi ne amintesc că fie şi o caracterizare totală a politicilor germane de ucidere în masă este incompletă ca istorie a atrocităţii din Europa la mijlocul secolului trecut. Omite statul pe care Hitler era profund pornit să-l distrugă, adică celălalt stat care a ucis în masă europeni la mijlocul secolului: Uniunea Sovietică. În întreaga perioadă stalinistă, între 1928 şi 1953, politicile sovietice au ucis, într-o estimare prudentă, peste cinci milioane de europeni. Astfel, când cineva analizează numărul total de civili europeni omorâţi de puterile totalitare la mijlocul secolului al XX-lea, trebuie să aibă în vedere trei grupări de mărime relativ egală: evreii ucişi de germani, non-evreii ucişi de germani, şi cetăţenii sovietici ucişi de statul sovietic. Ca regulă generală, regimul german a ucis civili care nu erau cetăţeni germani, în timp ce regimul sovietic a ucis civili care erau cetăţeni sovietici. Represiunile sovietice sunt identificate cu Gulagul, aşa cum cele naziste sunt identificate cu Auschwitz. Gulagul, cu toate ororile muncii forţate, nu a fost un sistem de ucidere în masă. Dacă acceptăm că uciderea în masă a civililor este în centrul preocupărilor politice, etice şi legale, aceeaşi trăsătură istorică este aplicabilă şi Gulagului, şi Auschwitz-ului. Am aflat despre Gulag pentru că a fost un sistem de lagăre, nu un ansamblu de fabrici ale morţii. Gulagul a întemniţat 30 de milioane de oameni şi a frânt cam trei milioane de vieţi. Dar o mare majoritate a acestor oameni, care au fost trimişi în lagăre, s-a întors în viaţă de acolo. Tocmai pentru că avem o literatură a Gulagului - cartea cea mai cunoscută fiind Arhipelagul Gulag a lui Aleksandr Soljeniţîn - putem să ne imaginăm ororile sale, într-o măsură mai mare decât ne putem imagina ororile Auschwitz-ului. Aşa cum Auschwitz distrage atenţia de la ororile încă şi mai mari de la Treblinka, Gulagul ne distrage atenţia de la politicile sovietice care au ucis oameni direct şi premeditat, prin înfometare şi gloanţe. Dintre politicile staliniste de ucidere, două au fost cele mai semnificative: foametea colectivizării din 1930-1933 şi Marea Teroare din 1937-1938. Rămâne neclar dacă foametea cazacă din 1930-1932 a fost intenţionată, deşi este clar că peste un milion de cazaci au murit de foame. Este stabilit, dincolo de orice îndoială, că Stalin i-a înfometat până la moarte pe ucrainienii sovietici în iarna 1932-1933. Documente sovietice au scos la iveală o serie de ordine din octombrie-decembrie 1933, date cu vădită răutate şi cu intenţia de a ucide. Până la urmă, au murit mai mult de trei milioane de locuitori ai Ucrainei Sovietice. Ceea ce citim despre Marea Teroare ne distrage, de asemenea, atenţia de la adevărata sa natură. Marele roman şi marea carte de amintiri despre această perioadă sunt Întuneric la amiază de Arthur Koestler şi Acuzatul de Alexander Weissberg. Ambele ne concentrează atenţia pe un grup mic al victimelor lui Stalin, lideri comunişti de la oraş, oameni educaţi, unii dintre ei cunoscuţi în Vest. Această imagine domină felul nostru de a înţelege Marea Teroare, dar este incorectă. Luate împreună, epurările din rândurile elitelor comuniste, ale poliţiei secrete, ale ofiţerilor de armată se ridică la nu mai mult de 47.737 de morţi. Cea mai mare acţiune întreprinsă în cadrul Marii Terori, Operaţiunea 00447, a fost îndreptată mai ales spre „kulaci”, adică ţărani care deja fuseseră oprimaţi în timpul colectivizării: 386.798 de vieţi. Câteva minorităţi naţionale, reprezentând împreună mai puţin de 2% din populaţia sovietică, au dat mai mult de o treime dintre victimele Marii Terori. Într-o operaţiune îndreptată împotriva etnicilor polonezi care erau cetăţeni sovietici, de exemplu, 111.091 oameni au fost împuşcaţi. Dintre cele 681.692 de execuţii din timpul crimelor politice din 1937 şi 1938, operaţiunea „kulaci” şi cele îndreptate împotriva minorităţilor naţionale au însumat 633.955 de victime, mai mult de 90% din total. Aceşti oameni au fost împuşcaţi în secret, aruncaţi în gropi comune şi uitaţi. Accentul pus pe Auschwitz şi Gulag minimalizează numărul europenilor ucişi şi mută centrul geografic al crimelor în Reich-ul german şi în estul Rusiei. Ca şi Auschwitz, care ne îndreaptă atenţia spre victimele vest-europene ale imperiului nazist, Gulagul cu lagărele sale siberiene cunoscute ne îndepărtează de centrul geografic al politicilor de ucidere sovietice. Dacă ne concentrăm pe Auschwitz şi Gulag, nu mai observăm că într-o perioadă de doisprezece ani, între 1933 şi 1944, cam 12 milioane de victime ale politicilor de ucidere în masă sovietice şi naziste au pierit într-o anumită regiune a Europei, una definită mai mult sau mai puţin de Belarus, Ucraina, Polonia, Lituania şi Letonia de astăzi. În general, când avem în vedere Auschwitz-ul şi Gulagul, tindem să ne gândim la statele care le-au construit ca sisteme, ca tiranii moderne sau state totalitare. Dar un asemenea mod de a privi gândirea şi politica de la Berlin şi Moscova tinde să treacă cu vederea faptul că uciderile în masă au avut loc mai ales pe teritorii europene situate între Germania şi Rusia, nu în Germania şi Rusia. Centrul geografic, moral şi politic al Europei uciderilor în masă este Europa de Est, înainte de toate Belarus, Ucraina, Polonia şi Ţările Baltice, pământuri care au fost subiectul unor politici susţinute ale atrocităţii din partea ambelor regimuri. Locuitorii din Ucraina şi cei din Belarus, mai ales evrei, dar nu numai, au suferit cel mai mult când aceste ţări au aparţinut Uniunii Sovietice în timpul teribilului deceniu 1930 şi au fost supuse celor mai grave represiuni germane în anii ’40. Dacă Europa a fost, aşa cum o numeşte Mark Mazower, „un continent întunecat”, Ucraina şi Belarus au fost inima întunericului. Aprecierile istorice care pot fi privite ca fiind obiective, cum ar fi numărarea victimelor acţiunilor de ucidere în masă, ar putea ajuta la refacerea unei balanţe istorice uşor pierdute. Germanii care au suferit îngrozitor sub conducerea lui Hitler şi în timpul războiului nu se plasează în centrul istoriei crimelor în masă. Chiar dacă îi includem şi pe etnicii germani ucişi în timpul fugii din Armata Roşie, pe cei expulzaţi din Polonia şi Cehoslovacia în 1945-1947 şi pe cei care au fost victimele bombardamentelor asupra Germaniei, numărul total al civililor germani omorâţi de puterea de stat rămîne comparativ mic. Principalele victime ale politicilor de ucidere directă în rândul cetăţenilor germani sunt cei 70.000 de pacienţi „eutanasiaţi” şi cei 165.000 de evrei germani. Principalele victime germane ale lui Stalin rămân femeile violate de Armata Roşie şi prizonierii de război deţinuţi în Uniunea Sovietică. Aproximativ 363.000 de prizonieri germani au murit de foame şi de boli în captivitatea sovietică, la fel circa 200.000 de unguri. Într-o vreme când rezistenţa germană faţă de Hitler începe să se bucure de atenţie din partea mass-media, trebuie amintit că unii participanţi la complotul împotriva lui Hitler din iulie 1944 erau chiar în centrul politicilor de ucidere în masă: Arthur Nebe, de exemplu, care a condus Einsatzgruppe B în teritoriile belaruse, în timpul primului val al Holocaustului din 1941; sau Eduard Wagner, intendentul general al Wehrmacht, care i-a scris soţiei sale o scrisoare vioaie despre necesitatea de a le refuza hrana milioanelor de înfometaţi din Leningrad. Este greu să o uităm pe Anna Akhmatova: „Pămîntul rus iubeşte sângele”. Totuşi, martiriul şi eroismul rusesc, proclamate acum vehement în Rusia lui Putin, trebuie plasate pe un fundal istoric cât mai larg cu putinţă. Ruşii sovietici - ca oricare alţi cetăţeni sovietici - erau într-adevăr victime ale politicii staliniste: dar riscul de a fi ucişi era mai mic decât în cazul ucrainenilor sau al polonezilor sovietici sau al membrilor altor minorităţi naţionale. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, câteva acţiuni severe de teroare au fost extinse spre Polonia estică şi statele baltice, teritorii absorbite de Uniunea Sovietică. În cel mai cunoscut caz, 22.000 de cetăţeni polonezi au fost împuşcaţi în 1940 la Katyn şi în alte patru locuri; zeci de mii de alţi polonezi şi baltici au murit în timpul sau imediat după deportările către Kazakhstan şi Siberia. În timpul războiului, mulţi ruşi sovietici au fost ucişi de către germani, dar proporţional mai puţini decât belaruşii şi ucrainenii, ca să nu mai vorbesc de evrei. Morţile civililor sovietici sunt estimate la 15 milioane. În medie, 1 din 25 de civili din Rusia a fost ucis de către germani în timpul războiului, în opoziţie cu 1 din 10 în Ucraina (sau Polonia) sau 1 din 5 în Belarus. Belarus şi Ucraina au fost ocupate o mare parte din timpul războiului, cu armatele germane şi sovietice traversând întregul lor teritoriu de două ori, în atac sau în retragere. Armatele germane nu au ocupat niciodată mai mult decât o mică porţiune din teritoriul Rusiei, şi asta pentru perioade scurte. Chiar dacă luăm în calcul şi asediul asupra Leningradului şi distrugerea Stalingradului, controlul german asupra civililor ruşi a fost mult mai mic decât asupra belaruşilor, ucrainenilor sau evreilor. Ruşii revendică numărul morţilor din Belarus şi Ucraina ca aparţinând Rusiei şi îi tratează pe belaruşi, ucraineni şi evrei ca fiind ruşi: acest lucru duce la un imperialism al martiriului, la pretenţia implicită asupra unor teritorii prin revendicarea explicită a victimelor. Aceasta pare să fie linia propusă de noua comisie istorică desemnată de Dmitri Medvedev pentru a preveni „falsificările” trecutului Rusiei. Sub legislaţia dezbătută astăzi în Rusia, afirmaţii precum cele de mai sus ar fi un delict penal. Politicienii ucraineni contracarează monopolul Rusiei asupra suferinţei şi răspund stereotipurilor vest-europene care îi consideră pe ucraineni colaboratori ai Holocaustului, scoţând în faţă naraţiunea despre propria suferinţă: milioane de ucraineni au fost înfometaţi deliberat de către Stalin. Preşedintele Ucrainei îi face ţării sale un mare deserviciu revendicând zece milioane de morţi: el exagerează astfel, înmulţind cu 3 numărul ucrainenilor omorâţi; este adevărat însă că foametea din Ucraina în 1932-1933 a fost un rezultat al unor decizii politice intenţionate şi a ucis aproape trei milioane de oameni. Cu excepţia Holocaustului, foametea colectivizată a fost cel mai mare dezastru politic în Europa secolului al XX-lea. Colectivizarea, totuşi, a rămas elementul central al modelului sovietic de dezvoltare şi a fost copiat mai târziu de regimul comunist chinez, cu o consecinţă previzibilă: zeci de milioane de morţi provocate de foamete în Marele Salt Înainte al lui Mao. Preocuparea pentru Ucraina ca sursă de hrană a fost comună lui Hitler şi lui Stalin. Amândoi doreau să controleze şi să exploateze grânarul ucrainean şi amândoi au provocat foamete: Stalin - în întreaga ţară; Hitler - în oraşele şi lagărele cu prizonieri de război. Unii dintre prizonierii ucraineni care au îndurat foametea în lagăre în 1941 supravieţuiseră foametei din 1933. Întâmplător, politicile germane de înfometare sunt parţial responsabile pentru ideea că ucrainenii au colaborat de bunăvoie la Holocaust. Cei mai cunoscuţi colaboratori ucraineni au fost gardienii de la fabricile morţii de la Treblinka, Belzec şi Sobibor. Ceea ce se spune mai rar este că germanii au recrutat cele dintâi cadre de acest fel, soldaţi sovietici capturaţi, chiar din lagărele proprii de prizonieri de război. Ei i-au salvat pe unii de la înfometarea în masă, o mare crimă în Est, pentru a-i face colaboratori la altă crimă, Holocaustul. Istoria Poloniei este sursa unei confuzii nesfârşite. Ţara a fost atacată şi ocupată nu de unul, ci de ambele state totalitare între 1939 şi 1941, când Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, pe atunci aliate, i-au exploatat teritoriile şi au exterminat o mare parte din intelectualitatea poloneză  din acea vreme. Capitala Poloniei a fost locul unde au avut loc nu una, ci două dintre cele mai mari răscoale împotriva puterii germane în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: răscoala din ghettoul Varşoviei în 1943, după care ghettoul a fost ras de pe faţa pământului, şi răscoala Armatei Poloneze în 1944, după care a fost distrus restul oraşului.  Dacă vreuna dintre ţările europene, abandonată în alt moment istoric, pare să nu-şi găsească locul în Europa de astăzi, aceasta este Belarus, sub dictatura lui Aleksandr Lukaşenko. Deşi preferă să ignore câmpurile în care au avut loc uciderile în masă sovietice din ţara sa, dorind să construiască o autostradă peste gropile morţii de la Kuropaty, în unele privinţe, Lukaşenko îşi aminteşte istoria europeană mai bine decât criticii săi. Înfometând prizonierii sovietici, împuşcând şi gazând evrei sau împuşcând civili în acţiunile anti-partizane, forţele germane au făcut din Belarus locul cu cei mai mulţi morţi din lume, între 1941 şi 1944. Jumătate din populaţia belarusă a fost ori omorâtă, ori exilată forţat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: nimic de felul acesta nu se poate spune despre o altă ţară europeană. Amintirile Belarus-ului despre această experienţă, cultivate de actualul regim dictatorial, ajută la explicarea suspiciunilor faţă de iniţiativele venite din Vest. Pe deasupra, vest-europenii ar fi, în general, surprinşi să afle că Belarus a fost atât epicentrul uciderilor în masă din Europa, cât şi baza operaţiunilor partizanilor antinazişti care chiar au contribuit la victoria Aliaţilor. Este incredibil că o asemenea ţară poate fi complet scoasă din istoria Europei. Absenţa Belarus-ului din discuţiile despre trecut este cel mai clar semn al diferenţei între memorie şi istorie. La fel de răvăşitor ca absenţa economiei. Deşi istoria uciderilor în masă a avut mult de-a face cu calculele economice, memoria evită orice element care poate face crima să pară raţională. Şi Germania nazistă, şi Uniunea Sovietică au urmat o cale a economiei autosuficiente, Germania dorind să echilibreze industria cu o utopie agrară în Est, iar URSS dorind să-şi depăşească decalajul agrar printr-o rapidă industrializare şi urbanizare. Ambele regimuri tindeau către autarhia economică într-un imperiu vast şi vizau controlul Europei de Est. Ambele considerau statul polonez o aberaţie istorică; ambele vedeau Ucraina şi solul său bogat ca fiind indispensabile. Ele au definit diferite grupuri drept inamici ai propriilor proiecte, deşi planul german de a omorî fiecare evreu n-a fost egalat de vreo politică sovietică, în totalitatea scopurilor sale. Crucial este faptul că ideologia care legitima moartea în masă era şi o viziune a dezvoltării economice. Într-o lume a lipsurilor, mai ales ale rezervelor de hrană, ambele regimuri au integrat crima în masă, în planificarea economică. Au făcut acest lucru într-un mod care ne pare obscen şi înspăimântător astăzi, dar care era suficient de plauzibil pentru a motiva un mare număr de oameni în acea vreme. Mâncarea nu mai este o grijă, cel puţin în Vest; dar alte resurse sunt sau vor fi în curând. În secolul XXI, vom suporta lipsa apei potabile, a aerului curat sau a energiei necostisitoare. Schimbarea climei poate aduce o ameninţare a foametei în altă formă. Dacă există o lecţie politică generală a istoriei uciderii în masă, aceea este nevoia de a fi prevăzător în ceea ce priveşte aşa-numita dezvoltare privilegiată: încercările statelor de a realiza o expansiune politică care îşi desemnează victimele, care motivează prosperitatea prin mortalitate. Posibilitatea ca uciderea unui grup să avantajeze un alt grup nu poate fi exclusă, sau cel puţin aşa se poate întrevedea. Este o versiune a politicilor la care Europa a fost martoră şi poate fi şi de acum încolo. Singurul răspuns acceptabil este un angajament etic faţă de individ, şi anume că un individ valorează mai mult în viaţă decât mort, iar planurile de mai sus devin de negândit. Europa de astăzi este remarcabilă mai ales pentru unitatea şi prosperitatea ei, cu dreptate socială şi drepturi ale omului. Probabil mai mult decât orice alt colţ din lume este imună, cel puţin în prezent, faţă de astfel de preocupări fără suflet în vederea creşterii economice. Totuşi, memoria a produs unele ciudate devieri de la istorie, într-o vreme când este nevoie de istorie mai mult ca oricând. Trecutul recent al Europei poate semăna cu viitorul apropiat al restului lumii. Acesta este încă un motiv pentru a face aprecieri cât mai corecte.

Asumarea Holocaustului în România: România este o țară traumatizată de dictaturi, care au ocupat peste jumătate din secolul XX al istoriei noastre naționale. Spun în paranteză: se uită adesea că dictatura este o formă de război civil cu aparență de pace socială. Noi povestim dictatura ca „noi împotriva regimului”, dar perversitatea dictaturii este că transformă totul într-o confruntare „noi-cu-noi”. Post-1989, nevoile noastre erau legate, în primul rând, de democratizare. Comisia Wiesel și progresele României în asumarea Holocaustului au apărut în perioada intrării în NATO și UE, când cuvântul cheie era „democratizare”. În aceeași perioadă, a funcționat Comisia Tismăneanu. S-au înființat institute, centre universitare, programe masterale, granturi pentru cercetarea ambelor tragedii, s-au deschis arhive, s-au dezvoltat programe educaționale, creative. Din același motiv, memoria comunismului a mers - pentru o scurtă perioadă, după o lungă separare - umăr la umăr cu memoria Holocaustului. În ultimii ani, a apărut o nouă nevoie, odată cu resurgența xenofobiei, a resentimentului și extremismului în Europa și peste tot în lume. Distanța dintre vorbă și acțiune violentă este parcursă din ce în ce mai des. Sper ca discursul pedagogic să se adapteze rapid noilor provocări. În rest, există nenumărate alte abordări ale educației pe tema Holocaustului: ca reflecție despre modernizare, Iluminism, revoluție, naționalism și scientism, despre deriva lumii civilizate, despre natura umană și transformarea oamenilor obișnuiți în bestii; ca parte a cursurilor despre drepturile omului sau ca exercițiu preventiv. Unele abordări insistă asupra criminalilor și complicilor; altele, mai puține, se concentrează pe soarta victimelor și atitudinea martorilor pasivi. Uneori, Holocaustul este privit ca fenomen unic, alteori este încadrat într-un efort comparativ. România a fost parte, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, în Holocaust și acest lucru este dovedit prin sute de documente de arhivă. Datele de bază există la îndemână, și în biblioteci, dar și pe Internet, acolo unde lumea se așteaptă, comod, să găsească tot ce înseamnă cunoaștere. Raportul Comisiei Wiesel este disponibil pe net. Toate librăriile mari vând cărți pe această temă. Faptul că de la istoricii Holocaustului se așteaptă mereu să expună „lecții” pentru umanitate spune multe despre tulburarea morală extraordinară pe care a produs-o tragedia evreilor. Stupefacția în fața atrocității este atât de mare, chiar la decenii distanță de evenimente, încât pornim mereu de la zero, de la întrebări de bază din sfera lui „Cum a fost posibil?”. Trebuie să admitem că asimilarea cunoștințelor în acest domeniu nu este ușoară, din mai multe motive. Expunerea la amănunte despre atrocități și reprezentări explicite ale suferinței este potențial traumatizantă, pentru că ne agresează sensibilitatea și pune sub presiune cadrele imaginației. Este inconfortabilă și pentru diferite paliere ale identității de grup, contrazicând imaginea cultivată despre sine în condițiile în care educația de stat selectează, de obicei, elementele flatante și disculpante din istoria națională. Dar dincolo de toate acestea, refuzul de a cunoaște este profund problematic, mai ales când implică intelectuali, profesori, istorici chiar. Sondajele din ultimii zece ani nu înregistrează progrese semnificative ale cunoașterii pe tema Holocaustului. Există doar progrese în materie de recunoaștere. Bine, putem vorbi și despre calitatea actului de recunoaștere, de vreme ce comemorarea Holocaustului de către politicieni este marcată de rutinizare și discursuri lacrimogene. Sondajele arată toate o mare zonă obscură, de peste 50%, în care se găsesc laolaltă ignoranța și necunoașterea din cauza lipsei informațiilor sau a lipsei interesului. O parte din deficitul de cunoaștere poate fi pus pe seama crizei educației. Cu refuzul activ de a cunoaște am o problemă. Marea reușită a negaționismului, dincolo de a transmite propria viziune asupra evenimentelor, este că a reușit să cultive o atmosferă de suspiciune extremă în legătură cu orice narațiune privind Holocaustul. Nimic nu pare clar. Până și cunoașterea științifică pare imposibilă. Ești întrebat până la exasperare: „Deci câți au murit până la urmă?”; „Chiar așa s-au întâmplat lucrurile?”; „Și sigur evreii nu aveau nicio vină?”. Când primesc întrebări de acest fel, care ori mă trimit la ABC-ul subiectului, ori trădează suspiciune dincolo de nedumerirea rațională, întreb și eu de ce respectivul nu merge la bibliotecă să afle, de ce nu cumpără vreo carte sau, măcar, de ce nu caută pe Google. Interesul se cam termină după consumarea dialogului din cauza ideii aberante că adevărul despre Holocaust nu se află prin efort individual, ci ți se bagă în cap. Sau nu. Este clar faptul că, în perioada interbelică s-a înregistrat o frecvența extraordinară a incidentelor antisemite, relevată de documente și cercetări care nu au fost încă asimilate de cunoașterea public; acastă realitate arată că Holocaustul are o „preistorie” despre care nu s-a discutat destul. Această preistorie duce până la mijlocul secolului XIX, în momentul creării statului modern român. Figura intelectuală care însoțește cea mai mare parte a acestei istorii este A.C. Cuza. Dacă ne uităm atent, așa zisa „problemă evreiască”, adică dezbaterea legată de drepturile cetățenești ale evreilor și statutul lor în societatea românească, apare în toate momentele cheie ale istoriei noastre moderne. Este consubstanțială istoriei moderne. Statul român modern s-a profilat prin raportare la problema evreiască. Luați, spre verificare, dezbaterile parlamentare din orice an de după 1866 și veți vedea istoria uitată a acestei obsesii. Or noi astăzi studiem istoria evreilor ca o istorie separată și minoră, ca o istorie a marginalilor, ceea ce produce o distorsionare inadmisibilă a trecutului. Documentele din arhive ne arată foarte clar că statul român a fost părtaș alături de Germania Nazistă în operațiunile de exterminare a populației de origine evreiască. Una este ce știu câțiva istorici, alta este ceea ce învață oamenii la școală sau văd la televizor, găsesc pe internet și aud de la apropiați. Negaționismul are și el o preistorie, care este încă mai consistentă decât perioada de asumare. Încă din secolul XIX, odată cu fiecare episod de violență antisemită, vedem construindu-se, în discursul politic sau jurnalistic, strategii de minimalizare sau distorsionare a ceea ce s-a întâmplat. Extragerea istoriei evreilor din istoria națională a fost rezultatul acelorași strategii. După atrocitățile Holocaustului, s-au depus mai multe straturi narative peste ceea ce s-a întâmplat. Fiecare din aceste straturi, începând cu antisemitismul oficial din timpul lui Antonescu, care descria agresiunea împotriva evreilor ca un act de apărare, continuând cu tabu-ul ideologic din perioada Dej și neo-naționalismul perioadei Ceaușescu, și terminând cu negaționismul forjat în anii ’90, a lăsat urme în discursul de astăzi. Perioadele de abordare deschisă, cinstită, profesionistă au fost scurte: 1944-1947 și după 2004. Deci era imposibil să se întâmple minuni. Deja, din cauza atmosferei internaționale, fereastra de oportunitate pare a se îngusta. Sună pesimist? Da, așa e! Arhivele s-au deschis gradual, timid. Dosarele cele mai importante, cele conținând documentația proceselor criminalilor de război, au fost preluate de SRI de la Securitate în anii ’90. Atunci, istorici sau instituții au primit acces limitat la ele. United States Holocaust Memorial Museum a primit copii după documente și primele cărți importante au fost scrise pe baza microfilmelor de la Washington. După 2000, a început transferul către CNSAS, dosarele devenind accesibile pentru toată lumea. Deci nu e vorba doar de ură. Cunoașterea ia timp. Cultura secretului, cultura fricii, naționalismul, birocrația, ignoranța și-au jucat fiecare rolul. Conform majorității evaluărilor, România încă stă bine în context regional în ceea ce privește recunoașterea oficială a rolului jucat în Holocaust, dar la fel de adevărat este că învață cu rapiditate din șmecheriile altora. Un exemplu nefast, în această privință, este Ungaria lui Orban. Profesoara budapestană Andrea Peto, a prezentat, recent, o simptomatologie foarte interesantă a histrionismului naționalist al lui Orban, întemeietor al unui regim de tip „polipor”, care parazitează democrația și UE.. Pentru a-și înșela criticii, liderul maghiar a îmbrăcat haina filosemitismului, servind agenda naționalistă printr-o serie de gesturi publice care sunt aparent în memoria victimelor Holocaustului. Astfel, în ultimii ani a fost declanșată o potemkiniadă a comemorărilor și ceremoniilor, a căror frecvență, stridență și găunoșenie ajung să enerveze, provocând reacții contrare smereniei și respectului pentru victime. Au fost ridicate muzee, memoriale și statui dedicate memoriei celui de-al Doilea Război Mondial, care transmit insidios mesaje contrare celor clamate, în favoarea nostalgicilor extremismului. Vina pentru toate atrocitățile este aruncată asupra Germaniei naziste, iar națiunea maghiară este victimizată. Memoria evreilor este deiudaizată și secularizată. Dublul discurs și formalismul sunt la mare trecere. Sfera publică a fost invadată de intervenții ale unor falși specialiști și ale unor false organizații evreiești reprezentative.Memoria Holocaustului a fost deprofesionalizată și dezintelectualizată. Și așa mai departe. La peste 30 de ani de la revoluția română din decembrie 1989, societatea românească a învățat esența lecției Holocaustului sau încă preferă să adopte teoria negaționismului? Este încă greu de răspuns! 

Anne Frank a României! „Broasco! Ai picioarele râioase! Marș!”. Avea doar 13 ani și își dorea teribil să trăiască, dar Îngerul Morții a împins-o spre sfârșit. România a avut o Anne Frank. O chema Eva și avea 13 ani atunci când își găsea refugiul într-un jurnal ce a fost publicat de mama ei, care s-a sinucis ulterior, neputându-se împăca cu soarta pe care a avut-o copila ei. Fetița scria că își dorește să trăiască fie că ar trebui să „se ascundă într-o gaură” până la sfârșitul războiului, dar avea să sfârșească la Auschwitz, după ce Îngerul Morții însuși, Josef Mengele, a trimis-o la gazare. Eva Heyman s-a născut într-o familie de evrei, pe 13 februarie 1931, în Oradea - teritoriu ce aparținea României din anul 1919, după semnarea Tratatului de la Trianon. Copila avea să trăiască puțin și să cunoască prea puține bucurii, părinții ei divorțând după doar doi ani de la nașterea ei. Mama ei, Ágnes (Agi) Rácz, s-a recăsătorit cu scriitorul Béla Zsolt și s-a mutat la Budapesta, iar Eva a rămas la bunicii materni din Oradea, care dețineau o farmacie. Tatăl ei, arhitectul Bela Heyman, locuia în cealaltă parte a orașului și o vedea când și când. Juszti, guvernanta austriacă și creștină care a îngrijit-o pe mama sa, Agi, a devenit guvernanta Évei. În casa bunicilor locuia și Mariska Szabo, o bucătăreasă creștină care a salvat și păstrat jurnalul Évei după deportarea ei din ghetou. Oașul natal al Evei, Oradea făcea parte din teritoriul Transilvaniei de Nord ce a trecut în administrația Ungariei, în 1940, sub numele maghiar de Nagyvárad, în urma Dictatului de la Viena. În vara anului 1941, a avut loc deportarea din Nagyvárad a evreilor care înainte de 1919 nu au avut pașaport maghiar sau care erau apatrizi. Aceștia au fost deportați în Ucraina și uciși în masacrul de la Kameneț-Podolski, primul masacru de peste 10.000 de evrei din timpul războiului. Au fost uciși în numai trei zile peste 23.000 de evrei. Între aceștia s-a numărat și Marta Munzer, prietena Evei, care la acea vreme avea doar 10 ani. La vârsta de 13 ani, Eva a început să scrie în jurnal. „Am împlinit 13 ani, m-am născut în treisprezece, într-o zi de vineri…”, a scris ea, pe 13 februarie 194, pentru ca a doua zi să adauge: „Ador să merg cu bicileta, iar bicicleta mea este una adevărată, nu este pentru copii, ci pentru oameni mari. Numai de nu mi-aș reaminti și acum de Marta când privesc spre bicicletă”. „Micul meu Jurnal, ți-am promis că voi consemna în filele tale povestea Martei. În acea după-masă - se vor împlini aproape trei ani la vară - Marta a fost aici la noi. Întâi am mers cu bicicletele… A fost primul mei tur cu această bicicletă roșie. A Martei era exact ca a mea, doar de un roșu mai deschis. Apoi ne-am întos împreună. Mama ne-a servit cu ciocolată și căpșuni cu frișcă… Deodată, la poartă, cineva a sunat de cinci ori. Era fosta dădacă Martei. „Marticica, hai repede acasă. Au venit de la poliție. Trebuie să pleci și tu cu mămica și cu tăticu”, a spus ea. Bicicleta Martei a rămas multă vreme acolo, în poartă, lângă a mea”, a povestit Eva în jurnalul ei. Întrucât tată Martei era evreu și nu avea cetățenie maghiară, el a fost predat naziștilor nemți, împreună cu familia sa. Marta și părinții ei au fost duși la Kamianetz-Podilskyi în Ucraina de astăzi și împușcați alături de alte mii de evrei fără cetățenie. Apoi, Eva avea să își invidieze jurnalul, deoarece acesta „nu putea simți” și „nu putea ști” ce nenorocire s-a abătut „asupra noastră”. „Au intrat nemții! Veneam de la școală când soldații nemți au intrat în oraș cu tunuri și tancuri. Așa ceva mai văzusem doar la actualitatea cinematografică. La radio încep să reproducă tot felul de legi antievreiești, înșirând sumedenia de lucruri pe care un evreu n-are dreptul să le facă. (…). Nemții asasinează pe toată lumea, și pe copii”, scria Eva în jurnalul ei, în martie 1944. Înainte de a pleca spre Auschwitz, Eva mai avea să trăiască o dramă - nemții i-au confiscat bicicleta pe care o îndrăgea nespus. Copila a ripostat în fața naziștilor și i-a numit „hoți”, după care și-a dat seama că „era să facă o mare dandana”. „Nemții pretind zilnic ceva de la evrei. Într-o zi - mașini de scris, în alta - covoare, astăzi - lenjerie de pat. (…). Azi au venit să-mi ia bicicleta. Era gata să fac o mare dandana. M-am trântit la pământ și, întinsă pe spate, am cuprins cu brațele roata din spate a bicicletei și am strigat la polițiști tot ce mi-a ieșit pe gură. „Să vă fie rușine! Luați bicicleta unui copil! Ăsta-i furt curat!” Unul dintre polițiști a fost foarte furios. A spus că numai asta le mai lipsește, ca un copil de evreu nenorocit să le facă o asemenea comedie, pentru că i se ia bicicleta”, a mai scris Eva în jurnalul ei. După ce i-a fost confiscată bicicleta, Eva avea să își dea seama că urmează ceva și mai rău. „Ne duc în ghetou. Mariska a citit pancartele și acolo scria că putem duce numai un schimb de lenjerie și hainele și încălțămintea de pe noi. Niciodată nu mi-a fost așa de frică! (...). Știu că în șapte camere locuim 84, dar holul și coridorul sunt, de asemenea, pardosite cu saltele. Acum în case, toți tremură așteptându-și rândul să fie schingiuiți la Dreher (fabrica de bere la care s-au ținut interogatorii - n.n. B.M.)”, a mai notat Eva. În Oradea, aproximativ 30.000 de evrei au fost închiși în ghetou, în condiții cumplite. Intrările erau blocate cu garduri și păzite de gardieni și existau reguli stricte. „Micul meu Jurnal, acum într-adevăr totul se sfârșește. Au împărțit ghetoul pe sectoare și ne duc pe toți. În fața casei noastre patrulează un jandarm. Ieri a fost în grădina Rhedey, căci de-acolo pornesc trenurile cu evrei. Nu din gară, ca să nu vadă cei din oraș - zice bunicul. Jandarmul ăsta din fața casei ne-a spus că iese din jandarmerie, pentru că ceea ce a văzut în grădina Rhedey este de nesuportat. Au înghesuit câte 80 de oameni într-un vagon și la atâția oameni le-au dat o singură găpleată cu apă. Și mai groaznic este că au lăcătuit vagoanele. Pe canicula asta oamenii se vor sufoca!”, mai scria Eva în jurnalul ei. Ceea ce poate nu aflase Eva la acea vreme era cum arătau, de fapt, scenele „de nesuportat” la care se referea jandarmul „prietenos”. Locotenent-Colonelul Jandarmeriei Jenő Peterffy și trupa lui de la poliție și jandarmerie au torturat evreii. Aceștia erau dezbrăcați și bătuți cu furtunuri, iar femeilor le erau introduse cabluri în uter, de multe ori în fața membrilor familiei. „Micul meu Jurnal, nu vreau să mor. Eu vreau să trăiesc. chiar dacă din întreg sectorul numai eu aș putea rămâne aici. Aș aștepta sfârșitul războiului într-o pivniță sau în pod sau în orice gaură. Eu, Micul meu Jurnal, m-aș lăsa sărutată și de jandarmul acela care se uită cruciș și care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc", mai scria cu disperare Eva. Ultimele cuvinte scrise de Eva în jurnalul ei au fost: „Văd pe fereastră că jandarmul prietenos i-a dat voie lui Mariska să intre în casă. Nu mai pot scrie, Micul meu Jurnal, îmi curg lacrimile, fug la Mariska…”. Eva i-a lăsat jurnalul Mariskăi, iar câteva zile mai târziu, pe 3 iunie 1944, a fost forțată să urce într-un vagon de vite, alături de bunicii ei, cu destinația Auschwitz. Bunicii ei aveau să fie trimiși direct la camera de gazare, iar copila avea să moară, pe 17 octombrie 1944, devenind una dintre cele 1,1 milioane de victime care au pierit în lagărul nazist. După război, mama Evei, Agnes Zsolt, a fost salvată din lagărul Bergen-Belsen de trupele Aliaților, în 1945. Ea s-a întors în Oradea ca să își caute fiica, dar a înțeles apoi că Eva a fost ucisă. Agnes Zsolt a găsit jurnalul Evei și a aflat cum fiica ei a fost trimisă la gazare de către însuși Îngerul Morții, Josef Mengele, la Auschwitz. „O femeie medic cu suflet bun a încercat să îmi ascundă copilul, dar Mengele a găsit-o fără efort. Picioarele Evei erau pline de răni. „Ia uită-te la tine! Broască ce ești, ai picioarele râioase, pline de puroi! Marș în dubă!” El își transporta materialul uman către moarte în dube galbene. Martori oculari mi-au spus că Mengele a împins-o în dubă”, a povestit mama Evei. Copila ar fi avut picioarele umflate din cauza contractării tifosului. După ce a publicat jurnalul fiicei ei, în 1948, la Budapesta - în română, intitulat „Am trăit atât de puțin” - mama Evei s-a sinucis într-un sanatoriu, cu siguranță fără să se poată împăca cu ceea ce i s-a întâmplat fiicei ei. În prezent, în Parcul Bălcescu din Oradea, fostul Parc Rhedey, unde cândva erau forțați copii să urge în vagoanele morții, a fost amplasată o statuie a Evei Heyman. Recent, numelei Evei Heyman a intrat în lumina reflectoarelor la nivel internațional, după ce un proiect dedicat ei a fost lansat pe Instagram. Proiectul „Eva Stories", ce ecranizează extrase din jurnalul copilei, a fost lansat în mai 2019 pe Instagram. Proiectul, un film de 50 de minute, a devenit viral la puțin timp de la debut, dar a generat și controverse. Deși unele voci spun că proiectul „aduce la viață Holocaustul prin ochii unei copile”, altele susțin că acesta bagatelizează Holocaustul.

Evreii s-au opus Holocaustului: Există părerea, chiar printre evrei, că politica de exterminare pe care Hitler şi regimul nazist au preconizat-o şi au pus-o în aplicare, în special împotriva evreilor, nu a întâmpinat decât sporadice reacţii, răscoala din ghetoul Varşoviei fiind un exemplu la care se recurge adesea. Dar pericolul nazist ca şi transformarea lui într-un iad terestru au fost sesizate în multe cazuri, unele foarte puţin cunoscute. De pildă, în anul 1936, în sala de conferinţe a Societăţii Naţiunilor din Geneva, jurnalistul evreu din Praga, Stefan Fux, după ce a încercat zadarnic să protesteze faţă de impasibilitatea delegaţilor faţă de avertismentele care se refereau la antisemitismul de stat din Germania, s-a sinucis împuşcându-se în prezenţa participanţilor. A fost un şoc, dar urmările nu s-au prea văzut. Moartea sa a fost zadarnică. Deşi sinuciderea nu este acceptată nici de iudaism, nici de creştinism, iar efectul ei nu este niciodată cel scontat, pentru martori, un gest identic l-a făcut liderul evreu al organizaţiei „Bund”, originar din Polonia, refugiat la Londra, Samuel Zygelbojm, care în ziua de 12 mai 1943, la aflarea veştii despre reprimarea răscoalei din ghetoul varşovian s-a sinucis în plină stradă, ca protest pentru faptul că aliaţii nu au încercat să sprijine această revoltă armată a unor oameni disperaţi. Un alt exemplu de rezistenţă în faţa forţelor Germaniei naziste şi a aliaţilor ei a fost participarea a numeroşi combatanţi evrei nu numai în cadrul armatelor aliate (sovietică, americană, engleză), ci şi a unor grupări înarmate formate din evrei, în Orientul Apropiat, în nordul Africii, în lupta cu trupele guvernului de la Vichy, ca şi cu cele italiene şi germane. Astfel, în ziua de 8 noiembrie 1942, la Alger a avut loc o insurecţie armată organizată şi executată cu eroism de militari evrei. Iar în Palestina, Liban, Siria, au acţionat grupări, unul dintre cei mai cunoscuţi participanţi fiind viitorul general şi ilustru comandant, Moshe Dayan. De asemenea în Mişcarea franceză de Rezistenţă (Maquis) erau numeroşi evrei, atât în reţelele clandestine din oraşe, ca şi în detaşamentele ce acţionau în afara lor. Una dintre acţiunile cele mai eficiente a fost atacarea unui tren cu 1700 de deportaţi evrei în aprilie 1943, de către partizani, în urma căruia o parte au fost eliberaţi, dar mulţi au căzut răpuşi de mitralierele militarilor germani. Iniţiativa acestei acţiuni a aparţinut Comitetului de Apărare a Evreilor din Franţa, organizaţie ilegală, dar nemilitarizată. La 15 februarie 1944 a fost executat la Bruxelles evreul Georg Livschits (născut în 1917 la Kiev, plecat în Vest după Revoluţia din Octombrie) care conducea o organizaţie armată de rezistenţă împotriva naziştilor. În Italia, după ocuparea ţării de către trupele germane, în septembrie 1943, au acţionat detaşamente de partizani, unele conduse de evrei, aceştia reuşind să salveze conaţionali de la deportare. În lagărele de concentrare naziste, în special acolo unde se aflau şi prizonieri de război ori foşti participanţi la mişcarea comunistă, existau comitete de întrajutorare şi chiar de organizare a unor acţiuni de evadare, din care făceau parte evrei. De asemenea o serie de reţele conspirative antinaziste, cu sarcina de a obţine informaţii cu caracter secret din Germania şi din Armata germană numărau în rândurile lor evrei, în special datorită cunoaşterii a mai multor limbi străine. Agenţiile devenite celebre abia după război, prin cărţile care s-au scris pe această temă, „Orchestra roşie”, „Dora”, cu sedii în diverse oraşe europene, erau conduse de evrei - Gurevici, venit din Rusia (trimis de NKVD), conducea „Orchestra roşie” care a intoxicat ani de zile serviciile de contrainformaţii germane, iar evreul ungur Rado Sandor (conducea organizaţia „Dora”) a reuşit să infiltreze agenţi la Statul Major General al armatei germane. Astfel, data atacului iminent asupra URSS a fost cunoscut cu mai multe luni înainte (Stalin nu a luat în considerare informaţia), mişcările trupelor germane de asemenea, ca şi experienţele fizicienilor germani în domeniul nuclear şi al aplicaţiilor militare cu caracter ultrasecret (rachete, aliaje rezistente, etc.). Atât Gurevici, cât şi Rado au fost arestaţi după război chiar de cei care îi instruiseră, organele NKVD (mai apoi KGB) şi trimişi în GULAG. În lagărul nazist de cel mai tragic renume, Auschwitz au avut loc două tentative de revoltă pornite chiar din interiorul Sonderkommando-ului (echipe de deţinuţi care efectuau cele mai cumplite însărcinări, precum adunarea şi arderea cadavrelor, sortarea hainelor şi altor bunuri ale celor ucişi, etc.) în lunile septembrie şi octombrie 1944. Pagini de eroism au scris prin faptele lor şi partizanii evrei din Iugoslavia (în armata lui Tito şi în grupuri independente), din fosta Cehoslovacie şi, desigur, în mare număr, în teritoriile URSS ocupate de Germania nazistă. Din Palestina aflată sub mandat britanic au ajuns în Europa, fiind paraşutaţi în spatele frontului german, o serie de luptători evrei, printre ei aflându-se şi eroina Hanna Szenesz, executată în Ungaria, ţara unde se născuse în 1921. Despre răscoala ghetoului varşovian s-a scris şi se va mai scrie, amploarea ei depăşind, prin durată şi număr de participanţi oricare altă acţiune a unor civili, în timpul celui de al doilea război mondial. Dar despre sutele de mii de evrei care s-au opus şi şi-au sacrificat viaţa pentru a distruge sistemul exterminator nazist se ştie şi se va şti prea puţin. Ei au dovedit că Holocaustul nu a fost urmarea unei pasivităţi a victimelor, ci rezultatul celui mai pervers şi inuman plan de genocid din istoria cunoscută a omenirii.

Despre Anne Frank  și faimosul ei jurnal (articol mai vechi de pe blog): „Sper că-ți voi putea împărtăși totul, așa cum n-am reușit cu nimeni altcineva până acum, și sper că-mi vei fi de mare ajutor.” Aceasta este prima însemnare, datată 12 iunie 1942, din jurnalul unei fete care, în acea zi, împlinise 13 ani. Numele ei era Annelies Marie Frank, cunoscută ca Anne Frank. Născută la Frankfurt pe Main, într-o familie de origine evreiască, Anne avea patru ani când tatăl ei, Otto Frank, om de afaceri, a decis, după venirea la putere a lui Hitler, să mute familia la Amsterdam, în Țările de Jos, și să profite de oportunitatea de a deschide acolo o afacere. La Amsterdam, Anne și sora ei mai mare, Margot, au fost înscrise la școală unde au învățat neerlandeza. 

Kitty, jurnalul unei prietenii: Jurnalul i-a ținut locul prietenei pe care, mărturisea, nu a avut-o, acea prietenă apropiată cu care să discute și „altceva decât lucruri cotidiene”. În jurnal, și-a găsit prietena căutată, motiv pentru care i-a dat și un nume: Kitty. Acestei confidente, Anne i-a scris și „trimis” scrisori din 12 iunie 1942 și până în 1944, în prima zi de august.  În 20 iunie 1942, după câteva zile de la prima notiță, mărturisea: „Pentru cineva ca mine, a ține un jurnal e o senzaţie foarte stranie. Nu numai că n-am mai scris niciodată, dar cred că mai târziu nici eu, nici altcineva nu va fi interesat de efuziunile unei școlăriţe de treisprezece ani. Dar de fapt nu asta contează, am chef să scriu și, mai mult decât atât, să mă destăinui odată ca lumea și pe de-a-ntregul în privinţa a tot felul de lucruri.”

Un mesaj de departe. Cea mai scumpă dorință: Când a început să țină jurnalul, Anne nu a avut intenția de a-l face vreodată public. Și-a schimbat părerea, după o emisiune transmisă de Radio Oranje din Londra, postul de radio al guvernului neerlandez ce se exilase la Londra. Atunci l-a ascultat pe ministrul educației, artelor și științelor, Gerrit Bolkestein, din guvernul neerlandez aflat în exil, la Londra, care spunea că, la sfârșitul războiului, vor trebui „adunate și publicate toate dovezile suferinţelor poporului neerlandez din timpul ocupaţiei germane. Cu titlu de exemplu, cita, printre altele, jurnalele”, se menționează în nota asupra ediției din 2009, publicate de editura Bert Bakker din Amsterdam, după care s-a realizat și traducerea în limba română. Mesajul ministrului Bolkestein i-a lăsat Annei o impresie puternică și în 29 martie 1944 scria: „Ieri-seară, ministrul Bolkestein a spus la Radio Oranje că după război se vor aduna jurnalele și scrisorile din această perioadă. Bineînţeles că toţi au tăbărât numaidecât pe jurnalul meu.” În nota „Despre această carte”, inclusă în Jurnalul Annei Frank, se explică „povestea” acestui jurnal, începând cu primăvara anului 1944: „Ea a început să-și copieze și să-și rescrie jurnalul, l-a corectat, a eliminat pasaje pe care nu le considera interesante și a adăugat altele, din memorie. Concomitent, a continuat să-și ţină jurnalul iniţial, care în ediţia critică apărută în 1986 este numit „versiunea a”, pentru a-l deosebi de „versiunea b”, adică de varianta prelucrată a jurnalului. Ultima însemnare datează din 1 august 1944”. Visa la ceea ce va fi când totul se va termina: „…știi încă de mult că dorinţa mea cea mai scumpă este să ajung într-o bună zi jurnalistă și mai târziu o scriitoare celebră. În orice caz, după război vreau să public o carte intitulată Anexa, jurnalul îmi va putea servi ca bază.” 

Pentru că hârtia e mai răbdătoare decât oamenii: „Hârtia este mai răbdătoare decât oamenii”, știa Anne, prin urmare ea a consemnat în primele file din jurnalul ei tot ceea ce simțea și trăia,  antipatii și simpatii, despre prieteni, prietene, colegi, relații de toate felurile: „Henny Mets este veselă și drăguţă, numai că vorbește foarte tare și atunci când se joacă pe stradă prea se copilărește.” „Despre J.R. s- ar putea scrie romane întregi. J. este o fată lăudăroasă, bârfitoare, respingătoare, care se poartă de parcă ar fi om mare și, pe deasupra, mai e și vicleană și prefăcută.” „G.Z. este cea mai frumoasă fată din clasă. Are o faţă drăgălașă, dar la școală e cam proastă. Cred că o să rămână repetentă, însă bineînţeles că n-o să-i spun.” Ulterior, a completat: „Spre marea mea surprindere, G.Z. n-a rămas repetentă.” „Am toate semnele acum că Hello este îndrăgostit de mine, și, ca variaţie, asta-mi place. Margot ar spune că Hello este un băiat foarte potrivit, și asta cred și eu, ba chiar mai mult decât atât. Și mama îl ridică în slăvi. „Un băiat frumușel, politicos și simpatic.” Îmi pare bine că Hello le place atâta celor din familia mea. Doar prietenelor mele nu le place de el, iar el crede despre ele că sunt foarte infantile, și are dreptate.” Despre părinți nota: „… în privinţa notelor părinţii mei sunt cu totul altfel decât alţi părinţi. Nu le pasă niciodată dacă iau note bune sau proaste, pe ei nu-i interesează decât să fiu sănătoasă, să nu devin prea obraznică și să mă distrez. Dacă astea trei lucruri sunt în ordine, restul vine de la sine. Eu sunt pe dos, mie nu-mi place să iau note proaste.”

Schimbarea nu aduce întotdeauna ceva bun: În mai 1940, Germania a invadat și Țările de Jos și au început persecuțiile împotriva evreilor, prin numeroase ordine de restricție. Despre toate acestea, Anne a scris: „Începând din mai 1940, s-a terminat cu vremurile bune: mai întâi războiul, apoi capitularea, intrarea nemţilor, când pentru noi, evreii, au început nenorocirile. Legile antievreiești au venit una după alta și libertatea ni s-a restrâns foarte tare. Evreii trebuie să poarte o stea galbenă; evreii trebuie să-și predea bicicletele; evreii n-au voie să meargă cu tramvaiul; evreii n-au voie să circule cu nicio mașină, nici măcar cu una particulară; evreii nu-și pot face cumpărăturile decât între orele 15.00 și 17.00; evreii nu pot merge decât la un frizer evreu; evreii n-au voie să iasă pe stradă între orele 20.00 și 6.00; evreii n-au voie să frecventeze teatrele, cinematografele și alte locuri de divertisment; evreii n-au voie să meargă la piscină și nici pe terenurile de tenis, de hochei ori pe alte terenuri de sport; evreii n-au voie să practice canotajul; evreii n-au voie să practice niciun sport în spaţiul public; după ora opt seara, evreii nu mai au voie să stea în propria grădină și nici la cunoștinţe de-ale lor; evreii n-au voie să meargă acasă la creștini; evreii trebuie să meargă la școli evreiești: și așa mai departe. Așa ne-am dus traiul de pe o zi pe alta, fiindu-ne interzis să facem ba una, ba alta. Jacque îmi spune mereu: Nu mai îndrăznesc să fac nimic, căci mi-e teamă să nu fie interzis.”

Tu bucură-te de viața ta. Cât se mai poate: Tatăl ei a înțeles imediat că singura șansă de a nu fi prinși și deportați este să se ascundă. În 5 iulie 1942, Anne relata o discuție cu tatăl ei despre clandestinitate. Acesta i-a mărturisit, cu voce gravă, „ne va fi foarte greu să trăim complet rupți de lume”, și a încheiat: „Nu te neliniști, o s-aranjăm noi totul, tu bucură-te de viaţa ta fără griji cât timp se mai poate”. A doua zi, au primit o citație de la SS: „M-am speriat îngrozitor, o citaţie, oricine știe ce înseamnă asta. În minte mi se perindau deja lagăre de concentrare și celule de izolare.” 

Anexa. Un ascunziș ideal: Din acel moment, familia a părăsit locuința și s-a ascuns într-un loc aranjat, cu mult înainte, de tatăl Annei, în clădirea unde erau birourile, în ceea ce s-a numit „Anexa”: „De luni de zile căraserăm din casă mobilier și haine cât se putuse, urmând să ne ascundem pe 16 iulie. Citaţia ne grăbise plecarea cu zece zile, astfel încât trebuia să ne mulţumim cu niște încăperi insuficient amenajate”, scria Anne în 9 iulie. După două zile, îi scria lui Kitty: „Probabil că te interesează să afli cum e, după părerea mea, să stai ascunsă. Ei bine, nu pot să-ți spun decât că încă nu știu nici eu prea bine. Cred că nu mă voi simţi niciodată acasă în această casă, dar cu asta în nici un caz nu vreau să spun că-mi displace aici. Mă simt mai degrabă ca într-o pensiune foarte ciudată, în care îmi petrec vacanţa. O concepţie destul de bizară despre clandestinitate, dar așa stau lucrurile. Anexa este un ascunziș ideal. Chiar dacă este igrasios și înclinat, nu vei găsi în tot Amsterdamul, ba poate chiar în toată Olanda, un ascunziș mai confortabil amenajat.” După două luni, mărturisea: „Mă apasă mai mult decât pot spune gândul că nu putem să ieșim niciodată și mi-e foarte teamă că vom fi descoperiţi și apoi împușcaţi. Bineînţeles că asta-i o perspectivă nu prea plăcută.” Într-o scurtă „scrisoare” din 5 noiembrie 1942, se confesa: „Săptămâna asta am citit mult și am muncit puţin. Așa trebuie să faci pe lumea asta și-atunci în mod sigur vei ajunge departe.”

Viața în ascunzătoare. Așteptând: În ascunzătoare, viața avea o șansă: „Seara, pe întuneric, văd deseori cum trec șiruri de oameni cumsecade, nevinovaţi, cu copii plângând. Și tot trec, comandaţi de vreo câţiva indivizi care îi lovesc și îi bruschează până-i storc de vlagă, încât abia se mai pot ţine pe picioare. Nimeni nu este cruţat, bătrâni, copii, bebeluși, femei gravide, bolnavi, totul, totul e prins în curentul ce duce spre moarte. (…). Mă simt prost că stau într-un pat cald, în timp ce undeva, afară, prietenele mele cele mai dragi sunt snopite în bătaie sau se prăbușesc la pământ.” În ianuarie 1943, într-o lume cu susu-n jos, scria: „Iar noi, noi o ducem bine, mai bine decât milioane de alţi oameni. Suntem încă în siguranţă, trăim liniștiţi și ne mâncăm banii, cum se spune. Suntem atât de egoiști, încât vorbim despre „după război”, ne bucurăm de hainele și pantofii noi, în vreme ce, de fapt, ar trebui să economisim fiecare bănuţ pentru a-i ajuta după război pe alţi oameni, pentru a salva ce se mai poate salva.” Și încheia: „Aș putea să-ţi povestesc ore în șir despre mizeria provocată de război, dar asta nu face altceva decât să mă deprime și mai tare. Nu ne rămâne decât să așteptăm cât se poate de calmi sfârșitul acestei ananghii. Evreii așteaptă, creștinii așteaptă, toată planeta așteaptă, iar mulţi nu-și așteaptă decât moartea.”

Singurătatea. Fără aer, fără râs: În singurătate, frământările, așteptările, căutările, tensiunile, conflictele cu ceilalți locatari ai Anexei, găsește refugiu în jurnal și lasă însemnări înduioșătoare: „Toată ziua nu aud nimic altceva decât că sunt o puștoaică insuportabilă și, cu toate că râd și mă prefac că nu-mi pasă câtuși de puţin, se poate să-mi pese totuși de vreme ce aș vrea să-l rog pe Dumnezeu să-mi dea o altă fire, care să nu mai stârnească ostilitatea tuturor oamenilor. Dar nu se poate, așa sunt făcută eu de la natură și nu sunt rea, simt asta. Ei nu-și închipuie nici pe departe câtă silinţă îmi dau eu ca să le fac tuturor pe plac.” „Rătăcesc dintr-o cameră într-alta, cobor și apoi urc scările și mă simt ca o pasăre cântătoare căreia i s-au smuls aripile cu brutalitate și care, într-un întuneric deplin, se izbește în zbor de gratiile coliviei sale prea înguste. „Afară, unde-i aer și râs!” strigă ceva în mine.” „Uneori cred că Dumnezeu vrea să mă pună la încercare, acum și în viitor. Trebuie să devin bună singură, fără exemple și fără discursuri, asta pentru ca mai târziu să fiu cât mai puternică.” „În anumite momente mi-e dor de liniște, în altele de un pic de amuzament. Aici ne-am pierdut obiceiul de a râde, de a râde așa, de-adevăratelea, până nu mai putem.”

Ultimele rânduri. Denunțul, deportarea, sfârșitul: Ultima zi în care a scris în jurnal a fost 1 august 1944, iar acestea au fost ultimele rânduri: „Nu pot să sufăr când sunt supravegheată așa, atunci devin mai întâi arţăgoasă, apoi tristă și în cele din urmă îmi răsucesc iarăși inima, întorc ce-i rău spre afară, ce-i bun spre înăuntru, neîncetând să caut o metodă pentru a deveni așa cum mi-aș dori tare mult să fiu și cum aș putea să fiu dacă … n-ar trăi alţi oameni pe lume.” Cei opt locatari din Anexă au fost, cel mai probabil, denunțați - cu toate că nu au fost găsite dovezi suficiente care să stabilească exact persoana care a făcut denunțul. În dimineața zilei de 4 august 1944, au fost arestați, împreună cu câțiva dintre protectorii lor. În 3 septembrie, au fost deportați și, după trei zile, au ajuns în lagărele de concentrare de la la Auschwitz, în Polonia. Mama Annei, Edith, a murit „de foame și de epuizare”, în 6 ianuarie 1945. Margot și Anne au fost transportate la lagărul Bergen-Belsen. Epidemia de tifos ce a izbucnit în lagăr în iarna din 1945 a făcut mii de victime, printre care s-au aflat și ele. Se consideră că au murit între sfârșitul lunii februarie și începutul lui martie 1945. Trupurile lor au fost cel mai probabil aruncate într-o groapă comună. Lagărul de concentrare unde s-au aflat a fost eliberat în acea primăvară, în 12 aprilie.  Jurnalul Annei i-a fost încredințat pentru păstrare fostei secretare de la firma lui Otto Frank. Ea nu l-a citit și, după război, i l-a restituit lui Otto. 

„Când scriu, mă eliberez de tot …” „Chiar dacă nu voi fi scriitoare, vreau, pe lângă slujba mea ori alte îndeletniciri, să nu neglijez niciodată scrisul. Nu sunt bogată în bani sau bunuri materiale, nu sunt frumoasă, inteligentă, superdotată, dar sunt și voi fi fericită! Am o fire veselă, iubesc oamenii, nu sunt suspicioasă și vreau să-i văd pe toţi fericiţi odată cu mine. (…). Trebuie să lucrez ca să nu rămân proastă, să fac progrese, să devin jurnalistă, căci asta îmi doresc! Știu că pot scrie. (…). Când scriu, mă eliberez de tot, îmi dispare tristeţea, îmi renaște curajul. Dar, și asta e marea întrebare, voi fi vreodată în stare să scriu ceva important, voi deveni vreodată jurnalistă și scriitoare?”

Unicul supraviețuitor. Prima ediție a jurnalului: Ca unic supraviețuitor al familiei și dintre cei opt, Otto Frank a fost singurul care a putut să îndeplinească dorința fiicei lui. În 1947, s-a îngrijit de publicarea unei versiuni a jurnalului scris de Anne. Prima ediție a apărut în 3000 de exemplare. De la această modestă cifră, Jurnalul Annei Frank a ajuns una dintre cele traduse cărți în toată lumea. În 1955, a avut loc la Cort Theatre primul spectacol după un scenariu bazat pe jurnal. După aproape patru ani, în New York a fost lansat filmul Jurnalul Annei Frank, în regia lui George Stevens. În limba română, Jurnalul Annei Frank a fost tradus din neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu și publicat în versiunea definitivă de editura Humanitas, în 2011, ediția print, și în 2012, cea digitală. 

Un mesaj. Să învățăm din trecut ca să avem viitor: „Nu mai putem schimba ceea ce s-a întâmplat. Singurul lucru pe care îl putem face este să învățăm din trecut și să ne dăm seama ce înseamnă discriminarea și persecutarea oamenilor nevinovați”, spunea Otto Frank în 1970.  Până la sfârșitul vieții, pe 19 august 1980, Otto Frank a dorit să facă acest jurnal cunoscut în mod special tinerilor. De la aceștia a primit mii de scrisori și deseori răspundea cu un mesaj simplu și puternic: „Sper ca jurnalul Annei va avea efect asupra întregii tale vieți, astfel încât, în măsura în care este posibil, vei acționa pentru unitate și pace”.

16. Studii de caz:

a. Diaspora evreiască (în cifre):

 Prima Diaspora, primul exil al evreilor a avut loc în anul 722 î.H. în urma distrugerii Regatului Israel de către asirieni. În anul 586 î.H. au urmat calea exilului şi evreii din Regatul Iudeei, ca urmare a victoriei babilonienilor care au distrus şi Templul din Ierusalim. Până în Evul Mediu evreii din teritoriul fostului imperiu babilonean (aproximativ, actualul Irak) au constituit o comunitate cu intensă viaţă culturală şi civică. După distrugerea celui de-al doilea Templu, în timpul războiului iudeo-roman (70-71 d.H.), Diaspora evreiască a căpătat dimensiuni continentale. Cărţile sibilinice din secolul II, geograful Strabon, filosoful Philon au consemnat acest fenomen unic la acea vreme. Din Spania până în stepele ruseşti, în Asia, până în China, în Africa, s-au „risipit” (Diaspora înseamnă „risipire”) 4-5 milioane de evrei, iar în imperiul roman aproape 10% din populaţie se considera a fi evreiască (erau şi populaţii „barbare” fără o evidenţă minimă). În secolele cuceririlor islamo-arabe (sec. VIII-XIII) un însemnat număr de evrei au fost antrenaţi spre noi zone ale Asiei şi Africii. La fel s-a întâmplat în perioada cuceririlor normande în Franţa şi Anglia. „Episodul chazar”, adică trecerea la mozaism a Kaganului chazar şi a supuşilor săi a însemnat, fără îndoială, o creştere a numărului mozaicilor în Europa. Pe la anul 1500 începe o concentrare a evreilor în zona estică a Europei (Polonia, Galiţia, Lituania, Rusia) datorită stramtorarilor și izgonirilor succesive din vestul Europei, după ce în sec. XIV epidemia de ciumă făcuse ravagii, în special în oraşe, evreii fiind acuzaţi de răspândirea bolii. Din 1,5 milioane evrei, circa 1 milion locuiau încă în Orient şi în Africa. Edictul regilor spanioli, Ferdinand şi Isabela, din 1492, a obligat pe evreii sefarzi să se refugieze în provinciile imperiului otoman şi în America (abia descoperită). Atunci au ajuns aceştia şi în ţările române. În 1638, rabinul Simon Luzatto a publicat o lucrare exhaustivă despre Diaspora evreiască. Ierusalimul era menţionat drept centrul spiritual, ceea ce şi era prin dinamica învăţământului religios şi nu numai. În sec. XVIII populaţia evreiască în lume se ridica la 2 milioane (cel puţin), iar la 1825 ea număra 3.281.000 de suflete. În 1925 trăiau aproape 15 milioane, din care 10 milioane în Europa, în America peste 4 milioane. În 1935 s-a apreciat o cifră de 16.140.000, astfel că într-un secol populaţia a crescut de circa 5 ori, apropiindu-se de 1% din populaţia lumii (mai exact 0,8%). În domeniul economic (industrie, comerţ, finanţe) erau cuprinşi circa 75% din evrei, în servicii publice şi profesii libere 6%, în agricultură 4%, în ocupaţii casnice şi în condiţii grele 3%, şomeri 12%. Holocaustul a schimbat în cel mai tragic mod demografia evreilor. Statul Israel „a absorbit” peste 8  milioane de evrei, iar peste 6 milioane trăiesc în S.U.A. În Franţa este a doua comunitate din Diaspora, ca număr de evrei, cu peste 600.000 de suflete. Din fosta URSS au plecat peste 2,5 milioane. Mulţi evrei au părăsit ţările islamice. Dintre fostele ţări socialiste Ungaria cunoaşte prezenţa unei populaţii stabile de circa 100.000 de evrei. Scăderi drastice au avut loc în Polonia (azi 2.000-3.000 de evrei, de la 3,5 milioane), România (circa 7000, de la 800.000 în 1939).

b. Există antisemitism teologic?

Cu ocazia unei sesiuni ştiinţifice, Andrei Cornea a lansat ori a relansat ideea de „antisemitism teologic”. Scos din contextul istoric, antisemitismul teologic nu ar putea exista. Holocaustul, de pildă, nu are legătură cu fanatismul religios, naziştii nu erau apărătorii cauzei cristice. Nazismul a dezvoltat teoria rasială până la ultimele ei consecinţe. Atunci s-a spus că „Dumnezeu a murit la Auschwitz”. Este adevărat că antisemitismul ca fenomen istoric are, printre alte componente, şi cea teologică. Dar accentul pus pe „esenţa” antisemită a creştinismului este exagerată. Altfel cum s-au găsit, de-a lungul istoriei apărători creştini ai evreilor, inclusiv Drepţi ai Popoarelor din vremea Holocaustului? Regretabil este faptul că evrei renegaţi, convertiţi la creştinism au fost, uneori, mai nemiloşi decât inchizitorii, clericii creştini născuţi din creştini. Este adevărat că Sf. Pavel a acuzat pe evrei, el însuşi fiind evreu, că au refuzat revelaţia divină, recunoaşterea Mântuitorului. Această acuză a fost un punct de plecare pentru ulterioare persecuţii antievreieşti. Dacă urmăm părerile celor care spun că nu există un creştinism antiiudaic, ci dimpotrivă un iudeo-creştinism, cum gândea, de pildă, Nietzsche, noţiunea de antisemitism teologic îşi pierde sensul. Nici islamicii nu pot fi consideraţi totalmente antisemiţi, ei opunându-se, din principiu, atât iudaismului, cât şi creştinismului fără a refuza o bună parte din Vechiul Testament, pe care l-au inclus în Coran. Fundamentalismul, după spusele islamiştilor moderaţi, este o abatere de la Coran. Andrei Cornea observă cu obiectivitate că antisemitismul nu poate fi „mai mare”, „mai mic” el fiind un rău esenţial! Şi totuşi, există antisemitismul teologic? Este un non-sens, dar există. Nu-l poţi lua pe Dumnezeu „aliat” la „jihad” ori la antisemitismul european. Evenimentele petrecute în sec. I d.H., sunt strâns legate de istoria poporului evreu: Regalitatea tot mai mult subordonată puterii romane, visul mesianic, creator de personalităţi precum Iisus din Nazaret, războiul pustiitor iudeo-roman care a dus la distrugerea Templului. Este evident că învăţătura lui Iisus nu oferea soluţii, El se adresa umanităţii de peste secole. Biserica a preluat şi a perpetuat acuza de deicid care este falsă din două motive: Iisus era evreu iar, ucigaşii lui Iisus au fost soldaţi romani. Dar biserica nu i-a condamnat pe romanii idolatrii, ci pe evreii monoteişti. Un fals dublu care nu are nimic comun cu creştinismul primelor secole. Albert Schweitzer, în sec. XX a tranşat corect această chestiune, de pe poziţia creştinului lipsit de prejudecăţi. Antisemitismul teologic este o prejudecată inoculată timp de secole ca şi rasismul. Andrei Cornea enumeră pe antisemiţii moderni, care nu erau teologi: Gobineau, Drumont, Wagner, H. G. Chamberlain (ginere al lui Wagner), iar în România A. C. Cuza, Nae Ionescu, Nichifor Crainic. Ce se întâmplă astăzi? Antisemitismul s-a diversificat pe direcţii total contradictorii: islamismul extremist care nu cuprinde doar o parte a lumii arabe (de origine semită) a devenit un duşman perseverent nu numai al Statului Israel, dar şi al evreilor din S.U.A., din alte ţări, înlocuind prin amploare rasismul naziştilor. Stânga radicală şi extrema dreaptă de orientare fascistă îşi dau mâna în Europa, în ceea ce îi priveşte pe evrei. Negaţionismul este doar un pas în drumul spre un Holocaust „cu acte în regulă”. Israelul şi Diaspora evreiască devin astfel un tot supus aceluiaşi tir.

c. Când va dispare antisemitismul? Unii spun că antisemitismul s-a născut şi va muri cu evreii ori cu toată omenirea. Concluzie gravă, riscată. Antisemitismul nu s-a născut cu evreii, ci cu Abel şi Cain. Dacă ura dintre ei va dispărea, atunci ... În anul 1768, Voltaire scria în „Dicţionarul filozofic” că „evreii sunt stăpânii şi duşmanii noştri ... sunt cel mai abominabil popor de pe pământ”. Voltaire a fost ateu până în ultima clipă a vieţii, nu-i acuza pe evrei de deicid, pentru că nu credea. Ateismul l-a făcut oare antisemit? „Totuşi evreii nu trebuie arşi”, zice cu milă Voltaire. Schopenhauer afirma că iudaismul nu este la originea creştinismului, ci budhismul. Cine ştie? Poate budhismul a luat ceva din iudaism ori invers? „Patria evreilor sunt ceilalţi evrei”, spunea filozoful şi aici avea dreptate. „În ceea ce priveşte pe evrei, am luat măsura ca să-i scot definitiv şi total din aceste regiuni ... Mai am (sic!) în Basarabia aproximativ 40.000 de evrei, care în câteva zile vor fi trecuţi peste Nistru iar, dacă circumstanţele o vor permite, vor fi trecuţi dincolo de Urali”, spunea mareşalul Antonescu în faţa Consiliului de Aprovizionare, organ al guvernului, la 6 octombrie 1941. El „avea” evrei! Antonescu gândea ca un stăpân de sclavi. Ce ar fi spus Voltaire să-l fi auzit? Regii carolingieni ţineau la prezenţa evreilor, aveau nevoie de supuşi alfabetizaţi, cu aritmetica ştiută. Papa Urban al II-lea a pornit cruciadele care au fost urmate de masacre antievreieşti. Cei mai „orbi” au fost regii Spaniei la 1492, când ei au ascultat cererea Inchiziţiei şi i-au izgonit pe evrei. Secolul XIX a adus evrei de un tip nou: revoluţionarul Karl Marx, imperialistul Disraeli, poetul „naţional” german Heine. Atunci a început antisemitismul să devină o ideologie: Protocoalele Înţelepţilor Sionului (din Franţa în Rusia şi retur), „afacerea Dreyfus”. Poliakov a scris patru volume de „Istorie a antisemitismului”. O mie de volume nu ar ajunge să explice unui antisemit convins de ce este absurd acest „sentiment-reflex-impuls”. Astăzi, antisemitismul este focalizat pe Israel şi pe S.U.A. O fi istoria indirecţională? Fanatismul religios islamic, ca şi cel creştin-extremist nu se poate lipsi de evrei. Fără evrei n-ar exista fanatism? Este o întrebare fără răspuns.

17. Aliaua a construit Israelul:

 În 1887, Th. Herzl spunea la Congresul sionist că „la Basel s-a întemeiat Statul Evreu”. Primul guvern israelian în 1948 a proclamat: „Kibuţ Galuiot” („Unirea Diasporei”) care se sprijinea pe „Legea reîntoarcerii”. De la 15 mai 1948, când numărul evreilor era de 650.000 şi până la finalul anului 1995 au venit în Israel 2.520.000 de olimi din 104 ţări şi care vorbeau 72 de limbi diferite. Desigur limba rusă, poloneză, română erau pe primele locuri. La creşterea populaţiei a contribuit, desigur şi sporul natural. Din România evreii au putut pleca în anii 1945-1949, 1959-1961, iar din 1969 emigraţia a fost acceptată de regimul Ceauşescu, în schimbul unor avantaje economice şi politice. Din URSS, aliaua a început în 1971. În 1984 are loc „Acţiunea Moşé” care aduce 8000 de olimi din Etiopia. Din URSS au plecat circa 2 milioane de evrei, astăzi, în ţările fostei URSS numărul evreilor fiind de circa 500.000 sau chiar mai puţin. Istoria alialei începe în 1882, când în Ereţ Israel trăiau 25.000 de evrei, urmaşi ai celor din antichitate ca şi ai sefarzilor veniţi după 1492, din Spania. În antichitate, după distrugerea primului Templu, a avut loc şi prima alia, din Babilon între anii 537-515 î.H., sub conducerea lui Zorobabel, apoi, în secolul următor, a lui Ezra şi Nehemia. Ereţ Israel a existat permanent în inimile evreilor, oriunde s-au aflat ei. Istoricii moderni au clasificat imigraţia evreilor din 1882 până azi în mai multe perioade:

- 1882-1903 - Prima alia (din Rusia pogromurilor);

- 1904-1914 - a doua alia (după pogromul din Chişinău, în special);

- 1919-1923, - a treia alia (după declaraţia Balfour).

 Fiecare din aceste „valuri” cuprindea circa 30-40.000 de olimi. A patra alia (1923-1932) a adus 80.000 olimi, a cincea alia (1933-1938) după venirea lui Hitler la putere, în special, circa 217.000 olimi, iar a şasea alia (1938-1948) în ciuda interdicţiei impuse de Anglia: circa 150.000 olimi. După 1948 au urmat imigrări din toată lumea. În martie 1881 a fost asasinat de organizaţia „Narodnaia Volia”, ţarul Alexandru al II-lea, ţar reformator, care avea popularitate. În peste 225 de localităţi au avut loc pogromuri, evreii fiind acuzaţi de asasinat, deşi aceşti localnici nu aveau nicio legătură cu asasinii. Au apărut mişcări sioniste: „Hibat Sion”, „Hovevei Sion”, a început să fie organizată prima alia. În 1883, Edmund de Rotschild începe să sprijine material pe olimi, în organizarea agriculturii. Pionieri ai primei alia, numiţi „biluimi” au deschis drumul ce avea să ducă la întemeierea Noului Stat. O parte erau din Moineşti (România). Kibuţurile au fost primele structuri agricole, au urmat apoi „moşavurile” şi fermele. Cu prima alia a venit şi Eliezer Ben Iehuda, creatorul ebraicii moderne. În a doua alia a venit şi scriitorul Şamuel Agnon, viitor laureat al Premiului Nobel (1987). Olimii din Germania au dorit să introducă, la Tehnionul din Haifa limba germană, ca limbă de predare, dar majoritatea venită din alte ţări s-a opus. Limba ebraică modernă s-a îmbogăţit de la 8000 la 80.000 de cuvinte, prin asimilarea neologismelor din limbile europene. De a doua alia sunt legate numele lui Ben Gurion, Itzhak Ben Zvi, al doilea preşedinte al Israelului după Haim Weitzman, dr. Arthur Rupin, ş.a. A treia alia s-a compus din tineri muncitori, militanţi sionişti, printre ei aflându-se Iosef  Trumpeldor. A patra alia era cu preponderenţă formată din evrei săraci şi cu stare medie din Polonia, unde guvernul aplica măsuri antievreieşti. Oraşele Tel Aviv şi Haifa au crescut în populaţie şi a început dezvoltarea industriei. Până atunci agricultura şi construcţia şoselelor erau preponderente. Aliaua a cincea şi a şasea au adus cel mai mare aport de populaţie. La 17 mai 1939, ministrul britanic de externe, McDonald a publicat „Cartea Albă” care anula „Declaraţia Balfour”, din 1917. Se prevede crearea unui stat multinaţional, dependent de Marea Britanie. Aliaua era restricţionată, cumpărarea de pământ era interzisă. Anglia spera să câştige simpatia lumii arabe, care oricum nu i-a rămas fidelă, aliindu-se, parţial, Germaniei naziste. David Ben Gurion a numit Cartea Albă - „o carte a înşelăciunii”. Şi totuşi evreii au format în 1943 o brigadă, „Brigada evreiască”, o parte componentă a armatei britanice, care în 1944 şi 1945 a participat la lupte pe frontul de Vest. Anii 1939-1947 au însemnat anii imigraţiei clandestine. Numeroase vase au pornit, sub diverse pavilioane, spre Ereţ Israel. Din România, vasul „Struma”, a fost scufundat în 1942, cu 768 de oameni la bord, pentru că Anglia nu a intervenit pentru acordarea liberei treceri. La fel, în 1944, vasul „Mefkure” (torpilat, se pare, de germani). În 1947, vasul „Exodus”, plecat cu 4500 de emigranţi, dintr-un port francez, a fost blocat la Haifa, întors în Franţa, apoi dus în Germania la Hamburg, după care a pornit din nou spre Ţara Sfântă. Leon Uris a scris romanul „Exodul” pe marginea acestei odisei ruşinoase pentru guvernul englez, iar americanii au realizat un film, cu Paul Newman, în rolul principal. În insula Cipru, britanicii au organizat lagăre în care trăiau şi supravieţuitori ai lagărelor naziste. Anglia a făcut tot ce s-a putut pentru a se împotrivi obţinerii independenţei Statului Israel. Nimeni nu le-a mulţumit, nici aşa-zişii aliaţi arabi. Este meritul Statelor Unite şi URSS (Stalin dorea un Israel sovietizat) că Statul Israel a primit sprijin diplomatic în momentul naşterii sale, la 14 mai 1948, după ce rezoluţia ONU din octombrie 1947 a devenit inoperabilă prin opoziţia ţărilor arabe.