ÎNCĂ UN VOIEVODAT TRANSILVĂNEAN?

 

ÎNCĂ UN VOIEVODAT TRANSILVĂNEAN?

 Nu întotdeauna marile surprize le aduce viitorul. Uneori acest privilegiu este revendicat de trecut. După ce istoriografia românească s-a rezumat, vreme de decenii, în privința începuturilor statale medievale din zona intracarpatică, să apere teza că Anonymus avea dreptate, în Gesta lui, să vorbească de voievodatele lui Gelu, Menumorut și Glad, pentru că acestea au fost realități istorice incontestabile, în august 1981 arheologia a furnizat dovezi demne de luat în discuție despre posibilitatea existenței unui alt voievodat transilvănean, nepomenit în scrierile Evului Mediu. Noutatea era semnalată într-un interviu de Ștefan Pascu, istoric de renume și voce autorizată de regimul comunist să comunice lucrurile neconvenabile ideologic și politic - precum cele referitoare la Basarabia și Bucovina de Nord, publicate în Magazin istoric, cam tot prin acei ani. De astă dată era o știre care putea vexa nu comunitatea științifică a istoricilor sovietici, ci pe a colegilor maghiari, pentru care lucrurile puteau părea statornicite pe baza documentelor și narațiunilor scrise cunoscute până atunci. În cursurile sale, profesorul, vorbind neîntrerupt, întotdeauna stând în picioare la catedră, de preferință fără pauză, în cele două ore ce îi erau alocate, au revenit de multe ori realitățile dezgropate pe șantierul arheologic de la Alba Iulia. Tema se întoarce acum spectaculos, tratată tehnic de Aurel Dragotă, în volumul „Voievodatul lui Gyula între păgânism și creștinism în jurul anului 1000”, unde tema este abordată sistematic, întâi pornind de la izvoarele scrise, iar apoi procedând la trecerea punctuală în revistă a materialului arheologic descoperit și datat în secolele al IX-lea, întâi, și al X-lea-al XI-lea mai pe urmă. După concluzii, recunoscându-i prioritatea în materie, autorul reproduce și interviul prin care academicianul Ștefan Pascu anunța și comenta concluziile descoperirilor de la începutul deceniului al nouălea al secolului trecut. Ceea ce s-a investigat până în prezent la Bălgrad, - cum sună numele vechi românesc al anticului Apullum -, au fost trei zone funerare distincte, utilizate între sec. al IX-lea și al XII-lea. Ele „dovedesc prezența unor comunități umane ale căror tradiții, deși s-au intersectat, au încercat să-și păstreze în decursul timpului particularitățile etnice și religioase”. Aurel Dragotă crede că „toate dovezile arheologice argumentează fondarea unui ducat abia de la mijlocul secolului X”. De fapt, ce știm sigur în urma campaniilor de săpături de până azi este că, la Alba Iulia s-a dovedit arheologic existența unei continuități de locuire - o locuire mixtă, după cum o dovedesc diferitele moduri de înhumare, urmând tradiții funerare deosebite una de alta - între sec. al IX-lea și al XII-lea. Această comunitate „se restrânge substanțial la zona și împrejurimile Albei”, incluzând Blandiana, Ciugud, Sebeș și Șard, nefiind deci expandată până la lanțul munților vulcanici (Gurghiu, Harghita), în răsărit, către Hațeg în apus și până la Olt, în Țara Făgărașului, la miazăzi, și neajungând nici până la marginea răsăriteană a Munților Apuseni, cum crezuse că ar putea afirma Ștefan Pascu. Faptul nu trebuie să mire, căci și voievodatul lui Gelu, ale cărui limite pe teren au fost restrânse drastic prin cercetarea lui Tudor Sălăgean din monografia dedicată temei, a fost mai puțin extins decât se crezuse. S-a descoperit, tot la Alba Iulia, încă din anii 1970, și o biserică de tip bizantin, în formă de cruce greacă înscrisă: „navă dreptunghiulară cu patru stâlpi centrali, încheiată spre răsărit cu o absidă semicirculară”, funcțională între mijlocul sec. al X-lea și mijlocul sec. al XI-lea. Ea avea, probabil, și o cupolă. Construcția a fost considerată drept biserică mare, în raport cu cele din epocă de la sudul Dunării, fapt ce îi evidențiază importanța. În aceste condiții se poate pune cu justețe întrebarea: cine locuia teritoriile „celelalte” care, pe noua hartă a delimitărilor între formațiunile prestatale despre care este vorba, rămân sub semnul lui hic sunt leones? Trebuie admis fie că au existat și alte încropiri dinaintea statalității, autonomii medievale de diverse forme și locuite de populații amestecate sau nu, fie că, datorită precarității vieții (boli, războaie, foamete) ori din pricini politice acele teritorii erau nepopulate, sălbatice, ori rarefiate demografic. Existența unui voievodat sau ducat, - echivalarea se face subînțeles, pe temeiul (nedeclarat) al Gestei Hungarorum a lui Anonymus -, este prezumată în baza relatărilor bizantine despre soliile a două căpetenii maghiare, prin anul 952, la Constantinopol: Bulcsu și Gylas/Gyula. Despre al doilea se știe că era șeful unui clan maghiar din Transilvania, dar nu știm dacă desemnarea lui în felul consemnat se referă la o poziție politică și militară, cea de gylas/gyula sau este un nume propriu. Izvoarele consemnează și creștinarea acestuia, de care el, - spre deosebire de Bulcsu, care primise și titlul de patriciu -, nu s-a dezis ulterior. Locuire densă, continuitate de trei sau patru secole, mai multe cimitire și o biserică la mijlocul intervalului - să fie acestea suficiente dovezi că acolo funcționa un ducat/voievodat restrâns la perimetrul unor zone din actualul oraș Alba Iulia? Ștefan Pascu și, acum, Aurel Dragotă sunt optimiști și cred că da. Corelația realităților de pe teren cu informațiile din scrierile bizantine mai așteaptă însă, aș crede, și alte confirmări.