ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Prima parte.

 

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Prima parte

1. Procese şi fenomene politice în epoca Renaşterii (sfârşitul secolului al XV-lea):

 Prin noua serie de articole de  istorie politică universală modernă şi contemporană ne  propunem a oferi un cadru fundamental pentru situarea într-o perspectivă diacronică a proceselor şi fenomenelor politice ale lumii occidentale de la 1492 şi până în zilele noastre. Scopul acestor articole nu este acela de a oferi o informaţie enciclopedică superfluă, o colecţie de date lipsite de semnificaţie reală pentru mulți contemporani, ci de a integra demersul istoriografic într-o schemă de analiză pe care cei interesați o pot aplica realităţilor politice concrete. Parafrazându-l pe Durkheim am putea spune că Istoria este ştiinţa politică aplicată.

1492 sau 1453? Când şi cum începe modernitatea? Multă vreme, istoricii au plasat, nu fără naivitate, începuturile modernităţii în anul 1453 - punct terminus ce avea măcar meritul simplificării interpretărilor: la 1453 cădea Constantinopolul - ceea ce însemna sfârşitul puterii bizantine ce domnea de un mileniu peste bazinul mediteranean - iar în vest lua sfârşit Războiul de 100 de ani, marcând astfel naşterea, în Franţa şi Anglia, a monarhilor naţionale ce vor deveni noii actori ai scenei europene. În acelaşi timp, o dată cu sfârşitul Bizanţului, cărturarii greci s-ar fi refugiat în Italia, aducând cu ei seminţele Renaşterii. Astfel, la toate nivelurile, 1453 furniza un sfârşit necesar şi în acelaşi timp dramatic lumii muribunde a Evului Mediu. Astăzi, metodele şi interpretările istoriografice mult mai rafinate ne îngăduie să pătrundem dincolo de comoditatea instituirii, cu pretenţii universaliste, a unui asemenea moment 0 al modernităţii. Vom vedea în această serie de articole că, la 1453 Renaşterea mergea deja către amurgul ei baroc, că procesele centralizării politice în marile state naţionale din Europa au fost mult mai complexe şi mai dificil de delimitat, în fine că sfârşitul Constantinopolului nu a fost un moment crucial nici măcar pentru Europa Orientală, ci doar un eveniment, de altfel previzibil, dintr-o lungă continuitate istorică, ale cărui consecinţe sau revelat abia pe termen lung. Anul 1492 nu are deci nici el cum să constituie un reper absolut; alegerea sa este pur convenţională, impusă de comoditatea împărţirii discursului istoric în etape încadrate de jaloane temporale fixate mai degrabă de un consens al istoricilor decât de o semnificaţie obiectivă decelabilă. Am preferat însă a da o limită inferioară modernităţii mai degrabă la 1492 decât la 1453, pentru că marile fenomene şi procese politice ce o caracterizează tind a se agrega spre sfârşitul secolului XV; ele nu apar ex nihilo imediat după căderea Constantinopolului şi sfârşitul Războiului de 100 de ani, ci sunt rezultatele unor evoluţii - sau, adesea, involuţii - de durată. În acelaşi timp, 1492 marchează descoperirea Americii, punct nodal în expansiunea europeană; iar colonialismul şi, mai târziu, imperialismul, vor constitui permanent un pandant al istoriei modern şi contemporane a Europei. Amurgul Evului Mediu, cum îl numea marele istoric J. Huizinga, a fost epoca unor crize cu mult mai profunde decât cele în plan politic sau cultural pe care cu multă ingenuitate le identifica o istoriografie pozitivistă şi progresistă. La un secol după Marea Ciumă de la mijlocul secolului XIV, o gravă depresiune demografică continua încă să afecteze Europa. Consecinţele sale în plan economic erau extrem de acute: progresele înregistrate în secolele XII-XIV fuseseră pierdute cu totul, atât din lipsa mâinii de lucru cât şi a epuizării zăcămintelor de metale preţioase din Occident, şi nu în ultimul rând, a distrugerilor provocate de războaie - mai ales în Franţa şi în Spania. Manifestările unei dezvoltări economice de tip capitalist nu apar decât în cazurile excepţionale ale Ţărilor de Jos şi oraşelor din nordul şi centrul Italiei. Consecinţele în plan politic ale unor dezechilibre de asemenea proporţii nu puteau fi mai puţin semnificative. Puterea descentralizată şi autarhică a feudalilor, ce caracterizase întregul Ev Mediu, a decăzut rapid în lipsa bazei sale economice - proprietatea funciară, afectată de criza forţei de muncă şi de consecinţele deflaţiei. Ei s-au văzut nevoiţi să intre în slujba suveranilor teritoriali ce dispuneau de sumele necesare menţinerii aparatului administrativ şi militar caracteristic puterii politice moderne. Cei ce doreau cu orice preţ să-şi păstreze independenţa s-au reorientat către veniturile obţinute din războaiele private, formă semi-oficială de banditism specific mai ales micii nobilimi germane (Rittertum), sau au devenit mercenari, precum condotierii din Italia. În schimb, la nivelul statelor, procesele politice caracteristice au devenit, cu mult înainte de mijlocul secolului XV, cele ale unificării şi centralizării politice în jurul persoanei suveranului. Dacă centralizarea reprezintă o unificare administrativă şi juridică internă, unificarea este o centralizare politică şi militară externă a unor regiuni ţinând de aceeaşi naţiune - atât cât poate fi de relevantă această noţiune la începuturile modernităţii. Cele două procese sunt practic indisolubile, iar termenul ce le uneşte este puterea monarhului. Această figură a „principelui” ocupă, în epoca modernă, locul central deţinut până atunci în viaţa politică de seniorul feudal. Trebuie însă remarcat că adesea centralizarea, ca şi unificarea politică, sunt moderne mai degrabă prin consecinţele lor decât prin mijloacele de realizare. Astfel monarhia de la Paris devine suprema instanţă politică pe întreg teritoriul Franţei prin reunirea marilor feude la domeniul regal ca urmare a alianţelor dinastice. În mod similar unificarea şi centralizarea administrativă spaniolă este produsul medievalei uniuni între regatele Castiliei şi Aragonului. Privilegii şi instanţe de natură feudală sunt şi ele utilizate în scopul eliminării centrelor concurente de putere; de pildă, în umbra monarhiei, o instituţie destinată unui mare viitor se cristalizează în acest amurg al Evului Mediu: adunările de stări, al căror caracter este corporativ, pregătind însă instituţiile reprezentative moderne. În Anglia, Parlamentul este instituit în 1215; în Spania, Cortesurile apar la 1287; Stările Generale franceze sunt înfiinţate la 1302. Întreaga Europă, din Prusia până în Ţările Române, adoptă asemenea instituţii ca pe un scut împotriva abuzurilor regale, prin rolul lor de aprobare a deciziilor monarhice excepţionale şi contrare cutumei. Arma principală pe care şi-o însuşesc este însă legată de impozite - creaţie a fiscalităţii monarhice din secolul XIII - a căror aprobare şi percepere intră în atribuţiile adunărilor de stări, oferindu-le un mijloc de presiune asupra regilor. În procesul centralizării, suveranii înşişi şi le vor alătura, în primul rând pentru a obţine subsidiile necesare, dar şi ca aliat împotriva feudalităţii, căci toate aceste adunări au în componenţă o cameră inferioară burgheză - Camera Comunelor în Anglia, Starea a III-a în Franţa şi Spania - care adesea dobândeşte preeminenţa asupra clerului şi nobilimii, ca în Ţările de Jos sau în Wurtemberg; alteori, însă, adunările ostile vor fi reduse la un rol simbolic de autoritatea monarhică - cazul Spaniei.

Procesele politice ale centralizării monarhice în Franţa: La 17 iulie 1453, în bătălia de la Castillon, comandantul englez John Talbot, veteran a zeci de campanii împotriva francezilor, pieri în mod lamentabil luând cu asalt o poziţie întărită apărată de artilerie. Astfel lua sfârşit Războiul de 100 de ani, ce opunea din 1337 Franţa şi Anglia; şi dacă la începutul conflictului acestea mai erau încă state feudale, în ultima jumătate a secolului XV cele două regate găsiseră liantul necesar construirii unui stat modern în sentimentul patriotic generat de această neîncetată stare de război. Dacă francezul de la 1350 nu se considera supusul regelui Franţei, ci al seniorului local, şi prin urmare al suzeranului acestuia, fie el englez, burgund sau german, un veac mai târziu aceste legături feudale fuseseră înlocuite de un stat concentrat în jurul suveranului, o monarhie centralizată şi patriotică - dar nu încă naţională. În plus, francezii învăţaseră toate lecţiile militare ale războiului; iar la Castillon, ca şi la Formigny în 1450, englezii fuseseră bătuţi cu aceleaşi tactici cu care învinseseră la rândul lor mai înainte la Crecy, Poitiers ori Azincourt: defensiva pe poziţii fortificate, eficientizarea tirului infanteriei, şarjele ordonate şi extrema mobilitate a cavaleriei - la care francezii adaugă şi utilizarea artileriei de câmp. Însă marea inovaţie a epocii, a cărei importanţă politică, militară şi economică este incalculabilă, era introducerea armatei permanente în Franţa la 1445, operă a regelui Carol al VII-lea. Un asemenea instrument de politică internă şi externă nu era însă la dispoziţia majorităţii monarhilor europeni, căci el depindea de existenţa unei structuri politice centralizate, unor instituţii militare regulate şi unor venituri importante ale Coroanei. Până la sfârşitul secolului XV, doar Veneţia (1455) şi Burgundia (1471) îşi putură permite armate permanente. Ea servi însă mai ales politicii fiului lui Carol, Ludovic al XI-lea (1461-1483), adevăratul artizan al unităţii Regatului Franţei. La începutul domniei sale, nobilimea anarhică înfiinţase împotriva autorităţii monarhice „Liga Binelui Public”, reunind peste jumătate din teritoriul Franţei - domeniile a 6 mari case feudele şi ale vasalilor acestora - sub patronajul ducelui Burgundiei, Carol Temerarul (1467-1477), principalul concurent al monarhiei franceze. Forţele regale fură învinse; şi doar graţie ajutorului vechiului duşman, Anglia, Ludovic se putu redresa pe plan intern şi extern. Carol Temerarul, în schimb, rămăsese un suveran medieval, trăind de pe urma războiului; când ambiţiile sale în Germania îl aduseră în conflict cu elveţienii, infanteria acestora, înzestrată cu arme de foc, îl zdrobi în bătăliile de la Granson şi Morat (1476). Într-o ultimă tentativă de redresare, Carol pieri la asediul oraşului Nancy în 1477. Franţa era astfel debarasată de marele ei rival; şi fără protectorul lor, seniorii rebeli fură deposedaţi pe rând de domeniile lor între 1473 şi 1481; iar în 1482, prin tratatul de la Arras, Ludovic îşi împărţi Burgundia cu împăratul german. În acelaşi timp, el confiscă complet feudalităţii guvernarea şi administraţia regatului şi reluă expansiunea economică stopată de război printr-o politică protecţionistă de stat. Cronicarul Chastellain ni-l descrie astfel pe acest principe modern: „Vroia să vadă toate pieţele şi graniţele regatului său, să cunoască tot şi toate … Vroia să facă totul după capul său şi se amesteca în cele mai mărunte treburi ale regatului … În realitate părea mai degrabă făcut pentru a domni asupra lumii decât peste un regat.” Totuşi, când fiul său minor, Carol al VIII-lea, urcă pe tron în 1483, marii seniori, în frunte cu ducele de Orleans, se opuseră regenţei şi încercară să reîntroneze anarhia feudală. Nereuşind să-şi susţină poziţia în Adunarea Stărilor Generale, unde Starea a III-a proclamă principiul suveranităţii poporului (1484), nobilimea recurse la arme şi fu învinsă în „Războiul nebun” (1488). Ca urmare, ultimul mare domeniu feudal, Bretania, trecu în mâinile coroanei şi astfel, în ajunul războaielor italiene, Franţa era destul de puternică pentru a răsturna cu orice mişcare în exterior fragilul echilibru ce domnea între statele europene.

Centralizarea politică în Anglia: Succesele obţinute de Henric al V-lea în Războiul de 100 de ani păreau a ameninţa libertăţile tradiţionale ale poporului englez apărate de Parlament; căci monarhul guverna mai degrabă de la Paris decât de la Londra. Când Henric muri pe neaşteptate în 1422, însăşi unitatea regatului a fost ameninţată de acelaşi parlament, controlat de marile familii aristocratice şi care nu mai reprezenta decât interesele acestora; or noul suveran, Henric al VI-lea, era slab şi aproape nebun, neputând constitui contra-ponderea necesară la imensa putere a feudalilor. La 2 ani după sfârşitul războiului, în 1455, verii din casa de York ai regilor Lancaster se ridicară împotriva suveranului cu sprijinul atotputernicului conte Warwick şi al veteranilor din Franţa, declanşând ceea ce s-a numit „Războiul celor două roze” - din cauza trandafirilor de pe blazoanele caselor rivale. În ciuda conflictului intern, rapid transformat într-o rebeliune endemică a marilor seniori, centralizarea a făcut progrese. Eduard al IV-lea de York, ce urcă pe tron în 1461 după victoria de la Towton, se dovedi suveranul renascentist prin excelenţă. El se grăbi să-l înlăture pe Warwick care se răsculase, lichidă apoi casa de Lancaster şi, bazându-se pe burghezie, slăbi atât nobilimea cât şi Parlamentul. Fratele şi succesorul său, Richard al III-lea (1483-1485), făcu greşeala de a-i ucide pe copii minori ai lui Eduard; lipsit de popularitate, fu înlăturat în bătălia de la Bosworth de Henric Tudor, un supravieţuitor al casei Lancaster, ce reinstaură stabilitatea în ţară. Efectele războiului se dovediră de altfel benefice: războinica aristocraţie engleză era decimată, burghezii şi ţăranii erau dezgustaţi de anarhia feudală; în schimb economia, de care seniorii războinici nu îndrăzniseră a se atinge, era extrem de înfloritoare, şi ea furniză baza Angliei moderne care se putu astfel lipsi de marile armate permanente de pe continent. Pe drept cuvânt, Macaulay Trevelyan scria că: „Povestea prefacerii Angliei medievale în Anglia modernă ar putea fi scrisă foarte bine sub forma unei istorii sociale a negoţului englez cu postav.” Epoca dinastiei Tudor va fi astfel o epocă a comerţului în care puterea monarhică se sprijină pe ţăranul înstărit(yeoman), pe micul nobil întreprinzător (gentleman) şi mai ales pe negustor; burghezul, şi nu războinicul, a fost figura politică principală a Angliei moderne.

Centralizarea politică în Spania: În acelaşi timp, Peninsula Iberică mergea şi ea pe drumul unificării şi centralizării politice. De un secol lupta de recucerire a Peninsulei din mâinile arabilor - Reconquista - stagna, iar autonomiile provinciale şi anarhia produsă de foştii combatanţi rămaşi fără ocupaţie generau revolte endemic în cele două mari regate ce-şi împărţeau Spania, Castilia şi Aragon. Abia la 1469 moştenitorii acestor tronuri, Isabela de Castilia şi Ferdinand de Aragon, se căsătoriră la Valladolid; ceea ce nu antrenă imediat şi unificarea Spaniei, căci Isabela este aprig contestată de partidul nobiliar pro-portughez. Când în 1475 se proclamă regină, războiul, finanţat de lusitani, izbucneşte atât în interiorul, cât şi la graniţele Castiliei şi doar intervenţia lui Ferdinand îi salvează tronul; dar prin Convenţia de la Segovia Isabela este obligată să accepte egalitatea şi reciprocitatea unirii cu Aragonul, în ciuda superiorităţii teritoriale şi economice a castilienilor. Compromisul se dovedi însă durabil, graţie atât excelentei colaborări între cei doi suverani cât şi captării nobilimii în administraţia statului Într-un singur an, 1492, se va scrie întreg destinul puterii spaniole. La 2 ianuarie emirul Granadei predă oraşul spaniolilor, după 10 ani de lupte; astfel, întreaga Peninsulă Iberică aparţine creştinătăţii. Pe 31 martie, Regii Catolici - cum au fost numiţi de papă pentru credinţa lor - decretează expulzarea evreilor ce refuză să se convertească în decurs de 4 luni. Gestul - târziu în raport cu celelalte regate occidentale (Anglia îi expulzase în 1290, Franţa în 1394) - a urmărit depăşirea condiţiei de ţară marginală, chiar eretică, la graniţele creştinătăţii, rezultat al toleranţei religioase din perioada Reconquistei. Însuşi Erasmus, invitat în Spania pe la 1500, refuză să vină în acest regat excentric, supus aculturaţiei arabe şi iudaice. Pentru a se debarasa de această reputaţie, Regii Catolici au introdus după lungi ezitări Inchiziţia, expulzarea evreilor devenind astfel un gest inevitabil. Mult mai târziu, Ferdinand se justifica pentru acest gest: „Ne era imposibil să acţionăm altfel. Ni s-au spus atât de multe lucruri despre evreii din Andaluzia încât chiar dacă era vorba de propriul nostru fiu nu am fi putut împiedica ce s-a întâmplat.” Însă cel mai important eveniment, aproape neluat în seamă de contemporani, avea loc la 17 aprilie, când Regii Catolici semnară „Capitulaţile de la Santa Fe”, aprobând proiectul expediţiei spre Indii a lui Cristofor Columb.

Renaşterea şi politica italiană: Renaşterea a fost în general privită ca un fenomen cultural din care au decurs consecinţele numite renaştere politică, economică, juridică etc. O asemenea interpretare ne aruncă în capcana unui determinism mecanicist, eludând evidenţa strânsei legături dintre manifestările spiritului şi existenţa unei infrastructuri politice capabile să le suporte. Redescoperirea antichităţii, înălţarea artelor şi literelor pe cel mai înalt piedestal ca şi marile progrese tehnologice culminând cu inventarea tiparului, au fost în bună măsură efectul stabilizării politice şi revirimentului economic; şi avem exemplul unui fenomen cultural similar eşuat ca urmare a absenţei acestor condiţii, în cazul „renaşterii fredericiene” de la începutul secolului XIII. Influenţele renaşterii asupra politicului sunt însă la fel de importante. Însăşi concepţia asupra statului şi a relaţiilor acestuia cu cetăţeanul şi cu celelalte state a fost complet transformată. Ceva nou apăru şi prinse viaţă în istorie: statul ca o creaţie conştientă, voită şi chibzuită, statul ca artificiu iscusit, ca operă de artă. Astfel descria Jacob Burckhardt în monumentala „Cultură a Renaşterii în Italia” noua formă a statului renascentist. Ludovic al XI-lea, Henric al VII-lea sunt modelele acestor artizani ai politicului în marile monarhii centralizate din Occident; în timp ce în centrul Renaşterii, în Italia, paradigma este reprezentată de mărunţii tirani locali, a căror stăpânire se limitează adesea la oraşul fortificat şi împrejurimile sale, dar care poartă o politică mult mai calculată şi mai elaborată, decât oricare din marii suverani europeni. Utilizarea raţională a tuturor resurselor puterii, luciditatea cinică a politicii interne şi externe, dar şi vocaţia mecenatului, devin comportamentul ideal al noii generaţii de conducători care se impun în a doua jumătate a secolului XV. Onorabila, dar falimentara politică a unui suveran medieval precum Carol Temerarul nu poate primi decât blamul acestora. „Elveţienii nu sunt decât nişte simpli ţărani, şi chiar dacă i-ar omorî pe toţi, asta nu ar da nicio satisfacţie magnaţilor burgunzi, care ar pieri în luptă. Chiar dacă ducele ar ocupa Elveţia fără rezistenţă, veniturile sale anuale n-ar creşte nici măcar cu 5000 de ducaţi.” judecă cu răceală ambasadorul milanez aventura helvetică a lui Carol. „Principele” lui Machiavelli (1513), ca şi „Institutio principis christiani” a lui Erasmus (1516), nu sunt decât reflecţia teoretică a practicilor noii generaţii de politicieni, reflecţie pesimistă în cazul secretarului florentin, pătrunsă în schimb de optimismul idealului „principelui creştin” la autorul „Elogiului Nebuniei”, ce încearcă să deturneze spre ţeluri umaniste politica raţionalizată (ca şi prietenul său, Thomas Morus, în „Utopia” - 1518). Cealaltă figură emblematică a politicii renascentiste este condotierul - comandant al unei trupe de mercenari angajat cu contract (condotta) de un stat italian. El transformă anarhicele dueluri individuale ale războiului medieval într-o „operă de artă”. În secolul XV, războaiele condotierilor sunt purtate după toate regulile artei militare redescoperite în clasicii antichităţii; iar învingătorul este elogiat de poeţi şi umanişti. Pe de altă parte, războiul este o afacere şi condotierii se feresc să-şi irosească capitalul uman în lupte sângeroase; iar nesfârşitul şir de războaie al Renaşterii italiene nu sunt cel mai adesea decât aranjamente reciproce între căpitanii de mercenari. Condotierul este şi expresia unei uluitoare mobilităţi sociale: astfel, Francesco Sforza devine duce al Milanului, deşi tatăl său a fost un ţăran sărac înainte de a ajunge mercenar. Totuşi, majoritatea condotierilor sunt de origine nobilă (deşi adesea bastarzi), pentru că războiul acesta savant, de manevre, ce caută cu orice preţ să evite bătălia decisivă, cere o excelentă cunoaştere a tacticii şi strategiei, mari abilităţi diplomatice şi stăpânirea mijloacelor propagandei care să înlocuiască realizările militare efective. Ei dispar însă la sfârşitul secolului XV - începutul secolului XVI, când războaiele italiene introduc armatele permanente şi arta uciderii în masă; ultimul condotier va fi ilustrul Castelan de Musso, ce-şi croieşte un principat în nordul Italiei la 1525. Tiranul şi condotierul sunt protagoniştii celei de-a doua jumătăţi a secolului XV în Italia. Politic, peninsula manifestă tendinţa opusă celei a monarhiei franceze sau engleze, refuzând unificarea în favoarea concentrării în câţiva mari poli de putere: regatul Neapole, mare monarhie feudală condusă de suverani spanioli, ducatul Milano, republicile aristocratice ale Veneţiei şi Florenţei şi statul pontifical constituit din imensele domenii ale papalităţii. La 1454, pacea de la Lodi încheie conflictul de decenii dintre Milano şi Veneţia şi stabileşte balanţa de putere în Italia; ambiţiile politicienilor Renaşterii strică însă permanent echilibrul fragil al acesteia, şi până la 1492 istoria peninsulei nu este decât istoria interminabilelor războaie dintre marile state, secondate de puteri de mâna a doua - Ferrara, Genova, Mantova. În 1464, bătrânul condotier Francesco Sforza, acum duce al Milanului, reia ostilităţile cu Veneţia şi ocupă Genova; ameninţarea unei dominaţii milaneze în nordul Italiei duce rapid la formarea a două blocuri de state: Ferrante I de Neapole (1458-1494) se aliază cu papalitatea, iar Lorenzo de Medici, conducător informal al Florenţei din 1469, îşi alătură Milano, Veneţia, Ferrara şi Mantova. Eşecul conjuraţiei Pazzi - ce urmărea lichidarea lui Lorenzo şi instalarea unui guvern pro-napoletan la Florenţa - declanşează în 1478 un război deschis între cele două coaliţii. Florentinii, părăsiţi de aliaţii lor, sunt învinşi în anul următor de condotierii Federigo da Montefeltro şi Alfonso de Calabria; dar Lorenzo pleacă la Neapole pentru a negocia cu Ferrante şi obţine o pace avantajoasă în 1480, întărindu-şi în acelaşi timp poziţia în interiorul Florenţei. Doi ani mai târziu papa, aliat acum cu Veneţia, atacă Ferrara, susţinută de florentini şi de noii lor aliaţi, napoletanii; cum statul pontifical trece de partea acestora, intervenţia milaneză duce la o pace forţată, ruptă în 1484, când feudalii napoletani se revoltă împotriva domniei tiranice a lui Ferrante; noul papă, Inocenţiu al VIII-lea sprijină rebeliunea şi în replică napoletanii şi florentinii îi invadează statele, silindu-l să ceară pacea. După acest război, Florenţa dobândeşte poziţia centrală în sistem, căci atât Ferrante şi Sforza, cât şi papa, sunt în cele mai bune relaţii cu Lorenzo de Medici; iar când în 1487 acesta este atacat de genovezi, Milanul îi sare în ajutor, stabilind pacea în Italia până la 1494. Oricât de instabilă ar părea această balanţă de putere, rezultatele războaielor nu afectau niciodată fundamental statele italiene, în bună măsură datorită prudenţei lui Lorenzo, care evită orice apel la forţe externe; iar când Ludovic al XI-lea îi oferi ajutorul său, el răspunse: „Îmi este peste putinţă să jertfesc siguranţa întregii Italii interesului meu; să dea Dumnezeu ca regilor Franţei să nu le vină în gând vreodată să-şi încerce puterile cu această ţară; căci atunci Italia va fi pierdută.” Or exact acest lucru se întâmplă după moartea lui Lorenzo (1492); în vreme ce la Florenţa călugărul Girolamo Savonarola îi izgonea pe Medici, instaurând un regim teocratic, uzurpatorul milanez Ludovic „Maurul”, contestat de Ferrante, decise să-l cheme în ajutor pe Carol al VIII-lea al Franţei, sub pretextul revendicării tronului napoletan de către acesta, ca urmaş al dinastiei de Anjou; şi astfel începea acel şir de războaie ce vor ruina Italia şi-i vor compromite pentru secole unitatea politică.

Înaintarea otomană în Sud-Estul Europei: La 29 mai 1453, după aproape două luni de asediu, sultanul Mahomed al II-lea cuceri Constantinopolul, metropola spirituală a lumii est-europene, provocând o imensă spaimă în sânul creştinătăţii, atât răsăritene cât şi apusene. Contemporan cu tragicul eveniment, istoricul bizantin Ducas scria: „Toată Constantinopolea era de văzut în corturile din tabăra turcilor, iar oraşul pustiu şi mort, gol şi fără de glas, neavând nici chip, nici frumuseţe.” Curia romană, în frunte cu umanistul Enea Silvio Piccolomini, predică o nouă cruciadă pentru eliberarea cetăţii şi alungarea turcilor din Europa; dar rezultatele fură practic inexistente. În sud-estul Europei, temându-se că vor cunoaşte soarta Bizanţului, statele creştine se grăbiră a se supune puterii otomane. Mahomed al II-lea, acum înscăunat pe tronul defunctului Imperiu Bizantin şi erijându-se în moştenitor al acestuia, nu se putea mulţumi doar cu atât; conştient de importanţa geopolitică a Istambulului, el şi-a impus controlul deplin asupra strâmtorilor. În următorii ani, dornic de a-şi asigura stăpânirea în Balcani fără teama de posibile defecţiuni ale vasalilor săi creştini, adesea tentaţi de alianţa cu Veneţia sau Ungaria, cuceri în întregime Serbia (1459), în afară de Belgrad, ce rezistă eroic în 1456 apărat de forţele maghiare sub comanda lui Iancu de Hunedoara, apoi sudul Greciei (1460), Trapezuntul ţinut de dinastia bizantină Comnen (1461) insula Lesbos, stăpânită de ultimii urmaşi ai familiei imperiale (1462), şi Bosnia (1463). Turcii nu reuşiră în schimb să se impună la nord de Dunăre, unde suzeranitatea lor, deşi veche de aproape jumătate de veac, rezista doar până la apropierea armatelor maghiare de hotarele Ţării Româneşti; mai ales Vlad Ţepeş le opuse, între 1459-1462, o înverşunată rezistenţă, în alianţă cu Ungaria. În cele din urmă însă, Mahomed II îl impuse pe candidatul său la tronul muntean, Radu cel Frumos. Un alt conflict de durată îi opuse în Grecia, între 1463 şi 1479, pe otomani veneţienilor, care nu se mulţumiră doar să-l sprijine pe rebelul albanez Skanderbeg, ci încercară să încheie o alianţă şi cu principalul rival al turcilor în Orient, Uzun Hasan. Mahomed al II-lea îşi învinse însă pe rând duşmanii: Albania căzu cu uşurinţă în mâinile lor după moartea lui Skanderbeg, Uzun Hasan fu zdrobit de otomani cinci ani mai târziu, iar veneţienii încheiară şi ei pacea în 1479, în schimbul libertăţii comerţului. Puterea turcilor era atât de mare, încât în 1480 ei debarcară chiar în sudul Italiei, iar Papa se pregăti să evacueze Roma, când Mahomed al II-lea muri pe neaşteptate, lăsându-şi imperiul epuizat de neîncetatele campanii şi pradă războiului civil între fii săi. El a fost însă adevăratul fondator al Imperiului Otoman, „stăpân al celor două regiuni (Anatolia şi Peninsula Balcanică) şi al celor două mări (Mediterana şi Marea Neagră)”, deschis în acelaşi timp influenţelor umanismului occidental, dar şi ortodoxiei; iar la sfârşitul secolului XV, Imperiul deveni cea mai mare putere europeană. Criza care urmă morţii lui Mahomed II dădu în cele din urmă câştig de cauză elementelor conservatoare, ce reinstituiră regimul juridic al shariei (legea religioasă a Islamului), dar războiul civil generă, prin implicarea altor puteri islamice, complicaţii pe plan extern. Aceasta a dat un răgaz Europei şi a permis, graţie personalităţii lui Ştefan cel Mare, ascensiunea Moldovei la rangul de putere regională. Succesele domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504) au fost cel mai adesea determinate de vicisitudinile politicii otomane. Printr-o diplomaţie conjuncturală, oscilând între Polonia şi Ungaria, beneficiind de mari venituri de pe urma comerţului est-european, ale cărui drumuri străbăteau Moldova, domnitorul a putut să reziste cu succes aproape o jumătate de veac tuturor tentativelor de cucerire şi chiar să-şi impună politica în Muntenia vecină. Pe termen lung, turcii s-au dovedit însă învingători şi în acest conflict: între 1475 şi 1484 ei şi-au realizat vechiul lor ţel de a-şi institui controlul asupra Mării Negre, cucerind pe rând toate porturile comerciale creştine, iar în 1538, în urma anexării sudului Basarabiei, Marea Neagră deveni un lac otoman, interzis negustorilor occidentali. Aceasta a însemnat ieşirea mării din circuitele comerţului european şi integrarea ei în economia regională a Imperiului, şi în acelaşi timp, decăderea puterii centrale în ţările în care aceasta îşi trăgea forţa din sumele rezultate din acest comerţ: Moldova, Ţara Românească şi, ceva mai târziu, Polonia. În plus, pe termen lung, cererea tot mai mare a pieţei Imperiului Otoman şi în special a Istambulului a dus nu doar la creşterea controlului politic turcesc asupra ţărilor riverane Mării Negre, ci şi la o specializare a economiilor acestora, constituind un factor major de subdezvoltare.

Ortodoxia: o altă lume europeană? Din punct de vedere politic, Imperiul Bizantin ce se prăbuşise definitiv la 1453 era complet nesemnificativ, reducându-se practic la Constantinopol şi hinterlandul acestuia. Semnificaţia sa fundamentală era însă acea spirituală, ce-l făcea egalul Romei în Estul ortodox; importanţa sa era însă invers proporţională cu mijloacele de care Bizanţul dispunea efectiv pentru a-şi susţine poziţia. Singura soluţie întrevăzută de împăraţii confruntaţi cu această situaţie a fost apelul la creştinătatea occidentală, în condiţiile în care niciuna dintre ţările ortodoxe nu era suficient de puternică; acest gest era însă extrem de delicat, căci implica sfârşitul schismei ce despărţea de la 1054 creştinătatea răsăriteană, ortodoxă de cea occidentală, catolică, şi unirea celor două biserici, idee respinsă cu hotărâre de elitele est-europene ataşate de ideologia cezaro-papismului (afirmând subordonarea clerului conducătorilor laici) şi ostile deci primatului suveranului pontif, ce ar fi decurs dintr-o unire a bisericilor. Încă de la 1274, împăratul Mihail al VIII-lea recunoscuse la Conciliul de la Lyon supremaţia papei; dar clerul orthodox respinse ferm această tentativă de unire; abia în faţa iminenţei pericolului otoman Ioan al VIII-lea, însoţit de o delegaţie de înalţi prelaţi greci, decise unirea cu Roma la Conciliul de la Florenţa - Ferrara (1438-1439). La întoarcerea din Italia, delegaţia se izbi de un val de ostilitate din partea ortodocşilor, ce declarară că-i preferă pe turci catolicilor, determinând ruperea unirii şi o acută dezbinare politică la Constantinopol. La rândul ei, creştinătatea occidentală nu-şi îndeplini prea energic promisiunile, singura tentativă de cruciadă, condusă de Iancu de Hunedoara, fiind zdrobită la Varna (1444). După 1453 nu mai exista niciun centru al ortodoxiei, în ciuda secularelor tentative ale statelor sud-est europene de a-şi afirma vocaţia imperială pe fondul crizei finale bizantine (Ţara Românească, Bulgaria şi Serbia în secolul XIV, Moldova la începutul veacului următor). Mahomed al II-lea ar fi putut lua uşor locul împăraţilor Bizanţului; dar o nouă putere, a cărei creştinare fusese opera grecilor, pretinse moştenirea acestora, arogându-şi titlul de „a treia Romă” şi ţelul mesianic de refacere a creştinătăţii în spiritual ortodoxiei: Marele Cnezat al Moscovei. Biserica rusă nu se lăsase atrasă de ispitele unioniste, moscoviţii reprezentau singura putere politică importantă a lumii ortodoxe, iar marii cneji se înrudeau cu familia imperială bizantină; era deci firesc ca Marelui Cnezat să-i revină misiunea de care Constantinopolul nu se arătase demn. Sub Vasile al II-lea (1425-1462) şi Ivan al III-lea  (1462-1505) statele ruseşti mai slabe au fost anexate de moscoviţi; în mare măsură pentru a legitima aceste acţiuni, Ivan al III-lea a proclamat la 1472, după căsătoria cu o principesă bizantină, „a treia Romă” şi a adoptat vulturul bicefal ca emblemă. Combinată însă cu închiderea de către turci a Mării Negre şi ieşirea estului Europei din circuitele comerţului internaţional, această reorientare a lumii ortodoxe către un pol excentric a separat-o complet de Occident, definitivând un clivaj care de un mileniu nu înceta să se adâncească. Astfel, din secolul XV istoria Europei devine practic istoria a două lumi separate şi diferite.

Începuturile colonialismului european: Expansiunea Imperiului Otoman nu a dus la o reorientare doar în politica est-europeană. Occidentul devenise conştient de iminenţa cuceririi Mediteranei de către turci, a căror flotă militară era la sfârşitul secolului XV cea mai puternică din Europa. Legăturile comerciale ale vestului cu Orientul, stabilite în timpul cruciadelor şi menţinute prin neguţătorii veneţieni şi genovezi, erau acum definitiv tăiate, economia Imperiului Otoman menţinându-şi cu stricteţe tradiţionalul caracter autarhic şi regional. Statele occidentale s-au văzut deci silite, mai ales ca urmare a penuriei de metale preţioase, cu efecte deflaţioniste, să caute accesul la alte pieţe extraeuropene. Iniţiatorii acestei întreprinderi au fost portughezii, care la începutul secolului XV erau poate singurii deţinători ai tehnologiei şi expertizei necesare realizării unor mari expediţii navale. Sub înalta protecţie a infantelui Henric „Navigatorul” (1394-1460), ce a pus la dispoziţie resursele Ordinului templierilor, navigatorii portughezi au urmărit un plan grandios ce viza cucerirea Africii de Nord, descoperirea de noi tărâmuri occidentale şi explorarea vestului Africii şi a Indiei, şi în acelaşi timp căuta alianţa împotriva Islamului cu misterioasele regate creştine din Asia şi Africa. Deja la 1415 o primă expediţie militară a stabilit un cap de pod la Ceuta, în Maroc; câţiva ani mai târziu, au fost ocupate arhipelagurile Madeira şi Azore, viitoare escale pentru expediţiile africane. Pe la 1430 Portugalia construia primele caravele în şantierul naval din Sagres, iniţiat de Henric „Navigatorul” şi care a reunit elita navigatorilor şi cartografilor continentului. În următoarea jumătate de veac flota lusitană, prima din Europa, a explorat întregul litoral vestic al Africii: în 1436 descoperea Rio de Oro, în 1446 Guineea, 4 decenii mai târziu Diego Cao explora estuarul fluviului Congo şi ţărmurile Angolei cu ajutorul marelui geograf Martin Behaim; în 1487 Pero da Covilhao, călătorind în secret în Arabia, descoperea Etiopia creştină, ţelul utopicelor căutări ale infantelui Henric; în fine, la 1488 Bartolomeu Diaz ocolea Capul Bunei Speranţe, deschizând un nou drum spre pieţele Orientului Îndepărtat, interzise până atunci de bariera otomană. După numai 10 ani, Vasco da Gama atingea la rândul său ţărmurile Indiei, declarând gazdei sale, monarhul din Calicut că: „De 60 de ani regii Portugaliei trimiteau anual corăbii în călătorii de descoperire către meleagurile astea, ştiind că aici există regi creştini ca şi ei. Şi din această cauză trimiteau să se descopere menţionatele teritorii, nu fiindcă le-ar trebui aur şi argint …” Acesta avea să fie însă cântecul de lebădă al eroicei epoci iniţiate de Henric „Navigatorul”. Mai realişti, urmaşii săi se supuseră imperativelor politice şi economice. Deja aurul şi sclavii Africii recompensaseră deceniile de explorări - şi exploatări - metodice. Roadele călătoriei lui Vasco da Gama se văzură când regele Manuel I trimise o nouă expediţie - militară de data aceasta - şi îşi institui controlul asupra coastelor Indiei. În 1502 Vasco da Gama însuşi pedepsi cu cruzime oraşul răsculat Calicut, întorcându-se cu o pradă colosală; doar câţiva ani mai târziu, suveranul portughez numi primul vice-rege al Indiei. Se năştea astfel primul imperiu colonial modern, ce avea să facă din Portugalia - pentru o vreme - cea mai puternică economie din Occident. Noua lume se anunţa însă atât de bogată încât nu puteau întârzia să apară noi competitori. Primul dintre aceştia era celălalt stat iberic, Spania. Epuizată de costurile centralizării politice, aceasta nu căuta decât un debuşeu pentru nobilimea sa rămasă fără ocupaţie şi mai ales un imperiu colonial care să o aducă la nivelul Portugaliei; astfel că la 1492 Regii Catolici acceptară proiectul navigatorului genovez Cristofor Columb de a căuta o rută occidentală către India pentru a concura comerţul lusitan. În schimb, caravelele lui Columb descoperiră insulele Mării Caraibelor, iar în următoarele expediţii explorară arhipelagul Antilelor şi atinseră ţărmurile continentului american. Ţelurile lui Columb nu mai erau însă comerciale, ca în prima sa călătorie; interesele neguţătorilor din Sevilla şi ale coroanei spaniole impuneau colonizarea şi exploatarea noilor teritorii - chiar şi cu preţul exterminării indigenilor - pentru a prinde din urmă decalajul faţă de portughezi. Regii Catolici întrevăzuseră imensele posibilităţi pe care le deschideau bogăţiile coloniilor americane, în comparaţie cu resursele sărace ale Spaniei. Astfel se deschideau apetiturile hegemonice ale monarhilor spanioli în Europa. Dacă secolul XV se încheia cu dominaţia economică a Portugaliei, cel ce-i urma se anunţa a aparţine puterii politice a Spaniei.