DE LA GENEZA LA APOCALIPSA! PARTEA A PATRA.

 

DE LA GENEZA LA APOCALIPSA! - PARTEA A PATRA

6. Cărţile poetice:

 Până acum am văzut mai întâi cărţile legii, care ne oferă fundamentul căilor lui Dumnezeu cu poporul Său, principiile după care El acţionează în relaţie cu ei. În al doilea rând am văzut cărţile istorice, unde aceste principii sunt dezvoltate în vieţile lor. În al treilea rând am văzut secţiunea locului sfânt, cărţile profetice, unde ne sunt dezvăluite principiile sfinţeniei divine care ne conduc în prezenţa lui Dumnezeu; iar acum intrăm în cea de-a patra şi ultima secţiune din Vechiul Testament, cărţile experienţei, care îşi găsesc cel mai apropiat corespondent în cartea Numeri. Nu trebuie să mai amintesc că experienţa noastră este în această lume, care este locul nostru de încercare, locul care scoate la iveală orice are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, tot ce este în noi: slăbiciunile noastre, încăpăţânarea noastră, necredinţa noastră în mijlocul încercărilor şi în faţa duşmanilor, căderile şi lipsurile noastre. Cum se strâng mănunchi toate aceste lucruri când ne gândim la lume! Şi cum, pe măsură ce ne gândim la noi înşine trăind în lume, suntem nevoiţi să ne aducem aminte de căderile şi lipsurile care, vai, ne marchează ca unii care umblăm în lume. Există câteva lucruri foarte sugestive în legătură cu aceste cărţi ale experienţei, pe care dorim să le vedem înainte de a intra în detaliile lor. Aceste cărţi au de-a face cu pământul într-un mod foarte particular, diferit chiar şi de cartea Numeri, care prezintă numai istorie. Aici pătrundem mai adânc, vedem experienţele şi gândurile produse în inimă de circumstanţele prin care trec copiii lui Dumnezeu; aceasta este caracteristica principală a acestei secţiuni. Prezintă experienţa inimii poporului lui Dumnezeu, nu numai istoria lor vizibilă. În legătură cu aceasta, vedem aici partea omenească, într-un fel în care aş putea spune că nu mai apare nicăieri în Scriptură. Aici omul dă expresie gândurilor sale. De exemplu, în cartea Iov vedem până şi manifestarea imperfectă, de necredinţă, a oamenilor care nu au gândurile clare cu privire la Dumnezeu. În cartea Eclesiastul vedem mai clar expresia celui care l-a dat la o parte pe Dumnezeu pentru o vreme; de aceea, nu aş putea să spun - însă folosesc cu precauţie această expresie - că despre verset se poate spune: „Acesta este un adevăr divin”; pentru că uneori versetul prezintă exprimarea unui necredincios, alteori a unei credinţe slabe care bâjbâie în întuneric şi Îl percepe pe Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că aceste versete nu sunt inspirate, ci ele sunt inspirate ca să ne ofere o imagine a vocii inimii. Ce bine că Dumnezeu ne-a lăsat astfel de cărţi - care ne arată, pe de o parte, propria noastră slăbiciune, propria noastră apăsare în mijlocul încercărilor, dar care merg mai departe şi prezintă suficienţa lui Dumnezeu şi ajutorul Lui în acele momente de încercare! În această privinţă sunt nişte cărţi minunate şi deosebit de interesante. În primul rând ele cuprind la început cartea Psalmilor, care este cea mai mare şi acoperă cel mai vast domeniu dintre toate; putem spune că este corespondentul Genezei. Apoi urmează cartea Iov, care prezintă întristarea oamenilor lui Dumnezeu, izbăvirea lor şi lecţia pe care o învaţă din această întristare. Apoi avem cartea minunată Cântarea Cântărilor, care corespunde cu Levitic, locul sfânt, şi care ne introduce chiar în prezenţa Domnului Însuşi. După aceea urmează cartea Eclesiastul, care reprezintă Numeri, adică cartea experienţelor pustiului; iar în final Proverbe, înţelepciunea adunată pentru drum, care reprezintă Deuteronomul. Pe lângă ceea ce am menţionat deja, faptul că aceste cărţi exprimă vocea inimii, vocea experienţelor noastre, mai există un lucru foarte remarcabil - ele sunt scrise sub formă de poezie. Dumnezeu îi învaţă pe cei din poporul Lui să înalţe o cântare de laudă chiar prin aceste încercări şi să cânte chiar dacă jelesc în întuneric sau îşi deplâng căderile şi lipsurile, sau când zăresc ceva din strălucirea Salvatorului lor minunat şi sunt ridicaţi de El. Fie că privesc la duşman, fiind persecutaţi de acesta, sau privesc înainte la momentul în care picioarele lor vor părăsi nisipul pustiei - vedem toate experienţele lor de încercare, bucurie, eliberare, asuprire, orice ar fi, toate sunt puse pe muzică, ca ei să cânte şi să-L laude pe Cel care preface pustiul într-un iaz de apă şi face ca pustietatea să înflorească ca trandafirul. Este un aspect foarte interesant şi deosebit de frumos, faptul că Dumnezeu a scris sub formă de poezie cartea care mă face să-mi cunosc încercările inimii mai mult decât oricare altă carte din Scriptură. El ne spune: Aveţi dureri? Cântaţi-Mi-le Mie. Treceţi ca nişte călători printr-un deşert pustiu? Învăţaţi că rânduielile lui Dumnezeu vă sunt cântări în casa pribegiei voastre. Cel care cântă este călătorul, care a trecut prin experienţa încercării, care ştie ce înseamnă să cânţi şi să-L lauzi pe Dumnezeu. Chiar întristările noastre sunt preschimbate în cântări iar notele triste se combină împreună cu cele vesele într-un imn dulce de laudă armonioasă, în care toată creaţia se va uni odată. Aceasta este lecţia care este pusă înaintea noastră, prin însăşi forma poetică în care au fost scrise cărţile. Cartea Psalmilor, care este prima şi cea mai mare dintre ele, necesită cea dintâi atenţia noastră sporită. Ce carte plină şi minunată - minunată prin însăşi structura ei. Nu există nicio experienţă pe calea oamenilor lui Dumnezeu pe care să n-o găsim aici. Uneori mă gândesc că vorbim mai degrabă fără inimă despre cartea Psalmilor. Spunem că nu conţine hrană pentru cel credincios, că acestea nu sunt experienţe creştine ca atare. Şi totuşi, sfinţii lui Dumnezeu din toate timpurile au aflat aici mângâiere şi au găsit exact exprimarea propriilor lor experienţe. Departe de mine să spun ceva împotriva plinătăţii minunate a harului lui Dumnezeu descoperit în Hristos în Noul Testament; nici pe departe nu am gândul acesta. Dar doresc să spun fără ezitare că aceia care cunosc cel mai bine evanghelia deplină harului lui Dumnezeu, iubesc, de asemenea, şi aceste exprimări minunate ale experienţei care se găsesc în cartea Psalmilor. De-a lungul cărţii, ea pune cuvinte pe buzele noastre şi dă glas propriilor noastre experienţe, pe care poate nu le putem exprima altfel înaintea lui Dumnezeu. Ca şi structură, cartea urmăreşte aceeaşi împărţire ca a Bibliei, Dumnezeu arătându-ne prin aceasta că experienţa noastră cuprinde întregul adevăr al Scripturii. De aceea cartea a fost împărţită în cinci cărţi, la fel cum sunt împărţite şi celelalte secţiuni majore al Scripturii. Mai întâi voi arăta aceste părţi, ca să vedem cât de clar sunt marcate. Prima carte este de la Psalmul 1 la 41 - T.M., adică Geneza Psalmilor. Apoi de la Psalmul 42 - T.M. la 72 - T.M. avem a doua carte, Exodul Psalmilor, unde vedem depărtarea poporului de Dumnezeu şi izbăvirea care urmează. De la Psalmul 73 - T.M. la 89 - T.M. avem Leviticul Psalmilor, sau sfinţenia lui Dumnezeu, manifestată în relaţiile cu oamenii. Dacă întrebaţi cum ştim că aceasta este împărţirea, vreau doar să atrag atenţia asupra faptului că fiecare psalm de la sfârşitul unei cărţi are o doxologie în încheiere; de exemplu, la sfârşitul Psalmului 89 - T.M. avem: „Binecuvântat să fie Domnul pentru totdeauna! Amin, da, amin!”. Apoi, de la Psalmul 90 - T.M. la 106 - T.M. avem cartea a patra, adică Numeri, care prezintă experienţa pustiului şi se încheie iarăşi cu o doxologie, în ultimul verset din Psalmul 106 - T.M.: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, din eternitate şi pentru eternitate! Şi tot poporul să zică: Amin! Lăudaţi pe Domnul!” Restul cărţii, de la Psalmul 107 - T.M. la sfârşit, reprezintă Deuteronomul. Aşadar, cartea Psalmilor în sine este o Biblie în miniatură; o mică Biblie specială pentru experienţele noastre, care ne oferă însă perspectiva întregii Scripturi aplicată la nevoile, dorinţele şi întristările inimilor aleşilor lui Dumnezeu. Însă acesta este doar începutul. Cine poate să pretindă că în câteva minute poate să arate măcar o frântură din gândurile care sunt în această carte minunată a Psalmilor? Haideţi să atingem măcar câteva note cheie care dau tonul corului grandios care se înalţă din ce în ce mai sus şi mai dulce, până când culminează în marea finală din Psalmii 149 şi 150 - numerotați identic în LXX și T.M.. Psalmul 1 arată umblarea celui credincios pe pământ, ceea ce ar trebui să fim noi pe pământ: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi ... ci plăcerea lui este în legea Domnului”. Apoi ni se descriu pe de o parte roadele sale, iar pe de altă parte soarta celor răi, care nu vor rămâne în picioare la judecată. Dar cine este acest om evlavios, ascultător? Suntem eu sau tu? Pot oare să spun că despre mine este vorba în primul Psalm? Vai! Exact aceasta ar trebui să fim şi nu suntem. Şi când întrebăm: „Cine este omul care este binecuvântat deplin în felul acesta - unde este el?” Răspunsul îl vedem în mod particular în Psalmul 2 , care ne înfăţişează, mai înainte de toate, răzvrătirea neamurilor împotriva Omului lui Dumnezeu, iar apoi aşezarea Lui pe Muntele Sionului, centrul şi sursa binecuvântărilor. Haideţi să ne oprim aici pentru o clipă. Avem cheia tuturor experienţelor noastre de aici, de pe pământ. Care este aceasta? Mai întâi, umblarea noastră trebuie să fie potrivită cu gândul lui Dumnezu. Dar ea nu este. În al doilea rând, tot sfatul Lui se află în Fiul Său, Împăratul Său, pe care Îl aşează pe muntele sfânt al Sionului. Cu alte cuvinte, experienţa credincioşilor pe pământ se centrează în jurul celor două aspecte: umblarea noastră şi Hristos. În aceste două aspecte se află cheia pentru toată cartea Psalmilor. Acum, între al treilea şi al şaptelea Psalm se află cinci Psalmi, iar numărul cinci vorbeşte întotdeauna despre responsabilitate şi încercările de care avem parte sub mâna lui Dumnezeu. Aici vedem câteva lucruri semnificative. Înainte de toate se află duşmanul, care este împotriva noastră într-o lume ca aceasta. Apoi sunt împrejurările de care suntem înconjuraţi, aşa cum sunt, de exemplu, cele prin care a trecut David când era în peşteră iar Saul îl urmărea. Apoi avem acuzaţiile false ale oamenilor împotrivitori; şi aici vedem, de asemenea, că numai o rămăşiţă a lui Israel este trezită cu adevărat. Este vorba, de asemenea, şi despre mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu faţă de această rămăşiţă credincioasă. Toate aceste trăsături sunt legate în special de rămăşiţa credincioasă din ultimele zile; însă ele ne vorbesc, de asemenea, şi nouă - în legătură cu Persoana lui Hristos şi dorinţa lui Dumnezeu ca poporul Lui să trăiască potrivit cu cerinţele din primul psalm. Deci vedem legătura dintre aceşti cinci psalmi, care ne înfăţişează adevărul în timp ce rămăşiţa traversează circumstanţe dificile, fără să aibă cunoştinţa deplină a harului. În Psalmul 8 este adusă înaintea noastră Persoana Domnului; ca şi cum Dumnezeu ar spune: „În Psalmul 1 v-am spus ce ar trebui să fiţi; în Psalmul 2 vi L-am arătat pe El, Împăratul Sionului, Singurul prin care puteţi să fiţi binecuvântaţi. V-am arătat experienţa voastră în lume, în faţa duşmanului, a împotrivirii şi a încercărilor; iar acum, în urma acestor experienţe, iese la iveală tot Omul.” Însă care Om? Omul lui Dumnezeu: „Când privesc cerurile Tale, lucrarea degetelor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el?” Ce este săracul om, firav, cu experienţele lui mărunte, în trecerea lui atât de scurtă pe pământ? „Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el, şi fiul omului, ca să-l cercetezi?” Ah, ştim în ce manieră divină tratează apostolul acest subiect. El spune: „Îl vedem pe Iisus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru fiecare.” Îl avem pe Iisus înaintea noastră ca Omul adevărat - al doilea Om - şi toate lucrurile se află sub picioarele Sale. Acest psalm, al optulea, reprezintă un fel de prefaţă pentru toată cartea. Hristos se află la început şi tot Hristos la sfârşit şi oricare ar fi experienţele prin care trecem, ele se află în legătură cu înţelegerea noastră cu privire la Hristos iar noi Îl cunoaştem tot mai adânc pe El prin aceste experienţe. Ştiţi că tocmai încercările sunt cele care ne determină să Îl cunoaştem mai bine pe Hristos? Că durerile sunt acelea care ne aduc într-o părtăşie mai strânsă cu El? Spuneţi-mi, când L-au cunoscut Maria şi Marta mai bine pe Hristos? Când era oaspete în casa lor, când Îl ascultau iar Marta era ocupată cu slujirea, sau când, în durerea lor, în timp ce fratele lor era în mormânt, Domnul apare în puterea învierii? Noi ne temem întotdeauna când intrăm în nor, tremurăm întotdeauna când intrăm în întuneric, însă, preaiubiţilor, exact în nor auzim vocea spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit; de El să ascultaţi!” Iar acest lucru este înfăţişat de-a lungul întregii cărţi a Psalmilor. Prin urmare, în Psalmii 9 şi 10 - T.M. este descris duşmanul; omul păcatului, acel duşman neruşinat şi îngâmfat al poporului lui Dumnezeu, care pândeşte în locurile ascunse ale satelor, ca un leu care sfâşie, gata să sară la poporul întristat al lui Dumnezeu. Ei îl văd ridicându-şi glasul împotriva cerurilor şi spunând: „Cine este Dumnezeu? De ce mi-ar păsa mie de El?” Iar în faţa acelui duşman îngrozitor, ei suspină şi gem. În cei cinci psalmi care urmează (aşa cum am spus, Psalmii 9 şi 10 ni-l arată pe cel rău, Antihristul), avem experienţele care decurg din asuprirea Antihristului. Temeliile se clatină, nebunul zice: „Nu este Dumnezeu!” iar apoi urmează strigătul de eliberare.  Şi astfel ajungem la Psalmul 15 - T.M.. În Psalmii 9 şi 10 ei îl aveau înainte pe cel rău, iar în Psalmul 15 se pune întrebarea: „Doamne, cine va sta în cortul Tău? Cine va locui pe muntele sfinţeniei Tale?”. Psalmistul vrea să ştie cine este cel care, într-o lume atât de plină de răutate, poate avea un loc împreună cu Dumnezeu. Şi unde este răspunsul? V-aţi gândit vreodată că Psalmul 15 este un mare semn de întrebare? Se pune o întrebare la care practic nu se răspunde, pentru că standardul este atât de înalt. Însă apoi trecem la Psalmul 16 - T.M. şi acolo găsim răspunsul, Cel care rămâne în cortul Său. Cine este acesta? Vreun împărat puternic? Sau Împăratul de pe muntele Sionului, din Psalmul 2? Sau Fiul Omului, care are toate sub picioarele Lui, aşa cum apare în Psalmul 8? Nu, ci este Acela care, în Persoana smerită a lui Iisus, a umblat odată pe acest pământ, Omul credinţei, Care umblă pe acest pământ fiindcă eu şi cu tine trebuie să umblăm pe el. Acesta este răspunsul lui Dumnezeu.El vrea să spună: „Gemeţi şi vă întrebaţi cine este cel care va sta în cortul Meu? Priviţi acest Om al credinţei de aici: Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că în Tine mă încred.”. Şi tot Psalmul înfăţişează esenţa credinţei, de la început până la bucuria învierii, la sfârşit, când El spune: „Îmi vei face cunoscută cărarea vieţii”. Avem înaintea noastră pe Hristos, ca fiind Omul perfect al credinţei care a trăit aici, pe pământ. Şi în acest fel am putea continua să ne ocupăm cu fiecare dintre aceşti psalmi. Începând cu Psalmul 16 - T.M. şi până la Psalmul 24 - T.M. ne este prezentată, într-un fel sau în altul, Persoana lui Hristos Însuşi, care întâmpină fiecare nevoie, orice trebuinţă ar putea avea răscumparaţii lui Dumnezeu - le întâmpină în mod desăvârşit în Persoana şi lucrarea Sa. Voi face referire pentru o clipă la trei dintre aceşti psalmi, 22, 23 şi 24 - T.M.. În Psalmul 22, după cum ştiţi, Hristos este prezentat ca jertfa pentru păcat, Păstorul cel bun care Îşi dă viaţa pentru oi. În Psalmul 23 Îl vedem aşa cum este prezentat în epistola către Evrei, ca Păstorul cel mare, Cel care este adus înapoi dintre morţi şi Cel Înălţat care acum Îşi conduce răscumpăraţii în păşuni verzi şi la ape liniştite. Apoi în Psalmul 24 ne este înfăţişat ca Împăratul gloriei, Mai-marele Păstor care se va arăta şi Îşi va conduce răscumpăraţii pe porţile gloriei în staulul adevăratei binecuvântări. Altfel spus, în aceşti psalmi ne este prezentată minunata lucrare a lui Hristos. În Psalmul 22 ne este înfăţişat ca făcând ispăşire, în Psalmul 23 ca Cel care ne conduce spre libertate şi bucurie, iar în Psalmul 24 ca Cel care ne conduce în plinătatea binecuvîntării şi la răsplată, porţile eternităţii fiind ridicate. Auzim suspinul şi geamătul răscumpăraţilor lui Dumnezeu, îi vedem asupriţi de vrăjmaş, îl vedem pe vrăjmaş cu toate falsele acuzaţii impotriva lor; vedem chiar propria lor conştiinţă zdrobită de sentimentul vinovăţiei lor înaintea lui Dumnezeu, iar apoi vedem că El le îndreaptă atenţia spre Hristos şi le spune: „În El, în Persoana şi în lucrarea Sa veţi găsi pace deplină. Veţi găsi odihnă deplină pentru sufletele voastre în locul în care S-a dus El.” Este deosebit de semnificativ faptul că după ce am văzut această minunată dezvăluire a ceea ce este Hristos, începând cu Psalmul 22 până la Psalmul 24, vedem prima mărturisire reală a răscumpăratilor în ceea ce priveşte păcatele lor. În Psalmul 25 - T.M. are loc adevărata mărturisire a păcatului. Înainte de aceasta ne este prezentat sentimentul mâniei lui Dumnezeu, sentimentul că El permite vrăjmaşilor să îi întristeze; însă nu există o mărturisire deschisă, sinceră decât după cruce: „Pentru Numele Tău, Doamne, îmi vei ierta nelegiuirea, pentru că este mare.” Se pune întrebarea: cine este cel care poate mărturisi cu sinceritate? Cine este cel care poate pătrunde într-adevăr esenţa şi să cunoască ce este păcatul? Unde vedem păcatul prezentat în toată plinătatea lui? Îl vedem manifestat în păcătosul care nu-L cunoaşte pe Hristos? El are un sentiment al nelegiuirii sale şi a numeroaselor lui slăbiciuni, dar nu cunoaşte păcatul aşa cum îl cunoaşte sfântul lui Dumnezeu care L-a văzut pe Hristos. Privesc la jertfa pentru păcat care mi-a îndepărtat păcatul, privesc Persoana fără pată ca cea din Psalmul 16, care este modelul pentru umblarea mea, şi având în vedere aceasta, în Psalmul 25 pot pătrunde adâncimea nelegiuirii din inima mea, iar mărturisirea va avea loc fără a fi forţată. Ştiu ce este păcatul, pentru că ştiu cine este Hristos. Veţi observa că întotdeauna cel mai matur credincios are cea mai profundă imagine despre păcat. Cel care Îl cunoaşte pe Domnul Iisus cel mai bine, este cel care se cunoaşte pe el însuşi cel mai bine; sau, aşa după cum s-a exprimat Pavel, „Ne lăudăm în Hristos Iisus şi nu ne încredem în carne.” Dar nu putem continua să privim fiecare psalm în parte în felul acesta. Cel puţin putem vedea cât de frumos sunt puşi împreună şi cât de minunat putem vedea în ei, printre întristări şi păcate ale oamenilor, Persoana şi lucrarea Lui Hristos. Fie şi vieţile noastre tot aşa. Fie ca în toată experienţa noastră a pustiei, suspinele noastre să fie transformate în cântece spre lauda Lui. Acesta este efectul practic pe care îl vedem începând cu Psalmul 25 până aproape la sfârşitul primei părţi - până la Psalmul 39 - T.M., iar apoi chiar la sfârşit, în Psalmul 40 şi 41 - T.M. ne este prezentată din nou Persoana Domnului. Cât de minunat este să urmărim în toţi psalmii, Persoana Domnului şi lucrarea Sa. El este prezentat ca jertfa pentru păcat în Psalmul 22, iar în Psalmul 40 Îl vedem ca jertfa de ardere-de-tot, cum vedem şi în Evrei 10: „N-ai voit jerfă şi dar, ci mi-ai întocmit un trup.” Cu alte cuvinte, lucrarea lui Hristos este în supunere faţă de voia divină, înfăţişându-ne lui Dumnezeu, „voie prin care”, aşa cum spune apostolul, „am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Iisus Hristos, odată pentru totdeauna.” Psalmul 41 încheie cartea. În nicio altă carte a Psalmilor nu vedem Persoana şi lucrarea lui Hristos atât de remarcabil prezentată, aşa cum o vedem în prima carte a psalmilor. Este cel mai minunat, cel mai de folos să vedem cum este pusă în legătură cu experienţa răscumpăraţilor lui Dumnezeu. Trecând apoi la cartea a doua, începând cu Psalmul 42 - T.M., nu o putem cerceta în detaliu aşa cum am făcut până acum, însă vreau să observăm care este ideea distinctă. Aici îi vedem pe oameni departe de Dumnezeu şi totuşi, suspinând şi plângând după El. Psalmul 42 şi 43 - T.M. ne creează sentimentul de distanţă şi  de prezenţă a vrăjmaşului. Apoi, în Psalmul 44 -  T.M. vedem prigonirea reală: „Dar din cauza Ta suntem daţi morţii toată ziua”; iar apoi, când au ajuns în starea cea mai de jos, după ce au vobit despre toate întristările situaţiei lor, Psalmul 45 - T.M. începe cu un cântec de iubire. În Psalmul 44 ne este prezentat un cântec al urii şi al persecuţiei omului, iar Psalmul 45 este un cântec al iubirii lui Dumnezeu în Hristos: „Inima mea clocoteşte de un cuvânt bun; spun ce am compus despre Împăratul.” El se apleacă spre răscumpăraţii Lui aflaţi în suferinţă departe, sub asuprirea vrjmaşilor, El, Împăratul care Se răzbună pe pe vrăjmaşii lor şi îi eliberează pe sfinţii Săi. Drept consecinţă, în Psalmul 46 - T.M. vedem că „Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră.” În Psalmul 44 sfinţii sunt „socotiţi ca nişte oi de tăiat”, iar în Psalmul 46 aceştia privesc cu încredere spre Dumnezeu ca adăpost şi tărie a lor. Care este secretul acestui lucru? El, care este mai frumos decât toţi fiii oamenilor a venit să ajute, iar aceasta Îl face pe Dumnezeu refugiul şi tăria lor. În Psalmul 47 - T.M. ne este prezentată bucuria: „Bateţi din palme, toate popoarele”, iar în Psalmul 48 - T.M. ne este înfăţişat muntele Sionului, „bucuria întregului pământ”. În loc de un popor împrăştiat aflat sub asuprirea vrăjmaşului, vedem muntele Sionului cu întăriturile lui şi înconjurat de ziduri, Dumnezeu fiind cunoscut în palatele sale ca un refugiu. Totul se datorează Celui binecuvântat care, de dragul preaiubiţilor Săi şi-a încins sabia la coapsă şi S-a dus să-i învingă pe vrăjmaşi. Cât de minunat sunt grupaţi împreună Psalmii. Apoi din nou, într-un mod şi mai remarcabil, după cum am văzut şi în Psalmul 25, pătrunzând adâncimea judecăţii de sine, datorită cunoştinţei a ceea ce a făcut Hristos, tot aşa şi aici, după ce Hristos este cunoscut ca refugiu în Hristos, în Psalmul 50 şi 51 - T.M. vedem o şi mai profundă conştientizare a ceea ce este păcatul, în special în Psalmul 51 unde David îşi mărturiseşte vina sângelui. Însă David nu scrie aici numai pentru el, datorită păcatului său îngrozitor în ceea ce priveşte uciderea lui Urie, ci aici David vorbeşte în numele întregului popor, mărturisind păcatul vinei de sânge prin faptul că L-au respins pe Hristos şi L-au dat să fie ucis de către neamuri. Şi întocmai ca în cazul lui David, care, atunci când a fost pedepsit pentru păcatul său nu putea să spună că nu l-a ucis pe Urie, la fel şi oamenii, când îşi conştientizează păcatul, nu îndrăznesc să spună că nu L-au răstignit pe Hristos; iudeii nu vor îndrăzni să spună că nu L-au străpuns. Cât de solemn afirmă Scriptura: „Vor privi spre Cel pe care L-au străpuns.” Aceştia ar putea spune că soldatul roman L-a străpuns, însă când vor fi într-adevăr  pedepsiţi pentru păcat, aceştia vor realiza că ei sunt cei vinovaţi de sângele binecuvântatului Fiu al lui Dumnezeu şi vor mărturisi aceasta, aşa cum David şi-a mărturisit păcatul. Drept urmare, zidurile Sionului vor fi construite şi binecuvântarea se va revărsa. Înainte de a termina cu această carte, v-aş îndrepta atenţia asupra faptului că aceasta se încheie cu binecunoscutul Psalm 72 - T.M.. Să comparăm Psalmul 42 cu Psalmul 72. În Psalmul 42 vedem că după „cum doreşte cerbul izvoarele de apă”, aşa este şi cu sufletul însetat aflat departe de Dumnezeu, care tânjeşte după El. În Psalmul 72 Îl vedem pe Domnul deţinând controlul. Domnul domneşte şi coboară ca ploaia pe câmpul cosit, iar răscumpăraţii Lui se bucură şi Îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru restabilirea binecuvântării prin Hristos Însuşi, Fiul Împăratului. Aş putea spune că cei doi psalmi, la început şi la sfârşit ne oferă o imaginea tuturor experienţelor răscumpăraţilor în legătură cu păcatul lor. Aceştia sunt departe de Dumnezeu şi aduşi înapoi prin Hristos. Aceasta reprezintă cartea Exod. A treia carte, care corespunde cărţii Levitic, se deschide cu Psalmul 73 - T.M., un psalm care ne spune despre locaşul sfânt, care ne vorbeşte despre singurul loc unde aceştia pot înţelege ceea ce este Dumnezeu, iar întreaga carte dezvoltă principiile sfinţeniei pe care o găsim în prezenţa lui Dumnezeu. Apoi urmează cartea a patra, iar în Psalmul 90 şi 91 - T.M. ni se deschide cartea Numeri, care dintre toate cărţile psalmilor prezintă experienţa pustiei. Aceşti doi psalmi se află într-un contrast minunat. În Psalmul 90 ne este înfăţişat ceea ce este omul: „Ne sfârşim anii ca un gând.” Omul se naşte, trăieşte, zilele lui sunt puţine şi pline de necaz, iar apoi moare. Şi tot ceea ce poate să ceară este: „Învaţă-ne să ne numărăm astfel zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă.” Ajungând la Psalmul 91 vedem un contrast minunat. Nu este vorba despre primul om, ci de al doilea; este vorba de cel care „locuieşte în locul ascuns al Celui Preaînalt” care „va rămâne la umbra Celui Atotputernic.” Omul fără Hristos este sărmanul om din Psalmul 90, scris în mod potrivit de către Moise, conducătorul prin pustie, ca o expresie a ceea ce ar fi omul fără cunoştinţa a nimic altceva în afara lui însuşi, şi o expresie a cerinţelor lui Dumnezeu cu privire la el. Apoi în Psalmul 91 Îl vedem pe Unul care va păşi peste leu şi peste năpârcă, pe Unul care va merge înainte biruind, chiar în situaţiile de încercare care l-au asuprit pe cel din Psalmul 90. Acesta este Hristos, dragi prieteni, Omul adevărat, care merge prin pustia cu bucuriile şi necazurile ei, ca având prezenţa lui Dumnezeu în totalitate. Mai sunt şi alţi psalmi minunaţi şi foarte remarcabili în această a patra carte despre care nu putem vorbi fără a vă atrage atenţia asupra lor. De exemplu, avem acea serie începând cu Psalmul 95 - T.M. şi contiuând până la Psalmul 100 - T.M.. Aceşti psalmi se află în cartea care vorbeşte despre lume şi despre experienţele noastre în ea. Vedem aici lumea însăşi, copacii câmpului, ca să zic aşa, bătând din palme şi bucurându-se de prezenţa Domnului, când El va veni va prelua puterea şi va domni. Câteva cuvinte despre ceea ce ne-a mai rămas din psalmi va fi suficient, înainte de a trece mai departe la cealaltă parte care ne stă înainte în acestă seară. Începând cu Psalmul 107 - T.M. şi până la sfârşit vedem a cincea carte care corspunde cărţii Deuteronom. Unul dintre cei mai deosebiţi psalmi în această secţiune este Psalmul 119 - T.M., care ne prezintă Cuvântul lui Dumnezeu preamărit din toate punctele de vedere. Cartea Deuteronom, după cum am văzut, ne prezintă întotdeauna modul lui Dumnezeu de a lucra cu răscumpăraţii Săi, înţelepciunea pe care o primesc aceştia când merg calea cu El. Aici El ne arată ce este înţelepciunea. În acest psalm avem înaintea noastră îndrumarea necesară, toată puterea necesară care îi sprijină pe răscumpăraţii Lui în această lume. Avem aşadar întregul alfabet folosit de opt ori, fiecărui verset corespunzându-i o literă din alfabet, ca şi cum Dumnezeu ar accentua pentru noi în acest fel, faptul că opt,  numărul noii creaţii, este pus în legătură cu Cuvântul Său, iar El vrea ca noi să ştim cât de desăvârşit este acest Cuvânt; este la fel de desăvârşit ca şi noua creaţie. Trebuie să punem capăt însă acestui scurt studiu asupra Psalmilor. Sunt atât de mulţi la care nici măcar nu am făcut referire, însă am încredere că sunt suficienţi pentru a ne arăta ce linie minunată a adevărului se află în această carte. Cât de minunat ne conduce totul în sus, mai sus şi mai sus, spre laudă şi închinare care treptat capătă putere şi tărie. Motivul pentru care am privit toată încercările şi pentru care ne-am ocupat cu toate acestea a fost pentru a găsi în ele combustibil proaspăt, o sursă înviorătoare de laudă şi închinare. Întocmai ca atunci când există o flacără mare de foc şi torni apă peste ea, iar aceasta nu se stinge ci arde chiar mai intens, tot aşa vedem că precum flacăra laudei se aprinde, gândul a ceea ce este Hristos este mai presus de orice, gândul a ceea ce este Dumnezeu pentru răscumpăraţii Săi în orice situaţie, chiar suferinţele şi încercările sunt cele care fac flacăra să ardă mai luminos şi mai intens ca niciodată, până în momentul în care, la fel ca în Psalmii 149 şi 150, întreaga creaţie se alătură răscumpăraţilor lui Dumnezeu în cântece eterne de laudă. Ce sfârşit al experienţelor noastre! Chiar şi neînsemnatul cântec pe care l-ai putea cânta, la fel ca ciripitul slab al unei păsări în întuneric înainte de revărsatul zorilor, precede acel cor măreţ de închinare, care se grăbeşte tot mai mult pentru a se uni până când totul se va transforma într-un imn măreţ de laudă. Tocmai acest lucru îl vedem în cel mai minunat mod în cartea Apocalipsa, unde toate lucrurile, orice creatură în cer, pe pământ şi în mare, se unesc pentru a-I atribui binecuvântare şi onoare şi glorie şi putere Aceluia care şade pe tron şi Mielului pentru vecii vecilor. Vă miraţi că Psalmii sunt aşadar prima carte din aceste cărţi ale experienţei şi de faptul că aceştia ne oferă în acest fel orice formă a experienţei prin care răscumpăraţii lui Dumneeu trec şi transformă totul în închinare şi laudă? Vedem într-adevăr în cartea Psalmilor un corespondent al cărţii Geneza, în perfecţiunea ei felurită. Următoarea carte este Iov, iar aici vedem că sunt trei idei care cred că ne vor dezvăui esenţa întregii vieţi a lui Iov. Acele idei sunt: răutatea lui Satan, dreptatea proprie a lui Iov şi măreţia glorioasă a lui Dumnezeu. În primele capitole vedem atacul lui Satan asupra lui Iov, iar când Dumnezeu îi permite lui Satan să facă tot răul de care e în stare, acesta  pleacă. El l-a adus pe Iov în circumstanţele în care Dumnezeu îl va folosi pentru a-l încerca. Satan, cu toată răutatea lui, nu este decât o unealtă în mâinile lui Dumnezeu, ca să spun aşa, pentru a-i şlefui pe răscumpăraţii Săi, curăţindu-i de pata care împiedică ca ei să reflecte chipul Său. Însă în încheierea cărţii Dumnezeu vine şi Îşi descoperă măreţia şi puterea Sa. Şi ce schimbare! Iov, cel care a închis gura prietenilor săi, deşi era într-o stare de robie şi nenorocire, învaţă acum secretul eliberării. Şi care este acest secret? Constă în faptul că Dumnezeu îl răzbună, sau îl susţine în părerea sa bună despre el însuşi? El i-a putut spune lui Satan că nu era nimeni ca Iov pe pământ, însă vorbeşte total diferit cu Iov însuşi. Ah! În prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, copleşit şi zdrobit de măreţia Sa, el învaţă cât de netrebnic şi de păcătos este: „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” Acesta este secretul eliberării pentru cel mai integru om de pe pământ. Numele lui are o semnificaţie şi anume, persecutat. Gândiţi-vă numai, cel mai bun om de pe pământ este un persecutat, celui mai integru om de pe pământ să-i fie scârbă de el însuşi şi terminând cu el însuşi; iar apoi Îl vedem pe Dumnezeu de partea lui. Preaiubiţilor, aş putea spune că acesta este secretul eliberării noastre ca de altfel al lui Iov. Când aţi învăţat ce sunteţi, când aţi învăţat ce înseamnă binele care vine din fire, şi răul care vine din fire, când aţi învăţat să nu mai aveţi nicio încredere în voi înşivă, atunci Dumnezeu poate veni şi transforma toate atacurile Satanei şi toate experienţele voastre a ceea ce sunteţi voi, oricât de umilitoare ar fi ele, în binecuvântare pentru voi. Când aţi terminat-o cu sinele, puteţi merge înainte cu Dumnezeu. Şi cât de frumos se leagă aceasta de următoarea secţiune pe care o avem în aceste cărţi ale experienţei. Am terminat cu mine însumi în cartea Iov, am terminat chiar şi cu ceea ce este bun în mine. Care este obiectul dinaintea inimii lui, atunci când un om nu mai are nicio calitate bună de care să fie preocupat, când nu mai are nicio realizare în care să-şi gasească plăcerea, când nu se mai poate suporta şi nu se mai poate privi spunându-şi: „Vezi ce fel de om sunt şi ce am realizat”? Ce răspuns minunat ne dă cântarea lui Solomon. Cu ce scop sunt eliberat de mine însumi? Pentru a fi preocupat cu binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu. Oh! Cine nu l-ar da pe Iov cu toate virtuţile şi integritatea lui în schimbul preocupării cu Hristos, cu dragostea şi cu inima lui Hristos? Greşim când spunem că aceasta este Cântarea cântărilor? Aceasta este cântarea care dirijează orice altă cântare, cântarea care înlătură toate celelalte cântări, care preamăreşte Persoana şi iubirea care întrece orice cunoştinţă: Hristos, binecuvântatul nostru Domn. Repet, a fi eliberat nu are numai o conotaţie negativă cu nimic pozitiv înaintea noastră. Nu înseamnă a fi eliberat de preocuparea cu sinele pentru a avea alt fel de preocupare cu lucruri lumeşti, ci a fi eliberat înseamnă a-l înlătura pe Iov astfel încât Hristos să poată umple sufletul meu şi ca să se poată revărsa într-un cântec care Îl preamăreşte pe El. În toată această minunată carte mică, cu puţinele ei capitole, vedem sufletul cuprins de o dragoste care este atât de măreaţă, atât de mare încât inima nu o poate cuprinde. Vă este cunoscută această idee din cântarea lui Solomon? Aici nu vreau să întreb dacă intelectul vostru este familiarizat cu aceasta. Nu vreau să întreb dacă puteţi reproduce diverse dialoguri şi experienţe care au loc în această carte, ci dacă inima vă este familiarizată cu pulsaţiile din această carte. Îl vedeţi pe Cel din spatele zăbrelelor, care priveşte afară la noi aşa încât Îi putem vedea chiar trăsăturile şi Îi putem auzi vocea? Trăiţi voi, trăiesc eu în vreun fel în acel sfânt locaş al acelui loc sfânt unde Domnul Însuşi este obiectul privirilor noastre? Acesta este sfântul locaş, adevăratul Levitic. Aceasta este sfinţenia, culmea întregii experienţe care trebuie să ne conducă într-o legătură de inimă cu Hristos. Să ne rugăm ca Dumnezeu să facă acest lucru mai real, astfel încât să cunoaştem în mod practic, aşa ca Ioan, ce înseamnă să avem capul culcat la sânul Domnului, sau aşa ca mireasa de aici care spune: „Pentru că iubirea ta este mai bună decât vinul” mai bună decât cel mai ales vin al bucuriei lumeşti. Continuăm apoi cu cealaltă carte, Eclesiastul, care se află, vai, într-un contrast atât de mare cu cântarea lui Solomon. Plecăm din cerul prezenţei Domnului în lumea experienţei celui mai înţelept om. Am văzut că lui Iov, cel mai integru om, i s-a făcut scârbă de el şi s-a pocăit în ţărână şi cenuşă, iar în cartea Eclesiastul ne este prezentat cel mai înţelept om, însă înţelepciunea lui nu este decât nebunie. Vedem aici un om care a avut tot ce-şi dorea. S-a bucurat de privilegiile împărăteşti; erau mii care aşteptau porunca sa. El a avut parte de toată bogăţia, de orice lucru pe care inima l-ar fi putut dori. El a avut toată înţelepciunea, toate ocaziile de a se bucura în lume, şi care este rezultatul? „Deşertăciunea deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!” Văd un tânăr credincios care priveşte afară la lume. El spune: trebuie să am parte de propria mea experienţă în lume, trebuie să ştiu ce are de oferit. De ce ar vrea el aceasta? Aici avem înscrisul divin al experienţei omului care a avut toate ocaziile să cunoască ceea ce era lumea. „Pentru că ce va face omul care vine după împărat?” Acest om conduce lumea dinaintea lui. El spune: voi lua tot ce pot din ea; însă tot ceea ce obţine el în ea nu este decât amărăciune, necaz şi dezamăgire. Suntem noi nemulţumiţi de împrejurări? Ce aţi spune dacă ar trebui să răspundeţi în această seară cu sinceritate la întrebarea: „Ce vă împiedică să fiţi deplin fericiţi?” Că sănătatea nu este prea bună, că nu aveţi o poziţie în societate aşa cum aţi dori, că munca este prea grea, orele prea lungi, că salariul este prea mic? Nu ar fi acesta un răspuns sincer din partea multora? Ce anume face oamenii fericiţi? Solomon spune că dacă ai toată bogăţia unui împărat şi toată puterea lui, dacă ţi-ai petrce timpul căutând plăceri, dacă ţi-ai petrece întreaga viaţă căutând prin gunoiul acestei lumi, nu ai găsi nimic în afară de dezamăgire. Ce îndurare că noi nu trebuie să umblăm pe această cale, ci putem învăţa din experienţa acestui om care a mers pe ea. Dacă aş călători peste o mlaştină izolată cu drumurile nu prea clar marcate, vederea mea nefiind foarte bună, şi dacă s-ar întâmpla să întâlnesc un drumeţ venind dintr-o anumită direcţie spre care mă gândeam să merg, şi dacă îl văd plin de noroi, l-aş întreba: „Unde ai fost?” „Am fost sus pe acel drum atât de departe cât se poate merge, chiar la capătul lui.” „Şi ce ai găsit?” „O mlaştină de noroi şi dezamăgire.” Aş urca eu pe acelaşi drum? Nu aş fi eu mulţumitor că l-am întâlnit pe omul care m-a scăpat de la toată umilirea şi necazul pe care le-aş fi avut umblând pe o asemenea cale? Şi totuşi, cât de des se întâmplă că noi nu părem doritori a învăţa din experienţele călătorilor care au mers înaintea noastră. Dumnezeu i-a permis unuia dintre cei mai înţelepţi oameni de pe pământ să meargă pe acest drum de la un capăt la celălalt şi să se întoarcă cu tot noroiul pe el şi să spună „deşertăciune şi zdrobire a duhului.” Şi totuşi, în adâncul inimilor noastre cât de des ne dorim să avem propria noastră experienţă. Nu vom obţine nimic pe acea cale în afară de ceea ce a obţinut Solomon. Cât de înţelepţi suntem dacă învăţăm din experienţa lui şi ne odihnim satisfăcuţi cu Cântarea cântărilor. Dragostea şi Persoana lui Hristos şi toate aceste gingaşe încredinţări  a ceea ce este El pentru mine, sunt suficiente fără amara experienţă pe care aş acumula-o trecând pruin experienţa Eclesiastului. Aţi învăţat acea lecţie? Doriţi să o învăţaţi? Fericiţi, fericiţi sunteţi voi dacă aţi învăţat-o. Aceasta este exact ceea ce ar concluziona şi ne-ar explica Dumnezeu în cartea Proverbe. Înţelepciunea divină este cea care a pus laolaltă tot ceea ce avem nevoie pentru calea noastră şi ne-a pus-o înaintea noastră într-o asemenea formă astfel încât găsim o învăţătură pentru aproape orice. Chiar dacă am avea timp, mă tem că tot ce aş putea face ar fi să remarc pe ici pe colo bucăţi de aur care stau în straturi groase chiar la suprafaţa acestei cărţi. Trebuie totuşi să remarc aceasta: cartea Proverbe este cartea înţelepciunii pentru cale; în această carte vedem că Dumnezeu este Cel care merge pe cale cu noi. În Eclesiastul îl vedem pe împăratul Solomon mergând pe cale singur în propria sa experienţă. Însă în cartea Proverbe vedem că Dumnezeu merge calea cu noi, indicând pericolele, nevoia de îngrijire în această direcţie sau în alta. Si cel care va fi un om înţelept este cel care îşi echipează mintea, inima şi conştiinţa în întregime cu adevărul minunat al acestei cărţi a Proverbelor. Fără îndoială că sunt multe lucruri deosebite în ea. De exemplu, nu mă îndoiesc de faptul că această femeie străină din carte este o imagine a lumii, iar faptul că trebuie să fim atenţi cu privire la ademenirile ei realizează contrastul pe care îl vedem cu privire la dragostea neschimbătoare a lui Hristos din cântarea lui Solomon. Nu mă îndoiesc de asemenea nici de faptul că împăratul este o imagine a celui care împrăştie întunericul cu lumina feţei lui, şi în a cărui bunăvoinţă este bucurie, a cărui bunăvoinţă este ca norul unei ploi târzii. În această imagine Îl vedem pe Hristos ca pe Împăratul care trebuie să vină. Dar între începutul şi sfârşitul cărţii, între atenţionarea pe care o primim cu privire la femeia străină de la început şi dezvăluirile cu privire la împăratul de la sfârşitul cărţii, vedem o mare mulţime de învăţături practice pentru cale. Sunt 31 de capitole în cartea Proverbe. Numai un capitol pe zi timp de o lună întreagă. Dacă o luăm şi citim cu atenţie şi cu rugăciune câte un capitol în fiecare zi timp de o lună, şi dacă luăm aminte la cuvintele înţelepte care sunt în ea -  nu este nevoie să vă asigur de valoarea pe care o va avea pentru voi; dacă veţi face asta din nou şi din nou, beneficiul vostru va mai mare, pentru că aceasta nu este o carte pe care o puteţi închide şi să o puneţi deoparte, ci una pe care o puteţi urma ca pe un ghid în această lume. Veţi găsi în ea un cuvânt direct de la Domnul pentru multe dintre întrebările în privinţa cărora sunteţi nesiguri acum: cu privire la tovărăşiile voastre, în ceea ce priveşte purtarea voastră cu ceilalţi oameni, cu fraţii voştri, în ceea ce priveşte evitarea certei, evitarea mândriei - sute de pericole care înconjoară calea noastră. Ne sunt date aceste învăţături în această minunată carte a înţelepciunii pentru calea noastră. Dumnezeu vrea ca noi să ne folosim de ea. Acesta este, pe scurt şi într-un mod nedesăvârşit, rezumatul acestor cărţi ale experienţei. Dacă nu am făcut nimic altceva decât să stârnim în inima noastră setea şi dorul după a şti mai multe despre minunnile Cuvântului lui Dumnezeu, dacă acesta a produs în noi o dorinţă de a ni-L însuşi în mod practic, dacă implinim această dorinţă, atunci sunt încredinţat că nu am stăruit în zadar asupra acestor cărţi în acest moment.