ISTORIA EVREILOR - Partea a șaptea.

 

ISTORIA EVREILOR - Partea a șaptea

19. ASPECTE ALE HOLOCAUSTULUI:

 1.Considerații:

 S-a afirmat în mod corect că a studia istoria evreilor înseamnă a înțelege istoria umanității. Este drept, de asemenea, că această istorie poate fi analizată din multiple puncte de vedere, care nici nu ar trebui să se excludă: istoria politică, privilegiată mult timp de istorici, evoluția economică a cărei dinamică rezida în lupta de clasă potrivit lui Karl Marx, istoria socială, mai dificil de articulat și așa mai departe. În orice caz, se poate lesne constata că antisemitismul a fost consubstanțial timpului istoric în durata sa lungă, fie acesta circumscris lumilor creștină și islamică, acolo unde și-a atins apogeul. Unicitatea evreiască, tradusă în multiple forme, a atras întotdeauna ostilitate, rareori latentă, deseori potențată de contextul unei epoci sau altele. Acuzați de deicid, suspectați de practici imorale și periculoase, detestați pentru spiritul întreprinzător și capacitatea intelectuală, evreii au fost plasați în mod fatal în rolul nefast al alterității, indiferent de resort. Sau, așa cum observa medicul rus Leon Pinsker, „Evreul este considerat de cei vii drept un decedat, de către autohtoni un străin, de către indigenii sedentari un vagabond, de către cei înstăriți un cerșetor, de către săraci un milionar exploatator, de către patrioți un apatrid, iar de toate clasele ca un concurent pe care îl detestă”. Într-adevăr, pornind de la primii discipoli ai lui Iisus, trecând prin legislația bizantină emisă în timpul împăratului Iustinian, ajungând la prima cruciadă, altfel pretins însuflețită de scopuri nobile și creștine sau la ghetoul specific lumii medievale sau, în fine la pogromurile specifice modernității, istoria evreilor ni se dezvăluie ca un șir perpetuu de îngrădiri, suferințe și atrocități, reflecție a dezumanizării, la fel, recurentă, de-a lungul timpului. Chiar și în aceste condiții, Holocaustul reprezintă un fenomen fără precedent în istorie, al cărui caracter abject aproape că nu poate fi exprimat și cu atât mai puțin înțeles de o minte capabilă de rațiune. Într-un moment când știința și tehnica ajunseseră la apogeu, omenirea a demonstrat că nu există limite de jos, transformând secolul XX într-un șir de distrugeri ce au dus-o la un pas de colaps: cele două războaie mondiale, instaurarea regimurilor totalitare, fasciste sau comuniste, războaie civile extrem de dure, masacre pe scară largă precum genocidul armenilor și multe altele au dus la paroxism latura negativă a speciei noastre și au obliterat capacitatea sa de evoluție. Din acest punct de vedere, Germania apare drept întruchiparea unui paradox ulterior. Germania civilizată, Germania cultivată, Germania filozofilor, scriitorilor și oamenilor de știință, Germania tolerantă, a devenit în urma primului război mondial, a cărui culpă a preluat-o, un stat revanșard, retrograd și totalitar care a declanșat cel mai cumplit conflict din istora umanității și în cadrul căreia a pus la capăt disoluția comunității evreiești din Europa, fenomen parcă greu de descifrat în întregime pentru perioada de timp consecutivă celui de-al doilea război mondial. La fel, abordarea istorică asupra Holocaustului a fost grevată de numeroase controverse și sensibilități, cu precădere în spațiul german. De-abia în anul 1985, Martin Broszat, prin intermediul unui influent eseu, va aborda problema „istoricizării” celui de-al Treilea Reich și, în consecință, a acțiunilor sale. Cu alte cuvinte, istoricul german pleda pentru tratarea nazismului ca pe un fenomen istoric menit a fi integrat istoriei  generale și nu drept o nefericită excepție: „Normalizarea conștiinței noastre istorice și comunicarea identității naționale prin intermediul istoriei nu se pot realiza evitând epoca nazistă prin excludere. Cu toate acestea, după părerea mea, cu cât distanța istorică se mărește, cu atât trebuie să ne dăm mai repede seama că, într-un fel, epoca lui Hitler este scoasă din istorie și din gândirea istorică atunci când este abordată numai dintr-o perspectivă politico-morală și nu cu aceeași metodă istorică aplicată diferențiat, ca alte epoci istorice, când este tratată cu mai puțin discernământ și cu un limbaj mai rudimentar, mai general sau când, din motive didactice bine intenționate, îi rezervăm un fel de tratament metodologic special”. Or, această abordare a primit numeroase critici legitime, care, deși îi recunosc valabilitatea parțială, insistă asupra unicității regimului nazist și a acțiunilor sale criminale. Mai mult, distanța, însoțită sau nu de răceala specifică istoricului de profesie, nu riscă relativizarea atrocităților naziste, la fel cum o face compararea sa cu regimurile comuniste? În plus, obiectivitatea scrierii istorice, fără a fi alterată, în mod ideal, nu poate oculta dimensiunea morală a tragediei la care au fost supuși evreii. Un aparat metodologic propriu devine în acest context necesar, deși nu trebuie să excludă în mod fundamental istoricizarea. O altă discuție amplă în spațiul istoriografic european s-a dus în jurul caracterului celui de-al Treilea Reich, dispută în cadrul căreia s-au distins două orientări importante: „intenționalismul” și „structuralismul” sau „funcționalismul”, urmată, atunci când, în sfârșit, atenția s-a concentrat asupra soluției finale, de celebra „dispută a istoricilor”, izbucnită în 1986. În esență, interpretările oscilau în jurul conceptului de putere al regimului nazist: era aceasta concentrată la vârf, respectiv reprezentată de Hitler, ale cărui directive și intenții trebuiau îndeplinite orbește, în orice condiții? Sau, dimpotrivă, Al Treilea Reich era articulat pe un sistem de putere difuz, birocratic, așadar fragmentat și posibil haotic, Holocaustul devenind o acumulare a inițiativelor locale, grevate de perspectiva dură a Războiului din Est? Dezbaterea a avut cel puțin meritul de a trasa câteva linii directoare, în siajul cărora vor apărea numeroase lucrări valoroase, care au lansat ipoteze fecunde și care au beneficiat, lucru deloc neglijabil, de un context mult mai favorabil cercetării acestor fenomene. Așa cum se poate observa din cele expuse până acum, Holocaustul a început să reprezinte la un moment dat, destul de târziu, trebuie remarcat, un subiect fundamental de cercetare asupra căruia s-au aplecat cu competență și luciditate istoricii occidentali și evrei deopotrivă, în pofida faptului că, din nefericire, nu a lipsit niciodată contestarea, exprimată sub forma minimalizării sau chiar a negării. Tocmai din acest motiv, se poate remarca strania defazare a spațiului istoriografic din țara noastră în raport cu însemnătatea și dimensiunile soluției finale plănuită și executată cu metode înspăimântătoare de regimul nazist. Este drept, de altfel, că puțini istorici români au avut capacitatea, de-a lungul timpului, să abordeze într-o manieră riguroasă teme majore ale istoriei universale, indiferent de natura lor, cantonându-se în trecutul nostru istoric, de cele mai multe ori într-o manieră nefericită, aspect normal însă până la un punct. Complexele provinciale ale culturii române se răsfrâng fără îndoială și asupra istoriografiei noastre. Mai mult, cu câteva excepții asupra cărora vom reveni, nu puțini istorici români și nu numai au avut tendința de a merge în răspărul adevărului istoric, a obiectivității sau a lucidității normative, încercând să trivializeze subiectul Holocaustului, în special implicarea funestă a României în acest aspect al celui de-al doilea război mondial. În timpul regimului comunist, așa cum se știe, antisemitismul românesc sau participarea României la Holocaust erau subiecte tabu, fără nicio șansă de a fi abordate, fie și într-o manieră marginală. Este probabil una dintre cauze pentru care istoricii noștri au continuat să rămână tributari unei viziuni înguste, imuni la orice tentativă de restabilire a dimensiunii reale, întreprinsă aproape în permanență doar de istorici străini. În schimb, de la nume importante precum Ioan Scurtu sau Ion Coja până la obscurul botoșănean Gică Manole, deseori sub auspiciile Academiei Române, a fost practicat un negaționism radical sau unul deflectiv, în cadrul cărora nu a lipsit valorizarea mareșalului Antonescu, prezentat drept un autentic patriot român și protector al evreimii din țara noastră. Probabil, cel mai bine a rezumat această atitudine istoricul Vladimir Iliescu, aplaudat la scenă deschisă de academicienii noștri, atunci când a declarat: „Domnilor, au fost persecuții, 20.000 de evrei au murit din cauza autorității românești, dar nu a fost Holocaust, dovadă cei peste 300 000 care au supraviețuit în Regat și ei au murit mare parte din prostie. Sigur, 20.000-30.000 au fost împușcați (…), dar majoritatea au murit pentru că au fost băgați în colhozuri cu paie, au venit primele epidemii. Românii răspund de asta, dar ăsta nu este Holocaust. Holocaustul nu a avut loc decât în Ungaria și Germania. În România au fost numai persecuții. E o mare deosebire”. Istoriografia noastră, este drept, în curs de profesionalizare, mai are multe etape de străbătut până va ajunge la maturitate deplină. În cadrul acestui context, trebuie să remarcăm cu toată atenția posibilă lucrarea lui Ovidiu Raețchi, „Istoria Holocaustului. Desființarea omului: de la ascensiunea lui Hitler până la execuția lui Eichmann”, apărută la Editura Litera. Autorul s-a impus în spațiul istoriografic autohton prin intermediul a două valoroase volume, care de asemenea, tratează subiecte parcă inaccesibile pentru cei mai mulți istorici ai noștri, respectiv evoluția armatei israeliene și istoria intelectuală a jihadismului, cărți scrise cu acribie și luciditate și care au anunțat un traseu intelectual de excepție. Așa cum arată autorul, în pofida capcanelor de tip terminologic, lucrarea și-a propus să analizeze Holocaustul în integralitatea sa, respectiv ca pe procesul ce acoperă anihilarea sistematică a evreilor în ansamblul său și indiferent de mijloacele folosite. În fond, așa cum se observă just, genocidul evreilor comportă mai multe fațete, toate la fel de nefaste, dar a căror finalitate nu poate fi pusă la îndoială. În primul rând, a existat Holocaustul cuvintelor. Așa cum am arătat, antisemitismul a fost un curent prezent în mod constant în istorie, chiar și în Germania, dacă ar fi să ne gândim, de pildă, la Wagner și Goethe, pentru a da doar aceste exemple. Filozoful Johann Fichte, în celebra sa lucrare „Cuvântări către națiunea germană”, este cel care a pus bazele naționalismului romantic, fenomen altfel generalizat în epocă, evidențiind calitățile eroice ale națiunii germane și puritatea sa rasială. Principiile expuse de Fichte au pus bazele ideologiei rasiale germanice volkish, bazată pe crearea și păstrarea unei comunități naționale și rasiale, cu puternice reflexe xenofobe și antisemite, dar aceasta s-a acutizat  în condițiile înfrângerii din primul război mondial și a impunerii tratatului de la Versailles, care, într-adevăr, probabil nu a fost cea mai adecvată soluție de încheiere a conflictului și a permis, pe fondul severei depresiuni economice dintre anii 1929-1933, ascensiunea nazismului. Or, naziștii în general, Adolf Hitler în special, au proferat de-a lungul întregii cariere politice un dezvoltat sentiment de ură la adresa evreilor, identificați a fi sursa primordială a tuturor aspectelor negative din societatea germană. În această atmosferă, Hitler, a cărui limite raționale erau evidente, nu putea decât să preia un mesaj din ce în ce mai prezent și să îl codifice sub forma unei ideologii durabile, cu consecințe politice. În lucrarea „Mein Kampf”, concepută în perioada de recluziune ulterioară puciului eșuat din 1923, viitorul lider nazist deja îi identifica pe evrei drept cei mai periculoși inamici ai rasei ariene: „Fie această otravă rasială, această tuberculoză în masă, prosperă în națiunea noastră și Germania moare de infecție la plămâni, fie o eliminăm și Germania poate să se dezvolte”. Înconjurat de antisemiți furibunzi, ideile lui Hitler vor prinde consistență și vor sta la baza doctrinei naziste, care viza îndepărtarea fără rezerve a amenințării iudaice: „Aceasta nu e o vreme pentru reconciliere. Evreii și lacheii lor din rândul poporului nostru vor rămâne inamicii noștri eterni. Noi știm acest lucru: dacă ei ne iau cârma, capetele noastre se vor rostogoli în țărână. Dar mai știm și că, dacă luăm puterea în mâinile noastre, atunci să vă ajute Dumnezeu”. Odată trasată linia de acțiune, transpunerea sa devenea previzibilă în cazul în care naziștii ar fi dobândit controlul asupra Germaniei. Ceea ce s-a întâmplat în 1933. În al doilea rând, a existat un Holocaust al legilor. Odată ce naziștii au preluat puterea, în condițiile orizontului de așteptare pe care îl creaseră, dar și în virtutea propriilor imbolduri, aceștia au declanșat un program sistematic de îndepărtare a evreilor din cadrul societății germane, în paralel cu subordonarea statului și epurarea oricărei opoziții sau oricăror disidențe. De altfel, chiar în acest an, la Dachau, a luat ființă primul lagăr de concentrare nazist, destinat rivalilor politici, urmate de multe altele ulterior. Imediat după ce Hitler a reușit să determine Parlamentul să voteze „Legea de împuternicire”, Goebbels l-a convins pe Führer să organizeze un boicot împotriva magazinelor și birourilor evreiești, care s-a dovedit a fi totuși un fiasco. În aprilie 1933 au fost promulgate o serie de patru legi cu un evident caracter antievreiesc, prin intermediul cărora evreii erau excluși din orice funcție plătită de statul german (administrație, avocatură, bănci, educație etc.). Mai mult, cu aprobarea tacită a guvernului, studenții germani au întreprins o acțiune de distrugere în masă a cărților scrise de autori evrei, confirmând tulburătoarea predicție a scriitorului german de origine evreiască, Heinrich Heine, „Acolo unde se ard cărți se vor arde și oameni.” Totuși, în această perioadă, regimul oscila între moderație și politici radicale, ceea ce a permis semnarea Acordului de Transfer „Haavara”, prin intermediul căruia evreii potenți financiar au reușit să emigreze în Palestina, în condițiile în care averea lor era convertită în mărfuri agricole germane. S-au salvat în acest mod circa 60.000 de evrei de la ceea ce avea  să fie o soartă infernală. Oricum, în această perioadă, evreii au fost îndepărtați din toate sferele administrației, sistemului de educație sau mediului de afaceri, în timp ce o parte din ei au reușit să părăsească țara. A urmat elaborarea „Legilor de la Nürnberg”, a căror gestație a fost scurtă, dar ale căror efecte au fost durabile. Legile de la Nürnberg au conferit baza juridică pentru ideologia rasistă și antisemită a statului nazist. Formulările din pachetul legislativ sunt greu de închipuit pentru dimensiunea civilizației în secolul XX: „Admițând că puritatea sângelui este esențială pentru supraviețuirea rasei Germane, Reichstagul a votat în unanimitate următoarea lege: 1. Căsătoria între Evrei și Germani este interzisă; 2. Relațiile sexuale între cetățenii Evrei și Germani în afara căsătoriei sunt interzise (…) 3. Este cetățean german numai cel care se trage din sânge german (…) Cetățeanul Reichului singur se bucură de plinătatea drepturilor politice; 4. Le este interzis evreilor să exploateze magazine cu vânzări en detail, întreprinderi de expediții sau agenții comerciale, unde să primească comenzi cât și exercitarea unei meserii pe cont propriu; 5. Un evreu nu mai poate conduce o întreprindere (…) Participarea la manifestații culturale și mai ales la reprezentații de teatru și cinema, la concerte, la conferințe, spectacole artistice de dans și la expozițiile culturale nu mai trebuie permisă evreilor”. Se statua prin legiferarea acestor măsuri scoaterea în totalitate a evreului din cadrul vieții economice, sociale, dar și culturale germane, asta după ce fusese înstrăinat ca cetățean și lipsit de cele mai elementare drepturi politice. Un certificat care să ateste originea, numit Ariernachweis (certificat de arian) era introdus ca o condiție prealabilă obținerii cetățeniei germane. Evreilor le era, de asemenea, interzisă arborarea drapelului german, efectuarea salutului nazist, în general, orice manifestare specifică condiției de cetățean german. „Noaptea de cristal”, din 1938, a reprezentat apogeul acestei stări de lucruri și a reprezentat preludiul a ceea ce avea să urmeze. În al treilea rând, a existat un Holocaust al gloanțelor. Acesta a devenit posibil în contextul politicii externe a naziștilor, căreia i-au imprimat în permanență un caracter agresiv. Evenimentele s-au succedat rapid: introducerea serviciului militar obligatoriu, remilitarizarea Renaniei, anexarea Austriei, Acordul de la München și dezmembrarea Cehoslovaciei și, în final, la 1 septembrie 1939, atacarea Poloniei ceea ce a echivalat cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Un război care a avut o evoluție favorabilă pentru Germania într-o primă fază, atunci când Țările de Jos, Iugoslavia, Grecia, dar mai ales Franța s-au prăbușit în fața mașinăriei formidabile de război a acesteia. În acest context, Hitler a pornit războiul împotriva Uniunii Sovietice, ceea ce va agrava în mod fatal situația evreimii din teritoriile ocupate, oricum supusă unor dure impuneri după cucerirea Poloniei. De altfel, în acest teritoriu, începuseră deja masacre frecvente și haotice îndreptate împotriva populației evreiești. De asemenea, numeroase persecuții antisemite au fost lansate în Olanda, Belgia, Luxembourg, Franța, Grecia și Iugoslavia. Războiul contra Uniunii Sovietice a fost purtat cu o ferocitate deosebită și viza, în final, eliminarea populațiilor considerate inferioare aparținând acestui imens spațiu. De pildă, 600 000 de prizonieri de război au fost executați în primele săptămâni de la începutul conflictului, cifra urcând la două milioane în următoarele luni.  Bineînțeles, evrei erau vizați din capul locului. Julius Streicher, unul dintre cei mai virulenți antisemiți naziști, ceruse explicit acest lucru încă din 1939: „Împotriva evreilor din Rusia trebuie organizată o expediție de pedeapsă; o expediție de pedeapsă care să le hărăzească soarta ce-i paște pe toți criminalii și răufăcătorii. Condamnarea la moarte, execuția! Evreii din Rusia trebuie uciși.” În consecință, Reinhard Heydrich a format unități speciale, denumite grupuri operative, care au acționat cu o brutalitate incredibilă: se estimează că au împușcat între 1,3 și 2 milioane de evrei pe frontul de est. În mod evident, în cadrul acestui măcel generalizat, s-au alăturat trupele armate, trupe SS, unități de poliție, dar și grupuri de populație care au avut pretextul de a-și declanșa instincte bestiale la adresa unor oameni cu care conviețuiseră o lungă perioadă de timp. De pildă, locotenent-colonelul Lothar von Bischoffshausen, deși străin de sentimente afective, a rămas impresionant de ceea ce a văzut în Kaunas, Lituania: „La intrarea în benzinărie se afla un bărbat de înălțime medie, blond, care avea în jur de 25 de ani și se odihnea sprijinit pe o bâtă de lemn. Bâta era groasă cam cât brațul lui și îi ajungea până pe piept. La picioarele lui se aflau între 15 și 20 de oameni care fie erau morți, fie agonizau. Dintr-un furtun curgea neîncetat apă, spălând sângele de pe beton și scurgându-l într-o gură de canal. La câțiva pași în spatele bărbatului, se aflau în jur de 20 de oameni, păziți de civili înarmați, care își așteptau în tăcere execuția. La un gest al bărbatului blond, cel căruia îi sosise rândul se desprindea din grup și făcea câțiva pași în față, fiind apoi omorât în bătaie cu bâta de lemn în cel mai bestial mod posibil. Fiecare lovitură primită era însoțită de strigăte entuziaste din partea mulțimii.” De altfel, aproape întreaga populație evreiască din Lituania a fost exterminată în această perioadă. Astfel de scene îngrozitoare, dar și multe alte se vor multiplica și vor duce la moartea nediferențiată a bărbaților, femeilor și copiilor de origine evreiască. Naziștii au recreat cu mijloace proprii însăși iadul pe pământ. Nu în ultimul rând, a existat Holocaustul prin monoxid de carbon și Zyklon B, ca expresie a soluției finale, conturată în urma Conferinței de la Wansee, într-un moment în care campania din Rusia întâmpina serioase probleme, iar victoria părea din ce în ce mai îndepărtată. În urma unor diverse experimente, în 1941, la Chelmno va apărea primul centru de exterminare de acest tip, iar procesul va ajunge în scurt timp la o amploare greu de prevăzut. Așa cum arată Ovidiu Raețchi, în această perioadă Hitler și cei din jurul său au făcut pragul psihologic de trecere spre un plan de exterminare a tuturor evreilor din Europa. Or, pentru îndeplinirea acestui deziderat, era nevoie de edificarea unui sistem metodic și eficient, ceea ce s-a tradus în apariția celebrelor lagăre de concentrare cu un rol atât de funest, dintre care se detașează cel de la Auschwitz. Evreii urmau să dispară prin gazare în aceste centre, prioritate având bătrânii, copiii și invalizii, în timp ce ceilalți vor fi supuși inițial unui regim de muncă forțată infernal. De pildă, în cadrul a ceea ce este cunoscut drept „Operațiunea Reinhard”, 1 700 000 de evrei polonezi au fost exterminați, un milion jumate prin gazare, în timp ce restul au fost împușcați. În mod evident, cifrele variază în sursele istorice, dar se poate estima că la Belzec au fost uciși circa 500 000-600 000 de evrei, la Sobibor circa 200 000-250 000, la Majdanek minim 80 000, în timp ce la Treblinka au fost exterminați între 800 000 și 925 000 de oameni. În cel mai cunoscut simbol al Holocaustului, Auschwitz, fenomenul a căpătat proporții apocaliptice, fiind centrul în care au ajuns evrei din întreaga Europa. Se estimează că în acest lagăr au fost aduse 1,3 milioane de persoane, dintre care 15 000 erau sovietici, 23 000 erau romi, 145 000 erau polonezi și 1,1 milioane erau evrei. De altfel, la Auschwitz au fost exterminați evrei din cele mai multe țări europene: 700 de norvegieni, 430 000 de unguri, 7500 de italieni, 300 000 de polonezi, 10 000 de iugoslavi, 69 000 de francezi, 23 000 de germani, 25 000 de belgieni, 60 000 de olandezi, 55 000 de greci, 26 000 de slovaci și 46 000 de cehi. Dimensiunea acestei tragedii este  pur și simplu insuportabilă. Să remarcăm, totuși, că în cadrul acestei nebunii colective, au existat persoane care nu au fost capabile să își abandoneze umanitatea și și-au riscat inclusiv viața pentru a salva evrei de la o moarte sigură. „Miracolul” danez, așa cum îl denumește Ovidiu Raețchi este un exemplu concludent în acest sens, dar astfel de acțiuni pot fi regăsite și la nivel individual. De pildă, episcopul Atenei, Damaskinos va dovedi un curaj ieșit din comun semnând o scrisoare de protest pe care a publicat-o și în cadrul căreia arăta că „suntem astăzi profund preocupați de soarta celor 60 000 de evrei care ne sunt concetățeni … Am trăit împreună atât în sclavie, cât și în libertate și am ajuns să apreciem sentimentele lor, atitudinea lor fraternă, activitatea lor economică și, cel mai important, patriotismul lor”. Mitropolitul de Plovdiv, aromânul Kiril Markov, în momentul în care a aflat că o mie de evrei urmau să fie trimiși în lagăre, a mers la aceștia, a intrat printre soldații înarmați și s-a alăturat grupului spunând: „Oriunde mergeți voi, merg și eu”. Să comparăm aceste atitudini cu cea a Patriarhului României, Miron Cristea, care declara în 1937: „A ne apăra este o datorie națională și patriotică, iar nu „anti-Semitism”. A nu reacționa, a nu activa spre a scăpa de această plagă înseamnă a fi niște lași, indolenți și a ne duce la groapă și pieirea ce ne așteaptă (…) Unde este scris că numai dvs., evreii, aveți privilegiul de a trăi pe spinarea altor popoare și pe spinarea noastră ca niște paraziți? Unde-i scris că nouă nu ne este îngăduit a simți cum ne sugeți vlaga poporului și creștinului? Unde-i scris că noi n-avem dreptul de a ne scutura de această primejdie ca de orice paraziți?” La fel, în timpul Pogromului de la București, viitorul Patriarh al României, Toader Arăpașu a luat parte la distrugerea unei sinagogi. Ortodoxia, după cum se vede, comportă, la rândul ei, multiple fațete. De altfel, așa cum era firesc, episodul Holocaustului românesc nu lipsește din lucrarea lui Ovidiu Raețchi. Chiar dacă a fost eludat din motive evidente în scrierile istoricilor noștri, antisemitismul românesc devenise o realitate încă din timpul secolului al XIX-lea, atunci când, cu câteva excepții, toți politicienii sau oamenii de cultură români dezvoltaseră sentimente ostile la adresa evreilor. În 1912, spre finele epocii moderne, într-o scrisoare adresată lui Vladimir Korolenko, Constantin Dobrogeanu-Gherea nota că „întreaga intelectualitate românească (cu excepția lui P.Carp, președintele guvernului actual, a răposatului Caragiale și încă a doi-trei oameni mai puțin mari), toți au predispoziții antisemite și sunt saturați de spirit antisemit”. Publicistica lui Eminescu, de pildă, mustește de antisemitism, la fel cum, până la izbucnirea primului război mondial, Nicolae Iorga a fost unul dintre cei mai virulenți antisemiți români, scriind articole de o violență de limbaj rară: „Bucatele, ba până și poamele din grădină, sunt vândute de mult la cine știe ce lichea jidovească în buzunarul căruia sună câțiva franci. (…) Cu asemenea mijloace se țin în țara noastră sute de mii de Jidani care n-au meșteșug și nu asudă asupra ogorului, ba chiar și râd de cine lucrează la câmp, ca și cum acela ar fi dobitocul lor. Se țin, se îngrașă, se rumenesc și plodesc case întregi de copii, care trăiesc, pe când ai noștri se ofilesc și pier din lipsa de casă încăpătoare, de hrană bună, de îngrijire la boală. (…) Dacă ați avea deputați, bănci, tovărășii de vânzare legate cu băncile, n-ați hrăni din carnea voastră suptă sutele de mii de Jidani grași care nu muncesc.” În perioada interbelică, situația a fost exacerbată de prezența unei minorități evreiești numeroasă, ceea ce a dus la apariția Mișcării Legionare, cu un explicit program antisemit, susținut de personalități precum A. C. Cuza sau Nicolae Paulescu. În 1938, guvernul Goga lua deja primele măsuri punitive la adresa evreilor. În aceste condiții, poate fi explicat Holocaustul românesc, care nu se declanșează din senin, ci este expresia unei acumulări de ură irațională care a găsit terenul propice de dezvoltare în contextul celui de-al doilea război mondial și a dominației naziste asupra Europei. Sigur, așa cum remarcă Ovidiu Raețchi, cazul românesc este ciudat întrucât alternează momente de represiune cruntă a evreilor din teritoriile ocupate în timpul Campaniei din Est cu cele de protejare a evreilor din România, supuși oricum unor multiple vexațiuni. „Românii, scrie autorul, au comis unul dintre cele mai odioase crime și masacre din cel de-al doilea război mondial în Basarabia, Bucovina și Transnistria, având o contribuție majoră în Holocaustul gloanțelor.” Așa cum a subliniat Armin Heinen, pentru evreii din Basarabia și Bucovina s-a acționat fără milă prin intermediul a trei piloni: conducerea statului, forțele combatante ale țării (armata, poliția și jandarmeria) precum și o parte a populației, direct sau indirect. La Odessa, în urma exploziei unei clădiri, armata română a declanșat un masacru înfiorător în cadrul populației evreiești, la ordinele directe ale mareșalului Antonescu. La fel cum am arătat mai sus, populația a participat într-o bună măsură la aceste atrocități. În satul Milie, din nordul Bucovinei, sub amenințarea sosirii trupelor române, populația a declanșat un veritabil pogrom: „înarmați doar cu unelte agricole primitive, precum greble și fierăstraie, țăranii au ucis întreaga populație evreiască din sat. Au mers din casă în casă și i-au omorât pe toți cei pe care i-au găsit.” Pe un anumit Keller, important sionist din Cernăuți l-au obligat să privească uciderea fiicei sale, în vârstă de 13 ani, „pe care au tăiat-o în bucăți cu un fierăstrău, pe o grămadă de lemne. În același mod l-au ucis și pe el.” În foarte multe locuri, bande de români au violat cu bestialitate tinerele evreice pe care în cele din urmă le ucideau. În satul Bănila, de pe Siret cadavrul unei victime a fost tăiat în bucăți, iar sângele folosit ca unsoare pentru căruțe. Un măcelar evreu din Vijnița a fost legat pe o capră de tăiat lemne și tăiat în bucăți de viu, cu ferestrăul. Iar exemplele pot continua. În plus, evreimea din România urma să fie deportată, conform planurilor puse la cale de părțile germană și română. Nu s-a mai întâmplat asta dintr-un calcul strategic al mareșalului Antonescu, care a intuit înfrângerea Germaniei după bătălia de la Stalingrad și a dorit să evite unele consecințe teribile.  Acest fapt însă nu îl face nici erou, nici salvator, ci doar cinic și calculat. Numărul evreilor uciși de România este absolut îngrozitor, între 280 000 și 380 000 de evrei, așa cum arăta Richard Evans, „cel mai mare număr de evrei executați de către o țară independentă din Europa în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial, după Germania.” Holocaustul românesc a devenit o evidență peste care nimeni nu își mai poate permite să treacă ușor. Despre Holocaustul din România și despre Pogromul de la Iași a scris pe larg Radu Ioanid, prin intermediul a două lucrări, apărute în ultimii doi ani. În mod evident, nu am putut decât schița câteva din liniile directoare ale cărții scrise de Ovidiu Raețchi. Pentru ca cititorii să își facă o idee completă, cartea trebuie parcursă integral, în pofida faptului că dezvăluie dimensiunea criminală a unui fenomen greu de suportat, fapt întărit de sutele și sutele de exemple prezente în interiorul lucrării. Autorul însuși mărturisește că, în timpul documentării, era nevoit să se oprească din zece în zece minute, „dintr-o neputință fizică de a gestiona atâta rău”. Într-adevăr, în fața unui asemenea genocid, reacțiile nu pot fi decât de revoltă, dezgust, dar, mai ales, de uimire, că așa ceva a fost posibil nu cu mult timp în urmă, dar și de speranță că nu se va mai întâmpla niciodată. Ovidiu Raețchi și-a propus să ne ofere o lucrare care să contribuie la o mai bună cunoaștere a Holocaustului, dar îmi pare că a reușit mult mai mult decât atât. Cartea sa este într-adevăr menită să prezinte în detaliu toate acțiunile care au conturat Holocaustul, dar poartă în același timp o certă patină academică. Documentarea este masivă și variată, interpretarea lucidă și proaspătă, iar calitatea scrisului este ireproșabilă. Volumul devine astfel unul de referință în spațiul nostru istoriografic, văduvit, așa cum remarcam, de producții de calitate dedicate unor subiecte atât de delicate și controversate. Iar autorul își întărește poziția de cercetător rațional, obiectiv și dedicat până la epuizare subiectelor pe care le tratează, așa cum ne-a demonstrat cu alte ocazii, ceea ce ne face să așteptăm cu un deosebit interes următoarele sale volume. La începutul masivei istorii a evreilor pe care a scris-o, Paul Johnson ne descrie orașul Hebron, de o „frumusețe măreață și venerabilă”, dovadă a faptului că evreii sunt „cel mai tenace popor din istorie”. De altfel, meditând la soarta acestei așezări urbane, mult timp interzisă evreilor, istoricul britanic se întreabă: „Unde sunt toate acele neamuri care au populat odată locul acesta? Unde sunt canaaniții? Unde sunt edomiții? Unde sunt anticii eleni și romani și bizantini, francii și mamelucii, unde sunt otomanii? Au pierit în negura timpurilor, irevocabil. Evreii, însă, încă sunt în Hebron”. Poate însăși istoria va muri într-o bună zi, dar evreii, prin unicitatea și tenacitatea lor, vor rămâne martorii ei cei mai fideli și mai tragici.

2. „Noaptea de cristal” - „cea mai întunecată amintire a Germaniei”:

 Anual pe 9 noiembrie este marcată „Ziua Internațională de Luptă împotriva rasismului și antisemitismului”, care aminteşte de ziua în care naziştii s-au dezlănţuit împotriva evreilor nu doar în Germania, ci şi în Austria, o zi care a rămas în memoria omenirii drept „Kristallnacht” - „Noaptea de cristal”, şi a însemnat începutul Holocaustului în Europa. Însă pentru Germania, data de 9 noiembrie are o multiplă semnificaţie, fiind denumită „ziua destinului” (Schicksalstag). În această zi este marcată şi împlinirea a 100 de ani de la „Puciul de la berărie” din München din 1923, o tentativă de preluare a puterii de către Adolf Hitler, care va eşua fără să împiedice însă ascensiunea sa politică ulterioară; 9 noiembrie mai înseamnă şi 105 de ani de la prima Republică Germană, cu abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea în 1918, dar şi, mai recent, 34 de ani de la căderea Zidului Berlinului, în anul 1989. Numit în germană Kristallnacht, Reichskristallnacht, Reichspogromnacht, Novemberpogromnacht, acest moment a marcat o succesiune nefericită de zile şi nopţi de teroare împotriva evreilor, care a durat din 9 până în 13 noiembrie 1938. La originea „Nopţii de cristal” a fost un atentat comis pe 7 noiembrie, la Paris, de adolescentul polonez de origine evreiască Herschel Grynszpan, soldat cu moartea diplomatului german Ernst von Rath. Tânărul şi-a imaginat că astfel poate răzbuna suferinţele şi umilinţele îndurate de părinţii săi din cauza politicilor orchestrate şi implementate de autorităţile naziste în Germania. Mai exact, în data de 27 octombrie 1938, familia lui Grynszpan împreună cu alţi 15.000 de alţi evrei de origine poloneză fuseseră expulzaţi din Germania fără niciun avertisment prealabil, însă au fost ţinuţi la graniţa poloneză, umiliţi, îndurând frigul şi foamea. A urmat anunţarea crimei la radiodifuziunea germană, după care, în mai multe oraşe germane, au fost declanşaţi demonii antisemitismului, au început acţiuni violente antievreieşti, însă acestea au luat amploare după ordinul expres dat de Hitler, pe 9 noiembrie, prin vocea ministrului propagandei, Joseph Goebbels, care a suţinut un discurs la München, în cursul căruia a ordonat distrugerea magazinelor evreieşti şi incendierea sinagogilor, a ordonat poliţiei să nu se amestece, iar pompierilor să protejeze doar proprietăţile „arienilor” şi a interzis jafurile. Propaganda feroce a naziştilor descria pogromul ca o reacţie spontană a populaţiei contra evreilor iar atentatul asupra secretarului legaţiei ca un act ostil pus la cale de „evreimea mondială”, opusă poporului german. În noaptea de 9 spre 10 noiembrie au avut loc în multe orașe și sate din Germania şi Austria recent anexată, acţiuni violente împotriva evreilor, în care trupele SA (Sturmabteilung), cât și SS (Schutzstaffel), membri ai Gestapo-ului, ai poliţiei şi ai Tineretului Hitlerist, dar şi civili incitaţi la ură de propaganda condusă de Goebbels, au distrus tot ce era evreiesc în calea lor. Marea majoritatea a cetăţenilor germani nu participau la violenţe şi jafuri dar nici nu li se opuneau. Astfel sute de sinagogi şi case de rugăciune au fost distruse şi incendiate. Oameni au fost batjocoriţi, bătuţi şi, în unele cazuri, ucişi, în plină stradă, doar fiindcă erau evrei. Poliţia nu a intervenit iar pompierii au acţionat doar pentru a împiedica extinderea incendiilor asupra clădirilor învecinate. Distrugerea sistematică a clădirilor cu barosul, mai ales a lăcaşurilor de cult, dar şi a magazinelor, a umplut străzile cu cioburi de sticlă de la geamurile sparte, de aici şi numele de „Noapte de cristal” - noaptea sticlei sparte. Conform statisticilor, violenţele s-au soldat cu omorârea în bătaie a 400 de evrei, circa 8.000 de magazine evreiești au fost jefuite şi distruse, 1.668 de sinagogi au fost devastate, 267 dintre acestea fiind incendiate, iar alţi peste 30.000 de evrei au fost deportați în lagărele de concentrare de la Dachau, Sachsenhausen, Buchenwald, Birkenau sau Auschwitz. De asemenea, în ciuda indicaţiilor lui Goebbels, sute de sinagogi au fost jefuite, cărţile religioase ale evreilor au fost arse în stradă, iar nenumărate bande de tineri furaseră obiecte de cult valoroase. Mai mult, după acest veritabil măcel, Goebbels a impus evreilor să cureţe singuri rămăşiţele distrugerilor, au fost amendaţi cu un miliard de mărci, statul a confiscat asigurările ce reveneau proprietarilor evrei ce trebuiau despăgubiţi, iar proprietăţile evreieşti au început să fie transferate „arienilor” cu acordarea unor minime compensaţii. Deși majoritatea surselor istorice fac referiri la eveniment indicând durata unei singure nopţi, în realitate, aşa cum arătam, violenţele s-au încheiat abia după cinci zile. Aceasta în ciuda cinismului lui Joseph Goebbels, care a anunțat la radio, la data de 10 noiembrie, că excesele s-au încheiat. Momentul „Nopţii de cristal” a reprezentat începutul pogromului general împotriva evreilor din țările vest-europene - Holocaustul, naziştii urmărind lichidarea totală a evreilor. Se estimează că în urma acestei teribile încercări de exterminare, mai mult de 6 milioane de evrei au fost ucişi.

3. Începutul plin de cruzime al Holocaustului:

 În iulie 1942 trupele SS începeau nimicirea evreilor din Varşovia. Viaţa evreilor din capitala Poloniei devenise cu 80 de ani în urmă un iad. De la începutul invaziei germane în Polonia, în septembrie 1939, ei au fost în permanenţă urmăriţi şi oprimaţi de ocupanţii germani. Din noiembrie 1940 trăiau înghesuiţi în ghetoul din Varşovia, aflat în partea de nord-vest a metropolei. Până la 450.000 de bărbaţi, femei şi copii trăiau acolo claie peste grămadă, în spatele unor ziduri înalte. Au fost decimaţi prin foamete, epidemii şi execuţii. Aproximativ 100.000 de oameni şi-au pierdut din aceste cauze viaţa. Părăsirea fără aprobare a ghetoului era pedepsită cu execuţia, la fel ca orice ajutor din afară oferit evreilor. Santinelele nu se dădeau înapoi să deschidă focul şi asupra unor copii mici, care încercau să strecoare în ghetou alimente sau cărbuni. Corpuri neînsufleţite pe marginea străzii, numai piele şi os, făceau parte din peisajul citadin. 

Ofiţerul SS Hermann Höfle a dat ordinul de ucidere: Ziua de 22 iulie 1942 a fost o zi  tragică în istoria evreilor din Varşovia, care alcătuiau înainte de război cam o treime din populaţia capitalei poloneze, şi care au marcat vreme de secole imaginea metropolei de pe Vistula. „La ora 10 şi-a făcut apariţia Sturmbannführer-ul Höfle cu însoţitori”, şi-a notat preşedintele Consiliului Evreiesc instituit de nazişti, Adam Czerniakow, în jurnalul său. „Ne-au transmis că evreii, cu unele excepţii, fără deosebire de sex sau vârstă, vor fi strămutaţi în est”. Inginerul şi politicianul evreu polonez Czerniakow a fost desemnat forţat de ocupanţi să le execute ordinele în calitate de şef al Consiliului Evreiesc. În fiecare zi trebuia să pregătească 6000 de oameni din ghetou pentru deportare. Curând, SS a ridicat norma zilnică la 10.000 de persoane. „Îmi cer să ucid cu propriile mâini copii ai poporului meu”, a scris Czerniakow la o zi după începerea deportărilor, pe 23.07.1942, într-o scrisoare adresată soţiei sale. „Nu-mi rămâne altceva decât să mor.” El s-a sinucis cu o capsulă cu cianură. Dar moartea sa nu a putut stopa acţiunea de nimicire. 

Călătorie spre camera de gazare de la Treblinka: Deportarea a fost dusă la îndeplinire cu brutalitate maximă, pentru a se înăbuşi din start orice tentativă de împotrivire. Casele au fost încercuite de serviciul evreiesc de ordine şi de unităţi germane, locuitorii au fost scoşi cu bice şi ciomege în curţi, încolonaţi şi duşi în triajul gării. La rampa de încărcare oamenii au fost înghesuiţi în vagoane de vite şi duşi în lagărul de exterminare Treblinka unde, după călătoria de mai multe ore, majoritatea o sfârşeau în aceeaşi zi în camerea de gazare. Mai târziu, când mai mulţi oameni au încercat să se ascundă, erau momiţi cu promisiunea că li se vor da raţii suplimentare de alimente, fiindcă se ştia că sunt lihniţi de foame. Cei care se predau de bună voie primeau fiecare trei kilograme de pâine şi un kilogram de marmeladă. „Marea Acţiune” a fost camuflată de nazişti drept „strămutare în est”, dar curând le-a devenit multora clar că la finalul călătoriei îi aşteaptă moartea. Oameni care au reuşit să evadeze din tren şi-au avertizat coreligionarii. Cu toate acestea mulţi, din disperare sau din sentimentul datoriei faţă de rudele lor, nu au văzut nicio posibilitate de a scăpa din ghearele morţii. 

Janusz Korczak a murit împreună cu orfanii săi: La începutul lunii august în triajul gării a apărut şi directorul orfelinatului, Janusz Korczak, împreună cu protejaţii săi. Respectatul medic şi pedagog ar fi avut posibilitatea să evadeze din ghetou dar nu a vrut să-i abandoneze pe copiii care-i fuseseră încredinţaţi. Pentru a-i linişti, le-a povestit că „se duc la ţară”, şi a mers cu ei la moarte. Împreună cu Korczak şi copiii orfani a murit şi colaboratoarea sa Stefania Wilczynska. Infirmiera Adina Blady-Szwajgier a ales altă cale:  le-a administrat micuţilor pacienţi morfină, ucigându-i înainte ca naziştii să pună mâna pe ei. Potrivit surselor germane, în decurs de două luni au fost deportaţi la Treblinka mai bine de 250.000 de evrei. Sursele evreieşti vorbesc despre aproape 300.000 de victime. Mai multe mii de bolnavi şi bătrâni care nu erau apţi pentru transport au fost duşi şi executaţi în cimitirul evreiesc din Varşovia. În viaţă au rămas aproximativ 35.000 de evrei, care au fost duşi în fabrici la muncă forţată. 20.000 până la 25.000 de oameni au reuşit să scape de deportare şi au trăit în continuare clandestin în ghetou. Când în aprilie 1943 urmau să fie şi ei deportaţi a început revolta din ghetoul din Varşovia, în cursul căreia au fost ucişi 13.000 de evrei. Supravieţuitorii au fost duşi la Treblinka şi în alte lagăre de concentrare. „Varşovia evreiască a încetat să mai existe”, a notat un martor ocular. Cea mai mare comunitate evreiască din Europa fusese nimicită. 

Planul diabolic al lui Globocnik: Uciderea evreilor din Varşovia a fost însă doar o parte a planului mult mai amplu de nimicire a tuturor evreilor din Polonia ocupată de nazişti, cunoscut sub numele de cod „Aktion Reinhardt”. Deja pe 13 octombrie 1941 şeful SS, Heinrich Himmler, a ordonat comandantului trupelor SS şi poliţiei din districtul Lublin, Odilo Globocnik, să-i ucidă pe evreii din aria sa de responsabilitate, aflată în sudul Poloniei ocupate. Acesta a început de îndată construcţia primului lagăr de exterminare - Belzec. Mai târziu au fost construite alte două lagăre de acest fel, în care victimele erau gazate imediat după sosire - Sobibor şi Treblinka. Începând din 1943 şi lagărul Majdanek din apropiere de Lublin a funcţionat ca loc de exterminare.  În noaptea dintre 16 şi 17 martie 1942 a început nimicirea evreilor din Lublin. Pas cu pas, acţiunea ucigaşă a fost extinsă la scara întregii ţări sub ocupaţie. Crimele au continuat până în noiembrie 1943, când lagărele au fost desfiinţate şi ultimii supravieţuitori au fost executaţi. Stephan Lehnstaet, cercetător al Holocaustului, estimează că „Aktion Reinhardt” s-a soldat cu moartea a cel puţin 1,8 milioane de evrei. 

Supravieţuitori puţini, locuri uitate: Numai aproximativ 150 de oameni au reuşit să supravieţuiască la Belzec, Sobibor şi Treblinka. Fostele lagăre germane de exterminare au fost multă vreme date uitării după război. Simbol al Holocaustului devenise Auschwitz. Dar centrele de desfăşurare a „Aktion Reinhardt” au revenit treptat în conştiinţa publică. Şi marşul comemorarativ care are loc de câţiva ani în Varşovia contribuie la popularizarea acestui capitol cumplit al istoriei. Locul în care s-a aflat ghetoul din Varşovia a fost făcut de nazişti una cu pământul. După război acolo a fost construit un nou cartier de locuinţe. În capitala Poloniei aproape că nu mai există urme ale populaţiei evreieşti de altă dată. Abia în 1988 s-a ridicat un monument în triajul gării, unde evreii erau înghesuiţi în vagoane şi duşi la moarte.

4. EXTERMINAREA EVREILOR ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: LAGĂRE, GHETOURI, HOLOCAUSTUL PRIN GLOANȚE, DEPORTĂRI, EXTERMINĂRI ÎN MASĂ:

I. Lagăre, ghetouri: Începând cu anul 1939 și cu declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial prin atacarea Poloniei la 1 septembrie, Germania nazistă a trecut la o nouă fază a golirii țării de evrei. Atât în Germania, cât și în teritoriile cucerite de ea, naziștii au urmărit lichidarea fizică totală a acestora. Începea astfel un pogrom general împotriva evreilor la nivel european. Deportarea, concentrarea lor în lagăre, a fost urmată de uciderea lor ca „Soluție finală”.

a. Lagărele: După venirea la putere a lui Hitler, primul lagăr care a fost ridicat în martie 1933 a fost cel de la Dachau. Inițial, în aceste lagăre, erau internați opozanții politici, conducătorii sindicatelor, cei certați cu legea. Cu timpul, în lagăre au fost trimise și alte categorii sociale. Pentru prima dată, evreii au fost internați în lagărul de la Dachau, după pogromul din Noaptea de cristal, din 9 noiembrie 1938. Lagărele de concentrare au servit pentru detenția și torturarea opozanților politici sau sociali. După începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, aceste lagăre au devenit locul în care au fost internați milioane de oameni din teritoriile ocupate, fiind torturați, înfometați, uciși. Principalele lagăre din Germania au fost Dachau, Buchenwald, Sachsenhausen, Dora-Mittelbau. Alte lagăre au fost înființate de naziști la Mauthausen (Austria), Terezin (Cehoslovacia), Westerbork (Țările de Jos), Drancy (Franța). Lagărele de muncă silnică au fost destinate exploatării muncii celor internați, în folosul naziștilor și al industriei germane. Lagărele de tranzit erau folosite pentru internarea temporară a evreilor și a neevreilor indezirabili din teritoriile cucerite. Lagărele de exterminare, numite și „lagărele morții” au fost înființate după începerea războiului și au fost destinate concentrării evreilor și uciderii lor în masă. Cele mai multe lagăre de exterminare au fost înființate în Polonia, deoarece aici locuiau un mare număr de evrei. La Conferința de la Wannsee din ianuarie 1942, s-a hotărât declanșarea acțiunilor pentru „Soluția finală”, gândită de către Reinhard Heydrich. În acest context, deținuții sosiți în lagăre erau împărțiți pe sexe, iar copii separați de părinți. După ce li se luau bruma de obiecte pe care le aveau asupra lor, sub pretextul schimbării hainelor, erau îndrumați spre dușuri, care erau de fapt camere de gazare. Aceste camere de gazare au fost construite după declanșarea „Soluției finale”. Lagărul de la Treblinka era destinat în exclusivitate gazării evreilor. Din tavane, o dată cu apa rece ca gheața, se scurgea și gazul ucigător. Gazele utilizate erau fie Zyklon B, fie monoxid de carbon. Cele mai importante lagăre din Polonia au fost Auschwitz-Birkenau, Belzec, Chelmno, Majdanek, Treblinka, Sobibor. În aceste lagăre au fost omorâți peste 3.000.000 de evrei. Spre sfârșitul războiului, naziștii au încercat să șteargă dovezile ororilor comise în lagăre. Au reușit pe unele să le dărâme și să are pământul, pe altele să le acopere cu beton.

b. Ghetourile: După invadarea Poloniei, naziștii au început în orașele și târgurile locuite de polonezi, să stabilească zone în care au înghesuit evreii din împrejurimi și pe cei deportați. Numite ghetouri, acestea au devenit și ele instrumente de ucidere în masă a evreilor. Au existat trei categorii de ghetouri: deschise, închise și de distrugere. Cele deschise nu aveau garduri sau ziduri, spre deosebire de cele închise. Ghetourile de distrugere erau complet închise, aici fiind evreii care așteptau să fie duși spre lagărele de concentrare ori să fie scoși în afara orașului pentru a fi împușcați. În ghetouri exista o autoadministrare a evreilor, liderii fiind aleși de către naziști. A fost o metodă de a rupe solidaritatea evreilor. Condițiile de viață erau extrem de dificile. Pe o suprafață mică erau înghesuiți zeci de mii de evrei. În ghetoul din Łódź, pe 4 kmp erau înghesuiți 164.000 de evrei. Doar 300 de locuințe aveau apă și canalizare. Într-o cameră, locuiau până la 30 de persoane. În ghetoul din Varșovia, dezastrul a fost și mai mare. 400.000 de evrei trăiau pe suprafață de 3,4 kmp. Lipsa condițiilor de viață, a medicamentelor a provocat epidemii și moartea a zeci de mii de evrei: la Łódź, peste 30.000, iar la Varșovia, peste 76.000. Cele mai mari ghetouri au fost la Varșovia, Łódź, Bialistok, Cracovia, Czernowitz, Lachva, Lemberg.

II. Holocaustul prin gloanțe, deportări, exterminări în masă: Uciderea celor peste șase milioane de evrei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, nu s-a făcut doar în lagărele de exterminare. Naziștii și guvernele profasciste care au fost instaurate au utilizat și alte mijloace, prin intermediul cărora au fost omorâți încă peste 2.000.000 de evrei.

a. Holocaustul prin gloanțe: Holocaustul a cunoscut două etape: holocaustul prin gloanțe și holocaustul gazelor. Debutul Holocaustului gloanțelor s-a făcut după invadarea URSS la 22 iunie 1941. În teritoriile cucerite au fost trimise trupe SS și de poliție, ca să-i ucidă pe toți evreii. În general, călăii își alegeau victimele din rândul femeilor, al copiilor și al celor în vârstă. Aceștia erau ridicați de la casele lor și duși în afara localității, dar nu prea departe, unde erau împușcați în față sau în ceafă, în prezența locuitorilor neevrei, unii aduși cu forța, alții veniți de bunăvoie, care își manifestau satisfacția uneori prin urale. Naziștii au încurajat participarea populației locale la masacrele organizate de către ei. Au fost situații în care au asistat și prieteni ai victimelor. Cei împușcați erau lăsați la locul execuției și erau acoperiți cu pământ. Au fost cazuri când unii dintre cei care au stat în fața călăilor nu au fost împușcați mortal. Foarte puțini, prefăcându-se că sunt morți, au reușit să scape, ieșind de sub cadavrele și pământul care îi acopereau. Alții, însă, au murit de vii asfixiați. Asemenea execuții publice, cu un număr mai mic sau de ordinul zecilor de mii de evrei, au existat pe teritoriul Ucrainei - la Bogdanovca, Belogorsk, Camenița, Nikolaev, Odessa -, dar și la Chișinău, Orhei și în statele baltice - Kaunas, Riga -. La Babi Iar, în apropiere de Kiev, între iunie 1941 și ianuarie 1942, au fost uciși peste 60.000 de evrei, lăsați în gropi comune. Și în statele baltice au fost executați zeci de mii de evrei.

b. Holocaustul prin deportări: La 18 octombrie 1941, pleca din gara Berlin primul transport de 1 089 de evrei, femei, copii și bărbați. Erau duși la ghetoul din Łódź. Până la sfârșitul războiului, din cele trei gări berlineze au fost deportați peste 50 000 de evrei și alte milioane din teritoriile cucerite. De la domiciliile lor, din ghetouri sau din lagăre de tranziție, deportații - bărbați, femeii, copii -, familii întregi, tineri, bătrâni, erau luați cu forța și, în coloană, sub amenințarea armelor soldaților germani sau ai celor din trupele SS (trupe de elită), erau duși la gară. Acolo erau înghesuiți în vagoane de transportat vitele. Călătoria dura mai multe zile, fără apă, fără hrană, fără minime condiții igienice. Unii mai în vârstă sau bolnavii nu rezistau până la destinație și mureau pe drum. Alții își dădeau seama ce îi așteaptă și încercau să sară din trenul în mers când se apropiau de destinație, găsindu-și astfel sfârșitul. „Trenurile morții” intrau direct în incinta lagărului. Deportații credeau că au sosit în tabere de muncă. În mod cinic, naziștii au afișat la intrarea în lagăre lozinca „Arbeit macht frei” (Munca te face liber).

5. Hollywoodul, naziștii și antisemitismul:

 Una dintre teoriile conspirației preferate de cei care propovăduiesc existența unei oculte mondiale spune că evreii controlează lumea, întrucât dețin controlul băncilor și al industriei americane de film. Istoricul Adrian Cioflâncă ne explică de ce s-a ajuns la această falsă credință, cum au reacționat evreii din cinematografie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și cum a întreținut Hitler narațiunea asta care-i convenea de minune. „Extrema dreaptă interbelică privea cu ostilitate cinema-ul de sorginte hollywoodiană, pe care îl considera o afacere evreiască și un instrument de propagandă iudaică. „83% din întreprinderile cinematografice de la Hollywood sunt în mâna jidanilor sau controlate de ei. Majoritatea regizorilor este, de asemeni, a lor”, scria Ilie Rădulescu, directorul publicației antisemite „Porunca vremii” (5.01.1941). Și adăuga: „Trebuie să recunoaștem că jidanii au o superioritate extraordinară în a regiza propaganda ideilor lor criminale, în a prezenta, mai ales, socotelile lor drept imperative ale vieții naționale a altora”.  Nu știm de unde a scos Ilie Rădulescu procentajul de 83% (nu l-am mai găsit citat în presa de la noi), dar este o practică obișnuită în literatura antisemită de a menționa cifre și procente pentru a da credibilitate afirmațiilor denigratoare printr-o aparență de precizie științifică.  Lucrările serioase oferă o cu totul altă imagine. Politologul Donald S. Strong a publicat tot în 1941 lucrarea „Organized anti-Semitism in America”, în care, după ce a numărat numele cu aparență evreiască din Registrul regizorilor, a arătat că ponderea evreilor era de doar 4,7%, cu puțin peste procentajul de 2% al evreilor din totalul populației Statelor Unite. Ceea ce deranja era, de fapt, vizibilitatea evreilor, unii dintre ei imigranți est-europeni, în poziții decizionale și influente din prospera industrie cinematografică americană, care producea mare majoritate a filmelor distribuite la nivel mondial. Steven Alan Carr analizează, în cartea sa „Hollywood and Anti-Semitism” (2001), ascensiunea mitului influenței evreiești asupra filmului, demonstrând că acesta nu a fost o creație nazistă, ci a fost preluat de propaganda lui Hitler pe filieră americană și dezvoltat ulterior. În State, pe lângă importurile din cultura europeană de la începutul secolului 20, au contribuit la răspândirea antisemitismului discursul conservator al unor grupări religioase protestante și catolice, populismul anti-corporații și agrarian, mișcările împotriva imigranților, „orientalismul” din discursul politic (în sensul dat de Edward Said de dispreț față de ce vine din Orient și de la Est), anticomunismul de după primul război mondial, izolaționismul și poziționările anti-război de după declanșarea celei de-a doua conflagrații mondiale etc. Stereotipul evreului subversiv, care subminează politica, economia și cultura din interior, a fost popular în America interbelică, la fel ca în Europa. Influența evreiască asupra culturii a fost descrisă ca o molimă care a cuprins întâi presa, apoi teatrul și, la urmă, filmul și Hollywood-ul. Coruperea culturii creștine prin amuzament și jocuri este o idee pregnantă în „Protocoalele înțelepților Sionului”, broșura antisemită fabricată în Rusia țaristă care a contribuit substanțial la răspândirea antisemitismului în secolul 20. În SUA, Henry Ford, magnatul care a avut un rol esențial în dezvoltarea industriei auto și în organizarea producției industriale de masă, a fost, așa cum se știe, și una din principale voci americane antisemite.  „The International Jew”, tratatul antisemit al lui Ford, cu vânzări record de peste zece milioane de exemplare, care l-a influențat enorm pe Hitler, a adaptat mitul dominației evreiești asupra presei și teatrului în termenii coruperii Hollywood-ului. Teoria lui Ford este rezumată de o inscripție aflată la intrarea uneia din fabricile sale: „Evreii ne învață comunism. Ne învață ateism. Distrug creștinismul. Controlează presa. Produc filme promiscue. Controlează banii.” Evreii sunt acuzați de comodificarea și vulgarizarea culturii, prin transformarea ei în industrie de amuzament, de subminarea valorilor americane și de manipularea opiniei publice, în acord cu interese colective ilegitime ale evreimii. Hitler era obsedat de filme pentru că le atribuia o forță fantastică în modelarea opiniei publice. Pasiunea sa a fost întreținută și de faptul că între Hollywood și Germania fusese încheiat un soi de pact de neagresiune, în 1930, respectat până spre 1940, în urma căruia afacerile cu filme americane în Germania erau protejate, cu prețul menajării imaginii Germaniei și, după venirea la putere în 1933, a lui Hitler. Totul a început cu reacția virulentă față de filmul „All Quiet on the Western Front” (1930), adaptarea după romanul lui Erich Maria Remarque, care deconstruia puterea propagandei și a naționalismului militarist, într-o manieră de interpretare a Marelui Război care se afla în totală contradicție cu versiunea eroizantă din Mein Kampf. La primele proiecții ale filmului în Germania, naziștii, care tocmai câștigaseră peste o sută de locuri în Reichstag, au protestat vehement. Proiecția filmului a fost întreruptă violent în mai multe cinematografe de oamenii lui Hitler și Goebbels, au izbucnit tulburări stradale și mai multe landuri au cerut interzicerea filmului. Până la urmă, filmul a fost interzis în Germania, iar reprezentanțele diplomatice ale Germaniei în SUA și în Occident au intervenit energic pentru a șicana distribuirea filmului. „All Quiet on the Western Front” a putut reveni pe cinematografele germane doar după ce a fost cenzurat substanțial în acord cu solicitările precise ale oficialilor germani.  Acest caz a devenit un precedent dezastruos, de acum încolo marile studiouri americane cultivând autocenzura și permițând ingerințele germane în conținutul filmelor, pentru protejarea imaginii Germaniei și apoi a regimului nazist, cu scopul de a proteja vânzările din Germania și restul Europei. Astfel, a fost încheiat un veritabil pact tacit între Germania nazistă și Hollywood, cu avantaje mutuale, dar nociv pentru soarta democrației și a evreilor. Despre acest pact a scris în detaliu, pe baza unor documente inedite, Ben Urwand în „The Collaboration. Hollywood’s Pact with Hitler” (2013). Marile studiouri americane, deși fuseseră fondate de imigranți evrei din Europa de Est (William Fox - Studiourile Fox, transformat ulterior, prin fuziune, în Twentieth Century-Fox, Louis B. Mayer - MGM, Adolph Zukor - Paramount, Harry Cohn - Columbia Picture, Carl Laemmle - Universal Pictures, Jack și Harry Warner - Warner Brothers), au concediat o parte din angajații evrei și, mai important, au acceptat ca evreii să dispară din reprezentarea cinematografică. Din 1900 până în 1929, au fost făcute aproximativ 230 de filme despre evrei. Multe din ilustrări erau stereotipale, evreii apărând drept comercianți, proprietari de magazine de amanet, croitori, muncitori, personalități biblice, trișori etc. După 1930, evreii au dispărut pur și simplu de pe ecran, atât ca urmare a pactului tacit dintre Hollywood și Germania, cât și ca rezultat al presiunilor instituțiilor de reglementare americane și al unor organizații evreiești americane și internaționale, care se temeau că portretizarea evreilor în filme, mai ales când aceasta se traducea prin stereotipuri, putea duce la accentuarea antisemitismului. Dezbaterea aprinsă din jurul filmului „The House of Rothschild” (1934), încă din faza de concepere a acestuia, a precipitat evacuarea evreilor ca personaje din filme. Filmul, produs de Twentieth Century (înainte de fuziunea cu Fox), a fost conceput ca o critică la adresa prejudecăților antisemite prin evocarea istoriei familiei Rothschild din secolul 19, dar a stârnit temerea că va alimenta mitul bancherului evreu internațional care controlează finanțele lumii și destinul ei politic. Mai multe organizații evreiești, dintre care Anti-Defamation League al B’nai B’rith, The American Jewish Committee, The Los Angeles Jewish Community Committee au fost printre cele mai active, au făcut presiuni pentru a opri producerea filmului. Acestea considerau că, în condițiile în care evreii era suprareprezentați în zona executivă a studiourilor americane, orice critică a antisemitismului ar avea rezultate contrare și că mesajul ar fi mai bine perceput dacă ar fi transmis din zone non-evreiești. Filmul a ieșit, până la urmă, și a avut vânzări record, dar campania împotriva sa a coagulat un curent de opinie care a dus la revizuirea criteriilor de cenzură în sensul filtrării drastice a prezenței evreiești pe ecrane. Temerile organizațiilor evreiești aveau să se vadă confirmate când regimul nazist va folosi imagini din „The House of Rothschild” în sinistrul film de propagandă antisemită „Der ewige Jude” (Evreul etern), care a avut premiera în noiembrie 1940. Organizațiile evreiești se opuneau și producerii de filme americane anti-naziste, apreciind că ar fi interpretate ca propagandă evreiască, că ar provoca proliferarea, în contrapartidă, a propagandei naziste în SUA, în condițiile în care nazismul găsea un număr tot mai mare de adepți și acolo, și că ar părea o încurajare a angajării Americii în conflictele armate din Europa. Pe lângă alți factori, vocea organizațiilor evreiești a contat în stoparea filmului anti-nazist „Mad Dog of Europe”. Filmul, al cărui scenariu era scris de respectatul Herman J. Mankiewicz, autorul de mai târziu al „Citizen Kane” (1941), ar fi trebuit să spună povestea familiei evreiești Mendelssohn, care locuia în „Transylvania”, Gronau (oraș real din Germania) și a încercat să se integreze în națiunea germană. Conform scenariului, membrii familiei au pierit unul câte unul, fie sacrificându-se pentru Germania în primul război mondial, fie fiind omorâți de regimul nazist (inclusiv un fiu care a devenit adept al lui Hitler).  S-a opus filmului și așa numitul Birou Hays, care era instituția de autoreglementare a industriei de film americane, considerând că filmul ar periclita vânzările de film în Germania și în alte părți din Europa. „Mad Dog of Europe” are o poveste lungă și interesantă, dar, pe scurt, nu a fost turnat. Singurul studio american care a făcut figură discordantă a fost Warner Bros. Jack și Harry Warner au luat în mod repetat poziție publică împotriva nazismului. Filme precum „Black Legion” (1936), „The Life of Emile Zola” (1937), „Sons of Liberty” (1939), „Confessions of a Nazi Spy” (1939) pun în cauză intoleranța, discriminarea, bigotismul, barbaria antisemitismului și fascismului. „Black Legion” expunea activitatea unui grup nativist și antisemit din Michigan. „The Life of Emile Zola” (1937) a făcut accesibilă pentru marele public povestea afacerii Dreyfus, semnalând pericolele antisemitismului. Totuși, cuvântul „evreu” nu a fost pomenit niciodată în film; într-o fază preliminară a filmului, evreitatea era pomenită de trei ori, dar mențiunile au fost scoase la intervenția lui Jack Warner, care a susținut că filmul nu trebuie să facă trimiteri prea evidente la evenimentele din prezent. Critica este, până astăzi, împărțită în privința felului în care filmul tratează problema antisemitismului. Cei care apreciază subtilitatea abordării observă și că audiența din epocă a înțeles, în general, că filmul se constituie într-o critică la adresa nazismului.  „Sons of Liberty”, care reflectă rolul lui Haym Salomon, un imigrant evreu din Polonia, la finanțarea revoluției americane, nu se ferește, în schimb, să evidențieze particularismul evreiesc. Filmul a fost adoptat și de organizațiile evreiești, pentru că sublinia „americanismul” evreilor, loialitatea, patriotismul și contribuția acestora la crearea și dezvoltarea Statelor Unite.  Filmul „Confessions of a Nazi Spy” a pornit de la un caz real - arestarea unui agent al Abwehr (serviciul de informații al armatei germane) - care a fost dezvăluit celor de la Warner Bros de un agent FBI care a lucrat la caz. În film, germanii sunt descriși, fără excepție, drept fanatici obedienți Berlinului, iar americanii sunt somați să fie vigilenți împotriva amenințărilor la adresa democrației. Inițial, filmul, care a avut premiera în mai 1939, a stârnit reacții virulente din partea (pro)naziștilor. Cinematografele care au proiectat filmul au fost devastate. Presa fascistă a început să publice texte cu titluri de tipul „Hollywod-ul declară război naziștilor” sau „Acest film va provoca un război”. Filmul era însă slab, nu a avut succesul de public așteptat și, surprinzător, i-a atras atenția lui Goebbels, care s-a simțit flatat că a devenit personaj în film. Represaliile naziste nu s-au produs și vânzările de filme americane în Germania - ale celor trei studiouri care mai distribuiau filme acolo, MGM, Paramount și Fox - au mai continuat o vreme, chiar după ce Germania a declanșat al doilea război mondial. În 1933, Hollywood-ul vânduse 65 de filme Germaniei, iar în 1937, cu 38 de filme vândute, și 1938, cu 41, ritmul se menținuse ridicat. Timp de șase ani după venirea la putere, Hitler, care se uita la filme aproape zilnic și era dependent de producțiile americane, a evitat să atace public Hollywood-ul. Lucrurile s-au schimbat odată cu infamul discurs al lui Hitler din 30 ianuarie 1939, la aniversarea a 6 ani de regim nazist. Atunci, Hitler a profețit „anihilarea rasei evreiești din Europa” și, câteva momente după aceasta, a adăugat: „Și anunțul făcut de companiile de film americane în legătură cu intenția de a produce filme anti-naziste - adică anti-germane - va face ca producătorii noștri germani să producă filme antisemite în viitor”. Așadar, Hitler a preluat temerea, atât de populară la Hollywood, că filmele anti-naziste vor provoca și mai mult antisemitism și a transformat-o, diabolic, în profeție și justificare a antisemitismului. Divorțul dintre Germania nazistă și Hollywood nu a fost brusc. A rezultat dintr-o dezangajare reciprocă și graduală. Piața filmului american în Germania și Europa s-a diminuat progresiv în 1940-1941, pe măsură ce armatele lui Hitler cucereau tot mai mult din bătrânul continent și creștea ostilitatea dintre SUA și Germania. Abia în acest context, al scăderii la jumătate a profiturilor din vânzările de filme în afara SUA, a crescut disponibilitatea Hollywood-ului de a ridica vocea împotriva lui Hitler. Declanșarea ostilităților militare dintre cele două țări în decembrie 1941 a făcut lucrurile clare.” - analiza aparține istoricului Adrian Cioflâncă.

Notă: această partea a șaptea este o completare a părții a patra „Holocaustul”.