ISTORIA EVREILOR - Partea a opta.

 

ISTORIA EVREILOR - Partea a opta

20. Experimentele medicale naziste efectuate în lagărele de concentrare:

 Experimentele pot fi împărțite în mai multe categorii după motivul pentru care au fost efectuate. Unele au încercat să întărească ideea că rasa ariană este superioară tuturor celorlalte, altele au fost efectuate pentru a furniza informații armatei cu privire la rezistența corpului uman în diferite condiții, în timp ce unii prizonieiri au fost folosiți drept cobai pentru diverse medicamente și droguri. De asemenea, au existat și experimente medicale care nu au niciun fel de scop real, ci s-au născut doar din pura curiozitate bolnavă a celor care le-au efectuat și condus - găsirea unui leac împotriva homosexualității sau injectarea unor substanțe în ochii deținuților pentru a schimba culoarea irisului. Există o impresie greșită că toate aceste lucruri abominabile s-au petrecut doar în lagărul de la Auschwitz sub comanda doctorului Josef Mengele. Nimic mai fals! În toate lagărele s-au desfășurat diverse experimente pe deținuți. Aceștia nu își exprimau dorința de a participa voluntar la experimente, ci erau aleși pe diverse criterii și constrânși de către doctorii care conduceau aceste adevărate torturi. De asemenea, deținuții nu erau niciodată informați la ce experimente vor participa, iar rezultatele de cele mai multe ori constau în moartea, desfigurarea sau amputarea participanților. După război, crimele conduse de acești medici au fost judecate separat în cadrul procesului de la Nuremberg care a rămas în istorie drept Procesul Doctorilor. De reținut este faptul că doctoral Josef Mengele nu a ajuns niciodată în fața unui complet de judecată, el reușind să fugă la finele războiului în Argentina.

Experimentele pe gemeni: Preferatele lui Mengele, experimentele pe copiii gemeni au încercat să demonstreze asemănările și deosebirile între gemeni, dar și cum poate fi manipulat corpul uman dincolo de limitele sale normale. Între 1943 și 1944, „doctorul morții” a făcut aproximativ 1500 de experimente medicale pe gemeni; doar 200 dintre aceștia au supraviețuit. De departe cea mai abominabilă procedură pe care a testat-o a fost încercarea de a crea chirugical siamezi, care să împartă diverse organe sau chiar părți ale corpului.  

Transplantul de oase, mușchi sau nervi: Aceste experimente au avut loc cu precădere în lagărul de femei de la Ravensbrück. Între 1942 și 1943 s-au efectuat mai multe experimente aici, prelevându-se, de cele mai multe ori fără anestezie, bucăți de os, mușchi sau nervi de la deținute. Se încerca fie observarea regenerării diverselor țesuturi, fie transpantul de la o persoană la alta. Multe din persoanele pe care s-au efectuat experimentele au murit în chinuri groaznice din cauza infecțiilor sau au suferit amputări. Informațiile obținute din aceste experimente au fost folosite în medicina aplicată în armată pe front. Deși este inuman cum au fost obținute, o serie de rezultate au fost ulterior preluate și analizate și de Aliați.

Testarea efectelor hipotemiei - sau exprimentele înghețului: Tot pentru nevoile medicale militare, mai ales în condițiile grele de pe frontul de est, Luftwaffe a comandat  o serie de experimente pentru a testa capacitatea de rezistență a corpului uman la frig. Cei mai mulți dintre cobai au fost prizonieri ruși. Se considera că din punct de vedere genetic aceștia r fi mai rezistenți ca germanii, așa că au fost folosiți în repetate rânduri pentru aceste experimente. Au existat aproximativ 400 de astfel de experimente în care deținuții au îndurat frigul fie în apă, fie goi în viscol. Cam 300 de oameni au îndurat mai mult de o singură dată aceste experimente. Unii au fost condamnați de la început la moarte pentru că experimentul în sine consta în a descoperi temperatura exactă la care se produce decesul unui om în frig. De asemenea, se încercau diverse metode de resuscitare a celor care mureau de hipotermie. Unul dintre experimente chiar prevedea aruncarea muribunzilor în apă fierbinte. Principalele lagăre de concentrare unde s-au practicat aceste experimente au fost cele de la Dachau și Aushwitz. Cel care s-a ocupat de cercetări și a publicat și niște studii cu privire la aceste experimente morbid a fost doctoral SS Sigmund Rascher.

Testele de Malarie: Experimentele cu injectarea cu malarie a prizonierilor de Dachau au constat în primul rând în testarea diverselor medicamente pe care doctorii SS considerau că ar putea da rezultate. Aceste experimente au fost făcute pe 1000 de persoane și mai mult de jumătate dintre ei au murit.

Experimentele de imunizare: Mai multe lagăre de concentrare din Germania precum Sachsenhausen, Dachau, Natzweiler, Buchenwald și Neuengamme au fost gazdele sinistre ale unor experimente în cadrul cărora se testau diverse medicamente sau efectiv se analizau pacienții infectați cu diverse boli pentru a găsi diverse seruri și vaccinuri de imunizare împotriva unor boli precum:tubeculoza, malaria, febra tifoida, febra galbena, tifosul și infecțiile hepatice,

Experimentele cu Iperită (gaz muștar): Mai multe experimente cu acest produs au fost făcute de-a lungul războiului în lagărele de la Sachsenhausen și Natzweiler. Aici, în mod deliberat deținuții erau expuși la acest produs care provoacă arsuri puternice, și apoi se căutau tratamente pentru vindecarea acestora.

Experimente cu sulfamidă: În perioada anilor 1942-1943 la Ravensbrück s-a testat eficacitatea sulfamidei împotriva diverșilor streptococi și bacterii. Deținuților li se provocau leziuni care apoi erau infectate cu streptococi care declanșează cangrena și tetanosul. Infecția era agravată prin introducerea în rana a unei așchii de lemn sau sticlă șfefuită, simulând astfel condițiile unei răni pe câmpul de luptă. Apoi aici era pusă sulfamidă sau alte medicamente pentru a vedea eficacitatea lor.

Experimentele cu apă de mare: Deși părea inovensivă, apa de mare putea deveni o adevărată armă în mâinile torțonarilor de la Dachau. În 1944 aceștia au încercat să obțină diverse metode prin care să transforme apa de mare în apă potabilă. Totuși în primă instanță au fost selectați 90 de deținuți de etnie rromă care au fost lipsiți de mâncare și apă, dându-li-se doar apă de mare. Aceștia au suferit cumplit de deshidratare încât, povesteau martorii care i-au văzut, unii dintre ei lingeau pardoseala proaspat spălată. Cel care a condus aceste experimente a fost doctorul Hans Eppinger.

Eliminarea nodulilor limfatici la pancienții cu tuberculoză: În lagărul de la Neuengamme mai mulți copii au fost infectați cu tuberculoză deliberat. Apoi, pentru a testa corpul uman, li s-au scos chirurgical nodulii limfatici pentru a reduce capacitatea corpului de a produce celule albe. După experiment toți subiecții au fost executați.

Experimentele de sterilizare: În 1933, în Germania au fost aprobate o serie de legi cu privire la eugenie prin care se legaliza sterilizarea persoanelor cu dizabilități considerate ereditare: schizofrenie, alcoolism, nebunie, orbire, surzenie, muțenie, retardism, handicapuri fizice de orice fel. Până la începutul războiului doar vreo 300.000 de persoane fuseseră sterilizate. După 1941, în mai multe lagăre de concentrare dintre care se remarcă Auschwitz și Ravensbrück, doctorul Carl Clauberg a condus aceste exerimente în încercarea de a obține o metodă de sterilizare, pe cât se poate ieftină și care să implice foarte puțin efort, care să se poată aplica pe scară largă. S-au încercat iradiere cu raze X, diverse metode chirurgicale, dar și diverse medicamente sau substanțe. Mii de victime au fost sterilizate în timpul acestor experimente, însă în afara acestora a exista un program guvernamental prin care au fost sterilizați forțat aproximativ 400.000 de indivizi. În cadrul experimentelor li s-a administrat deținuților injecții intravenoase cu iod sau cu nitrat de argint, dar în locul reacțiilor așteptate aceștia au suferit de dureri abdominal severe, sângerări vaginale și chiar cancer cervical. Ulterior  „tratamentul” cu radiații a devenit principal metodă de sterilizare. O anumită cantitate de radiații distruge capacitatea corpului uman de a produce spermă sau ovule. Administrarea radiațiilor a fost făcută minițind prizonierii că trebuie să completeze un formular. În acest timp cât ei scriau li se aplica „tratamentul”. Până la stabilirea corectă a nivelului de radiații și a timpului la care trebuie expuși, alți deținuți cobai au suferit arsuri provocate de radiații.

Experimentele cu otravă: Aproximativ un an de zile, între 1943-1944, în lagărul de la Buchenwald s-au efectuat diverse experimente pe deținuți cu mai multe otrăvuri pentru a se vedea  cum reacționează corpul uman la aceste substanțe. Substanțele au fost puse în mâncarea deținuților. Unii au murit în chinuri groaznice, alții în schimb au fost omorâți de gardieni pentru a se putea face autopsie pe corpurile lor.

Experimente cu bombe incendiare: Tot la Buchenwald, în aceeași, perioadă s-au efectuat și teste pentru a vedea eficacitatea unor produse farmaceutice împotriva rănilor provocate de bombele incendiare - cele cu fosfor. Deținuții au fost expuși la fosforul din extras din aceste bombe și apoi s-a încercat diversele medicamente pentru tratarea arsurilor. Mulți în schimb au murit în chinuri groaznice și au suferit dureri inimaginabile.

Experimentele de rezistență la mare altitudine: La începutul anului 1942 o serie de deținuți de la Dachau au fost folosiți în experimentele lui Sigmund Rascher pentru a testa limitele corpului uman la altitudini înalte. Rezultatele ar fi trebuit să fie de folos armatei naziste și aviației, în cazul în care piloții ar fi trebuit să se catapulteze la înalțimi mari. El a creat o cameră cu presiune joasă, care simula condițiile unei altitudini de 20.000 de metri. Se zvonea că Rascher a efectuat disecții pe creierul victimelor care au supraviețuit experimentului inițial. Cert este că 80 de deținuți din cei 200 incluși în test au murit în timpul experimentelor, iar restul au fost executați.

 Mulți dintre doctorii care au condus experimentele medicale din aceste lagăre au fost condamnați la moarte la Nuremberg. Ulterior o parte din rezultatele obținute de nazisti prin aceste experimente au stat la baza unor tratamente a hipotermiei sau a diverselor gaze toxice asupra corpului uman. Totuși, există o dilemă care frământă lumea medicală: dacă se pot sau nu folosi rezultatele experimentelor medicale făcute de naziști?

21. „Îngerul morţii” de la Auschwitz:

 Josef Mengele, un medic din Günzburg, a devenit un ucigaş în masă al SS la Auschwitz. După război a fugit în America de Sud. Victimele sale rămase în viaţă suferă până în ziua de azi. „Nu-mi mai pot aduce aminte de chipul său, îmi amintesc numai de cizmele lui lustruite. Când îi auzeam paşii mă ascundeam sub prici, mă ghemuiam, închideam ochii. Mă gândeam că nu mă va găsi”, povesteşte Lidia Maksymowicz, o victimă a lui Josef Mengele. Ea a fost deportată la Auschwitz-Birkenau în decembrie 1943. Pe atunci avea doar trei ani. Membrii familiei sale au fost cu toţii aduşi din Belarus, din apropiere de Minsk, şi internaţi în lagărul de concentrare. Ea nu a uitat nici azi scenele petrecute la sosirea în lagăr. În toiul nopţii rampa de descărcare era luminată de reflectoare. Gardienii SS urlau, câinii de pază lătrau. Familiile au fost despărţite cu brutalitate. Şi Lidia a fost separată de mama ei şi dusă într-o baracă pentru copii. Era o construcţie de lemn cu rânduri lungi de priciuri. În loc de saltele era presărat fân. Pretutindeni mişunau paraziţi. Păturile ajunseseră ţepene de murdare ce erau. Copiii sufereau de foame şi de frig. Dar cel mai mult se temeau de vizitele doctorului Mengele.

„Îngerul morţii” este detaşat la Auschwitz: Josef Mengele a fost fiul cel mare al lui Karl şi al Walburgei, o familie de întreprinzători din sudul Germaniei. El a studiat medicină şi antropologie. După terminarea studiilor a făcut muncă de cercetare la Institutul pentru Biologie Ereditară şi Igiena Rasei de la Frankfurt. În vara anului 1940 Mengele s-a înrolat voluntar în Waffen-SS. Trei ani mai târziu, Sturmbannführer-ul în vârstă de 32 de ani este detaşat la Auschwitz. Medicul lagărului devenea foarte activ în timpul selecţiei care se desfăşura direct la rampa de descărcare a vagoanelor. Era în mod special interesat de copii, cu precădere de fraţii gemeni şi de liliputani. Mengele a verificat dacă se poate schimba culoarea ochilor prin injecţii cu coloranţi. A operat copii fără anestezie. A infectat fraţi gemeni cu viruşi de tuberculoză şi tifos exantematic. Mulţi copii au murit în urma acestor proceduri. Pe alţii i-a ucis intenţionat. Oamenii din lagăr îl numiseră „îngerul morţii”.

Lupta pentru supravieţuire: Micuţa Lidia nu s-a putut ascunde de Mengele. El a testat pe corpul ei tot felul de vaccinuri. După nenumărate injecţii ajunsese mai mult moartă decât vie. Când mama ei a reuşit să se strecoare în baraca în care zăcea, pentru a-i aduce ceva de mâncare, a găsit-o inconştientă, cu febră foarte mare. Zdenek Zofka scrie în cartea sa intitulată „Günzburg în perioada nazistă” că Mengele nu era nici sadic şi nici nazist fanatic. Istoricul presupune că era mai degrabă „un cinic fără margini”, ceea ce i-a permis să nu-şi mai perceapă victimele ca pe nişte oameni, ci să-i trateze „ca pe un material în esenţă deja mort”, ca pe nişte „porcuşori de Guineea”. 

Mengele dispare: În ianuarie 1945, cu puţin timp înainte să ajungă armata sovietică la Auschwitz, Mengele a fugit spre vest. A trăit în apropiere de Günzburg, luându-şi o identitate falsă. În 1949 a reuşit să fugă în America de Sud. Familia l-a ajutat cu bani pe criminalul nazist dat în urmărire internaţională. În 1979 Josef Mengele a murit înecat în Brazilia, după ce a suferit un atac cerebral în timp ce înota în mare. Moartea sa a fost ţinută secretă de familie ani în şir. Abia în 1985 adevărul a ieşit la lumină.

O familie influentă: Familia Mengele era una cu influenţă. Karl Mengele, tatăl lui Josef, a fost în perioada interbelică directorul fabricii „Mengele & Söhne”, care a produs cu mare succes utilaje agricole. În noiembrie 1932, Karl a pus halele fabricii la dispoziţie pentru un miting electoral al lui Adolf Hitler. În mai 1933, el a aderat la partidul lui Hitler, NSDAP. După cel de-al Doilea Război Mondial, afacerile sale au mers chiar şi mai bine. Karl Mengele a fost ales în Consiliul Local, ajungând viceprimar. În 1952 a devenit cetăţean de onoare al oraşului (sic!). Una din străzi îi poartă numele!! La moartea sa, conducerea fabricii a fost preluată de fiul său Alois, fratele mai mic al lui Josef. Astăzi fabrica este în faliment.

Bastion nazist sau loc de baştină întâmplător? O „umbră monstruoasă” planează deasupra denumirii acestui oraş, afirma Rudolf Köppler, fost primar al Günzburg-ului. De decenii orăşelul trăieşte în umbra „îngerului morţii”, care s-a născut acolo în 1911 şi a trăit tot acolo până la terminarea studiilor liceale. Cu 39 de ani în urmă Günzburg a ajuns pe prima pagină a jurnalelor. În februarie 1985 s-a organizat la memorialul Holocaustului Yad Vashem un „tribunal” simbolic împotriva lui Mengele. Supravieţuitori au povestit în faţa camerelor de filmat despre ororile comise de medicul lagărului. Ecoul a fost unul uriaş. Administraţia de la Washington a dispus reanalizarea cazului Mengele. Pe capul său a fost pusă o recompensă de aproape cinci milioane de dolari. Reporteri din întreaga lume au luat cu asalt oraşul Günzburg, supranumit „Mengele Town” de presa anglo-saxonă. Köppler a explicat că, totuşi, „Günzburg nu a fost un bastion nazist. Oraşul nu a fost mai rău sau mai bun decât alte oraşe germane. Mengele s-ar fi putut naşte oriunde”. El s-a pronunţat împotriva schimbării denumirii străzii Karl-Mengele. „Aceasta ar însemna prigonirea unei întregi familii din cauza vinei unui membru al ei, exact ca pe vremea naziştilor”, a argumentat fostul edil.

Cetăţeni comemorează victimele lui Mengele: Nu toţi localnicii sunt mulţumiţi de modul în care se elucidează trecutul la Günzburg. Unul din ei este profesorul de liceu Siegfried Steiger. Prin eforturile sale s-a ridicat un monument al victimelor închinat lui Janusz Korczak, un pedagog evreu polonez, ucis în 1942 în lagărul german de exterminare Treblinka. Impresionantul monument cu mai multe zeci de perechi de ochi - aluzie la experimentele lui Mengele - a fost proiectat de liceenii din Günzburg.

Lidia a supravieţuit: Lidia a asistat la sosirea armatei sovietice pe 27 ianuarie 1945. „După eliberare, în baraca de la Auschwitz se aflau 160 de copii cu vârste cuprinse între doi şi 16 ani. Eu am trăit cel mai mult la Auschwitz”, afirmă ea. Numai în lagărul Auschwitz-Birkenau au murit 200.000 de copii. După război Lidia a fost adoptată de o familie poloneză. Mama ei a fost considerată decedată multă vreme. Abia ani mai târziu mama şi fiica s-au regăsit. Dar teama de doctorul Mengele a rămas. Când vede copii jucându-se, Lidia îi avertizează: „Nu ţipaţi prea tare, că vin germanii”. După război, Lidia Maksymowicz a studiat chimia, s-a măritat şi a condus o firmă. Dar viaţa ei de familie a avut de suferit de pe urma timpului petrecut în lagăr. „Nu am fost în stare să iubesc onest, cu adevărat. Nu am putut nici măcar să-mi iubesc copilul aşa cum ar trebui să iubească cu adevărat o mamă”, a povestit cu regret femeia în vârstă de 85 de ani.

Cei şapte pitici din Maramureş: Mengele s-a interesat şi de pitici, odată cu sosirea familiei Ovitz, o familie de artişti evrei din România. Erau în număr de zece, dintre care şapte erau scunzi. Îi numea adesea „familia mea de pitici”. Pentru el, aceştia reprezentau o ilustrare perfectă a anormalului. Ei au supravieţuit în lagărul de concentrare de la Auschwitz. A fost cea mai mare familie de pitici din lume, 12 persoane, de la un copil de 15 luni, la o femeie de 58 de ani. Familia Ovitz provenea din judeţul Maramureş, din satul Rozavlea, aflat în apropierea graniţei cu Ucraina. Primul membru pitic a fost Samson Eizik Ovitz, care era artist itinerant. El a avut zece copii, din două căsnicii. Şapte dintre copii erau pitici. Piticii au fondat ansamblul Liliput şi au cântat folosind instrumente foarte mici. Au efectuat turnee, la început în România, Ungaria şi Cehoslovacia, apoi au ajuns să facă spectacole în toată Europa, în anii 1930-1940. Membrii formaţiei au cântat în limbile idiş, maghiară, română, rusă şi germană. La 12 mai 1944, toţi cei 12 membri ai familiei au fost deportaţi la Auschwitz. Odată ajunşi în tabără, piticii Ovitz au atras atenţia medicului Josef Mengele care i-a folosit pentru propriile experimente pe ereditate. „Îngerul morţii” i-a separat pe cei din familia Ovitz de ceilalţi deţinuţi, ei făcând parte din „colecţia” pentru experimente.

10 lucruri de ştiut despre cel supranumit  „îngerul morţii”:

1. Josef Mengele s-a născut la 16 martie 1911, în oraşelul Gunzbourg, într-o familie înstărită de industriaşi catolici, tatăl având o fabrica de construcţie de maşini agricole. Parinţii săi, Walburga si Karl, au mai avut doi copii, pe Karl si Alois.

2. În anul 1939 s-a căsătorit cu Irene Schoen, cu care a avut un fiu, Rolf. Activitatea sa se va desfăşura, începând din 1940, în cadrul Institutului Eredităţii Biologice şi Purităţii Rasiale. Tot în acel an a fost acceptat în Waffen SS, ajungând căpitan.

3. În 1943 a fost trimis în complexul de lagăre de concentrare nazist din Auschwitz, Silezia, pentru a înlocui un medic care era bolnav. La 24 Mai 1943 a devenit medic militar al aşa-zisului „lagăr al ţiganilor” din centrul concentraţionar Auschwitz-Birkenau. În august 1944 acest lagăr a fost închis şi toţi prizonierii gazaţi. Mengele a devenit apoi ofiţerul-şef al medicilor de la Birkenau, însă nu şi la Auschwitz, unde şef era Eduard Wirths.

4. Mengele şi-a primit reputaţia de „înger al morţii” ca urmare a celor 21 de luni petrecute la Auschwitz, în cursul cărora a desfăşurat o activitate ce nu avea nimic în comun cu munca unui medic obişnuit. Scopul principal al lagărului era exterminarea deţinuţilor. Mengele făcea frecvent parte din echipa de medici care făcea „selecţia”, adică hotăra la sosirea prizonierilor în lagăr cine să fie reţinut pentru muncă şi cine să fie trimis direct în camerele de gazare.

5. La Auschwitz, Mengele a profitat de ocazia de a-şi continua studiile asupra eredităţii, folosind deţinuţii drept cobai. Era interesat îndeosebi de gemeni. Începând cu anul 1943, gemenii erau selectaţi şi puşi în barăci speciale.

6. Printre experimentele lui Mengelese numărau injectarea unor substanţe chimice direct în ochii copiilor în încercarea de a le schimba culoarea, diverse amputări de membre şi alte operaţii brutale şi cel puţin o tentativă de a transforma o pereche de gemeni în „siamezi” prin sutura venelor lor. Un alt experiment monstruos a fost introducerea deţinuţilor în cazane cu apă fierbinte pentru a vedea până la ce temperatură rezistă omul înainte să moară.

7. Mengele s-a interesat şi de pitici, odată cu sosirea familiei Ovitz, o familie de artişti de circ români. Erau în număr de 10, dintre care 7 erau scunzi. Îi numea adesea „familia mea de pitici”. Pentru el, aceştia reprezentau o ilustrare perfectă a anormalului.

8. Dupa capitularea Germaniei s-a stabilit pentru o perioada la Viena, iar în vara anului 1949, cu paşaport, emis de Crucea Roşie Elveţiana, pleacă în Argentina, la Buenos Aires, unde va deschide un cabinet pe Calea Virey Ortiz 970, sub numele de Fritz Fisher.

9. În 1959 a zburat la Altos, Paraguay, deoarece adresa i-a fost descoperită de vânătorii de nazişti, s-a mutat la Embu, un oraş mic în apropiere de Sao Paulo, Brazilia.

10. Mengele a murit în 1979, după ce a suferit un atac cerebral, în timp ce înota. Treisprezece ani mai târziu, identitatea sa a fost confirmată de teste ADN. În jurnalele sale, acesta susţinea că dacă omenirea nu va adopta programe de purificare a rasei, precum cele pe care le experimenta el la Auschwitz, rasa umană va fi blestemată, „chiar şi fără război”.

22. „Drepţi între popoare”:

 Termenul de „Drept între popoare”, din ebraică „Chasidei Umot HaOlam”, a fost preluat din tradiţia iudaică - din literatura înţelepţilor. „Drept între popoare”, este un titlu acordat în viaţă sau post mortem, de statul israelian prin intermediul Institutului Yad Vashem, pe baza unei legi speciale, eroilor non-evrei care, în vremea Holocaustului, - în condiţii vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima şi oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naţionalism şi răsplătite cu medalii şi onoruri -, şi-au riscat viaţa, familia şi averea pentru a-şi păstra omenia şi iubirea aproapelui, ajutându-i şi salvându-i pe evreii prigoniţi. Propunerile pentru acordarea acestui omagiu sunt primite din toată lumea şi analizate de o comisie condusă de un judecător de la „Înaltul Tribunal de Dreptate”. Cei recunoscuţi ca „Drepţi între popoare”, primesc - în afară de titlu - o diplomă şi o medalie pe care este încrustat numele laureatului, care se mai înscrie şi pe „Zidul de onoare” din „Grădina Drepţilor între popoare”, lângă muzeul Institutului Yad Vashem din Ierusalim. Acest titlu conferă cetăţenia de onoare a Statului Israel (inclusiv cazare, pensie, reduceri de taxe - la primărie, la serviciile medicale, etc., pentru cei care vin să locuiască în Israel). Însemnele distincţiei sunt conferite laureatului sau urmaşilor săi, la Ierusalim, sau la Ambasada Israelului din statul respectiv, într-un cadru festiv, în prezenţa onor reprezentanţi oficiali. În momentul actual, din întreaga lume s-au ales cu acest măreţ titlu, 26 120 de persoane, 6620 dintre ei fiind de etnie poloneză, ceea ce constituie aproximativ 26% dintre toate persoanele premiate. Al Doilea Război Mondial a dus la exterminarea aproximativ 6 milioane de evrei, majoritatea din Europa, ca parte din „soluţia finală a problemei evreieşti”, programul de exterminare a evreilor, plănuit şi executat de regimul naţional-socialist din Germania, condus de Adolf Hitler. Aproape 3,5 milioane dintre ei, erau evrei din Polonia, supraveţuind doar câteva zeci de mii, fiind ascunși de polonezi, care riscau astfel pedeapsa cu moartea. Mai multe mii de polonezi și-au dat viața încercând să salveze concetățeni evrei. Persecuțiile asupra populației evreiești au început imediat după ce armatele germane au trecut granița poloneză. La început au fost umiliți, apoi bătuți, iar ulterior li s-a confiscat avutul. Au fost obligați să poarte la vedere Steaua lui David. Le-au fost luate proprietățile, li s-a limitat libertatea de mișcare și au fost obligați la muncă silnică, toate acestea facilitând, în final, exterminarea lor. În teritoriile ocupate de Germania în vestul Europei, ajutorul dat evreilor se pedepsea cu confiscarea averii, arestarea sau, în cel mai rău caz, cu deportarea într-un lagăr de concentrare. În Polonia ocupată, precum și în zonele ulterior înglobate de nemți din Uniunea Sovietică, situația era diametral opusă. Pentru ajutorarea evreilor, pedeapsa era moartea, și nu numai a celui „vinovat”, ci și a întregii familii a acestuia, și adesea, chiar și a vecinilor. La 15 octombrie 1941, guvernatorul general, Hans Frank, a emis un ordin care prevedea următoarele: „Evreii care părăsesc fără autorizație ghetoul (Varșoviei - n.n. B.M.) vor fi pedepsiți cu moartea. Aceeași pedeapsă se aplică persoanelor care ascund evrei. Complicii sau cei care le oferă orice fel de ajutor sunt supuși aceleiași pedepse, considerându-se că au acționat în vederea comiterii acestei infracțiuni”. Dispoziția era menită, pe de o parte, să-i descurajeze pe evreii care vroiau să scape din ghetou, iar pe de altă parte, să-i sperie pe polonezii care vroiau să-i adăpostească. Era considerat ajutor nu numai ascunderea evreilor, ci și simple gesturi umanitare: transportarea lor sau a face ceva pentru ei, oferirea unui pahar cu apă sau sau a unei bucăți de pâine. Mai mult, cu pedeapsa cu moartea erau amenințați, de asemenea, toți aceia - inclusiv familiile lor - care știau despre evrei care se ascundeau în afara ghetourilor sau despre polonezi care-i ajutau pe aceștia și nu le raportaseră autorităților germane. Informatorii primeau, pentru serviciile lor, mici sume de bani sau o parte din averea celor care ascundeau evrei. Chiar și în aceste condiţii, din cele 3,5 milioane de evrei care trăiau în Polonia ocupată, s-a reușit, salvarea a 40.000 până la 120.000 de evrei. Dintre aceștia, 1/5 au supraviețuit lagărelor de concentrare sau de muncă forțată, iar aproximativ 15%, datorită mișcării de rezistență. Restul, adică 65%, își datorează viața polonezilor. Simbolul jertfei pentru salvarea evreilor este reprezentat de familia Ulma, care locuia în sudul Poloniei, la Markowa, un sat nu departe de Łańcut. Cu toate că erau săraci și aveau 6 copii, au luat sub acoperișul lor 8 evrei: 5 bărbați din familia Szall, tatăl și cei 4 fii, și trei femei. Aceștia îl ajutau mai ales pe Józef Ulma să tăbăcească piei de animale, pe care acesta le vindea, întreținându-și astfel numeroasa familie. La 24 martie 1944, casa familiei Ulma - foarte probabil în urma unui denunț - a fost înconjurată de nemți. Întreaga familie Ulma și cei 8 evrei au fost împușcați pe loc. În 1995, Institutul Yad Vashem le-a acordat post-mortem Wiktoriei și lui Józef Ulma medalia „Drept între Popoare”. Merite deosebite în salvarea evreilor are şi Biserica Romano-Catolică, care eliberând certificate de botez false și ascunzând copiii evrei în mănăstiri și orfelinate conduse de maici, a permis supraviețuirea a mii de evrei minori. Conform rezultatelor cercetărilor istoricilor, maicile poloneze au salvat cel puțin 1200 de copii evrei.

„Cine salvează o viaţă, salvează o Lumea întreagă” (Mishnah, Sanhedrin).

România: La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, după crearea Statului Israel, Knesset-ul (Parlamentul israelian) a votat Legea „Yad Vashem” pentru cinstirea  celor care  au salvat evrei de la moarte ori deportare (și moarte) nefiind de etnie evrei, în anii Holocaustului, numindu-i, după  tradiția iudaică, cu titlul de „Drepți ai Popoarelor”  sau „Drepți între Popoare”. Pe baza acestei legi a fost înfiinţat Institutul de stat „Yad  Vashem” de la Ierusalim pentru studierea victimelor Holocaustului. Fondat în 1953, Institutului „Yad Vashem”, în traducere literară „braţul numelui” adică „memoria”, i-a fost încredinţată sarcina de a comemora cele şase milioane de evrei ucişi de către nazişti şi colaboratorii lor. Astăzi, Yad Vashem reprezintă cea mai importantă sursă de informaţii referitoare la Holocaust, ocupă un loc central în cercetarea academică şi este forţa conducătoare în domeniul educaţiei pe această temă atât în Israel cât şi în lume. În cadrul Centrului Naţional pentru Comemorarea Holocaustului „Yad Vashem”, funcţionează Şcoala Internaţională pentru Studierea Holocaustului, înfiinţată în anul 1993. Aceasta organizează programe educaţionale şi produce materiale pedagogice adresate unor diferite segmente de populaţie şi organizaţii educaţionale din Israel şi din străinătate. Peste o sută de membrii ai şcolii lucrează an de an laolaltă cu mii de profesori, studenţi, soldaţi şi elevi pentru a stimula educaţia despre Holocaust şi amintirea acestuia. Educaţia despre Holocaust, aşa cum este ea definită şi elaborată de către Şcoală, presupune mai multe discipline, aspecte şi direcţii, concentrându-se asupra modului în care oamenii au trăit înainte, în timpul şi ulterior Holocaustului. În 2005 Şcoala Internaţională pentru Studiul Holocaustului a inaugurat un proiect comprehensiv dedicat promovării studiului Holocaustului în Europa, iar România este una dintre ţările partenere la acest efort. O selecţie de materiale în limba română referitoare la problematica Holocaustului au fost deja publicate sub egida „Yad Vashem”. Prin intermediul acestui institut, Statul Israel a început să acorde Titlu „Drept între popoare” (în ebraică חסיד אומות העולם  - Hasid Umot Haolam - n.n.), în viață sau post mortem, pentru perpetuarea memoriei martirilor și eroilor din perioada Holocaustului. Începând din anii 1950 au început să sosească în Israel mărturii despre aceşti salvatori, până în prezent numărul acestora depăşind 26.000 din intreaga lume. Între aceste mărturii, 63 sunt din România. „Desigur, sunt puţine, - mărturiseşte într-un interviu Itzhak Artzi, preşedintele Comisiei pentru acordarea titlului de Hasid Umot Haolam, regiunea Tel Aviv, neevreilor care au salvat evrei în timpul Holocaustului - dar fiecare om care, în condiţiile de atunci, riscându-şi viaţa, a salvat viaţa unui evreu este, din punctul nostru de vedere, un erou şi trebuie onorat de poporul evreu. La niciun alt popor nu există un asemenea titlu. Există şi eroi evrei care şi-au riscat vieţile şi au salvat pe fraţii lor, dar ei nu pot primi această distincţie, pentru că titlul onorific „Drept între Popoare” se acordă numai neevreilor. De aceea, el are o asemenea greutate.” În urmă cu mai mulți ani la Editura Hasefer a apărut volumul intitulat „Demnitate în vremuri de restrişte”, alcătuit de un colectiv de specialiști de la Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, sub coordonarea prof. dr. Liviu Rotman, directorul  Centrului (în colectiv, în ordinea alfabetică - Adina Babeș, Lya Benjamin, Anca Ciuciu, Dumitru Hîncu, Hary Kuller, Marius Popescu, Gabriela Vasiliu). În carte au fost prezentaţi acei români care, în timpul Holocaustului, au salvat sau i-au ajutat pe evreii deportaţi în Transnistria, la Auschwitz, pe cei prigoniţi în timpul pogromurilor, care au întins o mână de ajutor pentru cei din Transilvania de nord ocupată de Ungaria, ameninţaţi cu deportarea, să treacă ilegal graniţa cu România, i-au ascuns, le-au dus alimente în lagăre. Unii au plătit cu viaţa aceste fapte de omenie. Şaizeci şi trei dintre aceştia au fost mai târziu distinşti de către institutul Yad Vashem din Ierusalim cu Titlul de „Drepţi între popoare”. Procedeul este unul dificil, Yad Vashem cerând documente, mărturii, opinii, iar odată cu trecerea anilor, atât cei salvaţi cât şi salvatorii sau martorii dispar. Există însă în România o situaţie mult mai dificilă decât în alte ţări în care au fost acordate aceste titluri, iar Itzhak Artzi precizează în interviul acordat revistei „Bună dimineaţa Israel”, că, „există aceste câteva zeci de cazuri de români care şi-au riscat viaţa ca să salveze evrei, unii istorici vor spune că iată, am salvat evrei, e o dovadă că suntem un popor de omenie, un popor bland … e o dovadă că nu a existat Holocaust.  Eu spun în mod cât se poate de clar: Au fost oameni de omenie, toată cinstea şi consideraţia pentru ei! Dar niciun fel de iertare şi niciun fel de conciliere cu cei care au fost criminali, pentru că ceea ce a făcut un om în mod pozitiv nu justifică crima niciunui fel de criminal. Nu ne ocupăm acum de filozofia popoarelor. În fiecare popor sunt oameni buni şi sunt oameni răi, din păcate numărul acelora care au făcut acţiuni de bunătate e mic iar numărul celor ce au fost criminali şi ne-au omorât e mare. O carte despre Drepţii între Popoare nu trebuie să devină un document care anulează sau uşurează răspunderea istorică pentru Holocaust.” Acelaşi preşedintele al Comisiei pentru acordarea titlului de Hasid Umot Haolam, regiunea Tel Aviv, consideră că „răspunderea istorică înseamnă că o ţară în numele căreia s-au făcut crime şi în care doar foarte puţini s-au ridicat contra acestor crime - dimpotrivă, foarte mulţi au colaborat în diverse domenii - nu se poate apăra pentru că a avut un număr de oameni buni care sunt Drepţi între Popoare. Celor Drepţi între Popoare li se cuvine toată onoarea dar acei  care au fost criminali trebuie să se spună despre ei adevărul … Acest lucru nu poate să fie un element pentru negarea Holocaustului. În România de astăzi, din nefericire, atmosfera care prevalează este atmosfera de negare a Holocaustului.” În România, din cauza restricțiilor impuse de regimul politic de după război, numărul celor care au putut să beneficieze de onoarea de a fi numiți „Drepți ai Popoarelor” a fost și este încă destul de mic, aproape 70 (în unele cazuri soț, soție, fii, frați), la care  se adaugă basarabeni în număr de 37, adică, în total   peste o sută, ultima fiind  Magdalena Stroe. Pe lângă acești oameni titularizați ca atare, despre care vom vorbii în cele ce urmează, au mai fost mii și mii de oameni, militari, țărani, funcționari, muncitori, înalți demnitari, români, maghiari, germani care și-au riscat libertatea și viața pentru a-și împlini menirea pe care orice morală ne-o atribuie. În Argumentul lucrării „Demnitate în vremuri de restrişte”, scris de dr. Liviu Rotman, sunt pomenite nu numai actele de bravură ale acelor Hassidei Umot Haolam (din ebraică, Drepți între Popoare - n.n.), dar și gesturi aparent banale, care au dovedit că există omenie în oricare vremuri, cât de rele, ca de exemplu, permisiunea dată de profesorul universitar Victor Papacostea pentru ca studentul Lazăr Rosenbaum să poată audia cursurile, deși era exclus din Universitate pe baza înjositoarelor legi rasiale. Era în anii 1942-1943, când  nu se știa exact cum se va termina războiul. Mai erau și politicienii de frunte, precum Iuliu Maniu, dr. N. Lupu care prevedeau o întorsătură  cu totul defavorabilă pentru România, iar tratamentul la care erau supuși evreii nu puteau să ajute, ci dimpotrivă  scădeau șansa unor tratative care deja se inițiau, cu Aliații. De altfel, Iuliu Maniu a protestat, este adevărat, destul de puțin convingător, împotriva deportării evreilor în Transnistria, ca și împotriva continuării războiului pe teritoriul Ucrainei. Gala Galaction, numit după mulți ani, „un sionist creștin”, și-a exprimat compasiunea, dar mult nu putea să facă.  Astfel de exemple oferă şi lucrarea „Aspecte ale vieţii cotidiene din Gorj în mărturii ale vremii (1938-1937)”, în care sunt relatate situaţiile a doi evrei, Stănculescu Aurel şi Bercovici Iulian. În timp ce în alte judeţe ale ţării evreii erau deportaţi, în Gorj prin grija prefectului Th. Graur, „evreul Stănculescu Aurel, bacalaureat în vârstă de 29 de ani, cu domiciului în Târgu-Jiu” va servi ca dactilograf la Prefectura judeţului, începând cu data de 3 martie 1943, în timp ce Bercovici Iulian, medic evreu, primea din partea aceluiaşi prefect o recomandare către ministerul Afacerilor Interne în care se arată că „şi-a făcut în mod conştiincios datoria de medic”. O perioadă istorică, în general, dar mai în special una de mare complexitate, cum este aceea a Holocaustului, trebuie cunoscută sub toate aspectele sale, unele contradictorii, dar urmărind în permanenţă legătura şi proporţia diverselor planuri. Refuzul foarte îndelungat de a recunoaşte realitatea Holocaustului în România, inclusiv lipsa de acces la fondurile arhivistice relevante, constituie şi principala cauză în aflarea mai multor Drepţi între Popoare din România. Prin acordarea acestui titlu şi unor cetăţeni români care au mers împotriva curentului şi au refuzat să abdice de la principiile de bază ale umanismului, este o dovadă elocventă că omenia acestor „oameni drepţi” care, pentru mâna intinsă unor oameni în suferinţă, şi-au periclitat viaţa, cariera, liniştea căminului, se poate menţine şi în situaţii limită. Este memoria celor puţini la număr dar care care au trecut testul acestei situaţii, care s-a numit Holocaust. „Aceşti oameni, - arată dr. Liviu Rotman în lucrarea „Demnitate în vremuri de restrişte” - prin împotrivirea lor au format o anume societate civilă, care s-a opus totalitarismului şi au lăsat o poartă deschisă speranţei. ” Pentru România, unde au trăit înaintea celui de-al doilea război mondial aproximativ 800.000 de evrei, numărul „drepţilor” nu este prea mare. Dar chiar şi aşa, actele lor, şi nu exagerăm dacă spunem de eroism, sunt puţin cunoscute. Unii dintre ei şi-au pierdut viaţa, alţii poziţia socială, ca Traian Popovici, primarul din Cernăuţi (care a salvat de la deportate, chiar dacă numai pentru un an, aproximativ 20.000 de evrei), alţii au fost arestaţi, anchetaţi şi chiar condamnaţi. Unii dintre ei au salvat vieţi omeneşti, alţii s-au dovedit sensibili la suferinţa evreiască şi şi-au exprimat compasiunea, criticând făţiş sau în cercuri restrânse atrocităţile. Toate aceste atitudini au fost importante. Sunt însă şi mulţi români care nu au primit înalta recunoaştere de „Drept între popoare”, din mai multe motive: fie că nu a existat o documentaţie suficientă, fie alţii sunt în curs de atestare de comisiile de specialitate de la Yad Vashem, fie nu au corespuns standardelor Yad Vashem-ului. Credem însă că scoaterea lor din anonimat şi sublinierea faptelor lor este importantă pentru cunoaşterea unei anumite stări de spirit ce se opunea măsurilor barbare ale dictaturii fasciste şi implicit cunoaşterii mai exacte a unei epoci atât de complicate. În prezent, deşi oficial România şi-a asumat răspunderea pentru cele petrecute cu evreii în timpul celui de-al doilea război mondial, că oficialităţile participă la comemorarea Holocaustului, iar în Parlament, datorită eforturilor deputatului minorităţii evreieşti, dr. Aurel Vainer, se organizează de câţiva ani sesiuni speciale, realitatea tragediei evreilor nu a pătruns în conştiinţa societăţii, existând şi astăzi părerea răspândită că românii au fost întotdeauna buni cu evreii. Jurnalista Eva Galambos, în articolul intitulat „Românii şi drepţii între popoare din România”, afirmă însă că „în discursuri aniversare, mese rotunde, simpozioane legate de Holocaustul din România, se menţionează de fiecare dată atitudinea unor cetăţeni români care au încercat să-i ajute pe evrei. Autoarea articolului continuă în aceeaşi notă precizând că „dacă întrebi un tânăr pe stradă despre aceste evenimente, cu mici excepţii, se uită la tine miraţi, nu ştiu nici despre Holocaust sau dacă au auzit, nu cred că în România s-a întâmplat aşa ceva, cu atât mai puţin ştiu despre drepţii între popoare.” Iată de ce credem că este imperios necesară cercetarea cu responsabilitate a acestei teme. Nu trebuie uitată nicio clipă realitatea istorică relevată de documentele vremii, că faptele de omenie s-au petrecut pe fundalul barbariei, a torturii, înfometării şi exteminării. Nume precum Traian Popovici, despre care am relatat, Viorica Agarici, preşedintă a Crucii Roşii Româneşti în oraşul Roman, cea care a ajutat supravieţuitori evrei din trenul morţii după pogromul de la Iaşi, Anghel T. Anuţoiu, secretarul şi reprezentantul Asociaţiei Veteranilor de Război Marele „Voievod Mihai” între 1938 şi 1944, care a avertizat pe evreii din comunităţile din Bacău, Braşov, Odobeşti, Piatra-Neamţ şi Buzău că urmau să fie arestaţi, aşa încât au putut fugi la timp, şi i-a ajutat să găsească adăpost, Gheorghe Cojoc, inginer forestier din vecinătatea oraşului Târgu-Neamţ, care în iulie 1942, a aranjat cu autorităţile din oraş ca 50 de evrei să muncească în pădurile din jurul Târgu-Neamţului, pentru a nu fi deportaţi, Florian Manoliu, diplomat român în Elveţia, care a fost implicat în salvarea unor evrei maghiari în 1944, Sabin Motora, ofiţer de carieră în jandarmeria română, comandant al lagărelor Grosulovo şi Vapniarka, care a luat măsuri de evacuare a prizonierilor din Vapniarka la Grosulovo, mai aproape de graniţa română, contrar ordinului primit, de a-i transfera spre est, pentru a fi predaţi germanilor, sau Raoul Şorban, cel care în mai 1944, l-a ajutat pe Rabinul Carmilly-Weinberger al comunităţii evreieşti neologe din Cluj-Napoca să părăsească oraşul pentru a nu fi deportat, sunt doar câteva dintre numele românilor care de-a lungul timpului au primit Titlul „Hasid Umot HaOlam”.