ISTORIE
POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Prima parte
1.
Procese şi fenomene politice în epoca Renaşterii (sfârşitul secolului al
XV-lea):
Prin noua serie de articole de istorie politică universală modernă şi
contemporană ne propunem a oferi un
cadru fundamental pentru situarea într-o perspectivă diacronică a proceselor şi
fenomenelor politice ale lumii occidentale de la 1492 şi până în zilele
noastre. Scopul acestor articole nu este acela de a oferi o informaţie enciclopedică
superfluă, o colecţie de date lipsite de semnificaţie reală pentru mulți
contemporani, ci de a integra demersul istoriografic într-o schemă de analiză
pe care cei interesați o pot aplica realităţilor politice concrete.
Parafrazându-l pe Durkheim am putea spune că Istoria este ştiinţa politică
aplicată.
1492
sau 1453? Când şi cum începe modernitatea? Multă vreme, istoricii
au plasat, nu fără naivitate, începuturile modernităţii în anul 1453 - punct terminus ce avea măcar meritul simplificării interpretărilor: la 1453 cădea
Constantinopolul - ceea ce însemna sfârşitul puterii bizantine ce domnea de un mileniu peste bazinul
mediteranean - iar în vest lua
sfârşit Războiul de 100 de ani, marcând astfel naşterea, în Franţa şi Anglia, a monarhilor naţionale ce
vor deveni noii actori ai scenei europene.
În acelaşi timp, o dată cu sfârşitul Bizanţului, cărturarii greci s-ar fi refugiat în Italia, aducând cu ei
seminţele Renaşterii. Astfel, la toate nivelurile,
1453 furniza un sfârşit necesar şi în acelaşi timp dramatic lumii muribunde a Evului Mediu. Astăzi, metodele şi interpretările
istoriografice mult mai rafinate ne îngăduie să pătrundem dincolo de comoditatea instituirii, cu pretenţii
universaliste, a unui asemenea
moment 0 al modernităţii. Vom vedea în această serie de articole că, la 1453 Renaşterea mergea deja către amurgul
ei baroc, că procesele centralizării politice
în marile state naţionale din Europa au fost mult mai complexe şi mai dificil de delimitat, în fine că
sfârşitul Constantinopolului nu a fost un
moment crucial nici măcar pentru Europa Orientală, ci doar un eveniment, de altfel previzibil, dintr-o lungă
continuitate istorică, ale cărui consecinţe sau revelat abia pe termen lung. Anul 1492 nu are deci nici el cum să constituie un reper absolut; alegerea
sa este pur convenţională, impusă de comoditatea
împărţirii discursului istoric în etape încadrate de jaloane temporale fixate mai degrabă de un
consens al istoricilor decât de o semnificaţie
obiectivă decelabilă. Am preferat însă a da o limită inferioară modernităţii mai degrabă la 1492 decât
la 1453, pentru că marile fenomene şi
procese politice ce o caracterizează tind a se agrega spre sfârşitul secolului XV; ele nu apar ex nihilo imediat după
căderea Constantinopolului şi sfârşitul
Războiului de 100 de ani, ci sunt rezultatele unor evoluţii - sau, adesea, involuţii - de durată. În
acelaşi timp, 1492 marchează descoperirea
Americii, punct nodal în expansiunea europeană; iar colonialismul şi, mai târziu, imperialismul, vor constitui
permanent un pandant al istoriei modern şi
contemporane a Europei. Amurgul
Evului Mediu, cum îl numea marele istoric J. Huizinga, a fost epoca unor crize cu mult mai profunde
decât cele în plan politic sau cultural pe
care cu multă ingenuitate le identifica o istoriografie pozitivistă şi progresistă. La un secol după Marea
Ciumă de la mijlocul secolului XIV, o gravă
depresiune demografică continua încă să afecteze Europa. Consecinţele sale în plan economic erau extrem de acute:
progresele înregistrate în secolele
XII-XIV fuseseră pierdute cu totul, atât din lipsa mâinii de lucru cât şi a epuizării zăcămintelor de metale
preţioase din Occident, şi nu în
ultimul rând, a distrugerilor provocate de războaie - mai ales în Franţa şi în Spania. Manifestările unei dezvoltări
economice de tip capitalist nu apar
decât în cazurile excepţionale ale Ţărilor de Jos şi oraşelor din nordul şi centrul Italiei. Consecinţele în plan politic ale unor
dezechilibre de asemenea proporţii nu puteau
fi mai puţin semnificative. Puterea descentralizată şi autarhică a feudalilor, ce caracterizase întregul
Ev Mediu, a decăzut rapid în lipsa bazei
sale economice - proprietatea funciară, afectată de criza forţei de muncă
şi de consecinţele deflaţiei. Ei
s-au văzut nevoiţi să intre în slujba suveranilor teritoriali ce dispuneau de sumele necesare menţinerii aparatului administrativ şi militar caracteristic
puterii politice moderne. Cei ce doreau cu
orice preţ să-şi păstreze independenţa s-au reorientat către veniturile obţinute din războaiele private, formă
semi-oficială de banditism specific mai
ales micii nobilimi germane (Rittertum), sau au devenit mercenari, precum condotierii din Italia. În
schimb, la nivelul statelor, procesele politice caracteristice au devenit, cu mult înainte de mijlocul secolului
XV, cele ale unificării şi
centralizării politice în jurul persoanei suveranului. Dacă centralizarea reprezintă o unificare administrativă şi juridică
internă, unificarea este o
centralizare politică şi militară externă a unor regiuni ţinând de aceeaşi naţiune - atât cât poate fi
de relevantă această noţiune la începuturile
modernităţii. Cele două procese sunt practic indisolubile, iar termenul ce le uneşte este puterea
monarhului. Această figură a „principelui”
ocupă, în epoca modernă, locul central deţinut până atunci în viaţa
politică de seniorul feudal. Trebuie
însă remarcat că adesea centralizarea, ca şi unificarea politică, sunt moderne mai degrabă prin consecinţele
lor decât prin mijloacele de
realizare. Astfel monarhia de la Paris devine suprema instanţă politică pe întreg teritoriul Franţei prin reunirea
marilor feude la domeniul regal ca
urmare a alianţelor dinastice. În mod similar unificarea şi centralizarea administrativă spaniolă este produsul medievalei
uniuni între regatele Castiliei şi
Aragonului. Privilegii şi instanţe de natură feudală sunt şi ele utilizate în scopul eliminării
centrelor concurente de putere; de pildă, în umbra monarhiei, o instituţie destinată unui mare viitor se
cristalizează în acest amurg al
Evului Mediu: adunările de stări, al căror caracter este corporativ, pregătind însă instituţiile reprezentative moderne. În
Anglia, Parlamentul este instituit
în 1215; în Spania, Cortesurile apar la 1287; Stările Generale franceze sunt înfiinţate la 1302. Întreaga
Europă, din Prusia până în Ţările
Române, adoptă asemenea instituţii ca pe un scut împotriva abuzurilor regale, prin rolul lor de aprobare a deciziilor
monarhice excepţionale şi contrare
cutumei. Arma principală pe care şi-o însuşesc este însă legată de impozite - creaţie a fiscalităţii monarhice din
secolul XIII - a căror aprobare şi
percepere intră în atribuţiile adunărilor de stări, oferindu-le un mijloc de presiune asupra regilor.
În procesul centralizării, suveranii înşişi
şi le vor alătura, în primul rând pentru a obţine subsidiile necesare, dar
şi ca aliat împotriva feudalităţii,
căci toate aceste adunări au în componenţă o cameră inferioară burgheză - Camera Comunelor în Anglia, Starea a
III-a în Franţa şi Spania - care
adesea dobândeşte preeminenţa asupra clerului şi nobilimii, ca în Ţările de Jos sau în Wurtemberg; alteori, însă,
adunările ostile vor fi reduse la un
rol simbolic de autoritatea monarhică - cazul Spaniei.
Procesele
politice ale centralizării monarhice în Franţa: La 17
iulie 1453, în bătălia de la Castillon, comandantul englez John Talbot, veteran a zeci de campanii împotriva
francezilor, pieri în mod lamentabil luând
cu asalt o poziţie întărită apărată de artilerie. Astfel lua sfârşit Războiul de 100 de ani, ce opunea din 1337
Franţa şi Anglia; şi dacă la începutul conflictului
acestea mai erau încă state feudale, în ultima jumătate a secolului XV cele două regate găsiseră liantul necesar construirii
unui stat modern în sentimentul
patriotic generat de această neîncetată stare de război. Dacă francezul de la 1350 nu se considera supusul regelui Franţei,
ci al seniorului local, şi prin
urmare al suzeranului acestuia, fie el englez, burgund sau german, un veac mai târziu aceste legături feudale fuseseră
înlocuite de un stat concentrat în
jurul suveranului, o monarhie centralizată şi patriotică - dar nu încă naţională. În plus, francezii învăţaseră toate
lecţiile militare ale războiului;
iar la Castillon, ca şi la Formigny în 1450, englezii fuseseră bătuţi cu aceleaşi tactici cu care
învinseseră la rândul lor mai înainte la Crecy, Poitiers ori Azincourt: defensiva pe poziţii fortificate,
eficientizarea tirului infanteriei,
şarjele ordonate şi extrema mobilitate a cavaleriei - la care francezii adaugă şi utilizarea
artileriei de câmp. Însă marea inovaţie a epocii, a cărei importanţă politică, militară şi economică este
incalculabilă, era introducerea
armatei permanente în Franţa la 1445, operă a regelui Carol al VII-lea. Un asemenea instrument de politică internă şi externă
nu era însă la dispoziţia
majorităţii monarhilor europeni, căci el depindea de existenţa unei structuri politice centralizate, unor
instituţii militare regulate şi unor venituri importante ale Coroanei. Până la sfârşitul secolului XV, doar Veneţia
(1455) şi Burgundia (1471) îşi
putură permite armate permanente. Ea servi însă mai ales politicii fiului lui Carol, Ludovic al XI-lea (1461-1483),
adevăratul artizan al unităţii
Regatului Franţei. La începutul domniei sale, nobilimea anarhică înfiinţase împotriva autorităţii
monarhice „Liga Binelui Public”, reunind
peste jumătate din teritoriul Franţei - domeniile a 6 mari case feudele şi
ale vasalilor acestora - sub
patronajul ducelui Burgundiei, Carol Temerarul (1467-1477), principalul concurent al monarhiei franceze. Forţele
regale fură învinse; şi doar graţie
ajutorului vechiului duşman, Anglia, Ludovic se putu redresa pe plan intern şi extern. Carol Temerarul, în schimb,
rămăsese un suveran medieval, trăind
de pe urma războiului; când ambiţiile sale în Germania îl aduseră în conflict cu elveţienii, infanteria
acestora, înzestrată cu arme de foc,
îl zdrobi în bătăliile de la Granson şi Morat (1476). Într-o ultimă tentativă de redresare, Carol
pieri la asediul oraşului Nancy în 1477.
Franţa era astfel debarasată de marele ei rival; şi fără protectorul lor,
seniorii rebeli fură deposedaţi pe
rând de domeniile lor între 1473 şi 1481; iar în 1482, prin tratatul de la Arras, Ludovic îşi împărţi Burgundia cu
împăratul german. În acelaşi timp,
el confiscă complet feudalităţii guvernarea şi administraţia regatului şi reluă expansiunea economică stopată de
război printr-o politică
protecţionistă de stat. Cronicarul Chastellain ni-l descrie astfel pe acest principe modern: „Vroia să vadă toate pieţele şi graniţele regatului său, să
cunoască tot şi toate … Vroia să
facă totul după capul său şi se amesteca în cele mai mărunte treburi ale regatului … În realitate părea mai degrabă
făcut pentru a domni asupra lumii
decât peste un regat.” Totuşi, când
fiul său minor, Carol al VIII-lea, urcă pe tron în 1483, marii seniori, în frunte cu ducele de Orleans, se
opuseră regenţei şi încercară să reîntroneze anarhia feudală. Nereuşind să-şi susţină poziţia în Adunarea
Stărilor Generale, unde Starea a
III-a proclamă principiul suveranităţii poporului (1484), nobilimea recurse la arme şi fu învinsă în „Războiul
nebun” (1488). Ca urmare, ultimul
mare domeniu feudal, Bretania, trecu în mâinile coroanei şi astfel, în ajunul războaielor italiene, Franţa era destul de
puternică pentru a răsturna cu orice
mişcare în exterior fragilul echilibru ce domnea între statele europene.
Centralizarea
politică în Anglia: Succesele obţinute de Henric al V-lea în
Războiul de 100 de ani păreau a ameninţa
libertăţile tradiţionale ale poporului englez apărate de Parlament; căci monarhul guverna mai degrabă de la
Paris decât de la Londra. Când Henric muri
pe neaşteptate în 1422, însăşi unitatea regatului a fost ameninţată de acelaşi parlament, controlat de marile
familii aristocratice şi care nu mai reprezenta
decât interesele acestora; or noul suveran, Henric al VI-lea, era slab şi aproape nebun, neputând constitui
contra-ponderea necesară la imensa putere
a feudalilor. La 2 ani după sfârşitul războiului, în 1455, verii din casa de York ai regilor Lancaster se
ridicară împotriva suveranului cu sprijinul
atotputernicului conte Warwick şi al veteranilor din Franţa, declanşând
ceea ce s-a numit „Războiul celor
două roze” - din cauza trandafirilor de pe
blazoanele caselor rivale. În
ciuda conflictului intern, rapid transformat într-o rebeliune endemică a marilor seniori, centralizarea a făcut
progrese. Eduard al IV-lea de York, ce urcă pe tron în 1461 după victoria de la Towton, se dovedi suveranul
renascentist prin excelenţă. El se
grăbi să-l înlăture pe Warwick care se răsculase, lichidă apoi casa de Lancaster şi, bazându-se pe burghezie, slăbi atât
nobilimea cât şi Parlamentul.
Fratele şi succesorul său, Richard al III-lea (1483-1485), făcu greşeala de a-i ucide pe copii minori
ai lui Eduard; lipsit de popularitate, fu
înlăturat în bătălia de la Bosworth de Henric Tudor, un supravieţuitor al casei Lancaster, ce reinstaură
stabilitatea în ţară. Efectele războiului se dovediră de altfel benefice: războinica aristocraţie engleză era
decimată, burghezii şi ţăranii erau
dezgustaţi de anarhia feudală; în schimb economia, de care seniorii războinici nu îndrăzniseră a se atinge, era
extrem de înfloritoare, şi ea
furniză baza Angliei moderne care se putu astfel lipsi de marile armate permanente de pe continent. Pe drept cuvânt,
Macaulay Trevelyan scria că: „Povestea prefacerii Angliei medievale
în Anglia modernă ar putea fi scrisă
foarte bine sub forma unei istorii sociale a negoţului englez cu postav.” Epoca dinastiei Tudor va fi astfel o epocă a comerţului în care
puterea monarhică se sprijină pe
ţăranul înstărit(yeoman), pe micul nobil
întreprinzător (gentleman) şi mai ales pe negustor; burghezul, şi nu războinicul, a fost figura politică
principală a Angliei moderne.
Centralizarea
politică în Spania: În acelaşi timp, Peninsula Iberică mergea şi ea
pe drumul unificării şi centralizării
politice. De un secol lupta de recucerire a Peninsulei din mâinile arabilor - Reconquista - stagna, iar
autonomiile provinciale şi anarhia produsă
de foştii combatanţi rămaşi fără ocupaţie generau revolte endemic în cele două mari regate ce-şi
împărţeau Spania, Castilia şi Aragon. Abia la 1469 moştenitorii acestor tronuri, Isabela de Castilia şi
Ferdinand de Aragon, se căsătoriră
la Valladolid; ceea ce nu antrenă imediat şi unificarea Spaniei, căci Isabela este aprig contestată de
partidul nobiliar pro-portughez. Când în
1475 se proclamă regină, războiul, finanţat de lusitani, izbucneşte atât în interiorul, cât şi la graniţele
Castiliei şi doar intervenţia lui Ferdinand îi salvează tronul; dar prin Convenţia de la Segovia Isabela este
obligată să accepte egalitatea şi
reciprocitatea unirii cu Aragonul, în ciuda superiorităţii teritoriale şi economice a castilienilor. Compromisul se dovedi
însă durabil, graţie atât excelentei
colaborări între cei doi suverani cât şi captării nobilimii în administraţia statului Într-un
singur an, 1492, se va scrie întreg destinul puterii spaniole. La 2 ianuarie emirul Granadei predă oraşul
spaniolilor, după 10 ani de lupte; astfel,
întreaga Peninsulă Iberică aparţine creştinătăţii. Pe 31 martie, Regii Catolici - cum au fost numiţi de papă
pentru credinţa lor - decretează expulzarea
evreilor ce refuză să se convertească în decurs de 4 luni. Gestul - târziu în raport cu celelalte regate
occidentale (Anglia îi expulzase în 1290,
Franţa în 1394) - a urmărit depăşirea condiţiei de ţară marginală, chiar eretică, la graniţele creştinătăţii,
rezultat al toleranţei religioase din perioada Reconquistei. Însuşi Erasmus, invitat în Spania pe la 1500, refuză
să vină în acest regat excentric,
supus aculturaţiei arabe şi iudaice. Pentru a se debarasa de această reputaţie, Regii Catolici au introdus după lungi
ezitări Inchiziţia, expulzarea
evreilor devenind astfel un gest inevitabil. Mult mai târziu, Ferdinand se justifica pentru acest
gest: „Ne era imposibil să acţionăm
altfel. Ni s-au spus atât de multe lucruri
despre evreii din Andaluzia încât chiar dacă era vorba de propriul nostru fiu nu am fi putut împiedica ce s-a
întâmplat.” Însă cel mai important
eveniment, aproape neluat în seamă de contemporani, avea loc la 17 aprilie, când Regii Catolici semnară „Capitulaţile
de la Santa Fe”, aprobând proiectul
expediţiei spre Indii a lui Cristofor Columb.
Renaşterea
şi politica italiană: Renaşterea a fost în general privită ca un
fenomen cultural din care au decurs consecinţele
numite renaştere politică, economică, juridică etc. O asemenea interpretare ne aruncă în capcana unui
determinism mecanicist, eludând evidenţa
strânsei legături dintre manifestările spiritului şi existenţa unei infrastructuri politice capabile să le
suporte. Redescoperirea antichităţii, înălţarea
artelor şi literelor pe cel mai înalt piedestal ca şi marile progrese tehnologice culminând cu inventarea
tiparului, au fost în bună măsură efectul
stabilizării politice şi revirimentului economic; şi avem exemplul unui fenomen cultural similar eşuat ca
urmare a absenţei acestor condiţii, în cazul „renaşterii fredericiene” de la începutul secolului XIII. Influenţele renaşterii asupra
politicului sunt însă la fel de importante. Însăşi concepţia asupra statului şi a relaţiilor acestuia cu cetăţeanul
şi cu celelalte state a fost complet
transformată. Ceva nou apăru şi
prinse viaţă în istorie: statul ca o creaţie conştientă, voită şi chibzuită, statul ca artificiu iscusit, ca operă de artă. Astfel descria Jacob Burckhardt în
monumentala „Cultură a Renaşterii în Italia” noua formă a statului renascentist.
Ludovic al XI-lea, Henric al VII-lea sunt modelele acestor artizani ai
politicului în marile monarhii centralizate din Occident; în timp ce în centrul
Renaşterii, în Italia, paradigma este reprezentată de mărunţii tirani locali, a
căror stăpânire se limitează adesea la oraşul fortificat şi împrejurimile sale,
dar care poartă o politică mult mai calculată şi mai elaborată, decât oricare
din marii suverani europeni. Utilizarea raţională a tuturor resurselor puterii,
luciditatea cinică a politicii interne şi externe, dar şi vocaţia mecenatului,
devin comportamentul ideal al noii generaţii de conducători care se impun în a
doua jumătate a secolului XV. Onorabila, dar falimentara politică a unui
suveran medieval precum Carol Temerarul nu poate primi decât blamul acestora. „Elveţienii
nu sunt decât nişte simpli ţărani, şi chiar dacă i-ar omorî pe toţi, asta nu ar
da nicio satisfacţie magnaţilor burgunzi, care ar pieri în luptă. Chiar dacă
ducele ar ocupa Elveţia fără rezistenţă, veniturile sale anuale n-ar creşte
nici măcar cu 5000 de ducaţi.” judecă cu răceală ambasadorul milanez aventura
helvetică a lui Carol. „Principele” lui Machiavelli (1513), ca şi „Institutio
principis christiani” a lui Erasmus (1516), nu sunt decât reflecţia teoretică a
practicilor noii generaţii de politicieni, reflecţie pesimistă în cazul
secretarului florentin, pătrunsă în schimb de optimismul idealului „principelui
creştin” la autorul „Elogiului Nebuniei”, ce încearcă să deturneze spre ţeluri
umaniste politica raţionalizată (ca şi prietenul său, Thomas Morus, în „Utopia”
- 1518). Cealaltă figură emblematică a politicii renascentiste este condotierul
- comandant al unei trupe de mercenari angajat cu contract (condotta) de un stat
italian. El transformă anarhicele dueluri individuale ale războiului medieval într-o
„operă de artă”. În secolul XV, războaiele condotierilor sunt purtate după
toate regulile artei militare redescoperite în clasicii antichităţii; iar învingătorul
este elogiat de poeţi şi umanişti. Pe de altă parte, războiul este o afacere şi
condotierii se feresc să-şi irosească capitalul uman în lupte sângeroase; iar
nesfârşitul şir de războaie al Renaşterii italiene nu sunt cel mai adesea decât
aranjamente reciproce între căpitanii de mercenari. Condotierul este şi
expresia unei uluitoare mobilităţi sociale: astfel, Francesco Sforza devine
duce al Milanului, deşi tatăl său a fost un ţăran sărac înainte de a ajunge
mercenar. Totuşi, majoritatea condotierilor sunt de origine nobilă (deşi adesea
bastarzi), pentru că războiul acesta savant, de manevre, ce caută cu orice preţ
să evite bătălia decisivă, cere o excelentă cunoaştere a tacticii şi
strategiei, mari abilităţi diplomatice şi stăpânirea mijloacelor propagandei
care să înlocuiască realizările militare efective. Ei dispar însă la sfârşitul
secolului XV - începutul secolului XVI, când războaiele italiene introduc
armatele permanente şi arta uciderii în masă; ultimul condotier va fi ilustrul
Castelan de Musso, ce-şi croieşte un principat în nordul Italiei la 1525. Tiranul
şi condotierul sunt protagoniştii celei de-a doua jumătăţi a secolului XV în
Italia. Politic, peninsula manifestă tendinţa opusă celei a monarhiei franceze
sau engleze, refuzând unificarea în favoarea concentrării în câţiva mari poli
de putere: regatul Neapole, mare monarhie feudală condusă de suverani spanioli,
ducatul Milano, republicile aristocratice ale Veneţiei şi Florenţei şi statul
pontifical constituit din imensele domenii ale papalităţii. La 1454, pacea de la
Lodi încheie conflictul de decenii dintre Milano şi Veneţia şi stabileşte balanţa
de putere în Italia; ambiţiile politicienilor Renaşterii strică însă permanent
echilibrul fragil al acesteia, şi până la 1492 istoria peninsulei nu este decât
istoria interminabilelor războaie dintre marile state, secondate de puteri de mâna
a doua - Ferrara, Genova, Mantova. În 1464, bătrânul condotier Francesco
Sforza, acum duce al Milanului, reia ostilităţile cu Veneţia şi ocupă Genova;
ameninţarea unei dominaţii milaneze în nordul Italiei duce rapid la formarea a
două blocuri de state: Ferrante I de Neapole (1458-1494) se aliază cu
papalitatea, iar Lorenzo de Medici, conducător informal al Florenţei din 1469, îşi
alătură Milano, Veneţia, Ferrara şi Mantova. Eşecul conjuraţiei Pazzi - ce urmărea
lichidarea lui Lorenzo şi instalarea unui guvern pro-napoletan la Florenţa -
declanşează în 1478 un război deschis între cele două coaliţii. Florentinii, părăsiţi
de aliaţii lor, sunt învinşi în anul următor de condotierii Federigo da
Montefeltro şi Alfonso de Calabria; dar Lorenzo pleacă la Neapole pentru a
negocia cu Ferrante şi obţine o pace avantajoasă în 1480, întărindu-şi în acelaşi
timp poziţia în interiorul Florenţei. Doi ani mai târziu papa, aliat acum cu
Veneţia, atacă Ferrara, susţinută de florentini şi de noii lor aliaţi,
napoletanii; cum statul pontifical trece de partea acestora, intervenţia
milaneză duce la o pace forţată, ruptă în 1484, când feudalii napoletani se
revoltă împotriva domniei tiranice a lui Ferrante; noul papă, Inocenţiu al VIII-lea
sprijină rebeliunea şi în replică napoletanii şi florentinii îi invadează
statele, silindu-l să ceară pacea. După acest război, Florenţa dobândeşte poziţia
centrală în sistem, căci atât Ferrante şi Sforza, cât şi papa, sunt în cele mai
bune relaţii cu Lorenzo de Medici; iar când în 1487 acesta este atacat de
genovezi, Milanul îi sare în ajutor, stabilind pacea în Italia până la 1494. Oricât
de instabilă ar părea această balanţă de putere, rezultatele războaielor nu
afectau niciodată fundamental statele italiene, în bună măsură datorită prudenţei
lui Lorenzo, care evită orice apel la forţe externe; iar când Ludovic al XI-lea
îi oferi ajutorul său, el răspunse: „Îmi este peste putinţă să jertfesc
siguranţa întregii Italii interesului meu; să dea Dumnezeu ca regilor Franţei
să nu le vină în gând vreodată să-şi încerce puterile cu această ţară; căci
atunci Italia va fi pierdută.” Or exact acest lucru se întâmplă după moartea
lui Lorenzo (1492); în vreme ce la Florenţa călugărul Girolamo Savonarola îi
izgonea pe Medici, instaurând un regim teocratic, uzurpatorul milanez Ludovic „Maurul”,
contestat de Ferrante, decise să-l cheme în ajutor pe Carol al VIII-lea al Franţei,
sub pretextul revendicării tronului napoletan de către acesta, ca urmaş al dinastiei
de Anjou; şi astfel începea acel şir de războaie ce vor ruina Italia şi-i vor
compromite pentru secole unitatea politică.
Înaintarea
otomană în Sud-Estul Europei: La 29 mai 1453, după aproape
două luni de asediu, sultanul Mahomed al II-lea cuceri Constantinopolul, metropola spirituală a lumii
est-europene, provocând o imensă
spaimă în sânul creştinătăţii, atât răsăritene cât şi apusene. Contemporan cu tragicul eveniment, istoricul bizantin
Ducas scria: „Toată Constantinopolea
era de văzut în corturile din tabăra turcilor, iar oraşul pustiu şi mort, gol şi fără de glas, neavând nici chip,
nici frumuseţe.” Curia romană, în frunte cu umanistul Enea Silvio Piccolomini,
predică o nouă cruciadă pentru
eliberarea cetăţii şi alungarea turcilor din Europa; dar rezultatele fură practic inexistente. În sud-estul Europei, temându-se
că vor cunoaşte soarta Bizanţului,
statele creştine se grăbiră a se supune puterii otomane. Mahomed al II-lea, acum înscăunat pe tronul defunctului
Imperiu Bizantin şi erijându-se în
moştenitor al acestuia, nu se putea mulţumi doar cu atât; conştient de importanţa geopolitică a Istambulului, el şi-a
impus controlul deplin asupra strâmtorilor.
În următorii ani, dornic de a-şi asigura
stăpânirea în Balcani fără teama de posibile defecţiuni ale vasalilor săi creştini, adesea tentaţi de alianţa cu
Veneţia sau Ungaria, cuceri în întregime
Serbia (1459), în afară de Belgrad, ce rezistă eroic în 1456 apărat de forţele maghiare sub comanda lui Iancu de
Hunedoara, apoi sudul Greciei (1460), Trapezuntul
ţinut de dinastia bizantină Comnen (1461) insula Lesbos, stăpânită de ultimii urmaşi ai familiei imperiale (1462), şi
Bosnia (1463). Turcii nu reuşiră în
schimb să se impună la nord de Dunăre, unde
suzeranitatea lor, deşi veche de aproape jumătate de veac, rezista doar până la apropierea armatelor maghiare de
hotarele Ţării Româneşti; mai ales Vlad Ţepeş
le opuse, între 1459-1462, o înverşunată rezistenţă, în alianţă cu Ungaria. În cele din urmă însă,
Mahomed II îl impuse pe candidatul său la
tronul muntean, Radu cel Frumos. Un alt conflict de durată îi opuse în Grecia, între 1463 şi 1479, pe otomani
veneţienilor, care nu se mulţumiră doar
să-l sprijine pe rebelul albanez Skanderbeg, ci încercară să încheie o alianţă şi cu principalul rival al
turcilor în Orient, Uzun Hasan. Mahomed al II-lea îşi învinse însă pe rând duşmanii: Albania căzu cu uşurinţă în mâinile
lor după moartea lui Skanderbeg,
Uzun Hasan fu zdrobit de otomani cinci ani
mai târziu, iar veneţienii încheiară şi ei pacea în 1479, în schimbul
libertăţii comerţului. Puterea turcilor
era atât de mare, încât în 1480 ei debarcară chiar în sudul Italiei, iar Papa se pregăti să evacueze Roma, când
Mahomed al II-lea muri pe neaşteptate, lăsându-şi imperiul epuizat de neîncetatele
campanii şi pradă războiului civil între
fii săi. El a fost însă adevăratul fondator al Imperiului Otoman, „stăpân al celor două regiuni (Anatolia şi
Peninsula Balcanică) şi al celor două
mări (Mediterana şi Marea Neagră)”, deschis în acelaşi timp influenţelor umanismului occidental, dar şi
ortodoxiei; iar la sfârşitul
secolului XV, Imperiul deveni cea mai mare putere europeană. Criza care urmă morţii lui Mahomed II
dădu în cele din urmă câştig de cauză elementelor
conservatoare, ce reinstituiră regimul juridic al shariei (legea religioasă a Islamului), dar războiul
civil generă, prin implicarea altor puteri
islamice, complicaţii pe plan extern. Aceasta a dat un răgaz Europei şi a permis, graţie personalităţii lui Ştefan
cel Mare, ascensiunea Moldovei la rangul
de putere regională. Succesele
domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504) au fost cel mai adesea determinate de vicisitudinile
politicii otomane. Printr-o diplomaţie conjuncturală,
oscilând între Polonia şi Ungaria, beneficiind de mari venituri de pe urma comerţului est-european,
ale cărui drumuri străbăteau Moldova, domnitorul
a putut să reziste cu succes aproape o jumătate de veac tuturor tentativelor de cucerire şi chiar să-şi
impună politica în Muntenia vecină. Pe termen
lung, turcii s-au dovedit însă învingători şi în acest conflict: între 1475 şi 1484 ei şi-au realizat vechiul
lor ţel de a-şi institui controlul asupra
Mării Negre, cucerind pe rând toate porturile comerciale creştine, iar în 1538, în urma anexării sudului
Basarabiei, Marea Neagră deveni un lac otoman,
interzis negustorilor occidentali. Aceasta a însemnat ieşirea mării din circuitele comerţului european şi
integrarea ei în economia regională a Imperiului,
şi în acelaşi timp, decăderea puterii centrale în ţările în care aceasta îşi trăgea forţa din sumele
rezultate din acest comerţ: Moldova, Ţara
Românească şi, ceva mai târziu, Polonia. În plus, pe termen lung, cererea
tot mai mare a pieţei Imperiului
Otoman şi în special a Istambulului a dus nu doar la creşterea controlului politic turcesc asupra ţărilor
riverane Mării Negre, ci şi la o
specializare a economiilor acestora, constituind un factor major de subdezvoltare.
Ortodoxia:
o altă lume europeană? Din punct de vedere politic, Imperiul
Bizantin ce se prăbuşise definitiv la 1453
era complet nesemnificativ, reducându-se practic la Constantinopol şi hinterlandul acestuia. Semnificaţia sa
fundamentală era însă acea spirituală, ce-l
făcea egalul Romei în Estul ortodox; importanţa sa era însă invers proporţională cu mijloacele de care
Bizanţul dispunea efectiv pentru a-şi susţine
poziţia. Singura soluţie întrevăzută de împăraţii confruntaţi cu această situaţie a fost apelul la creştinătatea
occidentală, în condiţiile în care niciuna
dintre ţările ortodoxe nu era suficient de puternică; acest gest era însă extrem de delicat, căci implica
sfârşitul schismei ce despărţea de la 1054
creştinătatea răsăriteană, ortodoxă de cea occidentală, catolică, şi unirea celor două biserici, idee respinsă cu
hotărâre de elitele est-europene ataşate
de ideologia cezaro-papismului (afirmând subordonarea clerului conducătorilor laici) şi ostile deci
primatului suveranului pontif, ce ar fi decurs
dintr-o unire a bisericilor. Încă de la 1274, împăratul Mihail al VIII-lea recunoscuse la Conciliul de la Lyon
supremaţia papei; dar clerul orthodox respinse
ferm această tentativă de unire; abia în faţa iminenţei pericolului otoman Ioan al VIII-lea, însoţit de o
delegaţie de înalţi prelaţi greci, decise unirea cu Roma la Conciliul de la Florenţa - Ferrara (1438-1439). La întoarcerea din Italia, delegaţia se izbi de un
val de ostilitate din partea ortodocşilor, ce declarară că-i preferă pe turci catolicilor, determinând ruperea
unirii şi o acută dezbinare politică
la Constantinopol. La rândul ei, creştinătatea occidentală nu-şi îndeplini prea energic promisiunile, singura
tentativă de cruciadă, condusă de
Iancu de Hunedoara, fiind zdrobită la Varna (1444). După 1453 nu mai exista niciun centru al ortodoxiei, în ciuda
secularelor tentative ale statelor
sud-est europene de a-şi afirma vocaţia imperială pe fondul crizei finale bizantine (Ţara Românească, Bulgaria şi
Serbia în secolul XIV, Moldova la începutul
veacului următor). Mahomed al II-lea ar fi
putut lua uşor locul împăraţilor Bizanţului; dar o nouă putere, a cărei creştinare fusese opera grecilor,
pretinse moştenirea acestora, arogându-şi
titlul de „a treia Romă” şi ţelul mesianic de refacere a creştinătăţii în spiritual ortodoxiei: Marele Cnezat al Moscovei.
Biserica rusă nu se lăsase atrasă de ispitele
unioniste, moscoviţii reprezentau singura putere politică importantă a lumii ortodoxe, iar marii cneji se înrudeau
cu familia imperială bizantină; era deci
firesc ca Marelui Cnezat să-i revină misiunea de care Constantinopolul nu se arătase demn. Sub Vasile al II-lea
(1425-1462) şi Ivan al III-lea (1462-1505) statele ruseşti mai slabe au fost anexate de moscoviţi; în mare măsură
pentru a legitima aceste acţiuni,
Ivan al III-lea a proclamat la 1472, după căsătoria cu o principesă bizantină, „a treia Romă” şi a adoptat vulturul bicefal
ca emblemă. Combinată însă cu închiderea
de către turci a Mării Negre şi ieşirea
estului Europei din circuitele comerţului internaţional, această reorientare a lumii ortodoxe către un
pol excentric a separat-o complet de Occident,
definitivând un clivaj care de un mileniu nu înceta să se adâncească. Astfel, din secolul XV istoria Europei devine practic
istoria a două lumi separate şi
diferite.
Începuturile
colonialismului european: Expansiunea Imperiului Otoman nu a dus la o
reorientare doar în politica est-europeană.
Occidentul devenise conştient de iminenţa cuceririi Mediteranei de către turci, a căror flotă militară era la sfârşitul
secolului XV cea mai puternică din
Europa. Legăturile comerciale ale vestului cu Orientul, stabilite în timpul cruciadelor şi menţinute prin neguţătorii veneţieni
şi genovezi, erau acum definitiv tăiate,
economia Imperiului Otoman menţinându-şi
cu stricteţe tradiţionalul caracter autarhic şi regional. Statele occidentale s-au văzut deci silite,
mai ales ca urmare a penuriei de metale preţioase,
cu efecte deflaţioniste, să caute accesul la alte pieţe extraeuropene. Iniţiatorii acestei întreprinderi au
fost portughezii, care la începutul secolului XV erau poate singurii deţinători ai tehnologiei şi expertizei
necesare realizării unor mari expediţii
navale. Sub înalta protecţie a infantelui Henric „Navigatorul” (1394-1460), ce a pus la dispoziţie resursele
Ordinului templierilor, navigatorii
portughezi au urmărit un plan grandios ce viza cucerirea Africii de Nord, descoperirea de noi tărâmuri
occidentale şi explorarea vestului
Africii şi a Indiei, şi în acelaşi timp căuta alianţa împotriva Islamului cu misterioasele regate creştine din Asia şi Africa.
Deja la 1415 o primă expediţie
militară a stabilit un cap de pod la Ceuta, în Maroc; câţiva ani mai târziu, au fost ocupate arhipelagurile
Madeira şi Azore, viitoare escale
pentru expediţiile africane. Pe la 1430 Portugalia construia primele caravele în şantierul naval din Sagres, iniţiat
de Henric „Navigatorul” şi care a
reunit elita navigatorilor şi cartografilor
continentului. În următoarea jumătate de veac flota lusitană, prima din Europa, a explorat întregul litoral
vestic al Africii: în 1436 descoperea Rio
de Oro, în 1446 Guineea, 4 decenii mai târziu Diego Cao explora estuarul fluviului Congo şi ţărmurile Angolei
cu ajutorul marelui geograf Martin Behaim;
în 1487 Pero da Covilhao, călătorind în secret în Arabia, descoperea Etiopia creştină, ţelul utopicelor căutări
ale infantelui Henric; în fine, la 1488 Bartolomeu
Diaz ocolea Capul Bunei Speranţe, deschizând un nou drum spre pieţele Orientului Îndepărtat, interzise până atunci de
bariera otomană. După numai 10 ani,
Vasco da Gama atingea la rândul său ţărmurile Indiei, declarând gazdei sale, monarhul din Calicut că: „De 60 de ani regii Portugaliei trimiteau anual corăbii în
călătorii de descoperire către
meleagurile astea, ştiind că aici există regi creştini ca şi ei. Şi din această cauză trimiteau să se descopere menţionatele
teritorii, nu fiindcă le-ar trebui
aur şi argint …” Acesta avea să fie însă cântecul de lebădă al eroicei epoci
iniţiate de Henric „Navigatorul”.
Mai realişti, urmaşii săi se supuseră imperativelor politice şi economice. Deja aurul şi sclavii
Africii recompensaseră deceniile de explorări
- şi exploatări - metodice. Roadele călătoriei lui Vasco da Gama se văzură când regele Manuel I trimise o
nouă expediţie - militară de data aceasta
- şi îşi institui controlul asupra coastelor Indiei. În 1502 Vasco da Gama însuşi pedepsi cu cruzime oraşul
răsculat Calicut, întorcându-se cu o pradă
colosală; doar câţiva ani mai târziu, suveranul portughez numi primul vice-rege al Indiei. Se năştea astfel
primul imperiu colonial modern, ce avea să
facă din Portugalia - pentru o vreme - cea mai puternică economie din Occident. Noua lume se anunţa însă atât de bogată încât nu puteau întârzia să
apară noi competitori. Primul dintre
aceştia era celălalt stat iberic, Spania. Epuizată de costurile centralizării politice, aceasta nu căuta decât un debuşeu
pentru nobilimea sa rămasă fără
ocupaţie şi mai ales un imperiu colonial care să o aducă la nivelul Portugaliei; astfel că la 1492 Regii Catolici
acceptară proiectul navigatorului
genovez Cristofor Columb de a căuta o rută
occidentală către India pentru a concura comerţul lusitan. În schimb, caravelele lui Columb descoperiră
insulele Mării Caraibelor, iar în următoarele
expediţii explorară arhipelagul Antilelor şi atinseră ţărmurile continentului american. Ţelurile lui
Columb nu mai erau însă comerciale, ca în
prima sa călătorie; interesele neguţătorilor din Sevilla şi ale coroanei spaniole impuneau colonizarea şi
exploatarea noilor teritorii - chiar şi cu
preţul exterminării indigenilor - pentru a prinde din urmă decalajul faţă
de portughezi. Regii Catolici întrevăzuseră
imensele posibilităţi pe care le deschideau
bogăţiile coloniilor americane, în comparaţie cu resursele sărace ale Spaniei. Astfel se deschideau
apetiturile hegemonice ale monarhilor spanioli
în Europa. Dacă secolul XV se încheia cu dominaţia economică a Portugaliei, cel ce-i urma se anunţa a
aparţine puterii politice a Spaniei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu