BIBLIA - CARTEA IOSUA.

 

BIBLIA - CARTEA IOSUA

Iosua Îl înfăţişează pe Iisus Hristos:

 „Cuceriţi ţara pe care v-o dă în stăpânire Domnul, Dumnezeul vostru” (Iosua 1:11). Partea lui Dumnezeu este să dea! A noastră să stăpânim ce ne dă El! Când intrăm în cartea lui Iosua, începem a doua diviziune a Vechiului Testament: cărţile istorice. Nicio altă carte nu are mai multă încurajare şi înţelepciune pentru ostaşul crucii, decât cartea Iosua. Este plină de adevăr spiritual. Iosua este cartea cuceririi sau câmpul de luptă al moştenirii Canaanului. Această carte relatează stabilirea copiilor lui Israel în Canaan, dovedind credincioşia lui Dumnezeu în păstrarea promisiunii Sale faţă de Avraam.  Această carte poartă numele lui Iosua, eroul acestei mari cuceriri. Numele Iosua a fost iniţial Hoşea, însemnând mântuire, sau Iehoşua, Mântuirea lui Dumnezeu. Iosua este numit slujitorul lui Iehova, prin care Dumnezeu a emis poruncile Sale şi prin care Şi-a adus la îndeplinire planurile Sale - primul ministru al lui Dumnezeu. Această carte continuă firul povestirii de unde se încheie Deuteronom. Este continuarea istoriei poporului ales. Poporul ales a fost scos din robie de către Moise, fiind condus de Iosua în ţara promisă. În cartea aceasta, Israel nu numai că învinge duşmanul, ci şi ocupă ţara pe care i-a promis-o Dumnezeu.

MOISE-ANTICIPARE: Moise a trecut prin Marea Roşie. Moise a scos Israelul din robie. Moise a dat o viziune a credinţei. Moise a vorbit despre o moştenire. În Deuteronom, vedem anticiparea acesteia. Iosua duce la bun sfârşit ceea ce începuse Moise. Dumnezeu nu Îşi lasă niciodată neterminată lucrarea. Nu uitaţi că marele Maestru întotdeauna Îşi are încă o unealtă, ascuţită şi gata de a fi folosită. Slujirea ne aşteaptă pe toţi. Întotdeauna Îl vei putea onora pe Dumnezeu luându-ţi sarcina în primire, cu o inimă hotărâtă, care se încrede în Dumnezeu. Neamul care a fost condus afară din Egipt de Moise acum este condus în Canaan de Iosua! Moise era mort, dar marşul trebuia continuat. Glasul lui Dumnezeu a continuat să-i vorbească lui Iosua. Da, glasul lui Dumnezeu încă vorbeşte şi astăzi, şi dacă vom lua aminte, Îl vom auzi vorbindu-ne. Apostolul Pavel este mort, dar crucea pe care a predicat-o rămâne de-a pururea vie. Oamenii pot să dea greş, dar adevăratul Conducător, deşi nevăzut, este pe câmpul de bătălie şi niciodată nu va da greş! „Moise a murit!” Păi, atunci trebuie oprit marşul! Fără conducător, poporul, care-şi urma conducătorul, rămânea disperat. Tabăra era cuprinsă de întristare. Iar Iosua se simţea depăşit de uriaşa sarcină ce-l aştepta. A merge înainte, în asemenea condiţii, însemna eşec sigur.

IOSUA-ÎMPLINIRE: Iosua a trecut Iordanul. Iosua a condus Israelul la binecuvântare. Iosua i-a condus către o viaţă de credinţă. Sub conducerea lui Iosua, au intrat în stăpânire. În Iosua vedem împlinirea. Când inimile mari cad, inimile slabe vor fugi! Sărmanii israeliţi, erau gata să se întoarcă înapoi în deşert şi să-şi sape mormintele printre dunele de nisip, unde erau îngropate oasele părinţilor lor. Ei nu puteau invada această ţară plină de uriaşi, cucerind cetăţile lor înconjurate de ziduri înalte. Nu, hotărât lucru: ţara era cu neputinţă de cucerit! Oare cine vorbeşte în felul acesta? Nu Dumnezeu! Pot să moară un milion de oameni! („O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia”, Ps. 91:7 - T.M.) Niciun om nu este indispensabil pentru Dumnezeul cerului. Până şi cel mai mare om care a trăit nu e decât un slujitor şi când şi-a sfârşit lucrarea, Dumnezeu are pe altul, care să-i ia locul. Desfiinţarea sclaviei a fost marea motivaţie care l-a oţelit pe Livingstone să-şi trăiască viaţa de erou în Africa. Timp de treizeci de ani el a trudit din greu, creându-şi anevoios drum prin jungla deasă, parcurgând peste cincizeci de mii de km, ca să le aducă negrilor pe Hristos şi să descopere izvorul Nilului. În felul acesta, el credea că vorbele sale vor avea mai multă greutate, când se va întoarce acasă, pledând pentru eliberarea sclavilor africani. Dar alţii i-au luat-o înainte, descoperind izvorul Nilului; alţii i-au eliberat pe sclavi. A murit singur, dar cu Dumnezeu, în sălbatica junglă africană. Dar această moarte eroică de creştin a atins inimile compatrioţilor săi cum n-a putut s-o facă nici aspra lui viaţă, iar Marea Britanie creştină s-a decis să ducă la bun sfârşit lucrarea sa şi să-i elibereze pe sclavii africani. Tot aşa este şi în toată lucrarea noastră în lume, în special în slujirea creştină. Noi suntem doar o parte dintr-un mare întreg. Fă-ţi părticica şi să nu-ţi pese dacă nu este scoasă în evidenţă în întregul global. Apele pârâului se pierd în râu. Dumnezeu îl pregătise pe Iosua de ani de zile. Iosua s-a născut în sclavie, în Egipt, dar Dumnezeu l-a scos şi l-a făcut colaboratorul lui Moise. Întotdeauna el a fost o căpetenie vitează. Era cât pe-aci să fie omorât cu pietre, pentru că i-a îndemnat pe copiii lui Israel să intre cu mult curaj în Canaan, în urmă cu patruzeci de ani (Numeri 14:6-10). Mâine vreun mare judecător sau comerciant sau om de stat va muri. Tânărul care este gata să-i ia locul va găsi mantia, căzându-i pe umeri. Succesul înseamnă a fi gata când vine oportunitatea! Nu uitaţi, când studiem cartea Iosua, că: Dumnezeu dă - omul ia! Această carte se ocupă de înfrângerea inamicului şi de ocuparea ţării. Dumnezeu spune: „Luaţi-o în întregime”. Această carte pare să se împartă natural în două părţi. Dacă nu puteţi să vă amintiţi decât atâta din schema cărţii, vă veţi aminti cele mai importate lucruri: A. Cucerirea ţării promise, capitolele 1-12. B. Ocuparea ţării promise, capitolele 13-24.

MOBILIZAREA OŞTIRII (Iosua 1;2): Deschideţi Biblia la Iosua 1:2. Îi găsim pe copiii lui Israel chiar la frontiera ţării promise, lângă malurile Iordanului. (Hotarele ţării promise, aşa cum sunt date în Iosua 1:4: pustiul în sud, munţii Liban, în nord, fluviul Eufrat la est, Marea Mediterană la vest.). Iosua este conducătorul copiilor lui Israel acum. Moise a murit. Iosua stă cu capul plecat şi inima frântă, căci consilierul şi prietenul său nu mai este. Dar Dumnezeu i-a spus: Voi fi cu tine. Nu te voi lăsa şi nu te voi părăsi! Căci Domnul, Dumnezeul tău este cu tine, oriunde vei merge (Iosua 1:5,9). Îl auzim pe Dumnezeu zicând: Moise, robul Meu, a murit; scoală-te acum, treci Iordanul acesta (Iosua 1:2). Moise trebuia să moară, ca să poată intra copiii lui Israel în Canaan. Moise nu putea intra în Canaan şi, desigur, nu putea să aducă pe nimeni înăuntru. Israel trebuia să aştepte până ce Moise era dat la o parte. Pentru creştin, Moise reprezintă Legea. Iosua Îl reprezintă pe Hristos. Numai Hristos singurul ne poate conduce la moştenirea noastră. Pavel spune: Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni (Efeseni 2:9). Oh, dacă ar învăţa toţi să se sprijine pe credinciosul Iosua şi să-L urmeze numai pe El! Hristos vrea să ne conducă la ceea ce deja a cumpărat pe cruce pentru noi. E nevoie de Moise şi de Iosua împreună, ca să ne prezinte tipologic lucrarea încheiată a lui Hristos. Vedem o mulţime de oameni îngrijoraţi, care aşteaptă cu toţii să intre în ţara ce li s-a promis cu mult timp în urmă. Vă imaginaţi corturile înşiruite, cu israeliţii care aşteptau doar un cuvânt de la Iosua: „Porniţi”. Iosua a trimis oameni în tabără ca să le spună că peste trei zile vor trece Iordanul şi să fie pregătiţi pentru călătorie (Iosua 1:10,11). Dumnezeu l-a chemat pe Iosua să-i conducă pe copiii lui Israel în ţara promisă. Avem cuvintele care trebuie să le fi rostit El, ca răspuns la rugăciunea după ajutor când şi-a asumat această mare sarcină: Nu te voi lăsa şi nu te voi părăsi! (Iosua 1:5). Aceste cuvinte sunt tot atât de adevărate şi pentru noi cei de azi.

DUMNEZEU SPUNE CÂTEVA LUCRURI FOARTE IMPORTANTE AICI:

1. Păşeşte: Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi l-am dat, cum am spus lui Moise (Iosua 1:3).

2. Ia în întregime: Hotarele voastre vor fi de la pustiu şi Libanul acesta până la fluviul cel mare - fluviul Eufrat - tot pământul hitiţilor, până la Marea Mare, spre apusul soarelui (Iosua 1:4). Abia pe vremea lui Solomon, cam cinci sute de ani mai târziu, s-au împlinit aceste cuvinte pe deplin (II Cron. 9:26), dar au fost rostite în acest timp. Regina Victoria, de exemplu, a fost făcută Împărăteasă a Indiei cu mult înainte ca nepotul său regal să fi ocupat toate hotarele ei.

3. Fii într-o permanentă mişcare: Moise, robul Meu, a murit; scoală-te acum, treci Iordanul acesta (Iosua 1:2).

4. Ia sabia: Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta (Iosua 1:8).

5. Intră în viaţa deplină: ... să mergeţi să cuceriţi ţara pe care v-o dă în stăpânire Domnul, Dumnezeul vostru (Iosua 1:11).

 Cartea Legii a fost Biblia lui Iosua. Biblia noastră e mult mai completă şi noi ştim mult mai mult despre voia lui Dumnezeu, deoarece Hristos a interpretat-o pentru noi. Medităm noi asupra Cuvântului lui Dumnezeu? Sau ne abatem de la el la dreapta şi la stânga? Citiţi cuvintele lui Dumnezeu către Iosua (Iosua 1:7). Iosua a chemat pe mai marii oştirii şi le-a dat instrucţiuni detailate. Ascultaţi cuvintele acestor oameni: Vom face tot ce ne-ai poruncit şi ne vom duce oriunde ne vei trimite (Iosua 1:16). Ei erau gata pentru orice slujire. Vedem pe Iosua şi pe popor pregătindu-se de călătorie. Nu uitaţi, Iosua fusese una din cele douăsprezece iscoade, care fuseseră trimise în Canaan cu patruzeci de ani mai înainte. Acum el trimite doi cercetaşi, ca să aducă un raport despre ţara pe care erau gata s-o cucerească. Citiţi istoria lui Rahab şi a iscoadelor în Iosua 2. În special Iosua le-a cerut să afle cât de întărită era cetatea Ierihon, căci aceasta era prima pe care trebuiau s-o cucerească, de îndată ce treceau râul. Iscoadele au trezit suspiciuni, dar au fost salvate de la moarte de Rahab, care i-a ascuns sub mănunchiurile de in care erau întinse pe acoperişul casei ei. Iscoadele au aflat de la Rahab că toată cetatea tremura de frica israeliţilor şi i-au promis că o vor cruţa pe ea şi pe casa ei, când va fi cucerită cetatea. Apoi Rahab i-a coborât peste zidul cetăţii, în care era clădită casa ei, cu ajutorul unei funii, iar iscoadele s-au întors să-i spună lui Iosua vestea bună că toţi locuitorii ţării tremură înaintea noastră (Iosua 2:24). Aşadar Rahab a atârnat o frânghie roşie la fereastra casei ei, marcând-o în felul acesta, ca să fie cruţată când va fi distrusă cetatea. Culoarea roşie simbolizează siguranţa care se obţine prin intermediul sângelui (Evrei 9:19-22). Găsim aluzii la răscumpărare în fiecare ramă de fereastră a Cuvântului lui Dumnezeu. Rahab a fost salvată nu prin caracterul ei, ci prin sânge! Pe Rahab o găsim amintită în genealogia lui Iisus (Matei 1:5). Canaaniţii, locuitorii ţării, erau descendenţii lui Canaan, fiul lui Ham. Erau oameni răi şi idolatri. Dumnezeu îi avertizase prin distrugerea Sodomei şi a Gomorei, dar ei nu s-au schimbat niciun pic. Acum Dumnezeu avea să le distrugă puterea şi să le dea pământul lor israeliţilor.

ÎNAINTE, ÎN PAS DE MARŞ (Iosua 3-5): Citiţi Iosua 3-5. Încurajaţi de raportul pe care l-au adus iscoadele, israeliţii s-au deplasat din cantonamentul lor de la Sitim, aflat cam la 10 km de la râul Iordan, până la un loc ce nu era departe de râul Iordan, a căror ape se umflaseră. În zorii zilei căpeteniile au trecut prin tabără şi au poruncit tuturor să fie atenţi la Chivotul Domnului şi „să-l urmeze la o distanţă de două mii de coţi, pe drumul pe care trebuie să mergeţi, căci n-aţi mai fost pe drumul acesta” (Iosua 3:4). Marele conducător, Iosua, i-a învăţat pe oameni cum să se sfinţească, căci a doua zi Domnul va face minuni în mijlocul lor (Iosua 3:5). Copiii lui Israel urmaseră norul în pustiu. Acum ei vor urma Arca Legământului, care reprezenta prezenţa lui Iehova. Lunga călătorie prin deşert era de-acum încheiată; înaintea lor era misterul unei ţări necunoscute şi al unei vieţi necunoscute. Poporul a devenit serios. Erau sub impresia unei noi experienţe. Viaţa în permanenţă ne deschide lucruri noi şi neaşteptate. Nu există monotonie în viaţa unui creştin. La începutul Exodului din Egipt citim despre trecerea Mării Roşii. Acum la încheierea Exodului, avem trecerea râului Iordan. Ambele au fost evenimente de hotar în istoria copiilor lui Israel. Din toată ceata aceea uriaşă ce a trecut Marea Roşie, numai Caleb şi Iosua au mai rămas din generaţia lor. Era vremea revărsării Iordanului şi locuitorii Ierihonului au crezut, probabil, că israeliţilor le va fi imposibil să traverseze râul; altminteri le-ar fi ieşit în întâmpinare copiilor lui Israel. Nu era niciun pod; doar câteva vaduri, dar şi acestea erau de netrecut, în acel anotimp al anului. Negreşit, iscoadele traversaseră Iordanul în înot, şi se întorseseră în acelaşi mod. Întrebarea se pune însă: cum va putea oare o mulţime atât de mare de oameni, cu femei şi copii, plus bagaje, să treacă? Dumnezeu are totdeauna o cale. El le-a dat israeliţilor instrucţiuni pe care să le urmeze. Ioan Gură de Aur a spus: „Nu ştiu calea pe care El (Hristos) mă conduce, dar cunosc bine Călăuza mea”. Să ne amintim cum i-a spus Hristos omului cu mâna uscată să facă ceea ce nu putea face - da, să întindă mâna. Omul numaidecât a încercat să facă imposibilul, iar Hristos a făcut acest lucru posibil. Ca să întindă braţul paralizat, omul trebuia să întindă braţul. Ca să traverseze Iordanul, israeliţii trebuiau să-l traverseze. Iosua le-a spus preoţilor să ridice Chivotul şi să păşească în Iordan, într-o perioadă când râul se revărsa peste maluri. Când talpa piciorului lor a atins apele Iordanului, ei au stat pe uscat (Iosua 3:9-17). La oameni acest lucru este imposibil, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile. Dumnezeu întotdeauna face imposibilul. Ce porunceşte Dumnezeu se şi împlineşte! Tot Ioan Gură de Aur a spus: „Dacă Dumnezeu îmi va spune să sar printr-un zid de piatră, am datoria să mă conformez; datoria lui Dumnezeu este să dea la o parte zidul”! Ce era Chivotul? Simbolul prezenţei divine! Şi Hristos este realitatea prezenţei divine. El spune: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28:20). El merge înaintea noastră şi spune: Vino după Mine şi trimite pe Duhul Său Cel Sfânt să ne şoptească în ureche: Iată calea! Mergi pe ea! (Isa. 30:21). Chivotul Legământului este călăuza noastră în continuare. El ne va călăuzi în lucrurile mici, cât şi în lucrurile mari ale vieţii. Da, cu adevărat, paşii unui om bun sunt rânduiţi de Domnul (Psalmul 37:23 - T.M.). Biblia ne spune despre traversarea râului. Din albia râului, din locul în care s-au oprit preoţii, au fost luate pietre şi s-a înălţat un stâlp de aducere aminte, pe celălalt mal al Iordanului, al minunilor care le-a făcut Dumnezeu pentru ei (Iosua 4:3). Nu se consemnează că s-a rostit vreo rugăciune, dar sunt ridicate pietrele memoriale. Poporul a vrut să imortalizeze memoria marelui lor Izbăvitor.

CĂDEREA IERIHONULUI (Iosua 6): Ierihonul se afla la mică distanţă de Iordan şi cam la douăzeci de minute de mers de tabăra de la Ghilgal. Ierihonul din zilele noastre este aşezat la cam o milă distanţă de străvechea cetate, care a fost distrusă şi apoi rezidită sub domnia lui Ahab. Un om, care trecea pe lângă o clădire în curs de demolare, s-a oprit să privească un lucrător, care trăgea de o funie legată de partea superioară a zidului. „Crezi că vei putea să prăvăleşti zidul acesta gros, în felul acesta?” a întrebat el, cu uimire, într-un târziu. Gâfâind, omul a răspuns: „Nu mi se pare posibil, dar eu cred că şefu’ ştie ce face.” Într-adevăr, şeful lui ştia, căci zidul fusese dinamitat, şi după o oră de opinteală, straşnicul zid a început să vibreze şi să se clatine, pentru ca, în cele din urmă, să se prăbuşească la pământ. Trebuia ca zidurile Ierihonului să cadă, pentru ca israeliţii să poată cuceri ţara promisă, căci Ierihonul era cetatea cheie din sudul Canaanului. Dar oare cum puteau ei înfăptui această faptă măreaţă? Israeliţilor instrucţiunile lui Dumnezeu li se vor fi părut ciudate, dar, ca muncitorul de mai sus, ei au continuat sarcina ce le fusese încredinţată. Ei aveau încredere că Liderul lor ştia ce nu ştiau ei, şi că în curând vor intra în cetate. Citiţi Iosua 6. Zidul are alcătuit din două părţi. Pe o fundaţie naturală, din stâncă, se ridicase un zid masiv de 1,80 metri. Blocuri masive au fost ridicate pe alocuri, în cadrul acestui zid exterior. Zidul interior era despărţit de zidul exterior printr-un spaţiu între trei şi cinci metri, având grosimea de trei metri. Iar zidul de întărire fusese clădit din cărămizi de lut. Iniţial, zidul se înălţa, probabil, la 9 metri. Ce construcţie impresionantă trebuie să fi fost această fortificaţie, vizibilă în câmpie de la o distanţă de câţiva kilometri! După ce fusese întărit de-a lungul câtorva mii de ani, zidul nu prezenta nicio fisură. Singurul avantaj al unei construcţii moderne asupra acestui edificiu monumental îl reprezenta folosirea cimentului. Zeci de mii de oameni trebuie să fi fost angajaţi la construirea acestui zid. Procesiunea preoţilor, a Chivotului, a oamenilor cu trâmbiţe, care au mărşăluit în jurul cetăţii zi de zi, erau singurele mijloace vizibile de cucerire. Ce zadarnic trebuie să li se fi părut un asemenea marş locuitorilor Ierihonului - ba, încă şi israeliţilor înşişi! Dar Dumnezeu ştia ce face! Unii au încercat să explice că prăbuşirea Ierihonului nu a fost un miracol, ci, pur şi simplu, un fapt de natură ştiinţifică. Dumnezeu ştia că un anumit fel de vibraţie va distruge zidul. A fost lovit în sunete de trompetă şi în strigătele israeliţilor, în faţa cărora zidul s-a prăbuşit. Dacă aşa au stat lucrurile sau nu, miracolul rămâne, că zidul a căzut. Dumnezeu a realizat nimicirea zidului, cu sau fără ajutorul mijloacelor „ştiinţifice”. Gloria Îi aparţine Domnului, nu lui Iosua. Când oamenii au ascultat de porunca Domnului, transmisă prin Iosua, ei au văzut puterea lui Dumnezeu. Căderea Ierihonului în faţa sunetelor scoase de cornul de berbec al lui Iosua a fost o minune atât de extraordinară, încât raţionaliştilor nu le rămâne altceva de făcut decât s-o respingă, fără argumente credibile. Israeliţii au crezut că urmează planul lui Dumnezeu. Cele şapte trâmbiţe, conducând o procesiune timp de şapte zile, şi de şapte ori în a şaptea zi, le-au arătat israeliţilor că acesta era planul de cucerire poruncit de Dumnezeu. Dumnezeu a plasat o bandă invizibilă în jurul temeliei acestei cetăţi, pe care a strâns-o apoi. Or, când face Dumnezeu asta cu fundaţia oricărei clădiri - naţionale sau personale - atunci să te fereşti! Nu este nevoie să lucrăm din răsputeri; mai degrabă, absenţa unei viziuni ne face să dăm greş. Ceea ce este greu cu adevărat este să vedem partea bună în orice lucru. Spune: „Doamne, un pas de-al Tău este de ajuns pentru mine”. Nimănui nu-i plac întârzierile. Vrem ca lucrurile să se petreacă imediat. Dacă trebuie să mergem cu anevoie, şapte zile, în jurul zidurilor, va veni, în schimb, a şaptea zi când zidurile vor cădea. Dumnezeu ne dă biruinţe în moduri care ni se par nouă total lipsite de sens (I Cor. 1:17-29).

CAMPANIA DE LA AI (Iosua 7-8): Cucerirea Ierihonului le-a dat israeliţilor posibilitatea de a intra în Canaan. Următoarea localitate, în ordinea strategiei, a fost Ai, care domina intrarea în valea care ducea în vestul Canaanului. Cum făcuse şi în cazul Ierihonului, Iosua a trimis iscoade în Ai, pentru a se informa asupra situaţiei. Suferind de o doză de supraîncredere, în urma succesului repurtat în cazul Ierihonului, ei au prezentat un raport nechibzuit la întoarcere, spunând: Ajunge două sau trei mii de oameni ca să cucereşti cetatea Ai. Nu osteni tot poporul, căci oamenii aceia sunt puţini la număr (Iosua 7:3). Prin urmare, a fost trimisă o forţă militară relativ restrânsă, să urce pe panta abruptă a dealului din faţa cetăţii Ai. Dar când garnizoana din Ai s-a regrupat şi i-a atacat, israeliţii au fugit, fără să opună nicio rezistenţă. În dezastrul ce a urmat, au văzut cu toţii retragerea mâinii călăuzitoare a lui Dumnezeu. Curând au aflat că nu se pot încrede numai în forţele lor proprii. „Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor” (Zaharia 4:6). Păcatul unui singur om a provocat înfrângerea Israelului. (Israel devenise, între timp, un neam; deci nimeni nu mai putea acţiona de capul lui.). Acan ascunsese o placă de aur. Citiţi istoria în Iosua 7. Fereşte-te de placa de aur! (Iosua 7:13). Doar Acan a fost vinovat, totuşi citim: Israel a păcătuit! Au călcat legământul Meu pe care li l-am dat, au luat din lucrurile sortite nimicirii, le-au furat şi au minţit, ascunzându-le printre lucrurile lor (Iosua 7:11). Păcatul păcătosului nu-l afectează numai pe el. Niciunul din noi nu trăieşte pentru sine. Un singur elev bolnav de variolă poate contamina o întreagă clasă. Doar câţiva microbi pot infecta o întreagă naţiune. Păcatul unui singur om poate deveni păcatul întregii comunităţi. Orice păcat ai comis te va urmări, te va descoperi şi te va pune să plăteşti. Reţine: nu a fost niciun păcat care să fi fost comis pe lumea aceasta pentru care persoana care l-a comis să nu fi suferit. S-ar putea să scapi de legea umană, dar nu vei putea scăpa de legea lui Dumnezeu! („ ... păcatul vostru vă va ajunge din urmă” - Numeri 32:23).

CAMPANIA DIN SUD (Iosua 10): Israeliţii au ieşit a doua oară la atac împotriva lui Ai. De data asta, au repurtat o victorie. Cucerirea cetăţii Ai demonstrează o adevărată strategie militară. În lucrul pentru Domnul, întotdeauna trebuie să recunoaştem valoarea celor mai buni, în raţiunea umană, dar strategia lipsită de ascultare nu valorează nimic. Vasile cel Mare a spus: „Lucrează ca şi când totul ar depinde de tine şi roagă-te ca şi când totul ar depinde de Dumnezeu”. Faima Israelului a început să se răspândească în lung şi-n lat. Regii Canaanului au format o ligă împotriva oştirilor năvălitoare. Dar citim despre tratatul încheiat cu gabaoniţii, care le-au jucat o festă israeliţilor. Drept urmare, Iosua i-a condamnat pe gabaoniţi să devină tăietori de lemne şi cărăuşi de apă (Iosua 9:21). Apoi Iosua a pus pe fugă armatele aliate. Citiţi despre grindină şi despre prelungirea zilei, pe care Dumnezeu a trimis-o în ajutor vajnicului Său războinic (Iosua 10:10,11,13). Iosua spune: Opreşte-te, soare. Este un fel de a zice că Dumnezeu a oprit pământul să se rotească în jurul axei sale, timp de douăzeci şi patru de ore, ca răspuns la rugăciunea sa.  Opreşte-te, soare, asupra Gabaonului (Iosua 10:12). Lucrurile obişnuite se opresc, atunci când Dumnezeu este la lucru.

CAMPANIA DIN NORD (Iosua 11): După ce tot Canaanul de sud a fost în posesia lui Israel, o nouă confederaţie trebuia confruntată şi cucerită. Regii din nord îşi uniseră forţele şi încercaseră să frângă puterea israeliţilor cuceritori. Dar, înarmat cu tărie divină, Iosua i-a pus pe fugă. Lucrul acesta nu s-a întâmplat dintr-odată. Scriptura spune că războiul a ţinut multă vreme. În cele din urmă, ţara s-a odihnit de pe urma războiului (Iosua 11:23). Ierusalim este numit astfel aici, pentru prima oară în Biblie. Şi când te gândeşti că de atunci a devenit, probabil, cel mai renumit loc din lume! Este o cetate cu un trecut istoric măreţ şi cu o istorie viitoare strălucită. Hristos va domni de aici, când va veni din nou, cu putere şi mare glorie (Luca 21:27). Îl vedem pe Dumnezeu judecând pe aceşti oameni păcătoşi, canaaniţii. Până nu demult, s-a crezut despre Canaan că era în perioada aceasta o ţară de semi-barbari. Dar acum ştim că încă din anul 3500 î.H. Canaanul era supus dregătorilor babilonieni, iar limba şi civilizaţia babiloneană fuseseră adoptate aici. Apoi a urmat dominaţia egipteană şi cunoaştem cultura avansată a Egiptului. Tăblițele de la Tell-el-Amarna, datând din anul 1.400 î.H., înainte de cucerirea Canaanului de către israeliţi, sunt multe din ele scrisori către Faraonul Egiptului, redactate în limba babiloneană, de către prinţii vasali Canaanului. În acea perioadă, Canaanul avea deja o îndelungată civilizaţie. Ţara era plină de şcoli şi biblioteci, cu palate somptuoase şi ateliere de meşteşugari. Oraşele de pe coastă aveau flotele lor proprii, parţial de negustori, parţial de vase de război, şi un comerţ înfloritor era întreţinut cu toate părţile lumii cunoscute din vremea aceea.

ÎMPĂRŢIREA ŢĂRII (Iosua 13-24): Iosua era bătrân de pe-acum, având circa nouăzeci de ani. El şi-a dat seama că ţara nu fusese încă cucerită în întregime - ţara care mai rămâne de cucerit este foarte mare (Iosua 13:1). „Asta e a lui Iuda; asta e a lui Aşer; asta e a lui Simeon; şi asta e a lui Beniamin”, îi auzim pe oameni spunând la începutul acestui nou capitol. Au zis aceasta deşi amoriţii, iebusiţii şi hitiţii deţineau încă porţiuni însemnate din ţara promisă (Iosua 13). Împărţirea ţării a fost anunţată prin credinţă, asupra acelor lucruri care, sub călăuzirea lui Dumnezeu, ei îşi propuneau să le realizeze, prin lupta îndelungată ce a urmat. Vai de persoanele cu vedere slabă, ale căror aspiraţii nu depăşesc niciodată realizările prezente! Dacă nu avem o viziune înaintea ochilor noştri şi dacă nu vom visa vise, niciodată nu vom câştiga biruinţa - fie pe plan material, fie spiritual. Exact aceasta a fost starea israeliţilor. Ei s-au avântat înainte spre un viitor sperat, dar necunoscut, când au parcelat mari porţiuni din ţară, ce încă se afla în stăpânirea duşmanilor lor! Deşi tot acest pământ a fost repartizat diverselor triburi, el a fost cucerit abia în vremea lui David. Tot ce fusese înfrânt la această dată erau teritoriile muntoase; cetăţile din câmpie abia dacă fuseseră atinse. Cei puternici nu au cucerit partea cea mai bună a ţării, pentru simplul fapt că erau puternici; ei au lăsat fragmente celor slabi. După cum, nu au dobândit cei bogaţi teritoriile cele mai râvnite, lăsându-le celor săraci pe cele mai puţin dorite. Ei au încercat să afle voia lui Dumnezeu în această chestiune. Lui Dumnezeu Îi pasă de distribuirea bunurilor. Vedeţi vreo aplicaţie a acestui principiu astăzi? Lui Dumnezeu Îi pasă de inegalităţile din condiţia copiilor Săi. Lui Îi pasă că cei slabi sunt daţi la o parte de cei vicleni şi puternici. Se poate spune că e voia lui Dumnezeu în toate chestiunile legate de ore şi de plată, capital şi forţe de muncă. Dumnezeu e preocupat de o mai justă diviziune a binecuvântărilor Sale în lume, chiar atunci când El hotărăşte că fiecare va locui sub viţa lui şi nimeni nu-l va mai tulbura (Mica 4:4). Când repartizarea s-a făcut prin tragere la sorţi, nimeni nu a mai putut să-l invidieze pe celălalt. Ei s-au adunat înaintea Chivotului lui Iehova - simbolul prezenţei Sale. Dar leviţilor nu le dăduse moştenire printre ei (Iosua 14:3). Vă amintiţi, desigur, că acest trib fusese pus deoparte pentru slujba preoţiei.

POSESIUNEA LUI CALEB (Iosua 14): Caleb avea acum optzeci şi cinci de ani. Împreună cu Iosua, erau singurele dintre iscoade care au mai rămas, deoarece ei au îndrăznit să se încreadă în Dumnezeu! Câte iscoade a trimis Moise în Canaan? Câte dintre numele lor vi le amintiţi? Fără îndoială, aceştia doi sunt singurii care s-au încrezut în Dumnezeu şi ale căror nume le cunoaştem. Ca răsplată pentru ascultarea lor, aceşti doi sunt singurii din generaţia lor cărora li s-a permis să intre în Canaan. Caleb i-a cerut prietenului său Iosua cetăţile întărite, cu ziduri înalte. El a adăugat: Poate Domnul va fi cu mine şi-i voi izgoni, cum a spus Domnul (Iosua 14:12). El a preţuit moştenirea sa, datorită muncii grele ce o oferea şi oportunităţii ce-i dădea s-o cucerească! Recunoaşterea prietenului său de către Iosua şi a dreptului său la o posesiune a fost rapidă şi generoasă. I-a dat muntele pe care l-a cerut şi l-a binecuvântat pe bătrânul său prieten. Caleb era bătrân de-acum, dar s-a desfătat în greutatea sarcinii sale. Caleb a fost cel mai fericit om din tabăra israelită, pentru că a cucerit aşa de mult şi încă mai avea de cucerit! Domnul nu le-a promis niciodată copiilor Săi că le va fi uşor să-L slujească. De fapt, Hristos a spus: În lume veţi avea necazuri ... (Ioan 16:33). Nu ni s-a promis un trai uşor, dar ni s-a promis biruinţă. Hristos spune: „Eu am biruit lumea”. Noi creştem când trecem prin greutăţi, căci învăţăm să ne încredem mai mult în Domnul. Pavel i-a spus lui Timotei: Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos (II Timotei 2:3). Caleb a spus: Eu însă am urmat în totul calea Domnului, Dumnezeului meu (Iosua 14:8). Poate că e bine să arătăm că cetăţile de refugiu, pe care Dumnezeu le-a rânduit, amintite în Numeri şi Deuteronom, sunt acum puse deoparte (Numeri 35).

CUVÂNTAREA DE RĂMAS BUN A LUI IOSUA (Iosua 24): Iosua a îmbătrânit. Ştia de pe-acum că nu va mai trăi mult. De aceea, a dorit să lase poporului câteva cuvinte de îndemn. Mai întâi, a chemat liderii şi apoi întreg poporul laolaltă şi i-a îndemnat să-şi aducă aminte de puterea şi credincioşia lui Dumnezeu, stăruind de ei să-I fie credincioşi. Acum temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-I cu scumpătate (Iosua 24:14). Apoi i-a avertizat cu privire la pericolul apostaziei, spunând: Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor, în a căror ţară locuiţi. Apoi a adăugat: Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului (Iosua 24:15). Este bine ca oamenii să mărturisească deschis şi să se angajeze la o promisiune solemnă. Aceşti bătrâni, care au făcut o confesiune deschisă, au rămas credincioşi promisiunilor lor. În acea zi, poporul a spus: Nu! Căci noi vom sluji Domnului.

MOARTEA LUI IOSUA: La vârsta de o sută zece ani, marele şi bătrânul Iosua a murit. Cartea se încheie cu moarte. Vedem trei morminte: al lui Iosua, marele conducător al Israelului; al lui Eleazar, preotul; şi al lui Iosif, ale cărui oase copiii lui Israel le-au luat cu ei din Egipt şi care erau acum îngropate în ţara promisiunii. Iată un mare omagiu, adus unui mare conducător: Israel a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua (Iosua 24:31). Canaan, sau ţara promisă, avea 290 de km lungime şi aproximativ 65 de km lăţime. Hotarele erau: în sud, pustiul; în nord: lanţurile muntoase ale Libanului; la est: fluviul Eufrat, iar la vest Marea Mediterană. Era centrul unei civilizaţii avansate, ce a intrat în istoria antică: Egiptul - 682 km, în sud; Ninive - 1120 km, în nord-est; Babilon - 1120 km la est; Persia - 1600 km la est; Grecia - 1300 km înspre nord-est; Roma - 2400 km înspre nord-est.

STRICT PERSONAL: „Nu te ruga pentru o sarcină uşoară. Roagă-te să fii mai tare, în vederea acelei sarcini! Măreţia puterii unui om este măsura predării sale. Nu se pune problema cine eşti sau ce eşti, ci dacă Dumnezeu te conduce. „Am urmat în totul pe Domnul.” (Caleb). Dumnezeu porunceşte o completă predare pentru El. Faptele nu se schimbă, simţămintele da! Nu este de ajuns să aprinzi un foc; trebuie să pui şi combustibil pe el.” - Origene, „Omilii la Iosua”.