„APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - PARTEA A DOUA. O NOUĂ REVIZUIRE!
Capitolul 6 - Mânia Mielului:
Durerile nașterii cui? Cu acest capitol începe cascada de pedepse cumplite asupra
Pământului. Mai întâi vor fi rupte cele șapte peceți; la a șaptea pecete încep
cele șapte trâmbițe, iar la cea de a șaptea trâmbiță se revarsă peste Pământ
cele șapte potire ale mâniei divine. Toate vin „ca durerile nașterii peste
femeia însărcinată”: din ce în ce mai intense și mai dese (Mat. 24:8; Marcu
13:8). Suferințele de pe Pământ vor fi din ce în ce mai dure și mai dese. Ce se
va naște din aceste dureri? Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ!Intrăm în
teritoriul „zilei Domnului” despre care au vorbit proorocii (Isaia 22; Ieremia
30:1-17; Ioel 1-2; Amos 5; Țefania 1; Ioel 2:30-32; Zaharia 14:1; Maleahi 4:1,
5). În ordinea creației din Geneza, ziua aceasta începe de seara și prima parte
a ei este noapte întunecată. Apoi se va crăpa de ziuă și va răsări Luceafărul
de dimineață. Partea întunecată a Zilei Domnului ține șapte ani de necaz și
este acoperită de Apocalipsa 6-19, iar partea luminoasă care durează o mie de
ani este descrisă doar în câteva versete din capitolul 20. Totul va începe însă
cu o înșelătoare pace mondială: „Când vor zice: „Pace şi
linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile
naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesaloniceni
5:3). Oratoriul ceresc din Apocalipsa 4 și 5 merge mână în mână cu
mânia dezlănțuită pe Pământ în Apocalipsa 6-19. În Cer se amplifică oratoriul
slavei, pe Pământ se amplifică asprimea pedepselor. Alăturarea unor
culmi ale închinării cu adâncimile teribile ale judecății s-ar putea să ne pară
stranie, dar asta doar pentru că nu înțelegem deplin nici sfințenia lui
Dumnezeu și nici păcătoșenia omului. Nu vedem nici imaginea completă a felului
în care răul i se opune lui Dumnezeu și că, pentru binele și bunăstarea
tuturor, răul trebuie eliminat total și de pretutindeni. Dumnezeu este îndelung
răbdător, dar trebuie până la urmă să judece Pământul și să le facă dreptate
celor ce L-au slujit.
Paralele
lămuritoare: Pentru cei cărora Apocalipsa li se pare o carte
complicată și confuză am să spun două lucruri: (1) ea urmează seria de
evenimente anunțate de Domnul Iisus când era încă pe Pământ în Evanghelii și
(2) ea urmează schița celei de a șaptea săptămâni din profeția despre cele
șaptezeci de săptămâni anunțată în cartea profetului Daniel.
Despre lucruri care încă nu sunt: În capitolul 24 al Evangheliei lui Matei, Domnul Iisus
vorbește despre lucrurile viitoare în ceea ce putem numi „mica Apocalipsă”. El
le descopere ucenicilor lucrurile viitoare, vorbindu-le despre dărâmarea
Templului, despre pustiirea Ierusalimului și despre venirea Fiului omului. Este
suficient să recitim pasajele din Evanghelia lui Matei, Marcu sau Luca pentru a
ne familiariza pe scurt cu ceea ce vom întâlni în Apocalipsa. „Drept
răspuns, Iisus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele
cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: Eu sunt
Hristosul! Şi vor înşela pe mulţi” (Mat. 24:4-5). „Când
a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi,
m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un
glas ca de tunet: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal
alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi
ca să biruiască” (Apoc. 6:1-2). Un arc fără săgeți simbolizează o
biruință fără luptă. Antihrist va fi „invitat” să conducă lumea ca o soluție la
o criză mondială. „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi
să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar
sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui
neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocuri, vor fi
cutremure de pământ, foamete şi ciumi” (Mat. 24:6-7). „Când a rupt
Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino şi
vezi!” Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a
primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii
pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare” (Apoc. 6:3-4). În locul păcii
promise, Antihristul va aduce un război cum n-a mai fost de la întemeierea
lumii. Urmarea firească a războiului este foametea: „ .. pe alocurea
vor fi … foamete … Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul
durerilor.” (Mat. 24:7-8). „Când a rupt Mielul pecetea a treia,
am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată
că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o
cumpănă. Şi, în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care
zicea: O măsură de grâu pentru un dinar. Trei măsuri de orz pentru un dinar!
Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!” (Apoc. 6:5-6). Ca
întotdeauna, Antihristul va da vina pe copiii lui Dumnezeu și va porni
împotriva lor o persecuție teribilă: „Atunci vă vor da să fiţi
chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu”
(Mat. 24:9). „Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit
glasul făpturii a patra zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că
s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea şi împreună cu el
venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a
pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele
pământului” (Apoc. 6:7-8). Persecuția va fi cumplită și va cere un
ceas de răzbunare din partea Domnului: „Atunci, mulţi vor cădea,
se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula
mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina
înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va
răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit” (Mat.
24:10-13). „Când a rupt Mielul pecetea a cincea,
am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din
pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o
ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu,
care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni
sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat
o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se
va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să
fie omorâţi ca şi ei” (Apoc. 6:9-11). Evenimentele de pe Pământ vor fi
însoțite de teribile semne cerești: „Pe alocuri vor fi mari cutremure
de pământ, foamete şi ciume, vor fi arătări înspăimântătoare şi semne mari în
cer” (Luca 21:11). „Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat
şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut
negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele şi stelele au
căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de
un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci
sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii
pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi
robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile
munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi
ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia
Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate
sta în picioare?” (Apoc. 6:12-17). Cei ce se tem de Apocalipsa ar
trebui să se teamă și de Evangheliile Domnului Iisus! Evenimentele viitoare
sunt prea importante pentru ca să le ignorăm și tocmai de aceea au fost
anunțate în mai multe cărți ale Bibliei. O foarte amănunțită cronologie a lor
ne-a fost lăsată în cartea profetului Daniel.
Săptămâna profetului Daniel: În profeția lui Daniel ni s-a spus că „au fost hotărâte
șaptezeci de săptămâni … până la ungerea Sfântului sfinților” (Dan. 9:24-27).
Ultima din acestea va fi săptămâna Necazului cel Mare în care va avea loc
ultima înfruntare dintre Hristos și Antihrist: „El va face un
legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii
va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor
idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit
prăpădul hotărât” (Daniel 9:27). Această septadă (săptămână) va
debuta cu semnarea unui tratat de pace între Israel și un dictator mondial
(Antihristul) și se va încheia când Hristos se va întoarce pe Pământ ca să
judece pe cei răi și să instaureze Împărăția Lui glorioasă. Evenimentele
acestei săptămâni de ani sunt descrise în Apocalipsa 6-19. Ni se numără chiar
și câte luni și câte zile sunt în trei ani și jumătate: „I s-a dat o
gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci
şi două de luni” (Apocalipsa 13:5). „Voi da celor doi
martori ai mei să proorocească îmbrăcaţi în saci o mie două sute şaizeci de
zile” (Apocalipsa 11:3). Din Daniel 9:27 știm că cea de a șaptezecea
săptămână va debuta cu un legământ încheiat de Antihrist cu poporul Israel, în
virtutea căruia li se va îngădui să rezidească Templul din Ierusalim. La
jumătatea săptămânii, Antihristul va pângări acest templu și se va instaura ca
singurul demn de închinare. Paralel, în Apocalipsa 6 ni se vorbește
despre un lider mondial care va veni promițând pace, dar care va declanșa
război. În Apocalipsa 11 ni se spune că Templul anunțat de Daniel există deja
la Ierusalim. Curtea lui de afară va fi călcată în picioare de neamuri timp de
42 de luni: „Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte
nemăsurată, căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta
cetate patruzeci şi două de luni” (Apocalipsa 11:2). În
Apocalipsa 12 îl vom vedea pe Balaurul cel mare, un alt nume pentru
Satan, urmărind-o pe femeia care-l reprezintă pe Israel. Ea fuge în pustie și
acolo va sta exact 1.260 de zile, care sunt exact 42 de luni, care sunt exact
trei ani și jumătate. Domnul Iisus ne-a spus și despre aceasta în mica
apocalipsă din Evanghelie: „De aceea, când veţi vedea urâciunea
pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în
Locul Sfânt - cine citeşte să înţeleagă! - atunci, cei ce vor
fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei să nu se
pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu se
întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de
cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie
iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa
de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va
mai fi” (Mat. 24:15-21). Vom vedea că această septadă din profeția lui
Daniel se împarte în Apocalipsa în trei părți: prima parte de trei ani și
jumătate a săptămânii (Apocalipsa 6-9), evenimentele de la mijlocul săptămânii
(Apocalipsa 10-14) și ultimii trei ani și jumătate ai septadei (Apocalipsa
15-19). Ce este așa de important că trebuie să ne oprim la jumătatea celor
șapte ani? Atunci se va întâmpla că Antihristul va rupe legământul cu poporul
ales și în loc să-i mai protejeze îi va persecuta teribil (Dan. 9:27). Ce mă
privesc pe mine toate acestea? Când studiați aceste capitole tumultoase, țineți
în minte că ele au intenția de a-i încuraja pe creștinii din toate veacurile.
Ioan nu scrie doar evenimente, ci face teologie, ajutându-ne să-L cunoaștem mai
bine pe Dumnezeu în frumusețea atributelor Sale și principiile împărăției Lui.
Capitolele acestea descriu un conflict cosmic între Dumnezeu și Satan, între
Noul Ierusalim și Babilon și arată partea care este rezervată „biruitorilor”.
Capitolul 6 ne arată retribuția divină pentru cei ce L-au refuzat pe Hristos.
Această pedeapsă divină a fost vestită și de apostolul Pavel: „Nu vă
aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram
încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la
vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca
cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel
Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va
prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei,
cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile
nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit
dragostea adevărului ca să fie mântuiţi” (2 Tesal. 2:5-12). Biserica
nu știe „ceasul în care va veni Hristos” și fiecare generație are privilegiul
și obligația de a-L aștepta. Apocalipsa ne alimentează anticipația noastră cu
informații despre lucrurile care au să se întâmple pentru a ne încuraja să stăm
într-o stare de veghe. Ne întâlnim cu aceleași avertizări date
bisericilor: „Cine are urechi să audă!” (Apoc. 13:9). „Iată,
Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte
hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” (Apoc. 16:15). „Şi
iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce păzeşte cuvintele proorociei din
cartea aceasta!” … Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea
aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile
scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii
acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din
cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta. Cel ce adevereşte aceste
lucruri, zice: „Da, Eu vin curând.” Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22:7,
18-20).
Reflecții suplimentare: Cartea cu şapte peceţi -
Capitolul 5 până la capitolul 6.8:
În capitolul 4 aveam ca subiect pe
răscumpăraţii Domnului strânşi în jurul tronului lui Dumnezeu şi al Mielului în
Cer. Cei 24 de bătrâni din viziunea lui Ioan, stând în jurul tronului, pot reprezenta
pe toţi sfinţii cereşti din Epoca Bisericii, ca și din cea trecută - epoca
iudaică. Simbolul este luat de la cei 24 de bătrâni ai preoţiei lui Israel. În
Cer însă nu există nicio preoţie sacerdotală, ci toți din poporul lui Dumnezeu
sunt preoţi. În Apocalipsa 5 ne ocupăm de aceeaşi viziune ca în cap.4. În
cap.4 îl vedem pe Domnul Iisus adorat ca şi Creator. În
cap.5 gloria Sa este mai înaltă, El fiind adorat ca Răscumpărător. Primul lucru care ne atrage
atenţia este ce se spune despre cartea cu şapte peceţi din mâna Celui ce stă pe
tron. Am văzut din cap.4 că Fiul este Cel ce stă pe tron, dar să nu uităm că
acesta este şi tronul lui Dumnezeu Tatăl. Şi astfel, avem în mâna dreaptă a
Tatălui o carte scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară şi pecetluită cu şapte
peceţi. Când citim „carte” nu trebuie să ne gândim la o carte obişnuită, ci mai
curând la un sul de pergament. Vechile cărţi ale Israelului erau în general
suluri de piele de oaie; şi când ni se spune că această carte era pecetluită cu
şapte peceţi, trebuie să înţelegem că ea era făcută sul până la un anumit
punct, şi acolo era pusă o pecete pe margine, aşa încât nu putea fi deschisă
fără să se rupă pecetea. Era apoi rulată puţin mai departe şi o altă pecete era
pusă acolo şi tot aşa mereu până ce erau şase peceţi pe marginea cărţii, şi o
ultimă pecete încheia întregul sul. Când prima pecete era deschisă, o anumită
porţiune din carte era expusă vederii şi la fel cu fiecare din următoarele.
Când cea de-a şaptea pecete era ruptă, atunci întreaga carte era
desfăşurată. Ce conţinea această carte pecetluită? Trebuie să reținem un
principiu: studiind cartea Apocalipsei să nu ne bizuim niciodată pe propria
noastră imaginaţie cu privire la ce simbol referă. Fiecare simbol este explicat
sau se face aluzie la el în altă parte din Biblie. În Ieremia 32 citim
că profetul a trăit chiar în epoca precedentă căderii Ierusalimului sub
Nebucadneţar. A profeţit poporului Israel că vor fi duşi în robia Babilonului,
că timp de 70 de ani aveau să fie captivi, și că la sfârşitul acestei perioade
vor fi eliberaţi şi locurile lor pustii vor fi reclădite (Ieremia 29.10).
Hanameel, vărul lui Ieremia, care avea o bucată de pământ, ştia bine că în
curând ea va fi absolut fără nicio valoare şi era nerăbdător să scape de ea şi
să scoată ce-o putea pe ea. El a încercat s-o vândă vărului lui, profetul
Ieremia, care era în închisoare în timpul acela din cauza adevărului. Domnul a
spus lui Ieremia: „Cumpără ţarina” și I-a poruncit să primească propunerea ca
și cum ţarina ar avea valoare, pentru că după cât de sigur era că poporul lui
Dumnezeu a coborât în Babilon, la fel de sigur era și că se vor întoarce din
nou de acolo, și deci țarina va valora mult mai mult în ziua aceea, rămânând
astfel în familia lui. În Ieremia 32.8 ni se spune, că
Hanameel a venit şi l-a rugat să-i cumpere câmpul, iar Ieremia a primit. Titlul
de proprietate a fost deci întocmit, pecetluit şi ascuns undeva. Ţarina era
cumpărată de Ieremia, dar el nu a intrat în posesia ei atunci, pentru că avea
să fie alungat, lepădat şi pus deoparte; dar într-o zi sulul acela pecetluit va
fi de o mare valoare, atunci când restaurarea va avea loc. El l-a dat
secretarului său să-l ascundă departe şi să facă cunoscut moştenitorilor lui
unde era actul care trebuia să le dea titlul de proprietate asupra pământului.
Documentul acela, ca o carte pecetluită, era titlul de proprietate al
moştenirii lui Ieremia, iar când poporul lui Dumnezeu se va întoarce din
Babilon, un om va intra în tribunal şi va spune: „Actul acesta îmi aparţine. Eu
sunt moştenitorul lui Ieremia. Eu am dreptul să rup peceţile şi să iau
proprietatea”. Cu ilustraţia aceasta înaintea noastră, nu ne este greu să
înţelegem ce vrea să spună cartea cu şapte peceţi din Apocalipsa. Cartea pe
care Ioan a văzut-o în mâna Celui ce stătea pe tron este titlul de proprietate
al acestei lumi; şi când Dumnezeu spune: „Cine este vrednic să ia cartea şi
să-i rupă peceţile?”, este exact un alt fel de a spune „Cine este moştenitorul
legitim?” Cine poate spune: „Eu am dreptul să rup peceţile acelea, dreptul să
pretind că lumea îmi aparţine mie?” Cine este vrednic să ia lumea în stăpânire
şi să şi-o supună? Adam, tu eşti? Nu ţi-a fost dată lumea? Când Dumnezeu te-a
creat şi te-a aşezat în grădina Edenului, nu ţi-a spus că totul este al tău? De
ce nu ieşi înainte să iei acest titlu de proprietate şi să-ţi revendici
proprietatea? Adam poate spune: „Mi-am pierdut moştenirea din pricina
păcatului. A mea a fost, dar am păcătuit şi nu mai este a mea. Diavolul mi-a
furat-o, înşelându-mă, şi eu nu mai am niciun drept asupra ei”. Este vreun
înger care poate înainta şi să ia cartea? Nu, niciun înger din oştirile cereşti
nu poate spune: „Eu am dreptul la lumea aceasta”. Niciun om din tot Universul
nu poate spune: „Este a mea”. Şi Ioan spune: „Am plâns mult, pentru că nimeni
nu fusese găsit vrednic”. Dar în timp ce plângea unul dintre bătrâni i-a spus:
„Nu plânge! Iată că Leul din seminţia lui Iuda a biruit ca să ia cartea şi să-i
rupă peceţile …” Şi Ioan s-a uitat să vadă Leul din seminţia lui Iuda, maiestosul
rege al animalelor, gata să sară pe pradă, însă a zărit un miel … Ce, Leul este
Mielul!? Da, Mielul lui Dumnezeu este Leul din seminţia lui Iuda. Mielul care
simbolistic vorbeşte despre nevinovăţie, despre smerenie, despre bunătate şi
jertfă este Cel ce trebuie să înainteze ca un Războinic viteaz şi să revendice
această lume ca pe un drept al Său, alungând pe toţi vrăjmaşii Lui dinaintea
feţei Sale. Când a ieşit Domnul din mormânt, semnele cuielor erau pe El.
Când, după mulţi ani, Ioan L-a văzut sus, în glorie, el a văzut un Miel care
arăta ca şi când ar fi fost adus jertfă; şi când noi vom merge acasă, în Cer,
nu vom greşi niciodată identificarea Lui. Nu vom greşi închinându-ne lui
Gabriel, în locul Domnului Hristos; nu vom confunda pe un apostol iubit ca
Ioan, cu Domnul Iisus. Vom avea ochii numai pentru Mielul pe al cărui trup vor
fi pe vecie semnele răscumpărării noastre. Ce privelişte va fi pentru poporul
iubit al lui Dumnezeu când vom privi faţa Lui, vom simţi atingerea Lui duioasă,
vom privi urmele cuielor din mâinile şi picioarele Lui și semnul lăsat de
suliţa romană în coasta Lui! Profetul Habacuc 3.4, Îl descrie
astfel: „din mâna Lui pornesc raze şi acolo este ascunsă tăria Lui”. Acolo unde
suliţa crudă L-a străpuns, se ascunde puterea Lui. Cunoaşteți dvs. pe acest
Miel al lui Dumnezeu? Sunteți dumneavoastră familiarizaţi cu El? Este El
Mântuitorul dvs.? Vă bizuiți dumneavoastră pe îndurarea Lui? Se spune că Mielul
din mijlocul tronului are şapte coarne. Coarnele vorbesc despre putere. În
Vechiul Testament citim despre „tauri puternici din Basan”, cu capete mari, cu
grumazul gros şi coarne tari. În Israel se obişnuise să se lege ideea de putere
cu cornul. Dar Ioan nu vede un taur viguros, ci un miel, (diminutiv, un
mieluşel) cu şapte coarne! Aşa cum coarnele vorbesc de putere, cifra şapte
vorbeşte de perfecţiune. Puterea desăvârşită aparţine Mielului lui Dumnezeu. Ni se spune că El avea şapte ochi, care ni se
explică în continuare că sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în
toată lumea, şi aceasta este legat cu Isaia 11.2. Duhul Sfânt este
Duhul lui Hristos. „În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”
(Coloseni 2.9). Toate harurile spirituale sunt ale Lui. „El este uns cu un
untdelemn de bucurie, mai presus de tovarăşii Lui de slujbă” (Ps. 45.7 - T.M.).
El este Cel ce ne dă Duhul Sfânt. A venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a
Celui ce stătea pe tron. Ce-L îndreptăţea să procedeze aşa? Pentru că s-a dus
la cruce în infinită îndurare, ca să plătească marea datorie a păcatului, să
răscumpere astfel moştenirea pierdută şi s-o elibereze de sub dominaţia lui
Satan. Mielul are dreptul la carte, Mielul poate să revendice titlul de
proprietate al acestei lumi, fiindcă atunci când murea pe crucea Calvarului a
răscumpărat-o să fie a Sa; o lume în care gloria lui Dumnezeu va urma să fie
desfăşurată de-a lungul a o mie de ani. Era lumea Lui, pentru că El a creat-o.
El a dat-o omului, dar acesta a pierdut-o prin păcat. Însă Domnul Iisus Hristos
a răscumpărat-o când era atârnat pe crucea Golgotei. Apoi, El a aşteptat cu
răbdare, în Cer, acolo în glorie, până avea să se împlinească vremea ca să-şi
revendice moştenirea. De aceea cartea cu titlul Lui de proprietate a fost
pecetluită. În acest interval, oamenii au avut destul timp să progreseze pe Pământ.
Diavolul a condus lucrurile în mod corespunzător, dar în curând Domnul Hristos
va reveni. El va restabili totul, însă va face aceasta prin judecată. Chiar
lumea în care Domnul Iisus a murit, va deveni sfera unde Gloria/Slava lui
Dumnezeu se va desfăşura - şi aceasta nu numai în mileniu, ci şi pe Pământul
cel Nou după aceea, ca şi în Cerul cel Nou. „Când (Mielul)
a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei 24 de bătrâni s-au aruncat la
pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută (harfă) şi potire de aur,
pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor” (v.8). Mie îmi place foarte
mult harfa. De fiecare dată când aud o harfă cântând, mă gândesc că, cu un
astfel de instrument voi cânta şi eu în Cer. Este o închipuire, desigur, dar
una plăcută. „Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: Vrednic eşti
Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile; căci ai fost înjunghiat şi ai
răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de
orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi
preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ” (v.9-10). Ei nu
cântă numai despre ei, ci despre toţi răscumpăraţii; astfel, făpturile vii,
atributele divine, se unesc cu ei. Şi iată, o mare mulţime care cântă cuvintele
cântării, deci probabil că în Cer vor fi mult mai mulţi oameni decât vor fi cei
pierduţi pentru totdeauna în infern. Toţi pruncii care au murit, vor fi acolo,
în Cer. Ce aglomerat va fi căminul ceresc! Şi ce minunate părtăşii! Vom fi în
tovărăşia tuturor celor curaţi şi sfinţi, curăţiţi prin sângele Domnului Iisus.
Să observăm ce anume cântă ei acolo: ei atribuie răscumpărarea în întregime
Mielului şi lucrării Sale. Aceştia sunt sfinţii lui Dumnezeu. Apoi vom găsi o
altă ceată, cea a îngerilor. Putem remarca însă un cerc închis, format din
păcătoşii răscumpăraţi; aceştia vor fi gloria Cerului. Auzim adesea printre oameni despre îngeri care
cântă. În Iov 38.7 citim: „atunci când stelele dimineţii
izbucneau în cântări de bucurie”. Stelele dimineţii sunt îngerii. Ei cântau
când această lume, în frumuseţea ei ieşea din mâna lui Dumnezeu. Dar această
veche cântare a încetat. Păcatul a intrat în lume şi a murdărit frumoasa
creaţie şi din timpul acela nu mai citim niciodată că îngerii cântă. La
naşterea Domnului Iisus o mulţime de oaste cerească a lăudat pe Dumnezeu,
spunând: „Glorie lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între
oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2.14). Dar nu citim că ei au cântat. Răscumpăraţii
cântă însă „o cântare nouă”. Este cântarea răscumpărării. Vom fi şi noi în
stare să cântăm acea cântare? Îngerii Îl vor lăuda pe Miel, este adevărat, dar
nu se spune că ei vor cânta. Iată textul: „M-am uitat şi împrejurul scaunului
de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor am auzit glasul
multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii. Ei
ziceau cu glas tare: Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească
puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, gloria şi lauda” (v.11-12). Ce
oştire! Poate gândim că Dumnezeu ar fi avut îndeajuns şi fără noi. John
Bunyan spunea: „Oh, acest Miel al lui Dumnezeu! Cerul întreg era al
Lui, mulţimi nenumărate de îngeri Îl desfătau, dar aceasta nu-L mulţumea. El
trebuia să aibă părtăşie cu păcătoşii”. Dacă vreodată veţi cânta sus, va trebui
să începeţi de aici, de jos. Putem spune noi: „Tu ai fost înjunghiat şi m-ai
răscumpărat cu sângele Tău?” Îngerii stau
într-un cerc exterior. Cu alte cuvinte, îngerii stau deoparte, privesc şi spun:
„Mielul merită cinstea pe care o primeşte!”Apoi este o a treia ceată, un al
treilea cerc, cuprinzând întreaga creaţie. Ioan priveşte peste întregul Univers
şi vede fiecare făptură înălţând pe Miel. Va veni ziua când toată inteligenţa
creată se va uni şi va spune: „Glorie Mielului!” După ce Mielul a luat cartea,
îi rupe peceţile. Când a început Primul Războiul Mondial, apoi cel De-al Doilea
Război Mondial, unii au întrebat pe diverși teologi: „Nu credeţi că Necazul cel
Mare a început deja?” În ultimii ani, de asemenea, eveniment după eveniment par
a se încadra la această parte introductivă a Apocalipsei, încât ai fi
îndreptăţit să crezi că am intrat deja în durerile Necazului celui Mare. Răspunsul
meu este acesta: Nu poate fi nicio perioadă de necaz (strâmtorare), cum este
descrisă aici, mai înainte ca Mielul să rupă peceţile din cartea cu şapte
peceţi. Şi Mielul nu rupe prima pecete mai înainte ca cei răscumpăraţi să fie
văzuţi încununaţi în Cer. Şi niciun răscumpărat nu-şi va primi cununa înainte
ca să fie răpiţi la venirea Domnului Iisus în văzduh şi instalarea tronului de
judecată. Toate cununile urmează să fie date la tronul de judecată al lui
Hristos, înainte ca Mielul să ia cartea şi înainte ca peceţile să fie rupte. Un
prieten m-a întrebat: „Domnule profesor, ce chin poate fi mai mare decât
războaiele mondiale?” Ei bine, atunci, în timpul Marelui Necaz, condiţiile vor
fi îngrozitoare! În războaiele mondiale, organizaţiile care declară că încearcă
să aline suferințele oamenilor au făcut foarte multe sacrificii și eforturi
pentru soldaţi, rude şi nevoiaşi. Luaţi Crucea Roşie, de pildă.
Spiritul de sacrificiu a făcut pe oameni să iniţieze această societate şi mulţi
din fondatorii ei erau devotaţi pentru Hristos. Oriunde se vede Crucea
Roşie se evocă crucea lui Hristos. În Necazul cel Mare însă nu va mai fi nicio
cruce roşie. Crucea lui Hristos va fi atât de urâtă atunci
încât nu va mai fi văzută nicăieri. Acum gândiţi-vă la un război mai
mare decât oricare dintre războaiele mondiale, un război în care nu va mai
exista nici Crucea Roşie, nici, măcar, Societăţi Biblice, nici lucrători
creştini - absolut niciun slujitor spiritual care să uşureze condiţiile
îngrozitoare care vor predomina atunci în lume. Gândul este cumplit, dar un
astfel de război a fost prezis de Biblie! Repet, timpul acelei strâmtorări nu
va începe înainte ca cei răscumpăraţi să fie strânşi în jurul Domnului în
glorie, şi să fie încununaţi. Apostolul Pavel spune: „De acum, mă aşteaptă
cununa neprihănirii, pe care mi-o va da „în ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel
drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”. „În
ziua aceea” când sfinţii vor fi adunaţi în jurul tronului de judecată al lui
Hristos, adică în ziua când îşi vor primi cununile. Aşadar, după ce Biserica va
fi răpită, cine îi va lua locul în lume? După ce răpirea a avut loc, noi suntem
deja în Cer. Să ne imaginăm acea ultimă noapte - în timp ce lucrurile merg
înainte în mod obişnuit. Deodată se aude din glorie un sunet dulce şi fiecare
răscumpărat înţelege că este trâmbiţa lui Dumnezeu. Şi într-o clipă, mormintele
se deschid şi în fiecare loc unde credincioşii morţi se odihniseră, trupurile
au înviat şi sfinţii vii s-au schimbat. Ne pomenim că suntem răpiţi şi intrăm
în Casa Tatălui şi cădem cu faţa la pământ să ne închinăm. Să presupunem că am
trăit deja 24 de ore în Cer. La început inimile noastre vor fi prea pline de
Hristos ca să se mai gândească la altceva. Dar, în cele din urmă, El Însuşi ne
stimulează să fim atenţi la ce se pregăteşte să facă. Poate zicem în noi
înşine: „Ce se petrece cu lumea pe care am lăsat-o jos?” Privim în jos la
sărmana scenă pe care am trăit-o până ieri. Oamenii umblă aproape ca înainte,
numai că într-o mare agitaţie. Priviţi la străzile metropolelor. Putem vedea
băieţii cu ziare cum strigă: „Ediţie specială! Un mare număr de persoane au
dispărut!” Este mare învălmășeală la ziare să afle tot despre acest straniu
eveniment. Mulţi se îngrămădesc la Bisericile populare ca să asculte pe cutare
reverend sau pe cutare preot sau pastor dând explicaţii despre marea dispariţie
a atâtor oameni. Cred că mulţi vor merge la Biserică câtva timp după răpirea
celor credincioşi. Se vor înghesui ca niciodată înainte. Îmi închipui că-i aud
pe cei de la amvoane aplanând lucrurile, stând la amvoane cu fețe palide,
cadaverice, în timp ce se uită la duzinele de enoriaşi, pe care nu i-au mai
văzut de mulţi ani, şi, fiecare cugetă ceva de genul: „Acum văd că trebuie să
dau o explicaţie acestor oameni. De 20 de ani le-am spus că povestea aceasta cu
a doua venire este falsă”. Oamenii care credeau în a doua venire erau priviţi
ca nişte idioţi, care nu ştiu ce vorbesc. Se aud murmure în fiecare biserică,
în genul: „Noi ţi-am încredinţat sufletele noastre. Dumneata ai învăţat la
colegii, seminare, universităţi, ai citit biblioteci întregi cu cărţi şi noi te
credeam când spuneai că vechea concepţie a mântuirii prin sângele lui Hristos
este demodată, și că noi înşine putem să ne mântuim prin fapte şi ştiinţă. Te
credeam când ne spuneai că a doua venire a Domnului Hristos este o idee
fantastică: acum explică-ne aceasta!” Altul striga: „Şi cu bunica ce se aude?
Ea a crezut în Biblia ei până la sfârşit. De curând a citit: „În ceasul când nu
vă gândiţi, Fiul Omului va veni”. Acum bunica s-a dus şi eu sunt aici. Doctore,
explică-ne!” Vor fi nişte adunări deosebite după venirea Domnului! Iată lumea
aceea plină de corupţie, iată inimile oamenilor topindu-se de frică. Oamenii de
stat creştini s-au dus. Oamenii de afaceri creştini, toate categoriile de
oameni care cunoşteau pe Hristos, au dispărut. Ce vor face ei? Citim: „Când a
rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din
cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: Vino şi vezi! M-am uitat
şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el, avea un arc; i s-a dat o
cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască” (cap.6.1-2). Am văzut pe Miel
când rupea prima pecete şi Ioan a auzit un glas ca de tunet. Tunetul vorbeşte de
o furtună apropiată, deşi scena pare destul de liniştită. Ce este aceasta? Un
luptător iese pe un cal alb, ţinând un arc în mână. Arcul vorbeşte de lupte de
la distanţă. Caii, ca în Zaharia 1, simbolizează hotărâri
providenţiale. Acest luptător de pe calul alb zugrăveşte ultimul efort al
omului de a instaura o domnie a ordinii şi a păcii, în timp ce Hristos este
încă lepădat. Va fi cea mai mare încercare a lumii de a-şi uni forţele după ce
Biserica a fost răpită. Va fi planul şireteniei diabolice de a produce un
mileniu de batjocură fără Hristos. Cât va dura aceasta? „Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit
pe a doua făptură vie zicând: Vino şi vezi. Şi s-a arătat un alt cal, un cal
roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca
oamenii să se înjunghie unii pe alţii şi i s-a dat o sabie mare” (cap.6.3-4).
Deci apare un cal roşu, ce ne vorbeşte despre anarhie și război sângeros.
Primul efort din lumea de jos va fi să stabilească pacea universală, despărţiţi
de Hristos. Dar ea va sfârşi într-un război universal, mult mai sângeros şi mai
mare decât s-ar fi cunoscut vreodată. Călăreţul de pe calul roşu ca sângele are
o sabie. Ea vorbeşte de un război de tip diferit, inclusiv cel cu arcul. Omul
luptând cu omul, naţiune cu naţiune. Conflictele interne şi războaiele de clasă
și nimicirea oricărei ordini stabilite este ilustrată aici. „Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe
a treia făptură vie zicând: Vino şi vezi. M-am uitat şi iată că s-a arătat un
cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Şi în mijlocul celor patru
făpturi vii, am auzit un glas care zicea: O măsură de grâu pentru un dinar.
Trei măsuri de orz pentru un dinar. Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul”
(cap.6.5-6). Deci, un cal negru şi un călăreţ cu o cumpănă ne vorbeşte despre
ceea ce urmează inevitabil după un război mondial: foamete mondială! „Măsură”
înseamnă atât grâu cât să pregătească omul o masă iar dinarul era plata pentru
o zi de lucru. Hrana pentru un prânz din salariul unei întregi zile de lucru,
va fi pentru cineva care va mânca grâu. Dacă va mânca orz, va avea trei mese
pentru o zi de lucru. Ce condiţii grele! Noi socotim exorbitant costul unui
război, dar în zilele Necazului cel Mare va fi fără seamăn! „Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul”.
Untdelemnul şi vinul sunt puse în contrast cu grâul şi orzul. Grâul şi orzul
constituie hrana săracului - aproape dincolo de posibilităţile lui de
cumpărare; dar de hrana bogatului, de luxul lui să nu se atingă. „Când a rupt
Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: Vino şi vezi!
M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea
moartea şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere
peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă
şi cu fiarele pământului” (cap.6.7-8). Deci un cal gălbui (palid), încălecat de
moarte. Cuvântul redat cu „gălbui” însemnă verde-crom. O mai bună traducere ar
fi un cal „livid”, adică culoarea cadavrelor. A cui imagine este aceasta? A
molimei, care urmează întotdeauna războiului şi foametei!
A cincea şi a şasea pecete - Capitolul 6.9-17: Înainte de a examina, mai pe îndelete, ce este scris
cu privire la a cincea şi a şasea pecete, este necesar să spunem ceva despre
purtarea lui Dumnezeu cu poporul Său pământesc, Israel, şi să arătăm cum cartea
pe care o studiem se leagă cu profeţia mai veche a lui Daniel. Cu 1500 de ani
înaintea crucii, Dumnezeu încheiase un legământ cu poporul Israel, pe care-l
alesese să fie al Său, potrivit cu promisiunea făcută lui Avraam, Isaac şi
Iacov. Dumnezeu i-a pus deoparte pentru Sine, dându-le ţara Canaanului ca
moştenire, atâta timp cât ei îi vor rămâne credincioşi ca Împăratului lor
nevăzut. Le-a dat legea Lui cea sfântă şi le-a promis că dacă vor asculta de
glasul Lui ei vor fi capul tuturor neamurilor şi martorii Lui până la marginile
Pământului. Pe de altă parte, i-a înştiinţat că dacă nu-l vor asculta, dacă nu
vor păzi rânduielile Lui, dacă vor călca poruncile Lui, dacă se vor închina la
dumnezeii mincinoşi ai neamurilor din jurul lor, El nu-i va mai ocroti de
vrăjmaşii lor, ci îi va preda pustiirii şi împrăştierii, până se vor pocăi şi
se vor întoarce de la păcatele lor - şi atunci El îşi va aduce aminte de
legământul Lui cu părinţii lor şi îi va readuce în ţara lor şi va împlini toate
bunele Lui promisiuni. Ei s-au prăbuşit complet sub fiecare încercare şi,
potrivit cu cele spuse în Cuvântul lui Dumnezeu, zece seminţii au fost înrobite
de împăratul Asiriei şi, puţin mai târziu, şi celelalte două seminţii au fost
deportate în Babilon, unde au rămas în robie timp de 70 de ani. La expirarea
acestei perioade profetice, li s-a îngăduit să se întoarcă în ţara lor, ca să
poată să fie acolo, pentru a-L primi pe Mesia Cel promis, când El Se va
descoperi. Numai o rămăşiţă dintre evrei a beneficiat de acest privilegiu şi
urmaşii lor care trăiau în Palestina, când Domnul Iisus Hristos s-a arătat la
împlinirea vremii, doar ca să fie lepădat de poporul care-L aşteptase atâta!
Timpul venirii Sale fusese foarte clar prezis în cartea lui Daniel. În Daniel
9 ni se spune că un sol ceresc a adus profetului cuvântul, că Dumnezeu
a rânduit 70 de săptămâni pentru poporul Său şi cetatea lui sfântă. Acestea nu
trebuie înţelese ca săptămâni de zile, ci ca săptămâni de ani. Termenul de
„săptămâni” poate fi redat mai bine prin şeptimi. Şaptezeci de săptămâni ori
şapte ani fac 490 de ani. Este o perioadă rânduită în scurgerea timpului şi în
mod deosebit are a face cu Iuda şi cu Ierusalimul. Această perioadă a
fost împărţită în trei părţi - şapte săptămâni adică 49 de ani, în care
străzile şi zidurile cetăţii urmau să fie reclădite. Apoi 62 de săptămâni adică
434 de ani, imediat următori completării acestei lucrări, până la apariţia şi
nimicirea (stârpirea) lui Mesia, Domnul. Şi săptămâna finală, adică şapte ani,
ca să completeze ciclul, la sfârşitul căreia Împăratul va domni în cetatea
sfântă şi întreaga profeţie va fi împlinită prin stabilirea Împărăţiei de atâta
timp profeţită. Punctul de plecare este clar definit ca „ieşirea poruncii de a
restaura şi a reclădi Ierusalimul” prin decretul lui Artaxerxe, cum este redat
în Neemia 2. În timpul următorilor 49 de ani cetatea a fost
reclădită. Apoi, după 434 de ani, Domnul Iisus a intrat călare în Ierusalim şi
a fost aclamat de mulţime ca Împărat, Fiul lui David, iar după câteva zile a
fost lepădat şi răstignit. Astfel, Mesia a fost lepădat şi nu a avut
nimic. Dar ce se întâmplă cu ultima săptămână? S-a împlinit? Nu! Când Fiul
a fost lepădat, Dumnezeu a lepădat poporul (Israel) şi săptămâna aceasta nu va
fi împlinită, până într-o zi viitoare, când Dumnezeu va primi din nou pe
Israel. Îngerul a spus lui Daniel: „este hotărât că războiul va ţinea până la
sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile” (Daniel 9.26). Aceasta rezumă întreaga
istorie a Palestinei pentru cei peste 2000 de ani trecuţi. A fost o mare
bătălie pe uscat şi un tablou aproape neasemuit în pustiire, pentru că Israel
n-a cunoscut ziua cercetării lui. Zilele lor nu sunt în progres acum. Dumnezeu
face o altă lucrare. În timp ce evreii sunt orbiţi în parte şi rătăcesc, El îşi
adună Biserica, Trupul lui Hristos, o mulţime cerească ce va domni cu Hristos,
când El Îşi va stabili Împărăţia neprihănirii (dreptăţii) pe
Pământ. Biserica a început la Rusalii, când Duhul Sfânt, trimis de Domnul
Iisus glorificat, a venit peste ucenici, deşi adevărul deplin al acestei
minunate taine a Bisericii n-a fost cunoscut până ce Saul din Tars n-a devenit
apostolul Pavel. Lui, şi prin el nouă, ni s-a descoperit adevărul acestei
epoci. Biserica lui Hristos este una, deşi oamenii care au luat numele Lui şi
pretind că sunt ucenicii Lui, s-au dezbinat şi au format multe sisteme,
cuprinzând adesea credincioşi şi necredincioşi. Dar Biserica lui Dumnezeu
constă numai din cei ce sunt născuţi din Duhul Sfânt, adică născuți din nou, ei
fiind creștinii adevărați, nu creștini nominali! Toţi aceştia sunt botezaţi în
„trupul lui Hristos” - Biserica. Această lucrare specială va înceta la
întoarcerea Domnului în văzduh, care este prima etapă a celei de-a doua
Lui veniri. A doua etapă va fi când El vine pe Pământ în
glorie descoperită, ca să domnească. Cea de-a şaptezecea săptămână sau ultima
săptămână a lui Daniel, intervine, cred eu, între aceste două măreţe
evenimente! Domnul vorbeşte despre această perioadă ca despre „sfârşitul
veacului” în Matei 24, şi El o împarte în două părţi: „începutul durerilor” şi
„necazul cel mare”. O comparaţie atentă a acestei mari profeţii a Domnului
nostru din Matei 24 cu partea Apocalipsei care ne stă înainte, va lămuri că
primele şase peceţi corespund cu prima jumătate a săptămânii, adică „începutul
durerilor”, în timp ce, de la deschiderea celei de-a şaptea peceţi începe
Necazul cel Mare. Înştiinţarea acestei profeții privind hristoşi mincinoşi
implicând speranţele false ale unei păci durabile, corespunde primei peceţi.
Declaraţia Lui că vor urma războaie şi veşti de războaie, se potriveşte perfect
cu cea de-a doua pecete. La fel, înştiinţările solemne despre foamete şi molimă
îşi găsesc corespondentul în cea de-a treia şi a patra pecete. Domnul Iisus
continuă să prezică despre un timp când ucenicii Lui vor fi ucişi cu cruzime şi
că cine va mărturisi Numele Lui va plăti cu viaţa. Aceasta ne duce la ruperea
celei de-a cincea peceţi, când Ioan a văzut sub altar sufletele celor
decapitaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus. „Când a rupt
Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră
înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe
care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când Stăpâne, Tu,
care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru
asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li
s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul
tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi
ei” (cap.6.9-11). Cine sunt aceşti sfinţi martirizaţi? Ei nu pot aparţine
Bisericii - cred eu, pentru că ea este reprezentată de bătrânii de pe tron,
încununaţi în Cer înainte ca prima pecete să fie ruptă. Dar Romani 11 arată
limpede că după ce numărul naţiunilor s-a împlinit, adică după ce prezenta
epocă a Bisericii a ajuns la capăt şi Biserica a fost mutată în Cer, iar
orbirea lui Israel va fi trecut, rămășița lui Israel va realiza adevărata ei
condiţie şi păcatul de a-L fi lepădat pe Mesia, și va striga la El după
izbăvire. Astfel, o nouă ceată de sfinţi se va forma pe Pământ, cu totul
diferită de prezenta ceată cerească. Mulţi din aceşti credincioşi evrei vor fi
martirizaţi de oştile satanice ale ultimelor zile, şi aceştia sunt văzuţi că au
fost sacrificaţi şi sufletele lor turnate sub altar. Ei strepoca epoci a
Evangheliei. Poporul lui Dumnezeu este învăţat de Duhul Său să se roage
potrivit cu principiul dominant al timpului în care le-a căzut soarta. Aceasta
explică de ce adesea unii credincioși mai sensibili sunt tulburați şi chiar
şocați de aşa-numiţii psalmi ai blestemelor, neputând să înţeleagă strigătele
pentru răzbunare care par atât de opuse harului lui Dumnezeu, aşa cum este
cunoscut acum. Şi nu este de mirare că sunt atât de tulburați şi şovăie să
rostească cu buzele lor astfel de cuvinte, pentru că ele nu ne aparţin deloc.
Însă sunt foarte potrivite cu rămăşiţa lui Israel, care suferă pentru numele
lui Iehova/Yahwe, fără să aibă o cunoaştere clară a unei răscumpărări săvârşite
- aşteptând ca Mesia al lor să apară şi să răstoarne ultima mare Confederaţie a
naţiunilor, care va avea tendinţa să-i extermine absolut. Acestor suflete
de sub altar, care invocă judecata lui Dumnezeu fără milă asupra adversarilor
lor, li se dau haine albe şi li se spune că trebuie să mai aştepte puţin, până
ce necazul lui Iacov se va sfârşi şi ei se vor uni cu fraţii lor ce urmează să
mai fie încă ucişi, până când mânia lui Dumnezeu şi a Hristosului Său va creşte
tot mai mult, până ce Iisus Hristos va fi descoperit din Cer într-o flacără de
foc, pedepsind pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu (2 Tesaloniceni 1.8). Este
posibil ca între acești sfinți să se numere și cei dintre neamuri care nu se
vor închina Antihristului, și se vor mântui prin martiraj! Li se va tăia capul!
Deschiderea celei de a şasea peceţi dă o minunată imagine simbolistică, cu un
conţinut atât de grav încât trebuie redată în întregime: „Când a rupt Mielul
pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ.
Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele şi
stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este
scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o
faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor.
Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei
puternici, toţi robii şi toţi oameni liberi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile
munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de
Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua
cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” (cap. 6.12-17). Ar trebui
să fie evident din echilibrul cărţii, că noi nu trebuie să luăm aceasta ca un
cutremur propriu-zis, deşi cuvintele Domnului nostru din Matei 24 ne arată că
vor fi și astfel de fenomene, în diverse locuri, cu atât mai cumplite pe măsură
ce sfârşitul se apropie. Deja, poate că am avut în ultimele decade trecute
unele amintiri şi înştiinţări remarcabile, cu multe orori ce au şocat lumea
civilizată, fiind însă la scurt timp după aceea atât de uşor uitate. Cutremurul
pecetei a şasea are totuşi un caracter deosebit. El nu poate fi numai literal,
întrucât insulele, munţii şi mările, împreună cu cetăţile naţiunilor, sunt încă
văzute în existenţă, mult timp după ce această viziune s-a împlinit. Mai curând
viziunea ilustrează completa prăbuşire a societăţii aşa cum este ea constituită
acum, distrugerea civilizaţiei îngâmfate din zilele noastre. Privită din acest
punct de vedere, avem abundente scrieri în Vechiul Testament, care aruncă
lumină asupra ei, clarificând îngrozitoarele ei prevestiri rele. La
începutul cărţii Apocalipsa se spunea că Domnul a trimis şi a dat semne
slujitorului Său Ioan; adică, i-a făcut cunoscut prin semne şi simboluri. Dacă
păstrăm în minte lucrul acesta, vom fi feriţi de a lua literal ce a vrut
Dumnezeu să ne dea simbolic şi astfel este mai probabil să avem gândul Duhului
lui Dumnezeu cu privire la viitorul creştinismului şi iudaismului - cele două
sfere de care cartea aceasta se ocupă în mod deosebit. De aceea, pecetea a
şasea nu ne prezintă un cutremur mondial literal, ci mai degrabă nimicirea
ordinei prezente - socio-politică şi eclesiastică - care va fi redusă la haos
prin prăbuşirea oricărei autorităţi şi sfărmarea oricărei instituţii stabile şi
aparent permanente. Soarele, ni se spune, s-a făcut negru ca un sac de
păr. Soarele, sursa luminii şi a vieţii pentru această planetă, vorbeşte de
autoritatea supremă şi este tipul bine cunoscut al Domnului Însuşi: „Dar pentru
voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele Neprihănirii şi tămăduirea
va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4.2). În prezent, creştinătatea, cel puţin
formal, Îi recunoaşte stăpânirea. Noi numărăm anii în funcție de Anno Domini
(adică de la Hristos). Vorbim de El ca de Domnul nostru şi mărturisim că primim
guvernele țărilor noastre din mâna Lui. Dar în curând El va fi lepădat radical
iar cuvântul Lui va fi total dispreţuit. Astfel, soarele va fi şters de pe cer
şi va părea că Dumnezeu a fost detronat. Fireşte, aceasta va însemna completa
deteriorare a oricărei autorităţi ce decurge din El, astfel că citim: „luna s-a
făcut ca sângele”. Luna primeşte lumina de la soare, aşa încât „autorităţile
care sunt, sunt de la Dumnezeu” şi sunt rânduite de El pentru binecuvântarea
omului. Dar guvernele fiind răsturnate, sinistra privire de gheaţă a anarhiei
îşi va ocupa locul, cel puţin un timp. Stelele căzând din cer, indică
prăvălirea în apostazie a marilor lideri religioşi, luminile strălucitoare de
pe cerul ecleziastic. În Daniel, cei ce întorc pe mulţi la neprihănire
strălucesc ca stelele. În prima parte a cărţii noastre se spune despre stele că
sunt îngerii Bisericilor. Trebuie să înţelegem şi aici acelaşi simbol. După ce
adevărata Biserică a fost răpită ca să se întâlnească cu Domnul în văzduh, o
mare oaste de clerici neîntorşi la Dumnezeu vor fi lăsaţi în urmă. Mii de
demnitari ai Bisericilor protestante şi romano-catolic/ortodoxe, care, deşi au
fost priviţi ca ghizi în cele spirituale, se dovedesc atunci cu totul lipsiţi
de viaţă divină; clerici profesionişti care, în ciuda pretenţiilor şi
chemărilor lor înflăcărate sunt simpli oameni fireşti, nişte intruşi în
lucrurile spirituale, ca filistenii din vechime care locuiau în ţara Canaanului
şi i-au dat numele lor, Palestina, întregii ţări - ca şi când ea le-ar fi
aparţinut de drept, în timp ce întotdeauna au fost nişte nepoftiţi de origine
indoeuropeană. Aceşti mari lideri religioși, deci, sunt stelele care în
îngrozitoarea zi a mâniei Mielului vor fi aruncate de la locul lor de putere şi
întâietate. Lepădând ultimele vestigii ale creştinismului, ei vor ajunge în
curând lideri în închinarea lui Antihrist. Aşadar cerul, împreună cu puterile
ecleziastice de orice fel, și întreaga structură a creştinismului, se vor
strica precum un lucru învechit şi demodat. Nimicirea oricărei religii
organizate va intensifica condiţiile îngrozitoare ale acelui înfricoşător timp.
Oamenii, beţi de imitaţia lor de libertate şi bucurându-se de triumful
zgomotoasei lor demagogii sfidătoare de Dumnezeu, pentru o scurtă perioadă de
timp vor preface acest Pământ într-o mare casă de nebuni. Oribilele orgii ale
acelor zile vor fi de nedescris, până ce mulţimile îşi vor da seama că Mielul
lui Dumnezeu pe care ei Îl lepădaseră şi a cărui blândă domnie o batjocoriseră
a făcut să cadă asupra propriilor capete păcatele lor. Apoi ne este descrisă
ceea ce cineva a numit-o „cea mai mare adunare de rugăciune din toată istoria”,
când împăraţii pământului, oamenii mari, oamenii bogaţi, căpeteniile armatei,
oamenii puternici, robi şi liberi, se vor ascunde în peşteri şi în crăpăturile
munţilor, strigând în cumplită deznădejde ca munţii şi stâncile să-i acopere şi
să-i ascundă de Faţa Celui ce stă pe tron şi de mânia Mielului, „căci ziua cea
mare a mâniei Sale a venit şi cine va fi în stare să stea în picioare?” - vor
striga ei într-un glas. Nu citim despre nicio pocăinţă, de nicio adevărată
întoarcere la Dumnezeu, de nicio credinţă în Domnul Hristos - doar o cumplită
înţelegere că au de-a face cu Mielul lepădat, dorind să scape cumva de mânia
Lui. Ei sunt ca aceia despre care profeţeşte Ieremia (8.24), că
vor striga în ziua cumplitei mânii a Domnului: „Secerişul a trecut, vara s-a
isprăvit şi noi tot nu suntem mântuiţi”. Să notăm solemnitatea expresiei:
„mânia Mielului”. Noi nu suntem obişnuiţi să unim gândul mâniei, sau al
indignării, cu Mielul, care a fost întotdeauna simbolul bunătăţii. Dar este un
adevăr teribil implicat aici, că dacă harul Mielului lui Dumnezeu este lepădat,
atunci cel care îl leapădă trebuie să se confrunte cu indignarea şi mânia Lui.
Altfel nu poate fi. Este o parte din dreptatea veşnică. Dumnezeu Însuşi nu
vrea, dar potrivit cu sfinţenia Sa nu poate să fie altfel; pentru că citim: „El
… nu se poate tăgădui singur” (2 Timotei 2.13). Pe unii ca aceştia nimic
altceva nu-i poate aştepta decât o chinuitoare frică de judecată și văpaia unui
foc care va mistui pe toți cei răzvrătiți; şi aceasta va fi cu un caracter mult
mai aspru decât al celor ce au dispreţuit legea lui Moise, pentru că acum ei
dispreţuiesc pe Dumnezeu descoperit în har, care a venit la om în Persoana
Fiului Său. Față de aceştia va trebui să fie exercitată „mânia Mielului”. Dar
mânia lui Dumnezeu este o și mai adâncă şi mai intensă formă de judecată, care
se va revărsa pe pământ din cele „şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu”, mânie
sub care vor rămâne veşnic cei ce Îl leapădă pe Domnul Hristos, pentru că este
scris: „Cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne
peste el” (Ioan 3.36). Să notăm lipsa speranţei descrisă aici. Mânia care
rămâne exclude orice gând, fie de anihilare, fie de restaurare, şi ne spune că
rezultatele refuzului de a te întâlni cu harul lui Dumnezeu sunt veşnice.
Pentru că mânia care rămâne este fără sfârşit. În încheiere, să observăm faptul
că cea de-a şasea pecete ne duce la sfârşitul primei părţi a acelei săptămâni
neterminate din Daniel 9, şi că Domnul defineşte prima parte a ei „începutul
durerilor” iar a doua parte „Necazul cel Mare”. Aceasta a doua parte este
introdusă pentru noi în cartea Apocalipsei prin ruperea celei de-a şaptea
peceţi, şi ne va fi înfăţişată după paranteza cea mare a celui de-al şaptelea
capitol. Mânia Mielului este revărsată peste naţiuni la începutul
durerilor, iar mânia lui Dumnezeu va fi partea lui Israel în Necazul cel Mare.
Să facă Dumnezeu, în harul Lui, ca niciunul care aude şi citeşte aceste
cuvinte, să nu intre într-o categorie sau alta. Harul domneşte încă prin
dreptate şi un Dumnezeu drept aşteaptă încă cu bunătate iubitoare să
îndreptăţească pe oricine crede în Domnul Iisus. Am explicat pasajele despre soare, lună, stele, într-un mod
oarecum alegoric! Există posibilitatea extrem de reală ca de fapt aceste pasaje
să vorbească despre un terifiant război nuclear global!! Astfel, putem înțelege
literal faptul că Soarele devine negru - pentru că nu se va mai vedea din cauza
norilor radioactivi; Luna ar putea căpăta la propriu o culoare sângerie,
deoarece în timpul nopților ar putea părea că cerul atmosferic arde; stelele
care cad din cer ca smochinele ar putea fi foarte bine bombe nucleare!! Devine
tot mai clar că, Apocalipsa chiar va fi … apocaliptică!
Capitolul 6 - comentariu suplimentar 1:
Ajungem acum la deschiderea peceţilor. Capitolul 6 le
prezintă pe toate în afară de a şaptea, care este introducerea la trâmbiţe şi
se găseşte la începutul capitolului 8. Cuvintele „si vezi” care, în versetele
1,3,5,7 se găsesc după cuvântul „vino”, nu există în cele mai bune manuscrise.
Diferenţa, care nu este fără importanţă pentru înţeles, constă în aceea că
expresia „vino şi vezi” s-ar adresa lui Ioan, în timpul ce cuvântul „vino” este
chemarea adresată de făpturile vii călăreţilor. Să căutăm acum să înțelegem
care este semnificaţia diferitelor viziuni introduse prin deschiderea (ruperea)
fiecăreia dintre peceţi. „M-am uitat şi iată un cal alb. Cel care stătea pe el
avea un arc și i s-a dat o cunună; şi a pornit biruitor şi ca să biruiască”.
Acesta este răspunsul la chemare. Primul călăreţ înainează cu toate trăsăturile
care indică prosperitate, biruinţă şi cuceriri până în depărtare. Iată ce
menţionează Duhul lui Dumnezeu ca survenind mai întâi în lume, după imensa
schimbare pe care am văzut-o că a avut loc în Cer: un puternic cuceritor apare
aici pe Pământ. S-a căutat să se aplice această viziune la un mare număr de
persoane şi de lucruri; s-au văzut aici biruinţele Evangheliei, întoarcerea lui
Hristos şi tot atât de adesea, succesele trecătoare ale lui Antihrist. Dar ceea
ce putem să medităm cu siguranţă despre ce se spune aici este că Dumnezeu Se
serveşte, ca instrument, de un biruitor care va mătura totul înaintea lui. El
va face aceasta nu neapărat vărsând mult sânge. Deşi calul indică totdeauna o putere
imperială care subjugă şi deşi calul alb îndeosebi este simbolul biruinţei, se
pare că în acest caz, cucerirea va fi fără mare vărsare de sânge. Măsurile sunt
atât de bine luate şi au un astfel de succes, numele însuşi al biruitorului are
o astfel de greutate, încât existenţa sa nu este de fapt decât o succesiune de
cuceriri, fără a implica neapărat masacrul în timpul luptelor. Nu este tot aşa
cu călăreţul pe care îl aduce ruperea celei de a doua peceţi. Acesta călăreşte
pe un cal roşu, culoare care indică măcelul, sângele vărsat în războaie.
Călăreţul însuşi primeşte ca însărcinare să ia pacea de pe Pământ, o mare spadă
îi este dată şi marele fapt care apare este că oamenii se omoară unii pe alţii,
ceea ce ar părea să implice chiar războaiele civile și mondiale! La ruperea
celei de a treia peceţi apare un cal negru, culoarea doliului. Atunci se aude
un glas care zice: „O măsură de grâu pentru un dinar! Trei măsuri de orz pentru
un dinar!” Cu toate că este greu să precizăm care era valoarea alimentelor în
epoca în care trăia Ioan şi cu toate că părerile cele mai diferite au fost
emise asupra acestui subiect, mi se pare evident că preţul indicat înseamnă
foamete. Ceea ce rezolvă de altfel în întregime problema este culoarea calului.
Doliul s-ar părea ciudat într-o epocă de abundenţă sau chiar numai obişnuită;
dimpotrivă, cât de potrivit este doliul când lucrurile cele mai absolut
necesare vieţii lipsesc! (Alte amănunte vor putea fi bune de relevat în
viziune. Cuvântul tradus prin măsură indică raţia unui om. Dinarul era salariul
pe o zi. Trebuia deci pentru hrana singură a unui om tot salariul de pe o zi de
lucru. Mai mult, balanţa, în acest caz, este de asemenea un simbol de foamete
(vezi Leviticul 26.26 și Ezechiel 4.16); şi în sfârşit, faptul că este spus:
„Nu vătăma untdelemnul și vinul”, arătând că celelalte produse ale Pământului
fuseseră vătămate). Aceasta arată clar Cuvântul lui Dumnezeu oricărui spirit
simplu şi supus. Cei mai necultivaţi, care n-au cea mai mică idee despre ceea
ce putea să fie preţul mărfurilor în vremea lui Ioan, văd imediat ce are
semnificativ culoarea neagră a celui de al treilea cal, în contrast cu culorile
primilor doi şi prin urmare leagă ideea pe care ea o exprimă cu tot ceea ce
este spus relativ la acela care urcă pe acest cal. Când cea de a patra pecete
este ruptă, Ioan vede înaintând un cal gălbui; aceasta este culoarea pe care
moartea o imprimă pe aceia pe care i-a lovit. De aceea cel care stă pe el se
numeşte „Moartea”; şi după el venea hadesul (Locuinţa Morţilor). Înţelesul
simbolului este limpede; cuvintele care urmează nu fac decât să-l înfăţişeze cu
mai multă putere: „I s-a dat autoritate peste a patra parte a Pământului, ca să
ucidă cu sabie, cu foamete, cu moarte şi cu fiarele Pământului”. Acestea sunt
cele patru pedepse grozave ale Domnului. „Când a rupt pecetea a cincea, am
văzut sub altar sufletele celor care fuseseră înjunghiaţi din pricina
Cuvântului lui Dumnezeu şi din cauza mărturiei pe care o ţinuseră”. Ele strigau
cu glas tare, cerând răzbunare Stăpânului Suveran. Dreptul lor, dreptatea
cauzei lor este recunoscută înaintea lui Dumnezeu, faptul acesta este arătat
prin haina albă care le este dată; dar trebuie ca ele să aştepte: mai sunt
alţii, împreună slujitori cu ei şi fraţii lor, care trebuiau de asemenea să fie
omorâţi înainte ca să vină ziua răsplătii. Imensa frământare care zguduie lumea
după deschiderea celei de a şasea peceţi este, după părerea mea, un răspuns
parţial la strigătul sufletelor care erau sub altar. Unii gândesc că este vorba
aici de creştini, dar dacă privim mai de aproape acest pasaj, vom vedea că el
confirmă, dimpotrivă, faptul că Biserica a fost ridicată la Cer înaintea
acestor evenimente. „Până când, Stăpâne, Tu care eşti sfânt şi adevărat, nu vei
judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru asupra celor ce locuiesc pe Pământ?”
Iată strigătul acestor suflete. Este aici o dorinţă, este aici o rugăciune în
armonie cu harul care ne este descoperit de Evanghelie? Numai dacă nu este sub
stăpânirea vreunei prejudecăţi, niciunuia dintre aceia care au priceput
înţelesul general al Noului Testament şi au înţeles rugăciunile speciale care
ne sunt date în Noul Testament de Duhul Sfânt pentru învăţătura noastră, nu-i
va fi greu să răspundă. Să ne amintim numai rugăciunea lui Ştefan și aceea a
Preaiubitului nostru Domn, modelul a tot ceea ce este desăvârşit. Este adevărat
că noi găsim în alte părţi ale Scripturii rugăciunea asemănătoare cu aceea a
sufletelor sub altar, dar acestea sunt în Psalmi. Totul devine astfel perfect
clar. Noul Testament ne arată că acestea nu pot fi rugăciunile unui creştin și,
de altă parte, Vechiul Testament arată că acestea erau tocmai rugăciunile
persoanelor ale căror sentimente, experienţe şi dorinţe se întemeiau pe nădejdi
evreieşti. Aceasta nu se armonizează exact cu ceea ce a fost deja dovedit şi
anume că sfinţii cereşti, după ce vor fi fost slăviţi, vor fi trecut în afara
scenei din această lume? Atunci Dumnezeu va lucra pentru a forma o nouă
mărturie, care va avea natural caracterul său deosebit; nu în aceea că va anula
faptele Noului Testament, ci în aceea că El va conduce sufletele sfinţilor
îndeosebi în ceea ce a fost descoperit altădată, pentru că Dumnezeu va fi
atunci pe punctul de a-l împlini. Marea temă a Vechiului Testament privitor la
vremurile viitoare este Pământul binecuvântat sub cârmuirea Cerurilor, Hristos
fiind Căpetenia sau Capul, și al lucrurilor care sunt pe Pământ. Se apropie
timpul când Dumnezeu va interveni în acest scop. Pământul și Israel, poporul
pământesc, ca şi neamurile, se vor bucura atunci aici pe Pământ de bucuriile
Cerului. Iată ce aşteaptă aceste suflete şi rugăciunea lor ne arată totodată
starea lor şi nădejdile lor. Ele cer, nu convertirea duşmanilor lor, ci ca
judecăţile să vină peste Pământ şi ca răzbunarea să cadă peste aceia care au
vărsat sângele lor. Nimic mai simplu şi mai sigur decât concluzia pe care putem
să o scoatem din cuvintele lor. „Şi li s-a spus să se mai odihnească încă
puţin, până se va împlini numărul celor împreună slujitori cu ei şi al fraţilor
lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei”. Avem în aceste ultime cuvinte o
indicaţie importantă despre ceea ce va avea loc în continuare, după cum vom
vedea. Ei nu sunt singurii credincioşi care vor suferi un sfârşit violent;
alţii îi vor urma mai târziu, cînd va izbucni o persecuţie şi mai furioasă
decât aceea în care ei înşişi au pierit. Până atunci Dumnezeu nu va executa
judecata pe care strigătele lor o cheamă. Ei trebuie să aştepte şi sunt văzuţi
sub altar ca o jertfă oferită, în acelaşi sens în care Pavel vorbeşte despre el
însuşi ca fiind gata să fie turnat ca o jertfă de băutură (2 Timotei 4.6). În
această viziune plină pentru noi de învăţături clare și importante, vedem cea
din urmă ca şi cea dinţii dintre persecuţiile perioadei apocaliptice. Aceia
care vor suferi în această persecuţie ne sunt arătaţi ca fiind copii ai lui
Dumnezeu care au priceperea despre ce i se cuvine Israelului, dar care nu se
găsesc evident pe tărâmul priceperii şi credinţei creştine. Ei au duhul
profeţiei care dă mărturie despre Iisus. Judecata pe care ei o cer întârzie
încă să vină, dar numai până ce ultima manifestare a furiei omului apostat a
avut loc, Domnul va apărea și va nimici pe toţi duşmanii Săi. În acelaşi timp,
după cum am spus în treacăt, ceea ce se întâmplă când a şasea pecete este
ruptă, arată că Dumnezeu nu rămâne nepăsător. Ceea ce profetul vede atunci este
ca un răspuns imediat la strigătul sufletelor acelora care suferiseră. O vastă
zguduitură are loc, o zdruncinare completă a tot ceea ce este aici pe Pământ şi
deasupra; dar, ca şi cu peceţile precedente, trebuie să o înţelegem simbolic:
„Soarele a devenit negru, ca un sac de păr, Luna a devenit toată ca sângele şi
stelele Cerului au căzut pe Pământ, cum cad smochinele întârziate din pom, când
este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a îndepărtat ca o carte de piele, pe
care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile
lor”. Avem aici numai ceea ce apare înaintea văzătorului în viziune, dar n-avem
de presupus că atunci, cu ocazia împlinirii prezicerii, Cerul şi Pământul vor
fi în mod fizic aruncate în această stare de dezordine. Acestea sunt imagini şi
noi avem de examinat, prin întrebuinţarea simbolică făcută în altă parte, ce
trebuie să înţelegem aici prin aceste schimbări care, în viziune, au loc în
Soare, în Lună, în stele și pe Pământ. Rezultatul la care vom ajunge va depinde
de aplicarea exactă pe care o vom face a Sfintelor Scripturi, sub învăţătura
Duhului Sfânt. Să remarcăm mai întâi cuvintele care urmează. Ne este spus aici
limpede și nu în figuri că „împăraţii Pământului, cei mari, comandanţii, cei
bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii liberi s-au ascuns în
peşteri și în stâncile munţilor”. Este evident că, dacă literalmente Cerul a
dispărut și s-a strâns ca o carte pe care o faci sul, dacă toţi munţii și toate
insulele s-au mutat de la locurile lor, diversele grupe de oameni îngroziţi nu
pot să caute adăpost în peşteri şi în stânci şi să zică munţilor: „Cădeţi peste
noi!” Astfel, a lua aceşti termeni altfel decât simbolic, ar fi a contrazice sfârşitul
pasajului prin început. Profetul, este adevărat, vede astrele întunecate şi
zdruncinate în Cer, el vede pe Pământ nerânduielile şi dezordinea; dar
înţelesul a ceea ce vede trebuie să fie căutat după principiile obişnuite ale
interpretării. După părerea mea, este aici reprezentarea unei complete
răsturnări a oricărei autorităţi, superioare sau subordonate; o frământare fără
seamăn în toate clasele omenirii, frământare care are ca scop de a răsturna
toate temeliile puterii şi ale autorităţii în lume şi de a umple spiritul
oamenilor cu teama că ziua judecăţii a sosit. Ce-i drept, nu va fi prima dată
când această teamă va fi cuprins lumea; dar, de data aceasta, ea va fi mai tare
ca niciodată. După ucigătoarea persecuţie exercitată împotriva sfinţilor care
vor veni după noi pe Pământ, puterile persecutoare şi aceia care le sunt supuşi
vor fi cercetaţi din punct de vedere judecătoresc şi va urma o ruptură completă
a autorităţii în toate sferele în care ea se exercită pe Pământ. Deoarece
guvernatorii au întrebuinţat rău autoritatea dată în mâinile lor, se va vedea
izbucnind o revoluţie pe o scară întinsă şi oamenii, cuprinşi de groază, văzând
răsturnarea totală a tot ceea ce este stabilit pentru a menţine ordinea aici pe
Pământ vor crede că ziua Domnului a venit. Ei vor spune munţilor şi stâncilor:
„Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Aceluia care stă pe scaunul de domnie
şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate să
stea în picioare?” Dar nimic nu poate justifica greşeala care constă în a lua
ca o declaraţie a lui Dumnezeu, ceea ce nu este altceva decât expresia groazei
oamenilor. Ei strigă că marea zi a mâniei a venit; este exclamaţia pe care o
scot aceste mulţimi alarmate; dar fapt este că marea zi a mâniei lui Dumnezeu nu
soseşte decât după foarte multă vreme, cum o dovedeşte Apocalipsa însăşi, când
ea o descrie în capitolele 14,17 si mai ales în capitolul 19. Atunci,
dimpotrivă, în loc de a fi plini de groază, oamenii acestei lumi vor fi atât de
orbiţi şi de plini de un atât de groaznic orgoliu, încât ei se vor război fătiş
contra Mielului; dar Mielul îi va birui. Satan va fi reuşit să nimicească
temerile lor, atunci când ei vor avea cel mai mult motiv să se teamă de
judecată.
CAP. 6
- PRIMELE ȘASE PECEȚI - comentariu suplimentar 2:
Este
foarte interesant că primele 4 peceți sunt introduse de cele 4 făpturi vii. De
ce acest lucru? Nu știm încă, dar vom încerca să găsim răspunsul. Se
pare că la primele 4 peceți, Ioan are nevoie de invitație, de chemarea de a
VEDEA. Prima pecete este introdusă de prima făptură vie
(leul), și este singura în care se menționează că, glasul făpturii era ca de
tunet. Tunetul sugerează autoritate, dar în același timp subliniază și
importanța primei peceți. Cu alte cuvinte, Ioan trebuie să privească BINE la
prima pecete, pentru a putea apoi privi, suporta, înțelege celelalte peceți.
Într-adevăr prima pecete ni-l înfățișează pe Hristos pe un cal alb care
primește o cunună și pornește BIRUITOR și ca să BIRUIASCĂ. Într-adevăr Hristos
apare și în Apoc.19 pe un cal alb, cu multe cununi împărătești, gata de luptă.
Și ARCUL ne trimite cu gândul tot la o imagine mesianică, și anume la cea din
Ps.45 - T.M.: Tu ești cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe
buzele tale: de aceea te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie. RĂZBOINIC viteaz,
încinge-ți sabia, podoaba și slava, da slava ta! Fii BIRUITOR, suie-te în carul
tău de LUPTĂ, apără adevărul, blândețea și neprihănirea, și dreapta ta să
strălucească prin isprăvi minunate! SĂGEȚILE tale sunt ascuțite: sub tine vor
cădea popoare, și SĂGEȚILE tale vor străpunge inima vrăjmașilor împăratului! Hristos,
înainte de întemeierea lumii, pleacă biruitor și ca să biruiască. El nu pleacă
de capul Său. Dumnezeu îi dă o cunună, arătând că Îl acceptă pe Fiul în funcția
de Hristos. Dumnezeu Îl trimite la LUPTĂ. Dar lupta și războiul presupun
existența VRĂJMAȘULUI. Acesta nu poate fi decât diavolul însoțit de îngerii
decăzuți. Iată că planul lui Dumnezeu cu umanitatea este de la început un
RĂZBOI, un act de luptă. Cartea cu cele 7 peceți pare a fi răspunsul strategic
al lui Dumnezeu la răzvrătirea lui Lucifer pe care Dumnezeu nu vrea să-l
învingă prin forță (asemenea unui Tiran), ci prin DISCURS. Planul Său cu
umanitatea este discursul lui Dumnezeu împotriva apariției răului în Univers.
Războiul începe chiar din Eden, chiar înainte de cădere. Adam este așezat acolo
să PĂZEASCĂ grădina. Adam a înțeles bine că există vrăjmași care vor să
compromită grădina. Este încurajator faptul că Hristos pornește biruitor și ca
să biruiască. El este Fiul lui Dumnezeu care nu poate da greș. Fiul este pe
deplin echipat pentru slujba primită. Fiul nu este trimis la moarte sau la
eșec, ci la biruință. Dumnezeul atotștiutor știe de la început că Fiul va
birui, că binele va triumfa. Cu acest gând în minte, putem parcurge și tragedia
următoarelor peceți. Dumnezeu știe mai dinainte dezastrul ce va urma. Dar tot
El pregătește și SOLUȚIA și aceasta este perfectă, pentru că este însuși Fiul
lui Dumnezeu! Discursul din cartea cu cele 7 peceți seamănă cu cel din
Evanghelia după Ioan cap.16 în care Mântuitorul le spune ucenicilor săi: În lume
veți avea necazuri, dar îndrăzniți căci Eu am biruit lumea! Prima pecete ni-l
prezintă pe Hristos a toate biruitor. Apoi urmează tragedia căderii și
necazurile din lume (pecețile 2-5). Dar la temelia planului divin stă
biruința lui Hristos! Biruința Sa ne dă puterea să parcurgem următoarele
peceți. Iată de ce doar prima pecete este însoțită de glasul ca de tunet.
Aceasta trebuie reținută, și înțeleasă foarte bine, căci ce urmează nu este
ușor de digerat! A doua pecete ne introduce calul roșu. În
Apocalipsa balaurul este roșu, la fel și curva cea mare. Cel ce șade pe calul
roșu nu poate fi decât Satana. Acesta primește la căderea omului în păcat
puterea să ia pacea de pe pământ pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe
alții. Prima crimă generată de cel rău este cea a lui Cain. Dar acesta este
doar începutul. Cel rău strică armonia dintre oameni și dintre popoare. Istoria
umană este îmbătată de sângele omului vărsat de către om, de suferința omului
cauzată de oameni. Făptura care introduce această pecete este VIȚELUL. Ea ne
arată adevărata putere și adevăratul fel de a domni, și anume prin SLUJIRE. Dar
cel ce șade pe calul roșu manifestă un alt fel de a domni: prin teroare, prin
subjugare. Ce contrast între teologia vițelului și mentalitatea indusă de cel ce
șade pe calul roșu. Vițelul se lasă pe sine înjunghiat, dar cel ce șade pe
calul roșu primește o sabie mare și este expert în a-i înjunghia pe alții. Și
nu doar atât. El învață întreaga rasă umană să-și înjughie semenii. Pacea și
armonia din Eden sunt înlocuite de furia războaielor duse de om contra omului.
Dorința după mai multă putere, bogăție și slavă transformă istoria omenirii
într-una a războaielor. O! și cât sânge s-a vărsat pe acest pământ! Tabloul
este tragic. Și ne întrebăm de ce a îngăduit Dumnezeu ca această istorie
însângerată să continue. Dacă Adam BIRUIA ispita din Eden, credem că cel rău
era învins și apoi judecat. Adam a fost el însuși învins în Eden. Așteptata
victorie s-a transformat într-o tragică înfrângere. La prima vedere,
planul lui Dumnenzeu cu omul se dovedește a fi un eșec. Într-adevăr omul a fost
creat pe un câmp de luptă. El avea de ales între oferta lui Dumnezeu și oferta
celui rău. Care ofertă era mai atractivă? Poate că cel rău s-a dezvinovățit
afirmând că Dumnezeu părea ca un Tiran și că ispita independenței și
îndumnezeirii părea irezistibilă. Dumnezeu i-ar răspunde prin alegerea OMULUI.
Dacă omul alege oferta lui Dumnezeu se dovedește că oferta lui Dumnezeu e cea
irezistibilă. Dar vai! Omul alege oferta celui rău. Pare că cel rău are
dreptate. Pare că cel rău învinge chiar prin discurs! Însă Dumnezeu, conștient
de la început de înfrângerea primului Adam, pregătește înainte de întemeierea
lumii pe al doilea Adam, cel ce pleacă pe calul alb, biruitor și ca să
biruiască! Planul lui Dumnezeu cu umanitatea este foarte mare și foarte
complex. Pecețile selectează doar anumite fațete și urmăresc un fir roșu. Care
este acest fir roșu? Ce perspective se mai deschid prin următoarele peceți?
Pecetea 3: Observăm că fiecare pecete este deschisă de către Miel. TOTUL din
acest plan se află SUB AUTORITATEA lui Dumnezeu și sub autoritatea și VOIA
Mielului. Deși conținutul planului este plin de suferință, nedreptate,
tragedie, păcat, NIMIC nu este la întâmplare. Nimic nu este scăpat de sub control.
Chiar cel ce șade pe calul roșu PRIMEȘTE puterea de a lua pacea de pe pământ.
Nu-și ia singur această putere. O primește. Pecetea 3 este
introdusă de făptura cu chip de om. Ea continuă să descrie tragedia și
suferința de după cădere. Pecetea 2 ne-a prezentat suferința omului cauzată de
OM. Dar este și o altă sursă a suferinței, și anume suferința venită din partea
Creației. Păcatul originar aduce în lume dezordinea, răzvrătirea. Omul se
răzvrătește împotriva semenului său, dar și natura se ridică împotriva omului.
În Eden, natura era supusă lui Adam. Prin cădere, Adam pierde tronul și funcția
de rege al creației. El urmează să guste pe propria piele ce înseamnă ca
supusul să se răzvrătească împotriva ta! Și cea care traduce cel mai bine
revolta naturii împotriva omului este foametea. Într-adevăr, cel ce șade pe
calul negru ne prezintă foametea, care este una din cele mai cumplite
consecințe a dezordinii din creație asupra omului. Mâncarea este raționalizată,
iar prețurile fixate din v.6 sunt de 10 ori mai mari ca cele din vremuri
normale, nebântuite de foamete. În Eden, resursele de hrană erau suficiente și
obținute fără efort. Dar după alungarea omului din Eden, pământul este
blestemat să aducă spini și pălămidă. Și în istorie foametea a făcut ravagii. Relațiile
dintre oameni sunt afectate (pecetea 2). Relația dintre om și creație este
afectată (pecetea 3). Credincioșii nu sunt scutiți de consecințele căderii.
Asemenea celorlalți oameni vor suferi și ei din pricina foametelor care se abat
pe pământ. Dar avem și două vești bune. Glasul ce anunță foametea se aude din
mijlocul celor patru făpturi vii. Se pare că se aude din scaunul de domnie al
Domnului. Foametea, deși așa de devastatoare, rămâne sub controlul lui
Dumnezeu. Și a doua veste bună: dar să nu vatămi undelemnul și vinul! Se pune
deci LIMITĂ ravagiilor făcute de foamete. Foametea nu va devasta TOTUL. Va
putea acționa doar acolo unde Dumnezeu îi dă voie să acționeze. Descoperim din
nou aceeași temă: tragedie dar nu haos. Suferință imensă, dar aflată sub
controlul strict al lui Dumnezeu! Pecetea 4 - realitatea
morții: Pecețile 2-4 sunt construite pe imaginea căderii din Genesa cap.3 și 4.
Din pricina căderii în păcat este afectată profund relația dintre oameni
(pecetea 2), relația dintre om și creație (pecetea 3) și acum relația dintre om
și viața însăși (pecetea 4). Nu știu de ce moartea este pe calul gălbui și
foametea pe calul negru. Invers mi s-ar fi părut mai logic. Nu știu exact de ce
tocmai vulturul anunță pecetea 4. Vulturii se adună acolo unde este moarte.
Putem afirma că pecețile 2-4 reprezintă o pervertire a funcțiilor celor 3
heruvimi care le anunță. Oricum este cert că primele 4 peceți formează un tot,
o secțiune distinctă. Iar pecețile 5 și 6 introduc alte teme. Practic pecețile
1-4 ne prezintă alegerea lui Hristos înainte de întemeierea lumii,
urmată de realitatea căderii și consecințele ei. Nu Dumnezeu a adus răul și
suferința în lume, ci diavolul și neascultarea omului. Totuși ne întrebăm de ce
Dumnezeu a îngăduit ca istoria omului decăzut să continue așa de mult.
Realitatea morții completează tabloul durerilor de pe pământ. Observăm că este
vorba despre morțile premature. Căci toți oamenii mor la bătrânețe. Însă doar o
parte mor înainte de vreme. Cauzele pot fi diverse. Cert este că Îngerul numit
Moarte are dreptul peste o pătrime din oameni ca să-i lovească prematur. Cei
credincioși nu sunt scutiți de această realitate crudă, după cum nu sunt
scutiți nici de durerile prezentate de pecețile precedente. Observăm din nou o
LIMITĂ pusă de Dumnezeu morții: doar o pătrime. Și această năpastă se află sub
controlul divin. Doar o pătrime, și doar peste oamenii peste care Dumnezeu
îngăduie năpasta. În ciuda limitelor impuse de Dumnezeu, tabloul vieții după
cădere este sumbru. Și cei credincioși trebuie să-și asume acest tabloul tragic
al vieții de după cădere. Dumnezeu nu ascunde acest tragism din planul Său. El
și-l asumă și într-un fel se face pe Sine responsabil de el. Căci cel ce
deschide pecețile este Mielul. Cum poate acest tragism să facă parte din planul
unui Dumnezeu Preabun și Preasfânt? Cum reflectă acest tragism caracterul divin
și gloria Creatorului? - iată întrebări grele care derivă din realitatea
primelor 4 peceți. Să nu ne grăbim cu răspunsurile. Pecetea 5 ne arată că cel
ce se grăbește cu răspunsurile greșește amarnic. Pecetea 5 -
Nedumerirea martirilor. Această pecete nu mai este introdusă de făpturile vii.
Putem explica: erau doar 4 făpturi și acum suntem la pecetea 5. Însă foarte
bine se putea ca să apară din nou în scenă făptura întâi și ea să introducă
această pecete. Poate că Ioan s-a acomodat deja cu limbajul peceților și nu mai
era nevoie de vreo introducere, sau poate că pecetea 5 introduce o temă
distinctă de cea a primelor 4 peceți. Ne amintim acum că făpturile vii proclamau
tocmai sfințenia lui Dumnezeu. Or pecețile 2-3 pun sub semnul întrebării tocmai
această sfințenie divină. Prin faptul că introducerea este făcută de făpturile
vii îi aduce aminte lui Ioan (și cititorului), că prin intermediul unei
cunoașteri profunde nu se vede nicio vină la Creator în ciuda întrebărilor și
paradoxurilor din planul Său. Pecetea 5 ne introduce o temă aparte: suferința
sfinților. Dacă pecețile 2-3 ne vorbesc despre suferința umanității în general,
pecetea 5 ne prezintă particularitatea suferinței sfinților. Reprezentanții
acestei suferințe nedrepte sunt martirii. Îi găsim sub altar. Pentru că s-au
jertfit pe pământ pentru Domnul lor, acum sunt așezați în ceruri la loc de
cinste, sub altarul ceresc. Ei au fost înjunghiați tocmai din pricina mărturisirii
lor, adică din pricina ascultării lor de Cuvântul lui Dumnezeu. Și trebuie să
recunoaștem că reacția lor din ceruri reprezintă MAREA surpriză a capitolului
6! Ne-am aștepta ca gura lor să fie plină de laude la adresa Celui care i-a
răscumpărat, care a pus capăt suferinței lor, care i-a răsplătit acum în
ceruri. Dar nici vorbă de așa ceva! Ei sunt încă nedumeriți de propria lor
suferință și de faptul că Dumnezeu întârzie să-i răzbune. Iată că sfinții din
ceruri cer răzbunare și nu îndurare. Ștefan, în momentul martirajului, s-a
rugat pentru iertarea prigonitorilor săi. Dar în ceruri sfinții cer altceva.
Reacția lor din v.10 ne confirmă că până acum am interpretat bine capitolul 6.
Într-adevăr noi am intuit că tema capitolului este legată de marile întrebări
cu privire la suferința și nedreptatea umană. Glasul martirilor verbalizează
tocmai aceste întrebări. Tema cu pricina nu mai este doar dedusă din text, ci
este prezentată în mod explicit și foarte clar. Și ne surprinde că tocmai
martirii ajunși în ceruri îl întreabă pe Dumnezeu cu GLAS TARE de ce ei rămân
nerăzbunați. Pe pământ ei au mers pe calea mielului și au acceptat
înjunghierea. Dar nu au făcut-o orbește. Au făcut-o în nădejdea unei
reabilitări. Au făcut-o prin credință. Dar iată-i ajunși în ceruri și ei rămân
nerăzbunați. Pe de altă parte, este posibil ca a lor conectare la realitățile
cerești să-i facă să vadă altfel nedreptatea de pe pământ și astfel să-i
determine să strige după răzbunare. Dar prigonitorii lor au murit repede și au
ajuns în chinuri. Acest lucru nu este suficient. Ei cer o răzbunare totală,
asupra întregii rase umane răzvrătite. Ei cer a doua venire a lui Hristos care
să pună capăt pe pământ domniei celor răi și nedreptățirii sfinților. Doar așa
se văd ei răzbunați și pe deplin reabilitați! În ceruri ei văd sfințenia lui
Dumnezeu (Tu care ești SFÂNT și ADEVĂRAT…). Acest lucru amplifică nevoia lor de
dreptate. Într-adevăr Dumnenzeu nu-și diminuează sfințenia. El rămâne același,
la fel de sfânt. Cu toate acestea îngăduie atâta nedreptate pe pământ. Și ea
cade nu doar peste oamenii păcătoși ci peste sfinții lui iertați și curățiți.
Ba mai mult, nedreptatea se revarsă MAI MULT peste sfinții lui decât peste
oamenii obișnuiți. Cum vine acest lucru? Iată că ajungerea în ceruri a sfinților
nu duce la încetarea întrebărilor ci la creșterea intensității lor! Se pare că
martirii au în ceruri mai multe întrebări decât aveau pe pământ! Dar dacă
sfinții din ceruri nu înțeleg rațiunea nedreptăților de pe pământ, atunci ce
șansă avem noi, cei din mijlocul nedreptății, să pricepem această rațiune?
Nicio șansă. O putem lua doar prin credință. Martirii din ceruri încă nu
asistaseră la FINAL. Doar în lumina FINALULUI lucrurile capătă sens și răspuns.
Dar nici sfinții din ceruri nu au văzut încă finalul. Cu atât mai puțin noi.
Deci să nu ne grăbim cu răspunsuri pentru că NU le avem. Avem doar trăirea prin
CREDINȚĂ. Faptul că în ceruri sfinții strigă cu glas tare acest lucru ne
comunică ceva despre cum este cerul. În cer nu este o atmosferă sobră impusă de
un tiran nemilos ci este libertate. Sfinții au libertatea să-l întrebe pe
Dumnezeu. Ei nu-L contestă pe Dumnezeu, dar își transmit nedumerirea: Până
când…? Observăm și că perioada de timp de amânare a judecății pare a fi una
destul de mare. Întrebarea PÂNĂ CÂND?- ne poate sugera acest lucru. Răspunsul
primit de martiri parcă amplifică întrebările în loc să le diminueze. Li s-a
spus că mai întâi trebuie să se împlinească numărul tovarășilor lor de slujbă
și al fraților lor care aveau să fie omorâți ca și ei. Cu alte cuvinte: măcelul
de pe pământ continuă! Ba mai mult: TREBUIE să continue. Desigur că unii din
tovarășii lor de slujbă vor fi prigonitori sau necredincioși care se vor căi și
se vor întoarce la Dumnezeu. Acest lucru schimbă perspectiva și ne aduce aminte
de pasajul din 2 Petru cap.3 care ne vorbește despre un Dumnezeu răbdător
și milos care nu vrea ca nimeni să piară, ci toți să ajungă la pocăință. Mai
sunt în lume prigonitori și necredincioși care se vor întoarce la Dumnezeu. Și
ei trebuie răscumpărați! Iată de ce întârzie Dumnezeu momentul judecății
finale. Dumnezeul îndurării nu va aduce judecata finală decât după ce se va
asigura că nu mai este nimeni de pe pământ care să poată fi recuperat și
mântuit! Dar până atunci va răbda, Își va asuma nedreptățile și suferința și va
amâna ceasul judecății finale. Este interesant că martirilor li se spune că va
mai trece puțină vreme. Din perspectiva cititorilor inițiali ai Apocalispei
revenirea lui Hristos era iminentă. De aceea nu putea trece decât puțină vreme.
Din perspectiva noastră nu putem spune decât că la Dumnezeu TIMPUL curge
altfel! 2000 de ani nu ne par a fi puțină vreme. Dar nu doar numărul celor
răscumpărați trebuie să se împlinească ci trebuie să se împlinească și numărul
martirilor! Martirajul lor nu a fost în van! A avut un rol. Și un rol
important. Și rolul este așa de important încât mai este nevoie și de alți
martiri ca să le completeze numărul. Pavel ne spune că prin suferințele Sale
completează suferințele lui Hristos pentru Biserica Sa. Suferința martirilor
are mare impact în văzduh și pe pământ. Sparge norii negri de pe pământ și
deschide noi uși de vindecare și de mântuire. Mielul nu a fost înjunghiat în
zadar, ci pentru a răscumpăra oamenii de pe pământ. Nici urmașii Mielului nu sunt
înjunghiați în zadar ci pentru a participa la mânturea celor pentru care Mielul
s-a jertfit. Nu știm exact de ce, dar suferința sfinților deschide noi uși de
mântuire pentru cei necredincioși (vezi Biserica din Filafelfia…). Or dacă
scopul lui Dumnenzeu este să-i recupereze pe toți ce pot fi recuperați, acest
lucru NU este posibil decât prin suferința sfinților al căror apogeu este
martirajul. Astfel că orice lucrare creștină are nevoie de JERTFE. Doar așa
poate continua planul de răscumpărare al lui Dumnezeu. Deși inițial răspunsul
primit de sfinți amplifică întrebările, în cele din urmă oferă câteva repere
care să-i ajute în odihna lor din ceruri. Cât de relevant este acest pasaj
pentru Bisericile Apocalipsei aflate în prigoană și amenințate cu moartea.
Suferința lor nedreaptă ARE un rol fundamental în planul lui Dumnezeu de
mântuire. Suferințele lor completează suferințele lui Hristos. Pecetea
6. Nici pecetea 6 nu este introdusă de vreo făptură vie. Pecetea 6
pare a fi răspunsul la pecetea 5. Într-adevăr această pecete ne prezintă
imaginea celei de-a doua veniri a lui Hristos, moment al judecării tuturor
oamenilor. Tabloul este plin de imagini vechi testamentare dedicate zilei
Domnului, zilei celei mari a judecății. Nu vom zăbovi asupra acestor trimiteri.
Vom sublinia doar că ele reprezintă un argument puternic că pecetea 6 ne
descrie a doua venire a lui Hristos, venire ce aduce cu sine judecata.
Observăm un traseu interesant al judecății. Totul pornește de pe pământ (marele
cutremur), apoi judecata atinge zonele cerești (soarele, luna, stelele, cerul
însăși!) ca apoi să se reîntoarcă pe pământ unde toți munții și toate
ostroavele s-au mutat din locurile lor. Ni se sugerează că judecata de pe
pământ se răsfrânge și asupra locurilor cerești fapt ce ne aduce aminte de
Isaia 26:21: În ziua aceea Domnul va pedepsi în cer oștirea de sus, iar pe
pământ pe împărații pământului. A doua venire a lui Hristos nu va
reprezenta doar o judecată a oamenilor ci și o judecare a duhurilor răutății
care vor fi alungate de pe pământ. Lucrul acesta va fi dezvoltat la finalul
Apocalipsei care ne prezintă legarea diavolului pentru o mie de ani. Însă
imaginea din Apocalipsa cap.6 se focalizează pe judecarea oamenilor. Toți vor
fi judecați în frunte cu împărații pământului și cei puternici care acum
prigonesc pe sfinții lui Dumnezeu. Dumnezeu va judeca sistemele de conducere
ale lumii și le va pune capăt. Astfel se va răzbuna sângele martirilor vărsat
din belșug pe pământ. Oamenii, în disperarea lor, cer stâncilor să cadă peste ei.
Una din cele mai mari frici ale oamenilor este tocmai să nu rămână acoperiți de
dărâmături în urma unui cutremur. Or acum ei preferă acest lucru decât
confruntarea cu mânia Mielului. Este interesant că ei cer să fie ascunși de
FAȚA Celui ce șade pe tron. Judecata va consta în faptul că Dumnezeu Își va
arăta Fața. Oamenii păcătoși pur și simplu nu vor suporta Fața Celui Preasfânt
și se vor dezintegra la vederea Acesteia. Păcatele lor vor mărturisi împotriva
lor și astfel nu vor suporta sfințenia Celui PreaÎnalt. Judecata va fi dreaptă.
Dreptatea judecății este recunoscută chiar de cei judecați! Pecetea 6 mai
ameliorează nedreptatea și tragedia peceților 2-5. Practic tragedia umană,
tragedie de neînțeles, este încadrată de pecetea 1 și pecetea 6. Pecetea 1 ni-l
prezintă pe Hristos, înainte de întemeirea lumii pornind biruitor și ca să
biruiască. Pecetea 6 ni-l prezintă pe același Hristos venind să judecea lumea
și să pună capăt suferinței și nedreptății de pe pământ. Cele 2 peceți nu
explică întru totul tragedia umană dar aduc lumină în întuneric. Hristos este
în control și El va birui. Tragedia umană este limitată în timp și Însuși
Hristos îi va pune capăt și va aduce la final răzbunarea sfinților și
dreptatea. O luminiță răsare și din v.11, din răspunsul dat glasului
martirilor. Toată această tragedie are și un ROD: cei răscumpărați. E adevărat
că sunt răscumpărați prin jertfă și suferință, dar sunt răscumpărați! Și
Dumnezeu vrea să-i răscumpere pe TOȚI cei care se lasă recuperați. De aceea
tragedia umană continuă și judecata este amânată. Din pricina îndelungii
răbdări a Domnului și îndurării Sale care vrea ca nimeni să nu piară ci toți să
vină la pocăință și să fie mântuiți! Mai mult decât judecata finală, RODUL pare
a fi cheia înțelegerii planului lui Dumnezeu. Or următorul capitol nu face
altceva decât să dezvolte acest ROD anticipat de pecetea 5. Și în cap.5 tot cei
răscumpărați par să ascundă înțelesul tainicului plan al lui Dumnezeu.
STUDIU SPECIAL 1: ȚĂRÂNA
IERUSALIMULUI ȘI ULTIMA GENERAȚIE:
O mică
unitate de măsură a greutății, „beka”, extrem de rară, inscripționată în
ebraica străveche a fost descoperită în molozul de la temelia Zidului de Vest.
În perioada primului Templu, „beka” era utilizată pentru a cântări o jumătate
de shekel, greutatea monedelor de argint - ca taxă percepută pentru a intra la
Muntele Templului. Această unitate străveche a fost descoperită recent de un
voluntar care lucra la proiectul „Orașul lui David” din Parcul Național Emek
Tzurim din Ierusalim. În Exod 38.26 găsim cuvântul „beka” (o jumătate de
șechel) utilizat ca unitate de măsură a greutății darului adus de poporul evreu
pentru întreținerea Templului: „O beka pentru fiecare bărbat, adică o
jumătate de şekel, după şekelul sanctuarului, pentru fiecare bărbat care a mers
să fie numărat, de la vârsta de douăzeci de ani în sus, pentru şase sute trei
mii cinci sute cincizeci de bărbaţi.” (Exodul 38:26)(trad. BTF). Arheologul Eli
Shukron, care a condus săpăturile pentru Israel Antiquities Authority, declara
la conferința de presă: „Pe vremea primului Templu, când se plătea taxa de
o jumătate de shekel, nu existau monede, ci lingouri de argint. Pentru a
calcula greutatea acestor bucăți de argint, ei așezau pe un taler al cântarului
greutatea beka, iar pe celălat taler micile lingouri de argint. Beka avea
valoarea unei jumătăți de shekel - taxa pe care orice bărbat de la douăzeci de
ani în sus trebuia să o aducă la Templu. Beka era un cuvânt uzual în
societate și în limbajul biblic. Poți vedea scris în Biblie „beka” și la ce se
folosea, și acum, iat-o, o avem!” „Această greutate, beka, veche de 3000 de
ani, inscripționată în ebraica veche, probabil, a fost folosită în timpul
Primului Templu și dovedește încă o dată rădăcinile istorice și legătura dintre
poporul evreu și Ierusalim” relata Doron Spielman, vice-președintele Fundației
Orașul lui David, finanțatorul săpăturilor arheologice. Este
binecunoscută pasiunea Israelului pentru arheologie și entuziasmul cu care
întâmpină orice descoperire care demonstrează legătura dintre poporul evreu de
astăzi și evreii care au locuit în Israel, în perioada Bibliei. Artefactele
inscripționate cu litere ebraice vechi descoperite la Ierusalim sunt privite ca
noi dovezi care justifică dreptul la suveranitate a evreilor asupra acestui
oraș și asupra teritoriului lui Israel, o replică adusă celor care pretind că
evreii sunt invadatori străini care au preluat teritoriul de la proprietarii de
drept arabi. Iată că astfel se împlinesc cuvintele psalmistului care a scris
următoarele versete, posibil chiar la vremea la care piatra beka cădea în
țârâna Ierusalimului: „Dar Tu, Doamne, Tu împărăţeşti pe vecie, şi
pomenirea Ta ţine din neam în neam. Tu Te vei scula şi vei avea milă de Sion;
căci este vremea să Te înduri de el, a venit vremea hotărâtă pentru el. Căci
robii Tăi iubesc pietrele Sionului şi le e milă de ţărâna lui. Atunci se vor
teme neamurile de Numele Domnului, şi toţi împăraţii pământului, de slava Ta.
Da, Domnul va zidi iarăşi Sionul şi Se va arăta în slava Sa. El ia aminte la
rugăciunea nevoiaşului şi nu-i nesocoteşte rugăciunea. Să se scrie lucrul
acesta pentru neamul de oameni care va veni, şi poporul care se va naşte să
laude pe Domnul!” (Psalm 102:12-18 - T.M.). Psalmistul întrezărește o
vreme în care Domnul se va îndura de Sion, iar poporul evreu se va întoarce în
vechea lui capitală. Atunci, spune „Căci robii Tăi iubesc pietrele
Sionului şi le e milă de ţărâna lui.” Iată că arheologii descoperă
în țărâna Ierusalimului artefacte care dovedesc adevărul relatărilor Bibliei și
confirmă dreptul poporului evreu de a avea acum capitala la Ierusalim, în
pofida opoziției națiunilor lumii. Psalmistul continuă să spună că acest lucru
va fi scris pentru „neamul de oameni care va veni”. Expresia ebraică este „le
dor acharon” care poate fi tradusă ca „ultima generație”. Ultima generație
înaintea a ce? Din nou, tot psalmistul ne dă răspunsul: „Da, Domnul va zidi
iarăşi Sionul şi Se va arăta în slava Sa.” Acest verset ne sugerează două
situații. În primul rând, cel care se află în spatele restaurării
Sionului (Israel și Ierusalimul redat poporului evreu) este Domnul
însuși. Dumnezeu a încheiat un legământ cu Avraam prin care îi va
da o mulțime de urmași - prin Isaac și Iacov (copiii lui Israel) și
titlul de proprietate asupra țării lui Israel (Geneza 15, 17,26,2-5, 28.13-15,
Exodul 6.2-8). Dacă Israel devenea necredincios și neascultator, urma să
fie alungat din țară și împrăștiat în lume; totuși, la vremea hotărâtă de
Dumnezeu, poporul se va reîntoarce pe vechile teritorii (Deuteronom 28, 30)
tocmai din pricina legământului făcut cu părinții lor (Avraam, Isaac și Iacov
). Chiar dacă evreii de azi cred sau nu în Dumnezeu și în făgăduințele Bibliei,
Dumnezeu este la lucru, la cârma Istoriei, restaurează Sionul și aduce
înapoi poporul evreu pe teritoriul lui Israel. Ieremia 31.10: „Ascultaţi
cuvântul Domnului, neamuri (Ebraică „Goyim”=neevrei, neamuri), şi vestiţi-l în
ostroave depărtate! Spuneţi: Cel ce a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va
păzi cum îşi păzeşte păstorul turma.” (Ieremia 31:10). Potrivit cu Ieremia
30:24 aceasta va avea loc în perioada cunoscută ca zilele din urmă (be acharit
ha yamim) și atunci „veți înțelege”. Din nou apare întrebarea: Ultimele
zile, ultima generație înaintea a ce? Psalmistul spune: „Domnul va zidi Sionul,
El se va arăta în slava Sa.” Cel care se va arăta este împăratul
mesianic, Domnul care se va arăta în toată slava Sa. Versetul se leagă cu o
serie de profeții din Biblia Evreiască, inclusiv Zaharia 14, când Domnul vine
la lupta finală asupra Ierusalimului: „Ci Domnul Se va arăta şi va lupta
împotriva acestor neamuri, cum S-a luptat în ziua bătăliei. Picioarele Lui vor
sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre
răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus,
şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre
miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi.” (Zaharia 14:3-4). Psalmul 2 este
un psalm mesianic care descrie modul cum intervine Dumnezeu atunci când țările
lumii se unesc împotriva planului Lui și a lui Mesia: „Pentru ce se
întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii
pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului
şi împotriva Unsului Său, zicând: Să le rupem legăturile şi să scăpăm de
lanţurile lor!” (Psalmi 2:1-3). În ebraică, m’shiacho înseamnă,
Unsul Său (Mesia Lui). Cu alte cuvinte, aceste națiuni vor fi anti-Mesia
sau anti-Hristos, vor căuta să înlăture influența restrictivă a legii lui
Dumnezeu și se unesc împotriva planului lui Dumnezeu. Este exact ceea ce
fac națiunile astăzi, când duhul antihristului și nelegiuirea pun stăpânire pe
omenire. Iisus a spus că unul din semnele zilelor în urmă va fi
fărădelegea: „Din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai
mulți se va răci.” Cuvântul fărădelege, în limba
greacă anomia, înseamnă „împotriva legii lui Dumnezeu”.
Națiunile lumii vor fi împotriva planurilor lui Dumnezeu pentru Israel. La 3
decembrie 2018, Adunarea Generală a ONU, care reprezintă toate națiunile
pământului din vremea noastră, a votat șase rezoluții anti-israeliene, din care
două neagă orice legătură a evreilor cu Muntele Templului și Ierusalim.
Muntele Templului, locul celor două temple antice evreiești care au
existat pe locul vechi al orașului Ierusalim timp de aproape o mie de
ani, este denumit acum doar pe numele musulman, Haram al Sharif. Secretarul
general al ONU, Guterres, declara că liderii israelieni și palestinieni trebuie
să adopte rezoluția cu privire la două state, cu „granițele din 1967 și
Ierusalimul capitala ambelor state” - Ierusalimul de Est capitala
statului palestinian. Aceasta înseamnă retragerea lui Israel din Orașul Vechi
al Ierusalimului și din toate așezările din jurul orașului, în partea de est -
cerința minimă de pace a părții palestiniene. Prim-ministrul
Netanyahu a repetat în numeroase rânduri că Ierusalimul unit sub
suveranitate israeliană este capitala statului Israel. Despre acest conflict
scrie Zaharia 12:2-3, o altă profeție pentru zilele din urmă, în care Dumnezeu
spune: „Iată, voi preface Ierusalimul într-un potir de ameţire pentru toate
popoarele dimprejur şi chiar pentru Iuda, la împresurarea Ierusalimului. În
ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi
cei ce o vor ridica, vor fi vătămaţi, şi toate neamurile pământului se vor
strânge împotriva lui.” (Zaharia 12:2-3). Națiunile Unite reprezintă la
ora actuală „toate țările lumii”, iar Biblia arată că cei ce se împotrivesc
planului lui Dumnezeu de restaurare a Sionului se vor confrunta cu mânia
Lui. În Psalmul 2 citim: „Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc
de ei. Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând:
Totuşi, „Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.” „Eu voi
vesti hotărârea Lui” - zice Unsul -. Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi
Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile
pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma
ca pe vasul unui olar.” (Psalmi 2:4-9). Națiunile sunt îndemnate să fie
înțelepte, „să laude pe Fiul” și cu pocăință, să-și pună încrederea în El.
(Psalmul 2.10-12). Acest Psalm se referă la Fiul și arată că Mesia
Yeshua, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, vine ca Mesia lui Israel să-și ia
moștenirea din Sion. Când va reveni, El va conduce națiunile și va rezolva o
dată pentru totdeauna chestiunea apartenenței Ierusalimului. Toate aceste
pasaje se leagă cu relatările lui Iisus din Noul Testament. El a proorocit
dărâmarea Templului și Ierusalimului, împrăștierea poporului evreu peste tot în
lume în Luca 21.20-24 dar și restaurarea în Ierusalim: „Când veţi vedea
Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape.
Atunci, cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă
afară din el, şi cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci zilele acelea vor
fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris. Vai de femeile
care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în acele zile! Pentru că va
fi o strâmtorare mare în ţară şi mânie împotriva norodului acestuia. Vor cădea
sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul
va fi călcat în picioare de Neamuri, până se vor împlini vremurile Neamurilor.”
(Luca 21:20-24). De aici vedem că dispersia evreilor nu va fi permanentă.
Va veni o zi în care Ierusalimul nu va mai fi „călcat” sau condus de Neamuri și
„smochinul” vieții naționale a Israelului va înflori din nou: „De la
smochin învăţaţi pilda lui: când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că
vara este aproape.Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să
ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.” (Matei 24:32-33,
vezi și Luca 21:29-33). Smochinul este simbolul vieții naționale a Israelului
în Osea 9.10 și Ieremia 24. Iisus a vorbit despre smochinul care este „tăiat”
dacă nu dă rod (Luca 13.6-9). El a blestemat smochinul care nu a dat roade și
s-a uscat (Matei 21.19). Ambele pasaje descriu această uscare a
vieții naționale a Israelului care a urmat după răzvrătirea evreilor și
dărâmarea Templului și a Ierusalimului în anul 70 d.H..
Așadar, înmugurirea smochinului este reversul acestui
proces, adică revigorarea vieții naționale a poporului evreu în țara lui
Israel, care are loc în zilele noastre. Iisus a spus că atunci când veți vedea
că se întâmplă acest lucru, să știți că este un semn că urmează ceva important,
întoarcerea lui Mesia. Înflorirea smochinului - renașterea Israelului
ca națiune împreună cu toate celelalte semne care au loc în timpul nostru -
sunt un semnal de alarmă pentru lume, care arată că se apropie venirea
Domnului. Acum, să ne întoarcem la tema noastră din Psalmul 102, - când
Domnul va restaura Sionul, poporul evreu se va întoarce în Ierusalim și în
țara lui Israel, El se va arăta în slava Lui. Acest eveniment minunat se
apropie pentru că, vedem cum evreii se întorc înapoi în țară, cum iubesc
pietrele Ierusalimului, iar națiunile antihriste se unesc să lupte împotriva
Domnului și a planurilor Sale. Mesia va avea ultimul cuvânt, când va reveni cu
mare putere și slavă, va pune capăt războiului asupra Ierusalimului și va
întemeia împărăția Mesianică. „Şi Domnul va fi Împărat peste tot
pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul
Nume.” (Zaharia 14:9).
STUDIU SPECIAL 2: RĂZBOAIE
ȘI VEȘTI DE RĂZBOAIE:
Una
dintre cele mai cunoscute profeții din Biblie este cea din Matei 24, când Iisus
spune: „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă
înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul
tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie,
împotriva altei împărăţii şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete
şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.” (Matei
24.6-8). Prin urmare, Iisus ne înştiinţează că atunci când vom auzi despre
războaie și zvonuri de războaie, aceaste evenimente nu sunt încă
sfârșitul, ci doar pregătesc calea pentru sfârșit. El continuă spunând că înmulțirea
războaielor, a foametei, a molimelor și a cutremurelor marchează „începutul
durerilor”. Expresia folosită pentru dureri se referă la chinurile nașterii,
prin care trece o femeie în travaliu - imagine folosită frecvent în scripturile
profetice. Atunci când o femeie intră în travaliu, ea experimentează o serie de
șocuri, contracții. Odată pornite, durerile nașterii vor continua și vor deveni
mai intense, cu cât se apropie momentul nașterii copilului. La fel se va
întâmpla și când vor începe aceste evenimente: ele se vor perpetua într-o formă
sau alta și vor conduce la o ultimă perioadă de necazuri, înainte de sfârșitul
acestui veac și de a doua venire a lui Iisus. În ultimii o sută de ani sau mai
mult, am văzut acest proces desfășurându-se înaintea ochilor noştri: un
eveniment duce la altul și tot aşa mai departe, împingând lumea în direcția
ultimului război, care îl va aduce înapoi pe Mesia. În perioada Primului
Război Mondial, din 1914 până în 1918, aproximativ 10 milioane de oameni
au murit pe câmpul de luptă. Din acest război a luat naştere Revoluția rusă
(1917), care a adus comunismul la putere în Uniunea Sovietică, lucru care urma
să aibă o influență uriașă asupra evenimentelor din întregul secol XX.
Bazat pe învățătura ateistă a lui Marx și Lenin, comunismul a devenit o sursă
majoră de persecuție a creștinilor în Uniunea Sovietică și în China, împlinind
cuvântul lui Iisus despre zilele din urmă: „Dar înainte de toate
acestea, vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni … vă vor târî înaintea
împăraţilor şi înaintea dregătorilor din pricina Numelui Meu.” Teroarea
Roșie a lui Stalin a fost responsabilă pentru moartea a aproximativ 20
milioane de oameni în Uniunea Sovietică, inclusiv de Holodomor, când
milioane de ucrainieni au murit în timpul foametei de care se face responsabil
guvernul sovietic. Pe parcursul Primului Război Mondial, în 1917, britanicii au
preluat controlul asupra Ierusalimului și Palestinei de la turci, iar guvernul
britanic a proclamat Declarația Balfour (1917). Aceasta prevedea următoarele: „Guvernul
Maiestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui cămin
național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita
atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea
prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești
existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în
alte țări.” Declarația Balfour a fost aprobată de Consiliul Ligii
Națiunilor în 1922, fapt care a avut o influență majoră asupra deciziei
ulterioare a ONU de împărțire a Palestinei în 1947, ceea ce a dus la crearea
statului Israel în 1948. Lordul Balfour, care a redactat această
declarație, fusese învățat în tinerețe de mătușa sa, doamna Rose Dugdale, o
creștină ce credea neclintit în învățăturile Bibliei, că va avea loc o
întoarcere a evreilor în Israel, pe baza unor versete precum Ezechiel 36: „Căci
vă voi scoate (pe voi, casa lui Israel) dintre neamuri, vă voi strânge din
toate ţările şi vă voi aduce iarăşi în ţara voastră.”Astfel, un alt semn major
al zilelor din urmă a fost pus în mișcare în perioada Primului Război Mondial.
Acest război a fost urmat de epidemia mondială de gripă spaniolă care a dus la
moartea a 60 până la 100 de milioane de oameni. Molimele la nivel mondial
reprezintă un alt semn al zilelor de pe urmă. Condițiile de pace impuse
Germaniei după război i-au făcut pe germani să se simtă umiliți și au
contribuit la criza financiară din 1929, când inflația cronică și șomajul au
afundat oamenii în sărăcie. Acest lucru a creat condițiile care l-au adus pe
Hitler la putere în Germania în 1933 și a creat premisele pentru cel de-al
Doilea Război Mondial, din 1939 până în 1945. Hitler a fost un lider influențat
de puterea demonilor, fiind inițiat în ocultism de către Dieter Eckhart în
cadrul societății Thule, cu sediul la München, în 1922. Eckhart credea că
Hitler era Anticristul și chiar a vorbit despre spiritul său călăuzitor
care a avut privilegiul de a-l pregăti pe cel măreț care va veni, Anticristul.
Hitler a fost un tip de Anticrist, inițiat în tainele lumii demonice care, puse
în practică, au dus la atrocitățile regimului nazist în Europa. Ura lui Hitler
față de evrei a condus la Holocaust și la uciderea a 6 milioane de evrei. Mai
puțin cunoscută este ura lui Hitler și a naziștilor față de creștinismul real
și intenția de a înlocui creștinismul cu o nouă formă de păgânism, dacă ar fi
câștigat războiul. Hitler a aruncat omenirea în cel mai cumplit
război de până atunci, aproximativ 60 de milioane de oameni fiind uciși în mod
direct, ca urmare a acestui război. Războiul s-a răspândit în toată Europa, în
Marea Britanie și Rusia, iar când Japonia a intrat în confruntarea armată, a
atras China, Asia de Sud-Est și Statele Unite. Țările Imperiului Britanic din întreaga
lume au fost implicate, astfel încât conflagrația aceasta poate fi realmente
catalogată drept un război mondial. Masacrul teribil al celor 6 milioane
de evrei de către naziști a provocat semnarea acordului ONU pentru împărțirea
Palestinei în 1947, ceea ce a dus la crearea statului Israel în 1948.
Evenimentul acesta reprezintă o împlinire remarcabilă a profețiilor străvechi
referitoare la restaurarea Israelului pentru poporul evreu, în zilele din urmă
(Isaia 11.12, Ieremia 31.10, Ezechiel 36-37, plus multe alte pasaje din
Biblie). Acest eveniment a generat o succesiune de războaie în 1948, 1967,
1973, din pricină că țările arabe din jur încercau să elimine Israelul. Psalmul
83 - T.M. vorbește despre națiunile care înconjoară Israelul, spunând: „Veniți
să-i nimicim din mijlocul neamurilor, ca să nu se mai pomenească numele lui
Israel.” De fiecare dată când au încercat să facă acest lucru, Israelul a ieșit
victorios. În 1967, Israelul a preluat controlul asupra Ierusalimului,
pregătind terenul pentru conflictul final din istorie, pe marginea statutului
Ierusalimului (Zaharia 12-14, Luca 21). Biblia arată că acest lucru va
determina revenirea lui Mesia Yeshua/Iisus. În urma celui de-al Doilea Război
Mondial a luat naștere Războiul Rece și divizarea est-vest a Europei între
țările NATO aliniate cu SUA și țările Pactului de la Varșovia aliniate Moscovei
și Uniunii Sovietice. Comunismul s-a răspândit, preluând controlul asupra
Chinei în 1949 generând o serie de revoluții și războaie în locuri precum
Coreea, Vietnam, Etiopia, Cuba. În acest timp, atât estul, cât și vestul și-au
construit un arsenal uriaș de arme nucleare, capabil să distrugă lumea de mai
multe ori dacă ar fi fost folosite în război. Războiul Rece a fost aproape
de a deveni fierbinte în momentul crizei rachetelor cubaneze din 1962, când
lumea a fost la un pas de un schimb nuclear între SUA și Uniunea Sovietică,
care ar fi putut distruge civilizația. În anii 1980, comunismul din Europa a
început să se destrame, iar în 1991 Uniunea Sovietică a fost dizolvată. Acest
lucru a însemnat sfârșitul Războiului Rece, dar următorul conflict aștepta
chiar după colț. În 1991, primul Război din Golf, cauzat de invazia Kuweitului
de către Irak, a adus coaliția condusă de SUA în Orientul Mijlociu. Ostilitatea
față de America în lumea musulmană a dat naștere la Al Qaeda și la atacul de la
11 septembrie 2001 de la New York. Răspunzând cu „Războiul împotriva
terorismului”, coaliția condusă de americani a purtat războaie în Afganistan și
Irak. Am asistat astfel la apariția unei alte forțe anticreștine, pe măsură ce
islamiștii jihadiști au încercat să-și impună religia în lume. Unii cred că
actualele conflicte pregătesc calea pentru venirea lui Mahdi, liderul musulman
de la sfârșitul veacurilor ce va anunța apocalipsa și revenirea lui Isa (Iisus
islamic), care va impune dominația lumii musulmane. Acest Iisus islamic
este produsul unei profeții false, care îl neagă pe adevăratul Iisus. Aceasta
spune că Iisus este un profet, dar nu și Fiul lui Dumnezeu și că El nu a murit pe
cruce și nici nu a înviat din morți. Ca atare, profeția amintită smulge inima
mesajului creștin autentic al Evangheliei și se pliază pe trăsăturile
Anticristului, așa cum sunt acestea consemnate în 1Ioan 2: „Cine este
mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul (Mesia)? Acela
este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe
Fiul n-are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl.”Aceasta
înseamnă că forțele anticreștine vor nega faptul că Iisus este singurul
Mântuitor, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, egal cu Tatăl, care a murit pentru
păcatele noastre și a înviat din morți. Oriunde s-a întins, jihadul a vărsat
râuri de sânge și a adus război, teroare și persecuții împotriva creștinilor.
Un alt semn al zilelor din urmă. În 2011, Primăvara arabă a iscat o serie de
revolte în țările arabe împotriva dictatorilor lor. Cea mai gravă, în
Siria, a dus la războiul civil sirian, care s-a soldat cu sute de mii de morți
și milioane de refugiați dar, de asemenea, și la intrarea Rusiei, Iranului și
Turciei în această țară strategică, situată la nord de Israel și la
posibilitatea ca de acolo, conflictul să se extindă în Israel.
Ce se
întâmplă acum?
Rusia
și Ucraina: După căderea comunismului în 1989 și 1991, toate țările care se
aflau sub dominația Moscovei ca urmare a Pactului de la Varșovia, precum și
statele baltice s-au alăturat UE și NATO. În 2014, Ucraina, fostă parte a
Uniunii Sovietice, a dat semne că dorește să adere la NATO și la
UE. Pentru președintele Rusiei, Putin, aceasta a fost picătura care a
umplut paharul și acum a invadat Ucraina, dorind să restabilească puterea
Rusiei și să recupereze teritoriile controlate de Moscova în perioada Uniunii
Sovietice. Războiul lui Putin a mers prost, în primul an, pentru Rusia, cu
peste 150.000 de soldați uciși, o cantitate mare de echipamente distruse și
Rusia sancționată ca stat paria de către lumea occidentală. Afirmația sa
propagandistică, conform căreia Ucraina a fost preluată de „neo-naziști” care
vor să distrugă Rusia cu ajutorul NATO, pare ridicolă, deoarece tocmai Rusia se
comportă ca naziștii. Președintele american Biden a acuzat Rusia de crime de
război, inclusiv violuri, atacuri asupra civililor, răpirea copiilor
ucrainieni. Atacurile cu rachete ale Rusiei asupra orașelor ucrainiene au
provocat distrugeri oribile și au amenințat siguranța întregii regiuni, mai
ales când centrala nucleară de la Zaporijie a fost pusă în pericol. În
același timp, există un punct de vedere cu privire la faptul că Occidentul folosește
Ucraina pentru a dezmembra Rusia. A existat un plan prezentat în 1997 într-o
carte numită „Marea tablă de șah” de Zbigniew Brzezinski, fost consilier pentru
securitate națională al SUA, fondator al Comisiei Trilaterale globaliste și al
Consiliului pentru Relații Externe. Planul prevedea în mod specific aducerea
Ucrainei mai întâi în orbita occidentală/NATO/UE, apoi folosirea acesteia ca
bază pentru a destabiliza și a doborî Rusia și a o absorbi în ordinea
globalistă occidentală. În septembrie 2022, când Ucraina a început să
respingă Rusia din zonele pe care le ocupase, generalul în retragere Ben
Hodges, fost comandant al forțelor NATO în Europa, a declarat că o înfrângere
în Ucraina ar putea avea implicații grave pentru Rusia însăși: „Nu
am fost pregătiți pentru prăbușirea Uniunii Sovietice. Trebuie să fim pregătiți
pentru prăbușirea Rusiei”. Rușii au amenințat cu un conflict
nuclear din moment ce Occidentul folosește conflictul din Ucraina ca mijloc de
a doborî Rusia. Acum, consideră regiunea Donbas, precum și Crimeea ca
aparținând teritoriului său. Zelensky a declarat că vrea să împingă Rusia
afară din toate fostele teritorii ucrainiene, inclusiv Crimeea, iar puterile
NATO îl încurajează în acest sens. Putin a avertizat că nu blufează cu privire
la amenințarea nucleară și a ordonat demonstrații ale capacității sale nucleare
pentru a intimida Occidentul. El a anunțat că se retrage din START,
tratatul de reducere a armelor nucleare semnat între Rusia și SUA în 2010 și a
semnat un decret prin care „a pus în stare de luptă noile sisteme strategice
terestre”. Pentru prima dată în aproape 30 de ani, Rusia a desfășurat nave
dotate cu arme nucleare tactice.
China
și Rusia: Aceste țări se apropie tot mai mult, în timp ce opun
„programului de ordine mondială” occidental propria lor viziune pentru o nouă
ordine mondială. Atunci când s-au întâlnit la Jocurile Olimpice de iarnă
de la Beijing, Putin și Xi Jinping au făcut o declarație comună în care au
afirmat că „lumea trece prin schimbări epocale”, remarcând „transformarea
arhitecturii guvernării globale și a ordinii mondiale”. China este
principala putere în acest parteneriat și nu face niciun secret din obiectivul
său de a deveni putere mondială. Se vorbește despre faptul că China va
furniza Rusiei mai multe arme pentru războiul din Ucraina. În acest caz,
decizia ar aduce China în conflict cu SUA și Europa. China se pregătește
pentru război și își dezvoltă toate departamentele de luptă ale armatei,
pregătind economia pentru un conflict de amploare. Conducerea vorbește
deschis despre necesitatea de a „întări pregătirea pentru război” și de a pune
bazele unei „mobilizări masive a tinerilor la nivel național”. Mulți analiști
consideră că se pregătește pentru un asalt asupra Taiwanului, pentru a aduce
insula sub controlul propriu și pentru a „reunifica” China - un element central
al strategiei lui Xi Jinping de a face din nou China măreață. Din cauza
angajamentelor SUA de a apăra Taiwanul, acest lucru ar aduce Statele Unite și
China într-o stare de război. Ministrul chinez al apărării, Wei Fenghe, a
declarat: „China își va realiza cu siguranță reunificarea. Dacă cineva îi
stă în cale, nu vom ezita să luptăm”. În afară de pericolele uriașe
ale unui astfel de război, acest lucru ar provoca, de asemenea, o criză masivă
în sistemul economic mondial, deoarece fluxul de bunuri fabricate în China s-ar
opri imediat. Pe lângă elementele tehnice necesare sistemului industrial,
aceasta ar include și produsele farmaceutice fabricate în China, un furnizor
important pentru SUA și Europa. Odată ce Taiwanul ar fi atacat, fabricile
situate acolo nu ar mai putea furniza semiconductori, ceea ce ar afecta
industria din întreaga lume. Dacă Taiwanul este invadat, va rezulta
un scenariu de coșmar pentru întregul glob. Coreea de Nord a lansat
o serie de teste cu rachete balistice în largul coastei sale estice, dintre
care unele au aterizat în apele teritoriale ale Japoniei. Kim Yo Jong,
sora liderului Kim Jong Un, a vorbit despre utilizarea Pacificului ca „poligon
de tragere”. Acest lucru a determinat Statele Unite să organizeze exerciții
militare comune cu Coreea de Sud și Japonia și să condamne lansările de rachete
ca fiind o „provocare gravă” care ar trebui să înceteze imediat. Kim a
răspuns amenințând cu războiul dacă cineva încearcă să oprească programul lor
de rachete. Coreea de Nord a lansat anul trecut un număr fără precedent de
rachete, inclusiv unele balistice intercontinentale, capabile să lovească
oriunde în Statele Unite.
Iran și
Israel: Iranul a îmbogățit uraniul la un nivel de 84%, cu doar 6%
mai puțin decât nivelul de îmbogățire necesar pentru producerea bombelor
nucleare, a cărei producție ar putea dura încă un an. Premierul israelian
Netanyahu consideră acest fapt drept o amenințare existențială venită din
partea unei națiuni ostile care nu și-a ascuns intenția de a nimici
Israelul. El a purtat discuții la nivel înalt cu ofițerii din fruntea
armatei, ridicând nivelul de pregătire israeliană pentru un atac asupra
instalațiilor nucleare din Republica Islamică. Israelul a organizat deja
exerciții de antrenament pentru atacarea Iranului și se crede că este
responsabil pentru un atac cu dronă asupra unei instalații militare din
Iran. Iranul a avertizat cu privire la consecințe grave, inclusiv
distrugerea orașelor Tel Aviv, Haifa, Dimona, dacă Israelul atacă. Și-a înarmat
aliații Hezbollah din Liban cu rachete gata să tragă asupra Israelului. De
asemenea, avertizează cu privire la un atac asupra evreilor din diaspora. The
Jewish Chronicle (17 februarie) a publicat un articol cu titlul „Iranul
cartografiază evreii din diaspora, în vederea trimiterii unor echipe de
asasini”, oferind informații despre o campanie planificată de asasinate care va
fi declanșată dacă Israelul îi atacă instalațiile nucleare. Raportul
a fost scris de o evreică franceză, Perez Shakdam, care a reușit să se
infiltreze și să obțină interviuri cu lideri de nivel înalt din Iran. Ea l-a
întâlnit pe Ayatollahul Khameini și a scris despre această întâlnire: „A
început să vorbească despre sfârșitul zilelor, despre cum el va fi cel care va
grăbi revenirea lui Mahdi (figura islamică a lui Mesia din vremurile de pe
urmă, care, potrivit musulmanilor șiiți, va anunța apocalipsa). A vorbit despre
acest mare război care va avea loc și despre faptul că al-Aqsa (moscheea de pe
Muntele Templului din Ierusalim) trebuie să fie eliberată pentru ca Mahdi să se
întoarcă spre a salva omenirea. El a vorbit și despre războaiele pe care
Iranul le purta în Yemen și Siria și despre cum el personal avea o misiune
divină. A spus că nu-l deranjează dacă Iranul arde, atâta timp cât Islamul va
triumfa”.
Războiul
lui Gog și Magog: Iranul (Persia) este menționat printre țările
care ies la luptă împotriva Israelului în războiul din zilele din urmă al lui
Gog și Magog (Ezechiel 38-39). Ea este în alianță cu o mare putere din nord
care conduce invazia. Această putere a fost identificată din punct de vedere
istoric cu Rusia. După pierderile pe care le-a suferit în Ucraina,
este greu de închipuit cum ar putea Rusia să se implice într-un alt război în
Orientul Mijlociu, în viitorul apropiat. Cu toate acestea, Rusia a intrat
într-o alianță mai puternică cu Iranul, deoarece acesta din urmă a ajutat
efortul său de război în Ucraina, furnizându-i drone, așa că ar putea avea o
anumită obligație de a ajuta Iranul în cazul în care țara este atacată de
Israel. The Jerusalem Post (11/12/22) a relatat că Rusia oferă acum
un sprijin „fără precedent” Iranului. Acest lucru ar putea crește riscul pentru
partenerii SUA din Orientul Mijlociu, în special pentru Israel, care este ținta
evidentă în vizorul Iranului. Mai devreme sau mai târziu, aceste evoluții ar
putea precipita Războiul lui Gog și Magog, în care o alianță de națiuni vine
împotriva Israelului dinspre nord și este distrusă în mod supranatural prin
intervenția lui Dumnezeu în favoarea Israelului. Profețiile din cărțile biblice
Ioel și Ezechiel vorbesc despre această întâmplare ca despre un semn al
ultimelor zile. Ioel 2.20 pomenește de armata din miazănoapte, care va fi
alungată într-un pământ sterp și pustiu, iar Ezechiel 38.21-2 vorbește despre
această armată care va fi distrusă de Domnul: „Atunci voi chema
groaza împotriva lui pe toţi munţii Mei, zice Domnul Dumnezeu; sabia fiecăruia
se va întoarce împotriva fratelui său. Îl voi judeca prin ciumă şi sânge,
printr-o ploaie năprasnică şi prin pietre de grindină; voi ploua foc şi
pucioasă peste el, peste oştile lui şi peste popoarele cele multe care vor fi
cu el.” Profeția vorbește, de asemenea, despre focul care va cădea
peste Magog (Rusia) și peste cei care locuiesc liniștiți în ostroave.
Ostroave este un cuvânt folosit pentru ținuturi îndepărtate ale căror nume erau
necunoscute profeților din vremea Bibliei. (Marea Britanie și America,
probabil).
Distrugere
reciprocă asigurată: Dacă oricare dintre aceste conflicte devine
„fierbinte”, atunci suntem pe cale să ajungem la o criză majoră pe plan
mondial. Putem spera și ne putem ruga ca doctrina MAD (Mutually Assured
Destruction), care a menținut pacea în perioada Războiului Rece, să prevaleze,
pe măsură ce conducătorii iau în considerare potențialul de autodistrugere pe
care îl are declanșarea armelor de distrugere în masă. Din păcate, există
pasaje din Biblie care indică evenimente de distrugere în masă care vor avea
loc în ultimele zile. În Ieremia 25.32-33 citim: „Aşa vorbeşte
Domnul oştirilor: Iată, nenorocirea merge din popor în popor şi o mare furtună
se ridică de la marginile pământului. Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua
aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celălalt; nu vor fi
nici jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi, ci vor fi un gunoi de pământ.” Profeția
lui Zaharia despre ultima bătălie a fost interpretată de unii ca fiind o
descriere a rezultatului unui tip de explozie nucleară: „Dar iată
urgia cu care va lovi Domnul pe toate popoarele care vor lupta împotriva
Ierusalimului. Le va putrezi carnea stând încă în picioare, le vor putrezi
ochii în găurile lor şi le va putrezi limba în gură.” (Zaharia
14.12). Cea mai faimoasă profeție privind vremurile de pe urmă face
referire la cei Patru Călăreți ai Apocalipsei din Apocalipsa 6.1-8: „Când
a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una
din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino şi vezi!” M-am
uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat
o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască. Când a rupt Mielul a doua
pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” Şi
s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia
pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a
dat o sabie mare. Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a
treia făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un
cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Şi, în
mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: „O măsură de
grâu pentru un leu! Trei măsuri de orz pentru un dinar! Dar să nu vatămi
untdelemnul şi vinul!” Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit
glasul făpturii a patra zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată
că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea şi împreună cu
el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a
pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele
pământului.” Capitolul 6 din Apocalipsa începe cu Domnul din ceruri
deschizând pecețile și cu ieșirea călărețului pe calul alb. Unii au spus
că acest călăreț este Iisus Însuși care vine să cucerească cu Evanghelia,
călare pe un cal alb. Însă această interpretare nu prea se potrivește, deoarece
Iisus este în cer deschizând pecețile, când Ioan vede această viziune. De
asemenea, rezultatul ieșirii călărețului de pe calul alb sunt evenimente
nefaste pe pământ: război, foamete și moarte în masă. Prin urmare, este
mult mai probabil ca amintitul cavaler pe calul alb să fie Anticristul, falsul
Mesia, care iese să cucerească și să învingă națiunile, cu un program de pace
contrafăcut (calul alb). El are un arc, dar nu și săgeți, ceea ce poate
indica faptul că vine cu un plan de pace și nu cu un război de
cucerire. Poate că unul dintre scenariile de război, pe care le menționam
mai sus, va degenera într‑un război cu mulți morți și cu oameni care se tem de
ceea ce va urma. Apoi, Antihristul vine în mod pașnic cu un plan de
rezolvare a situației. Acesta poate cere un fel de program de dezarmare,
susținut de un guvern mondial unit sub egida ONU. Dacă acesta este
un program de „pace”, ei bine, el nu va dăinui. Cel de-al doilea călăreț apare
în curând, luând pacea de pe pământ și determinând oamenii să se omoare între
ei. Falsa pace se transformă în război, urmat de cel de-al treilea călăreț,
calul negru cu o pereche de solzi în mână. Expresia folosită apoi, „o
măsură de grâu pentru un dinar” implică foametea. Un dinar era salariul pe o zi
în Imperiul Roman la acea vreme, deci implicația este că salariul pe o zi îți
va ajunge să cumperi doar o cantitate mică de hrană. Cel de-al patrulea călăreț
este calul gălbui care aduce moartea în masă, peste un sfert din populația
pământului pierzându-și viața. Cuvântul folosit aici pentru gălbui este
„chloros”, o culoare verde bolnăvicios, astfel încât acesta a fost asociat cu
molima care aduce moartea în masă. Secvența de evenimente: război, foamete,
ciumă și moarte în masă s-a derulat deja parțial prin războiul din
Ucraina. Înainte de război, Rusia și Ucraina produceau aproximativ 25% din
grâul și porumbul din lume. Țările din Africa de Nord și Orientul Mijlociu
depindeau de acest grâu pentru aprovizionarea cu pâine. Rusia și energia
de proveniență rusă pentru fabricile occidentale produceau aproximativ două
treimi din totalul îngrășămintelor din lume, care acum se află în criză,
afectând agricultura în multe părți ale globului. ONU este îngrijorată de
faptul că până la un miliard de oameni ar putea ajunge la foamete acută din
cauza penuriei de alimente din întreaga lume. Ar trebui să ne rugăm și să-i
ajutăm pe cei care sunt victimele acestei foamete, așa cum citim în Psalmul
33.18-19 - T.M.: „Iată, ochiul Domnului este peste cei ce se tem de El, peste
cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui, ca să le scape sufletul de moarte și să-i
țină cu viață în mijlocul foametei.”
Bătălia
de pe urmă și Israelul: Până acum, în istoria sa,
Israelul a supraviețuit mai multor încercări de nimicire, în războaiele purtate
în 1948, 1967 și 1973. În Biblie există un cuvânt al Domnului
pentru popoare, cu privire la Israelul din ultimele zile: „Ascultați
cuvântul Domnului, neamuri, vestiți-l în ostroave îndepărtate. Spuneți: Cel
care a risipit pe Israel îl va aduna și-l va păzi cum își păzește păstorul
turma”. (Ieremia 31.10). Dumnezeu, care a permis ca poporul
evreu să fie literalmente împrăștiat printre națiunile lumii, l-a adunat în
țara lui Israel și îl va păstra acolo până la venirea lui Mesia, în ciuda
problemelor prin care trece. Cu toate acestea, profețiile vorbesc despre o
perioadă de necazuri nemaivăzute în țară, care vor duce la distrugerea ei, în
absența intervenției lui Dumnezeu (Ieremia 30, Matei 24.15-20). Dumnezeu
va păstra Israelul ca națiune, în ciuda puterii dușmanilor, dar numai revenirea
lui Mesia va aduce pacea și siguranța la care ei tânjesc. Mesia a mai fost o
dată pe pământ, în persoana lui Yeshua/Iisus. El va veni din nou, de data
aceasta ca Rege al regilor și Domn al domnilor, cu toată puterea, pentru a
doborî forțele lui Anticrist și a instaura împărăția Sa mesianică. În
cartea Zaharia, capitolul 14, citim despre națiunile care se adună pentru un
atac asupra Ierusalimului: „Și Domnul Se va arăta şi va lupta împotriva
acestor neamuri, cum S-a luptat în ziua bătăliei. Picioarele Lui vor sta în
ziua aceea pe MunteleMăslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit
… Şi atunci va veni Domnul Dumnezeul meu şi toţi sfinţii mpreună cu El! … Şi
Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul
Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume.” Vom vedea atunci
împlinirea profeției lui Isaia, când Mesia va domni pe pământ, punând capăt
războiului și instaurând pacea și dreptatea pretutindeni (Isaia 2.1-4). În Noul
Testament, acest eveniment este revelat ca fiind a doua venire a lui Iisus
Mesia, care va sosi de data aceasta ca Rege al regilor și Domn al domnilor în
momentul ultimei bătălii de la Armaghedon. Atunci El va distruge puterile lui
Anticrist și îl va înlănțui pe diavol în abis. Apoi va domni pe pământ pentru
perioada milenară de 1 000 de ani, înainte de sfârșitul lumii și de crearea
unor ceruri noi și a unui pământ nou, în care va exista pace și bucurie veșnică
pentru toți credincioșii. Asigură-te că ești acolo, pocăindu-te de
păcat și punându‑ți încrederea în Iisus Mesia.
STUDIU SPECIAL 3: VENIREA
LUI ANTIHRIST:
„Copilașilor,
este ceasul cel de pe urmă. Și, după cum ați auzit că are să vină antihristul,
să știți că acum s-au ridicat mulți antihriști - prin aceasta cunoaștem că este
ceasul de pe urmă.” 1Ioan 2:18. Ne aflăm în veacul Antihristului? Biblia arată
că în zilele din urmă, acest om care va depăși cu mult în răutate dictatorii
secolului XX Hitler, Stalin și Mao, va veni la putere și va institui ultima
dictatură mondială. Toate problemele din ultima vreme sunt motiv de îngrijorare
cu privire la viitor. Trebuie să vină cineva capabil să rezolve toate aceste
crize. Biblia ne spune că la finalul veacurilor va fi o criză globală fără
precedent. Vestea bună este că există Cineva pe cale să vină să rezolve toate
problemele: Domnul Iisus, Mesia. El va veni a doua oară investit cu toată
puterea lui Dumnezeu să judece lumea cu dreptate și să întemeieze Împărăția
Mesianică unde credincioșii vor trăi în liniște și pace. Până atunci, El aduce
pace și linște tuturor celor care primesc mesajul Evangheliei: Hristos/Mesia a
murit pentru păcatele noastre și a înviat din morți ca să aducă tuturor celor
care cred viața veșnică. Vestea rea este că înainte de revenirea Domnului pe
pământ va fi o vreme de mari încercări, când Antihrist, personaj carismatic,
înșelător, va veni la putere. El va organiza un guvern mondial și va pune
bazele unui nou sistem de control prin care doar cei care se vor supune
condițiilor impuse de el vor face parte din societate. Realitatea curentă
reflectă această tendință. Ce spune Biblia despre Antihrist? Antihrist/Fiara
din Apocalipsa 13 va fi un conducător mondial care va ajunge la putere pe
fondul celor șapte ani de Necaz, înainte de revenirea fizică a Domnului Iisus
pe pământ. Antihrist este un om care va trăi în preajma celei de a doua
veniri a Domnului pe pământ, când își va afla sfârșitul și va fi aruncat în
iad. (Apocalipsa 19). Așadar, Antihrist este pe drum? Evident că
vedem numeroși antihriști activi în lume care îi netezesc calea. Sisteme
politice și religioase antihristice în dictaturile comuniste din China și
Coreea de Nord și teritoriile controlate de islam persecută credincioșii
creștini. În țările vestice, creștinismul biblic este suprimat și observăm cum
prinde teren duhul antihrist care neagă dumnezeirea Domnului Iisus Hristos
(islamul, New Age, yoga, teologia liberală și tendința unirii tuturor
credințelor promovată în biserici, secte ca Martorii lui Iehova și Mormonii etc.).
Mai vedem și toate tendintele actuale care pregătesc calea venirii lui
Antihrist proorocită în Apocalipsa 13. Singurul loc din Biblie unde este
menționat numele „Antihrist” se află în Epistolele lui Ioan. În alt loc este
numit ,,corn mic” (Daniel 7), „domnul care vine” (Daniel 9), „omul păcatului”
(2 Tesaloniceni 2) și „fiara” (Apocalipsa 13). Iată succint, trăsăturile
caracteristice ale lui Antihrist din Sfânta Scriptură. El iese din a patra
fiară. Daniel 7 localizează această fiară ca Imperiul Roman, care va
exista într-o formă reactivată, în zilele din urmă. Posibilii candidați sunt
Uniunea Europeană, Națiunile Unite sau o organizație globală înființată pentru
rezolvarea problemelor umanității. De aici se trag cei „zece regi” care își vor
ceda puterea Fiarei. El primește puterea Satanei, vorbește împotriva Domnului
și a credincioșilor. El persecută pe sfinți. Daniel 7, Apocalipsa 13. El
aspiră la puterea mondială și aproape reușește (cei șapte ani de necaz,
împărțiți în două jumătăți). El organizează semnul fiarei/666 Apocalipsa
13: 3. El este „un domn care va veni” - va încheia tratatul de șapte ani
cu Israel pe care îl va încălca la mijloc - Daniel 9:26-27. El are puteri
supranaturale primite de la Satan, este extrem de abil, viclean, va izbândi
prin dibăcie. (Daniel 8). Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu
tot felul de minuni, de semne și puteri mincinoase - 2 Tesaloniceni 2:9.
Minunile lui vor face ca populația lumii să creadă o minciună și oamenii să fie
orbiți de o lucrare de rătăcire. 2Tesaloniceni 2. El aduce urâciunea
pustiirii prin care va fi venerat ca Dumnezeu. Daniel 11, Matei 24, 2
Tesaloniceni 2. Apocalipsa 13: 6. Puterea lui își găsește sfârșitul la a
doua venire a Domnului, când va fi aruncat în iazul de foc și de pucioasă. Apocalipsa
19.11-21 Daniel 7, Isaia 11.4, Habacuc 3.13, 2 Tesaloniceni
2.8. Ascensiunea la putere a lui Antihrist: Iată trei pasaje
profetice care descriu cum va ajunge Antihrist/Fiara în poziția de a conduce
lumea: Apocalipsa 13: „Apoi am stat pe nisipul mării. Și am văzut
ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne și șapte capete; pe coarne avea
zece cununi împărătești și pe capete avea nume de hulă. Fiara pe care am
văzut-o semăna cu un leopard, avea labe ca de urs și gură ca o gură de leu.
Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie și o stăpânire mare. Unul
din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Și
tot pământul se mira după fiară. Și au început să se închine balaurului, pentru
că dăduse puterea lui fiarei. Și au început să se închine fiarei, zicând: Cine
se poate asemăna cu fiara și cine se poate lupta cu ea? I s-a dat o gură care
rostea vorbe mari și hule. Și i s-a dat putere să lucreze patruzeci și două de
luni. Ea și-a deschis gura și a început să rostească hule împotriva lui
Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul și pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat
să facă război cu sfinții și să-i biruiască. Și i s-a dat stăpânire peste orice
seminție, peste orice norod, peste orice limbă și peste orice neam. Și toți locuitorii
pământului i se vor închina, toți aceia al căror nume n-a fost scris de la
întemeierea lumii în cartea vieții Mielului, care a fost înjunghiat. Cine are
urechi, să audă! Apocalipsa 13:1-9; Daniel 7: „El mi-a vorbit așa: Fiara a
patra este o a patra împărăție care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate
celelalte, va sfâșia tot pământul, îl va călca în picioare și-l va zdrobi. Cele
zece coarne înseamnă că din împărăția aceasta se vor ridica zece împărați. Iar
după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintașii lui și va
doborî trei împărați. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va
asupri pe sfinții Celui Preaînalt și se va încumeta să schimbe vremurile și
legea, și sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri și o
jumătate de vreme. Apoi va veni judecata și i se va lua stăpânirea, care va fi
prăbușită și nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpânirea și puterea
tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului
sfinților Celui Preaînalt. Împărăția Lui este o împărăție veșnică și toate
puterile Îi vor sluji și-L vor asculta!” Daniel 7.23-27; Apocalipsa 17:12-13:
„Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împărați care n-au primit încă
împărăția, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara.
Toți au același gând și dau fiarei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război
cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor și
Împăratul împăraților. Și cei chemați, aleși și credincioși care sunt cu El, de
asemenea, îi vor birui.” Apocalipsa 17:12-13. Aceste profeții descriu cum Fiara
va prelua conducerea unui tip de guvern mondial înființat după crizele
zilelor din urmă. Versetele din Apocalipsa 13:1-2 se referă la vechile imperii
care au cotropit Israel (Babilon, Persia, Grecia și Roma). Puterea
spirituală din spatele acestor imperii își are originea în Babilon/Turnul Babel
(Geneza 11), în răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu și închinarea idolatră la
dumnezei înșelători. Aceasta va fi puterea din spatele sistemului lui Antihrist
al zilelor din urmă. Se specifică că fiara va ieși din mare, ceea ce are ca
semnificații, în primul rând faptul că Babilonul, Persia, Grecia și Roma
au pus stăpânire pe teritoriile din jurul Mării Mediterane și mai exact peste
micuța țară de pe coasta de est, Israel. La fel va proceda și
Antihrist. În al doilea rând, în Biblie, marea
tumultuoasă simbolizează omenirea păcătoasă: „Dar cei răi sunt ca
marea înfuriată, care nu se poate liniști și ale cărei ape aruncă afară noroi
și mâl.” (Isaia 57:20). Ascensiunea lui Antihrist este înlesnită de
națiunile răzvrătite împotriva Domnului. În Apocalipsa 13 citim: „tot
pământul s-a minunat mergând după fiară.” Când vor merge după Fiară de fapt îl
vor urma pe Satan: „Și s-au închinat balaurului(Satan), fiindcă i-a dat
fiarei stăpânirea.” (Apocalipsa 13:4). În Daniel 7:7-8 citim despre a
patra fiară, care este Imperiul Roman. Această profeție, împreună cu Apocalipsa
17.9-11 indică faptul că va exista un fel de revenire a Imperiului Roman, din
care „cornul mic” (Antihrist) din Daniel 7 va rosti cuvinte pompoase
împotriva Cel Preaînalt (Dumnezeu) și va prigoni pe sfinți. Imperiul Roman
conducea Ierusalimul și țara Israel în momentul primei veniri a lui Iisus.
Profeția indică restaurarea Israelului, o întoarcere a poporului evreu în
patrie și cum toate națiunile lumii se vor implica în acest conflict (Zaharia
12-14). La începutul perioadei de necaz, domnul care va
veni (Antihrist) va încheia un tratat de pace înșelător de șapte ani cu
Israel (Daniel 9.26-27), permițând reconstruirea Templului din Ierusalim. El va
trăda apoi pe Israel și își va așeza chipul (urâciunea pustiirii) în locul
sfânt (Daniel 11 și Matei 24). Aceasta va declanșa Necazul lui
Iacov (Ieremia 30) din care rămășița lui Israel va fi mântuită la a doua
venire a lui Yeshua/Iisus ca Mesia (Zaharia 12.10 și 14.3-9). Antihrist va
primi putere de la diavol. El va vorbi împotriva lui Dumnezeu și a poporului
Său și va persecuta pe credincioșii adevărați care îl urmează pe Domnul. El va
veni cu soluția salvatoare la criza care amenință omenirea și viitorul rasei
umane, va promite „pace și liniște”, dar va aduce numai suferință, o situație
rea fără precedent în toată istoria umanității (1Tesaloniceni 5:3, Matei
24:21-22). El va primi puterea din partea a „zece regi”, fie liderii a zece
teritorii importante, fie zece personalități influente implicate în procesul de
globalizare. În cursul evenimentelor, trei dintre acești regi se vor întoarce
împotriva lui - Daniel 7:24, Apocalipsa 17:12-13. Alte scripturi, inclusiv
Daniel 8 și 2 Tesaloniceni 2, indică faptul că el va avea o putere
supranaturală dată de Satana, care va convinge oamenii să creadă o minciună,
iar el va avea profilul unui erou, salvator al omenirii, de mesia, aclamat ca
un dumnezeu: „Căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni
lepădarea de credință și nu se va da pe față omul nelegiuirii, fiul pierzării,
Potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu … Iar
venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoțită de tot felul de puteri
și de semne și de minuni mincinoase, Și de amăgiri nelegiuite, pentru fiii
pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască.
Și de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă
minciuni, Ca să fie osândiți toți cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut
nedreptatea.” 2Tesaloniceni 2:3-12. Această înșelăciune va include o moarte și
o înviere contrafăcută: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana
de moarte fusese vindecată. Și tot pământul s-a minunat mergând după fiară. Și
amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în
fața fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care
avea rana de sabie și trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca
icoana fiarei să vorbească și să facă să fie omorâți toți cei ce nu se vor
închina icoanei fiarei.” Apocalipsa 13:3 și 14. Antihrist împreună cu acolitul
său fidel, profetul mincinos, vor determina oamenii să se închine la o
imagine care poate vorbi. De reținut că împărații romani și marii dictatori au
postat imagini cu ei înșiși spre a fi adorate și la care să se plece/închine
oamenii, însă nicio imagine nu putea vorbi, ca în textul din Apocalipsa. Acum,
datorită televiziunii, computerelor, a telefoanelor mobile și a
inteligenței artificiale, suntem înconjurați de imagini care pot vorbi. Semnul
fiarei: Cea mai cunoscută trăsătură a domniei lui Antihrist este impunerea
Semnului Fiarei. Apocalipsa 13:16-18: „Și ea îi silește pe toți, pe cei mici și
pe cei mari, și pe cei bogați și pe cei săraci, și pe cei slobozi și pe cei
robi, ca să-și pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să
nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei,
sau numărul numelui fiarei. Aici este înțelepciunea. Cine are pricepere să
socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Și numărul ei este 666.” Au
existat numeroase încercări de a descifra care este Semnul Fiarei/666. Acest
pasaj vorbește despre impunerea unui fel de semn prin care oamenii să
poată cumpăra și vinde. Cuvântul grecesc folosit pentru semn este
„charagma”, care denotă ideea unei gravuri sau a unui tip de tatuaj. Pasajul
din Apocalipsa implică faptul că acesta va fi aplicat pe sau sub pielea unei
persoane pentru ca ea să poată cumpăra și vinde. Va fi și un semn de loialitate
față de Antihrist, dat celor care se închină chipului Fiarei.Una din
trăsăturile de bază ale societății este capacitatea de a vinde și cumpăra, prin
care se acoperă o gamă largă de activități umane, de la munca pentru traiul
obișnuit, acoperirea nevoilor de bază, hrană, haine, un cămin, transport și așa
mai departe. O persoană care nu este capabilă să facă aceste lucruri poate fi
exclusă din societate și lăsată fără lucru, adăpost și înfometată. Pe vremea
când Ioan a scris Apocalipsa, tranzacțiile se făceau prin monede sau troc. Ioan
nu ar fi avut cum să cunoască sistemul actual în care putem face tranzacții de
bani fără numerar vizibil, prin carduri și computere. El nu ar fi avut de unde
ști că pentru a putea face parte din acest sistem, trebuie să ți se atribuie un
anumit număr. Dar Dumnezeu știa ce avea să urmeze și i-a dat lui Ioan această
profeție care nu putea fi împlinită decât literalmente în timpul nostru, cu
tehnologia noastră. Realitatea este că anumite forțe accelerează organizarea
unei societăți fără numerar, printr-un sistem de Identificare Digitală,
cum este Scorul de Credit în China și sistemul Aadhaar din India. Toți
oamenii sunt înscriși într-o aplicație prin care pot cumpăra și vinde.
Aplicația se conectează la un sistem informatic controlat de guvern care aduce
cu el o formă de control social, mai ales în China. Aici, autoritatea centrală
poate să dezactiveze sau să activeze capacitatea de a cumpăra și de a vinde în
funcție de conformarea la cerințele guvernului. Există teama că green-passul de
vaccinare conectat la un ID digital este prima etapă către un sistem similar în
națiunile occidentale. Încă nu am ajuns acolo, dar după cum evoluează
evenimentele, nu pare deloc greu de imaginat cât de ușor ar putea prelua
Antihrist controlul și impune semnul fiarei, obligând oamenii la supunere,
condiționându-i cu excluderea socială, fără să mai poată vinde sau
cumpăra. Potrivit Apocalipsei 14.9-12, acceptarea Semnului Fiarei va face ca o
persoană să-și piardă sufletul pentru totdeauna în osânda veșnică, așa că,
orice s-ar întâmpla, nu accepta semnul. Cine este el? Persoanele interesate de
subiect obișnuiesc să facă speculații cu privire la identitatea lui Antihrist;
să fie papa, un lider musulman sau cineva care organizează o nouă formă de
religie și guvernare? O serie de versete indică faptul că el se va „înălța mai
presus de orice dumnezeu” (Daniel 11.36-37). În 2 Tesaloniceni 2.4 citim că el
se opune și se înalță mai presus de tot ceea ce se numește Dumnezeu,
astfel încât, să stea ca Dumnezeu în templul lui Dumnezeu, arătându-se că este
Dumnezeu. Biblia arată că pentru a ajunge la putere se va folosi de religiile
actuale, deși scopul lui final este desființarea lor totală, ca să determine
oamenii să i se închine lui și diavolului care îl controlează. În Apocalipsa 17
citim despre „Femeia” care călărește fiara. Aceasta reprezintă religiile
mondiale existente conduse de Roma: „Apoi unul din cei șapte îngeri care țineau
cele șapte potire a venit de a vorbit cu mine și mi-a zis: Vino să-ți arăt
judecata curvei celei mari, care șade pe ape mari. Cu ea au curvit împărații
pământului și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei! Și m-a
dus, în Duhul, într-o pustie. Și am văzut o femeie șezând pe o fiară de culoare
stacojie, plină cu nume de hulă, și avea șapte capete și zece coarne. Femeia
aceasta era îmbrăcată cu purpură și stacojiu, era împodobită cu aur, cu pietre
scumpe și cu mărgăritare. Ținea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni și
de necurățiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul
cel mare, mama curvelor și spurcăciunilor pământului. Și am văzut pe femeia
aceasta îmbătată de sângele sfinților și de sângele ucenicilor lui Iisus. Când
am văzut-o, m-am mirat minune mare. Apocalipsa 17: 1-6. Femeia reprezintă
sistemul religios, în frunte cu papalitatea, care își are originea în Babilon
(Turnul Babel) și cuprinde toată religia înșelătoare din lume. Acest sistem
religios este perceput ca antihristic (beat de sângele martirilor lui Iisus),
chiar dacă o parte din acesta se declară creștin (numai cu numele). Odată ajuns
la putere, Antihrist se folosește de sprijinul acestui sistem religios, pentru ca
în final să îl nimicească: „Apoi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut, pe care
șade curva, sunt noroade, gloate, neamuri și limbi. Cele zece coarne pe care
le-ai văzut și fiara vor urî pe curvă, o vor pustii și o vor lăsa goală. Carnea
i-o vor mânca și o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă
la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin și să dea fiarei
stăpânirea lor împărătească până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Și
femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste
împărații pământului.” Apocalipsa 17: 15-18. Merită subliniat că Hitler, atunci
când a vrut să ajungă la putere s-a folosit de religie, de biserică, de formele
corupte de creștinism catolic și protestant, deși Hitler disprețuia profund
biserica, iar naziștii urmăreau înlocuirea creștinismului cu o nouă formă
ocultă ariană de păgânism. În mod asemănător, Antihrist se poate folosi de
sistemul religios mondial reprezentat de femeia în stacojiu din Apocalipsa 17,
dar scopul său final va fi să-l distrugă. Din acest motiv, eu nu cred că
Antihrist este papa sau un musulman. Se află pe undeva pe aproape? Nu
cred că suntem la mare depărtare de împlinirea acestor profeții și probabil că
există pe undeva în lume. Posibil să fie un star aflat în ascensiune într-o
organizație globalistă cum este UE sau ONU. El se folosește de puterea ocultă
și demonică pentru a ajunge la cea mai înaltă funcție din sistemul mondial
actual. Nu voi încerca să-l identific, dar descoperirea lui nu este departe.
Potrivit pasajului biblic din 2 Tesaloniceni 2, înainte ca el să ajungă la
putere trebuie să se întâmple CEVA. Acum este reținut de cel ce îl oprește, dar
când acesta va fi îndepărtat, Antihristul va fi descoperit: „Și acum știți bine
ce-l oprește ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii
a și început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o oprește acum să fie luat din
drumul ei. Și atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va
nimici cu suflarea gurii Sale și-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.” 2
Tesaloniceni 2:6-8. Ce îl reține? De-a lungul istoriei bisericii, răspunsul a
fost: guvernul roman, predicarea Evangheliei, biserica Noului Testament, Duhul
Sfânt și arhanghelul Mihail. Iată un răspuns posibil la această întrebare:
ideea că Duhul Sfânt din biserică este ceea ce îl reține este susținută de
faptul că referința biblică pentru ACELA este fie un lucru (gen neutru,
versetul 6), cât și o persoană (genul masculin, versetul 7). De asemenea,
puterea care întârzie planul principal al lui Satan de a-l descoperi pe
înșelător este puterea lui Dumnezeu. Este mult mai logic să credem că Duhul
Sfânt îl frânează pe diavol, nu o forță politică sau chiar un înger.
Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este singura Persoană cu suficientă putere
(supranaturală) pentru a face aceasta. Duhul lucrează prin credincioși pentru a
realiza acest lucru. Biserica, locuită de Duhul lui Dumnezeu, dintotdeauna a
apărat societatea de nelegiuire. Pavel relatează că, la un moment dat,
Duhul se va „depărta” de lucrarea Sa de frânare,și atunci păcatul va pune
stăpânire pe omenire. 2 Tesaloniceni 2:7 poate fi redat literal: „Căci taina
fărădelegii a și început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o oprește acum să
fie luat din drumul ei.” (2 Tesaloniceni 2:7). Noi credem că acest „să fie luat
din drumul ei” se va întâmpla la Răpirea bisericii, când Biserica va părăsi
pământul. Desigur că Duhul Sfânt va fi încă prezent pe pământ, dar El va
fi scos din cale, în sensul că slujirea Sa unică de frânare a păcatului - prin poporul
lui Dumnezeu, biserica - va fi înlăturată. În 2 Tesaloniceni 2 este clar
că înlăturarea stăvilirii nelegiuirii precede descoperirea lui
Antihrist. În timpul Necazului, fără nicio frână în calea păcatului, cel
fărădelege se va „folosi tot felul de demonstrații de putere prin semne și
minuni” să înșele oamenii pământului (versetele 9-10). Când se va împlini
vremea lui Antihrist, Domnul Iisus se va întoarce și va doborî pe omul
păcatului prin „suflarea gurii sale și îl va nimici prin splendoarea venirii
Sale” (versetul 8). Chiar acum răul este stăvilit, dar când epoca bisericii se
va sfârși, nu va mai exista niciun obstacol în calea răului și răzvrătirea va
părea învingătoare; cu toate acestea, condamnarea supremă a răului este o
certitudine. Dacă răspunsul este biserica, iată un alt verset care arată că
biserică va fi luată la Răpire înainte de venirea Antihristului. Pavel a
descris acest eveniment: „Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului:
noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea
celor adormiți. Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și
cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va coborî din cer și întâi vor învia cei morți în
Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu
ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu
Domnul. Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte.” 1 Tesaloniceni
4:15-18. Este posibil ca Răpirea Bisericii să ducă la ascensiunea lui
Antihrist, deoarece el va explica printr-o minciună dispariția bruscă a
milioane de oameni de pe fața pământului. Acest eveniment poate explica
numărul mare de oameni care se întorc la Hristos, descriși ca ieșind „din
necazul cel mare”. Apocalipsa 7.9-14. Noii credincioși vor înțelege că a avut
loc Răpirea Bisericii și se vor întoarce la Hristos și vor plăti prețul
credinței lor devind martirii uciși de Antihrist. Pe de altă parte, mulți
consideră că Răpirea nu va fi decât la mijlocul sau la sfârșitul necazului și
de aceea credincioșii trebuie să fie pregătiți să înfrunte persecuția și
martiriul pentru credința lor sub Antihrist. Adevărul va fi descoperit la
vremea lui, iar creștinii nu trebuie să se poticnească în aceste temporizări,
cel mai important acum este ca oamenii să se întoarcă la Iisus Hristos ca Domn
și Mântuitor, să fie pregătiți pentru ceea ce urmează. Când știi că ești al
Domnului, ai un viitor și o nădejde, indiferent de întunericul din jur: „Căci
harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat și
ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul
de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie, așteptând fericita noastră nădejde
și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Iisus Hristos.” Tit 2:
11-13.
STUDIU SPECIAL 4: CHESTIUNEA
INTERPRETĂRII CELOR „70 DE SĂPTĂMÂNI”!
Daniel
9:24-27:
Interpretarea
clasică a profeției din Daniel 9:24-27 este că aceasta stabilește anul venirii
lui Hristos în secolul întâi (cu mici variații, între 27-34 e.n.) și că prezice
unele evenimente care au caracterizat această venire cum ar fi confirmarea de
către El a unui legământ cu evreii timp de o săptămână (7 ani) și moartea lui
la jumătatea acestui interval, urmată de distrugerea Ierusalimului în anul 70
e.n. de către legiunile romane. Începând din secolul XIX a câștigat
popularitate o abordare viitoristă a profeției. După 69 de săptămâni consumate
până în secolul întâi la prima venire a lui Hristos, ultima săptămână s-ar afla
în viitor. Legământul de șapte ani cu „cei mulți” din Israel ar fi încheiat
de Anticrist care ar favoriza reconstruirea templului din
Ierusalim. După trei ani și jumătate de colaborare ar întrerupe jertfele aduse
acolo și s-ar așeza el însuși în acest templu, cerând să fie adorat ca
Dumnezeu. Aceasta ar declanșa persecuția din Necazul cel Mare. Ambele variante
se sprijină pe o redare discutabilă - deși tradițională - a pasajului în multe
versiuni populare ale Bibliei. În prima parte a acestui studiu va fi propusă o
redare diferită bazată numai pe textul masoretic. În partea a doua vor fi
discutate unele elemente de exegeză determinate de noul text în contextul
biblic general.
CUPRINS:
Partea
I: O traducere mai
exactă
Cap. 1 Doar 7 săptămâni până la „Mesia”
Cap. 2 Va corupe cetatea și sfântul locaș
Cap. 3 „Jumătate” în loc de „la jumătatea”
Cap. 4 Textul după BHS (Daniel 9:24-27)
Partea
II: Elemente de exegeză
Cap. 5 Poporul unui domn care vine
Cap. 6 Pe aripă o urâciune care pustiește
Cap. 7 Legământul celor mulți.
Partea
I: O traducere mai exactă:
Există diferențe
notabile între textul tradițional, bazat în mare parte pe redarea Septuagintei,
și Textul Masoretic. Câteva asemenea diferențe sunt evidențiate mai jos:
1. Doar
7 săptămâni până la „Mesia”:
Un
număr însemnat de versiuni biblice redau cuvintele din versetul 25, în mod
sigur sub influența Septuagintei, în așa fel încât să sugereze că până la Mesia trec
69 de săptămâni. De exemplu, Biblia Cornilescu 2002 (revizuită) spune
„până la Unsul (Mesia), Prințul, sunt șapte săptămâni și șaizeci și două de
săptămâni" (vezi și KJV, NAS, NAU, NIV, NJV). 7 și 62
săptămâni, însumate, sunt 69! Dacă aceste săptămâni sunt de ani,
atunci se obține un interval de 483 de ani care ar acoperi timpul scurs de la
un edict al lui Artaxerxe pentru reconstruirea Ierusalimului
până la apariția ca Mesia (uns) a lui Iisus, la botezul
acestuia sau la intrarea în Ierusalim ca rege. Problema dificilă este însă că
Textul Masoretic nu spune că până la Mesia trec 69 de săptămâni, ci numai 7!
În Biblia Hebraica Stuttgartensia (BHS), pasajul
în discuție sună astfel: Să știi și să înțelegi: De la ieșirea cuvântului
pentru restabilirea și (re)zidirea Ierusalimului până la uns, conducător, (vor
fi) șapte săptămâni. Și (timp de) șaizeci și două săptămâni (Ierusalimul) va fi
rezidit (cu) piață și șanț (de apărare), dar în timpuri de strâmtorare. O notă
marginală din versiunea biblică NET spune la acest verset:
„Accentele în MT (textul masoretic) indică o disjuncție în acest punct, care
face dificil, dacă nu chiar imposibil, ca „unsul/prințul” din acest verset să
fie identificat ca mesianic. Referirea în v. 26 la cele 62 săptămâni ca o
unitate separată favorizează accentuarea din MT, nu traducerea tradițională.
Dacă se urmează accentuarea din MT, se poate traduce „De la ieșirea mesajului
pentru restabilirea și rezidirea Ierusalimului până ce ajunge un uns, un prinț,
va fi o perioadă de șapte săptămâni. În timpul unei perioade de șaizeci și două
de săptămâni va fi zidit din nou, cu piață și șanț (de apă), dar în timpuri
tensionante”. Traducerea prezentă urmează o redare tradițională a pasajului
care deviază de la accentuarea din MT”. Nu toate traducerile însă „urmează o
redare tradițională a pasajului care deviază de la accentuarea din MT”. De
exemplu Biblia Cornilescu nerevizuită (CNS) spunea
în 1921: „Să știi dar, și să înțelelegi, că dela darea poruncii pentru zidirea
din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece șapte
săptămâni; apoi timp de șasezeci și două de săptămâni, piețele și gropile vor
fi zidite din nou, și anume în vremuri de strâmtorare. (Vezi și NAB,
BBE, ERV, ESV, NRS, RSV, SGAT, EDV, HBRV, HSH, JBK, MNT. MRB, TEV care fac
aceeași diferență.). Complete Jewish Bible (CJB) accentuează
distincția dintre cele două seturi de săptămâni, distanțându-le în cadrul
frazei: „Să știi, deci, și să discerni că șapte săptămâni (de
ani) vor trece de la ieșirea decretului pentru a restabili și rezidi
Ierușalaimul și până vine un prinț uns. Acesta va rămâne în construcție
pentru șaizeci și două de săptămâni (de ani), cu spații
deschise și șanțuri de apărare; dar acestea vor fi timpuri de necaz”. (Vezi
și JPS HOLY SCRIPTURES 1917, publicată de Jewish Publication
Society). Deci conducătorul uns sau numit (se înțelege de noua putere
persană) ajunge cu edictul după 7 săptămâni (probabil din cauza distanței sau a
opoziției unor oficiali imperiali) și reconstrucția Ierusalimului are loc apoi
sub conducerea lui timp de 62 de săptămâni!
2. Va corupe cetatea
și sfântul locaș (9:26):
Aproape
toate versiunile biblice traduc cuvântul ebraic șachath din
versetul 26 cu „a distruge”. „Poporul unui domn care va veni va distruge cetatea
și sfântul locaș” (Dan. 9:26, BC). În consonanță cu această redare invariabilă,
cei mai mulți bibliști explică această parte a profeției prin distrugerea adusă
de armatele romane asupra Ierusalimului și templului acestuia în anul 70 e.n..
Totuși verbul ebraic înseamnă, în sensul lui de bază, „a afecta, a corupe” și
este folosit în VT atât cu referire la o corupere (stricare) fizică, cât și cu
referire la o corupere spirituală, morală ori religioasă. Aici sensul
determinat de context pare să fie de corupere a cetății și sfântului locaș prin
generalizarea apostaziei (eliminarea unsului, legământul timp de o săptămână
cu un domn străin și înlocuirea jertfei necurmate cu urâciunea pustiirii). Cei
afectați de corupere sunt oamenii (cei care populează cetatea
sau slujesc la templu), așa cum se vede din profeția paralelă din capitolul 8
unde este folosit același verb: „Prin inteligența lui va face să prospere
înșelăciunea în mâna lui; se va înălța în inima lui; și prin prosperitatea lui
va strica pe mulți” (v. 25). De asemenea în profeția paralelă
din 11:25 se spune: „Niște oști (lit. brațe) trimise de el vor veni și
vor profana sfântul locaș, cetățuia, vor face să înceteze
jertfa necurmată și vor așeza urâciunea care pustiește”. Dacă sfântul locaș și
cetățuia ar fi pustiite literal, în sensul ruinării clădirilor și depopulării
complete, nu ar avea justificare așezarea ulterioară acolo a unui idol pentru
închinare care și el pustiește. Pustiirea menționată de trei ori în
context (v. 27, 28) trebuie să se refere la persecutarea uneia
dintre părțile aflate în conflict (compară Faptele 8:3 unde se spune că Saul
„pustia” biserica prin persecutarea ucenicilor). Alte exemple semnificative de
uzanță a verbului șachath în Scripturile Ebraice: „Pământul
era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de
violență. Dumnezeu s-a uitat spre pământ, și iată că pământul era stricat;
căci orice făptură își stricase calea pe pământ...
iată, îi voi nimici (lit. strica) împreună cu
pământul...” Gen. 6:11-13 (4x). „Vegheați cu luare aminte asupra sufletelor
voastre ca nu cumva să vă corupeți și să vă faceți un chip
cioplit...” Deut. 4:15, 16. „Sora ei, Oholiba, a văzut lucrul acesta și a fost
mai stricată decât ea în patima ei...” Ezec. 23:11. „Ți s-a
îngâmfat inima din cauza frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea
din cauza splendorii tale...” Ezec. 28:17. Așa cum se va vedea în continuare,
„stricarea” orașului și a templului este o corupere religioasă,
o apostazie generalizată de la loialitatea și închinarea exclusivă la
Dumnezeu.
3.
„Jumătate” în loc de „la jumătatea” (9:27):
În
timp ce multe versiuni (KJV, NAS, NIV, etc.) vorbesc despre încetarea
jertfei și darului de mâncare „la jumătatea săptămânii”, Daniel
9:27 spune conform textului ebraic (BHS): „Și va pune în vigoare un legământ
pentru (cei) mulți o săptămână, și jumătate a săptămânii va face să înceteze
jertfa și darul de mâncare...” Prepoziția „la” nu există în textul original.
Implicația este mare pentru că pasajul indică în acest caz o sistare temporară a
jertfei necurmate, în loc de una definitivă. În plus, această sistare a jertfei
necurmate pentru jumătate de săptămână, timp în care este înlocuită de
urâciunea pustiirii, poate avea loc în oricare dintre
cele două jumătăți ale săptămânii „legământului”. BBE: „Și un
ordin strict va fi emis împotriva numărului mare pentru o săptămână; și astfel
pentru jumătate a săptămânii ofranda și ofranda de mâncare vor ajunge la
încetare; și în locul ei va fi un lucru necurat cauzator de frică...” TNK: „Timp
de o săptămână el va face un legământ ferm cu mulți. Pentru jumătate de
săptămână va opri sacrificiul și ofranda de mâncare. La colțul altarului va fi
o urâciune îngrozitoare...” NJB: „El va impune o alianță
fermă cu mulți oameni pentru intervalul de o săptămână; iar pentru intervalulde
o jumătate de săptămână va opri sacrificiul și darul de mâncare...” NAB: „Pentru
o săptămână el va face un pact ferm cu cei mulți; O jumătate de săptămână va
aboli sacrificiul și darul de mâncare...” CJB: „El va face un
legământ puternic cu conducători pentru o săptămână (de ani). Pentru jumătate
de săptămână va opri sacrificiul și ofranda de grâu...” ERV, ESV, JPS,
NRS, RSV: „Și el va face un legământ ferm cu mulți pentru o săptămână:
și pentru jumătatea săptămânii va cauza să înceteze sacrificiul și darul de
mâncare...” Dacă jertfa și darul de mâncare încetează temporar, implicația este
că templul este doar profanat, nu distrus.
4. Textul
după BHS (Daniel 9:24-27):
Introducând aceste
corecții esențiale în text, versetele 24-27 sună astfel: „24 Șaptezeci de
săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei
sfinte, pentru a se completa răzvrătirea, și pentru a se termina (de comis)
păcatul, și pentru a se ispăși (prin suferirea mâniei) vina pentru nelegiuire,
și pentru a se aduce dreptatea pentru timpuri indefinite, și pentru a se sigila
viziunea și profetul, și pentru a se unge Sfânta Sfintelor. 25 Să știi și să
înțelegi: De la ieșirea cuvântului pentru restabilirea și (re)zidirea
Ierusalimului, până la (un) uns, conducător, (vor fi) șapte săptămâni. Și
(timp de) șaizeci și două de săptămâni, va fi rezidit (cu) piață și șanț (de
apărare), dar în timpuri de strâmtorare. 26 Și după aceste șaizeci și două de
săptămâni, uns(ul) va fi eliminat, și (conducerea) nu va fi a lui. Poporul unui
domn care vine, va corupe orașul și sanctuarul, și sfârșitul lui va fi în potop
(de corupție); și până la sfârșitul confruntării sunt hotărâte pustiiri. 27 Și
va pune în vigoare un legământ pentru (cei) mulți o săptămână, și jumătate a
săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare. Și pe aripă (va
pune) o urâciune care pustiește; și astfel până la completare ceea ce a fost
hotărât va fi vărsat asupra celui pustiit.”
De ce un număr
important de versiuni biblice nu urmează Textul Masoretic? Motivul este
consensul doctrinar care s-a sacralizat de secole între bibliști referitor la
profeția „unică” care indică anul primei veniri a lui Mesia. Cei aproape 500 de
ani necesari se obțin numai dacă se urmează redarea din Septuaginta, care interpune
până la Mesia 7 și 62 săptămâni. Pentru
comparație în ce privește „libertatea” de traducere, mai jos este reprodus
același pasaj din Septuaginta:
(The
English Translation of the Septuagint Version of the Old Testament by Sir
Lancelot C. L. Brenton, 1844, 1851, published by Samuel Bagster and Sons,
London [LXE]): „24 Șaptezeci de săptămâni au fost determinate asupra poporului
tău și asupra cetății sfinte pentru ca păcatul să fie încheiat, și pentru a
sigila nelegiuirile, și pentru a șterge fărădelegile, și pentru a face ispășire
pentru fărădelegi și pentru a aduce dreptatea veșnică, și pentru a sigila
viziunea și profetul, și pentru a unge Sfânta Sfintelor 25 Să știi
și să înțelegi, că de la ieșirea poruncii pentru răspuns și pentru construirea
Ierusalimului până la Hristos prințul (vor fi) șapte săptămâni, și șaizeci și
două de săptămâni; și apoi (timpul) se va întoarce, și strada va fi construită,
și zidul, iar timpurile vor fi la limită. 26 Și după cele șaizeci
și două de săptămâni, cel uns va fi distrus, și nu este nicio judecată în el:
și el va distruge orașul și sanctuarul împreună cu prințul care vine: ei vor fi
stârpiți cu un potop, și la sfârșitul războiului care se va termina repede el
va destina (orașul) pustiirilor. 27 Și o săptămână va stabili legământul
cu mulți: și la mijlocul săptămânii jertfa mea și ofranda de băutură vor fi
înlăturate: iar pe templu (va fi) urâciunea pustiirilor; și la sfârșitul
timpului va fi pus capăt pustiirii.” Ca un exemplu că acuratețea
lasă de dorit în acest pasaj, LXX traduce prin „împreună cu” ceea ce în Textul
Masoretic este „popor” (v. 26). Dacă eliminăm ca și cauză preferința exegetică
a traducătorilor, atunci eroarea este o lamentabilă confuzie între două
cuvinte care în ebraica nevocalizată se scriu la fel.
Partea
II: Elemente de exegeză:
„În
anul dintâi al lui Darius, fiul lui Ahașveroș, din sămânța mezilor, care fusese
făcut împărat peste împărăția caldeenilor...” - Dan. 9:1
„Împărăția
caldeenilor” a fost cucerită! Împăratul Babilonului nu mai este! Așa cum se
vede din rugăciunea consemnată în capitolul 9, Daniel era doritor să vadă
sfârșitul „mâniei” divine după cei șaptezeci de ani de vasalitate și
captivitate față de Babilon și restabilirea completă a Ierusalimului în gloria
de odinioară ca regat independent al lui Dumnezeu. „Am înțeles din cărți că
trebuiau să treacă șaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului... m-am
rugat DOMNULUI Dumnezeului meu... și am zis: „Doamne, după toată dreptatea ta,
te rog abate mânia și furia ta de la cetatea ta, Ierusalimul, de la muntele tău
cel sfânt; căci din cauza păcatelor noastre și din cauza nelegiuirilor
părinților noștri este Ierusalimul și poporul tău de batjocură tuturor celor
care ne înconjoară”” (Dan. 9:2-4, 16). Răspunsul adus de „omul Gabriel” în
profeția celor 70 de săptămâni a fost în esență: Pentru o încetare completă a
comiterii fărădelegilor și a mâniei divine corespunzătoare, pentru o eliberare
și restabilire autentice, nu este vorba de (sau numai de) 70 de ani, ci de 70 de
„șapte”. Altfel spus, marele dușman al Sionului, Babilonul („împărăția
caldeenilor”), nu a fost eliminat de tot! Acum este sub steag persan, dar el
mai are un rol de jucat în viitor printr-un prinț al lui care va reveni pe
scena lumii și va acționa împotriva locului sfânt. Babilonul este capul de aur
și aceasta până în final când Împărăția lui Dumnezeu lovește picioarele statuii
compusă din imperii succesive (Daniel 2). Între timp, 7 săptămâni vor
trece de la „ieșirea unui cuvânt” pentru reconstruirea Ierusalimului până la
venirea unui conducător numit de imperiul persan. Timp de 62 de săptămâni
Ierusalimul va fi reconstruit sub supravegherea acestui uns, după care
conducerea legală a acestuia va fi uzurpată. Verbul folosit (karet,
eliminat, stârpit) este specific pentru oamenii nelegiuiți. Aceasta se întâmplă
în cursul ultimei săptămâni, probabil fără ajutor străin. Apoi „oamenii” unui
domn străin (nepersan), care „vine” la domnia mondială, răspândesc corupția și
apostazia în oraș și la templu. Aceștia reușesc să-i atragă pe cei mai mulți
într-o înțelegere timp de o săptămână și, ca urmare a înțelegerii, majoritatea
acceptă sistarea jertfei neîntrerupte și înlocuirea ei cu venerarea în templu a
unui reprezentant de temut (urâciunea care pustiește) al domnului care vine.
Persecutarea celor care se opun ține până ce vina pentru nelegiuire este
ispășită de tot prin suferință. În final, după mult necaz și persecuție, care
vor umple măsura păcatelor, dar în același timp vor aduce ispășire prin
suferință, se va ajunge la încetarea completă a mâniei divine împotriva Ierusalimului.
Împlinirea profeției se va încheia (sigila) cu ungerea sau rededicarea Sfintei
Sfintelor templului. La terminarea celor 70 de săptămâni, poporul lui Daniel și
Ierusalimul vor atinge o stare de dreptate absolută în fața lui Dumnezeu, de
această dată pentru totdeauna.
5. Poporul
unui domn care vine:
În
versetele 25-27 (din Daniel 9) se pot identifica mai multe „personaje”: (1)
un uns, conducător, care va fi eliminat, (2) un domn care
vine, (3) poporul domnului care vine, (4) cei mulți pentru
care se pune în vigoare un legământ și (5) o urâciune care pustiește. Identitatea
acestor personaje poate fi stabilită prin analogie cu alte pasaje profetice din
cărțile profetice Daniel și Apocalipsa. Între bibliști există încă dezacord în
ce privește „persoana” care pune în vigoare legământul pentru cei mulți. Unii
consideră că este vorba despre „unsul” din versetul 26, iar alții că este vorba
despre „domnul care vine”, menționat în același verset. De vină este probabil
întreruperea pe care o introduce numerotarea versetelor în traducerile moderne
și pronumele masculin „el” (în loc de „acesta”) care apare în cele mai multe
versiuni biblice („El va încheia un legământ cu mulți”). Prea
puțini asociază verbul din versetul 27 cu „poporul”, care este subiectul logic
al frazei. Vezi redarea paralelă de mai jos.
|
Traducere uzuală
(Cornilescu)
|
Redare literală a
textului ebraic
|
|
26 Poporul
unui prinț care va veni va nimici cetatea și sfântul locaș
și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop; până la sfârșit
va fi război, o hotărâre de pustiire.
27 El va
încheia un legământ cu mulți, timp de o săptămână.
|
Poporul unui domn
care vine, va corupe cetatea și sanctuarul, și sfârșitul lui va fi în potop
(de corupție); și până la sfârșitul confruntării sunt hotărâte pustiiri.
Și va pune în vigoare un legământ pentru (cei) mulți o
săptămână.
|
Așa
cum se vede în coloana din dreapta, în redarea „necizelată” a textului
ebraic poporul este cel ce pune în vigoare legământul. De
altfel, „poporul” (domnului care vine) face patru acțiuni, în succesiune
logică: (1) corupe cetatea și
sanctuarul; (2) pune în
vigoare un legământ pentru (cei) mulți o săptămână; (3) jumătate a săptămânii face să
înceteze jertfa și darul de mâncare; (4) pe aripă așează o urâciune care pustiește. Ideea transmisă este
că lucrurile în oraș și la templu se degradează progresiv și
ajung să culmineze cu așezarea într-o parte cu vizibilitate a templului a unui
idol viu (un inchizitor). Același scenariu este descris în Daniel 11 și
Apocalips 13, 17. Prin analogie, element cu element, poate fi stabilită identitatea
relativă a personajelor:
|
Daniel 9:26, 27
|
Daniel 11:3
|
Apocalipsa 13, 17
|
|
un domn care vine
|
(regele din nord)
...se va reîntoarce
|
fiara era, nu mai
este și va veni
|
|
poporul domnului
care vine
|
niște oști trimise
de el
|
prorocul mincinos
cu puterea fiarei
|
|
va corupe orașul și
sanctuarul
|
profanează sfântul
locaș, cetățuia,
|
amăgește la
adorarea fiarei
|
|
va face să înceteze
jertfa și ofranda
|
fac să înceteze
jertfa necurmată
|
(propune o icoană a
fiarei)
|
|
pe aripă va pune o
urâciune
|
așează urâciunea
|
dă suflare icoanei
fiarei
|
|
care pustiește
|
care pustiește
|
omoară pe toți care
nu se închină
|
|
pune în vigoare un
legământ pentru cei mulți
|
ademenește prin
lingușiri pe cei care rup legământul sfânt
|
face ca nimeni să
nu poată cumpăra sau vinde fără semn
|
În
loc de „poporul unui domn”, KTC și TEV spun
„armata”, NLT și LBV „armatele”, iar NRS și AAT „trupele”.
Conform BDB Hebrew Lexicon termenul ebraic pentru popor are și
sensul de „oameni din suită, însoțitori” (Gen. 32:8; 33:15; 35:6), „grup de
luptători care urmează un lider” (Jud. 8:5; 2 Sam. 15:17) sau „forță armată
mobilă” (1 Sam. 11:11; 1 Reg. 20:10; Num. 20:20). Aceasta corespunde cu modul
în care este descris „poporul” în Daniel 11:31 drept „niște oști trimise de el”
(literal, (două) brațe provenind din el) și în
Apocalipsa 13:11 drept o fiară cu două coarne care lucra cu
toată autoritatea fiarei dintâi. Mai târziu în Apocalipsa această fiară este
numită un proroc mincinos (Apoc. 19:20). Un profet fals care combină în mod
înșelător blândețea și autoritarismul. Aparența este de miel, mesajul de balaur
(timorant). Cine se apropie să asculte este „înghițit”. Etnia acestui
„popor” este și ea falsă și amăgitoare așa cum se va vedea în continuare.
Iisus și apostolul Pavel s-au referit fiecare la profeția lui Daniel („Apocalipsa”
zilelor lor) și au confirmat același „scenario”. Iisus a descris lucrurile care
trebuie să se întâmple înainte de venirea Fiului Omului: „Se vor scula mulți
proroci mincinoși și vor înșela pe mulți. Și din cauza înmulțirii fărădelegii
dragostea celor mai mulți se va răci... De aceea, când veți vedea „urâciunea
pustiirii”, despre care a vorbit prorocul Daniel, „așezată în locul sfânt”
(cine citește să înțeleagă!) atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți;
...pentru că atunci va fi un necaz așa de mare...” (Mat. 24:11-22). Se regăsesc
elementele cunoscute: corupția și fărădelegea, cei mulți înșelați, „poporul”
corupător („mulți proroci mincinoși”), urâciunea pustiirii așezată în locul
sfânt. Aceasta din urmă ca element semnalizator că lucrurile
au ajuns la paroxism, că „pustiirea” Ierusalimului, persecuția celor fideli
din cetate, este iminentă și că aceștia trebuie să se refugieze în munții din
afară dacă vor să scape cu viață. Apostolul Pavel a explicat și el că: „Ziua
Domnului... nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credință și de a se
fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării, care se împotrivește și se înalță
mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare.
Așa că se va așeza în templul lui Dumnezeu, prezentându-se drept Dumnezeu...
Venirea lui este prin lucrarea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne și de
puteri mincinoase și cu toate amăgirile nedreptății pentru cei care pier.” (2
Tes. 2:3, 4, 9).
Un domn
care „vine”: În ce sens vine domnul reprezentat cu
diplomație de „oamenii” lui? Apostolul spune că „venirea lui este prin lucrarea
(împotrivitorului)”. Aceasta înseamnă că domnul nu vine el însuși pentru a se
instala în forță în locul sfânt. Cei mulți sunt ademeniți de către prorocul
mincinos „cu toate amăgirile nedreptății pentru cei care pier”. Aceștia sunt
atrași într-un compromis aparent avantajos pentru ei în baza căruia se obligă
să așeze în locul de închinare o icoană pentru venerația domnului „binefăcător”.
În acest fel domnul „ajunge” sau „vine” în templu. „Venirea” lui (lit.
prezența) va fi complet revelată când el se va fi înălțat mai presus de orice
închinare. Aceasta va implica și persecutarea celor sfinți, care se vor opune,
persecuție care își va atinge apogeul la sfârșitul necazului cel mare (Dan.
12:1, 7). „Venirea lui este prin lucrarea Satanei (lit. a împotrivitorului)”.
Împotrivitorul care „lucrează”, care face în mod concret semnele și corupe prin
amăgirile nedreptății este, așa cum am văzut, „poporul domnului
care vine”, în Apocalipsa prorocul mincinos. Acesta „lucrează” cu toată
autoritatea fiarei dintâi care, la rândul ei, are autoritatea de la balaurul
babilonean supranumit Satan (împotrivitorul). - Apoc. 12:9; 13:2;
compară Faptele 13:6, 8 și 2 Timotei 3:8 referitor
la lucrarea împotrivitoare a prorocilor mincinoși. Prin
„locul sfânt” Iisus a înțeles templul din Ierusalim, iar Pavel, după două decenii,
posibil Biserica creștină, pe care el a comparat-o cu un templu (gr. Naos)
în care Dumnezeu locuiește prin Duhul Sfânt (Efes. 2:21, 22). „Așa că se va
așeza în templul lui Dumnezeu” (gr. Naos). Această aplicație
diferită a profeției lui Daniel din partea lui Iisus și a apostolului Pavel se
explică prin schimbarea de semnificație pe care a
suferit-o „Ierusalimul” în viziunea continuatorilor lui Iisus după moartea și
învierea acestuia: de la cel fizic la cel spiritual. Cei doi au vorbit în
momente diferite și au vizat lucruri diferite. Apocalipsa confirmă două
aplicații pentru profeția lui Daniel. Una trecută (față de data scrierii
acestuia), prefigurativă, și una viitoare față de data scrierii (comp. Apoc.
11:8).
6. Pe
aripă o urâciune care pustiește:
În
Matei 4:5 Iisus este dus de ispititor pe streașina (lit. aripa)
templului pentru a se arunca de acolo în văzul mulțimii. În Septuaginta (în
uz în secolul I) urâciunea stă pe templu (gr. hieron), adică pe
sanctuar sau pe una din construcțiile anexe. TNK sugerează
„la colțul (altarului)”, probabil pentru că așezarea urâciunii este menționată
în context cu sistarea jertfei necurmate. Ideea este în orice caz într-un
loc înălțat și astfel vizibil pentru închinători. Este
interesant că Iisus s-a limitat la a vorbi despre „locul sfânt”, cu aluzie la
templu în general. În Biblie idolii care reprezentau diferite „divinități” sunt
numiți urâciuni (Deut. 32:16; 1 Regi 11:5; 2 Regi 23:24; Ezec. 18:12). În seria
de acțiuni pe care le întreprinde poporul domnului care vine se află și
instalarea unei asemenea urâciuni „pe aripă”. „Și la jumătatea săptămânii va
face să înceteze jertfa și darul de mâncare. Și pe aripă (va pune) o urâciune care
pustiește” (v. 27). Conform analogiei evidențiate deja în secțiunea anterioară,
același lucru este descris în 11:25 astfel: „Niște oști trimise de el vor veni
și vor profana sfântul locaș, cetățuia, vor face să înceteze jertfa necurmată
și vor așeza (ebr. natan) urâciunea care pustiește. Verbul „a
așeza” se regăsește în Leviticul 26:1 în interdicția dată de Dumnezeu cu
privire la instalarea de idoli în țară: "„Să nu vă faceți idoli, să nu vă
ridicați nici chip cioplit, nici stâlp de aducere aminte; să nu puneți (natan)
în țara voastră nicio piatră împodobită cu chipuri, ca să vă închinați înaintea
ei; căci eu sunt DOMNUL Dumnezeul vostru”. De asemenea, în Apocalipsa 13:14, 15
acțiunea este descrisă în termeni asemănători: „Ea (fiara care acționa ca
proroc mincinos) a zis celor care locuiesc pe pământ să facă o icoană fiarei
care avea rana de sabie și trăia. I s-a dat să dea suflare icoanei fiarei, ca
icoana fiarei să și vorbească și să facă să fie omorâți toți cei care nu se vor
închina icoanei fiarei.” Urâciunea este „așezată' (confecționată și
însuflețită) pentru a decreta legal „pustiirea” sau persecutarea
celor ce nu i se vor închina ei și prin ea fiarei divinizate pe care o
reprezintă. Ce poate fi această urâciune? În antichitate împărații romani obișnuiau
să-și asigure loialitatea populațiilor din provincii dispunând ca o parte a
serviciilor religioase să fie înlocuită cu arderea de tămâie în onoarea lor.
Cum cezarul nu putea fi prezent peste tot în persoană, acest lucru se
făcea în fața unor statui care-l reprezentau și uneori în prezența reprezentanților
locali. Ce-i ce organizau cultul cezarului se bazau pe propagandă, pe oferirea
de avantaje sau, dacă exista opoziție, pe brațul puternic al legii. Adesea se
făceau abuzuri. Urâciunea din Daniel 9 pare să fie un organism viu pentru că
are autoritate să vorbească și să pustiască ea însăși. Atât în ebraică cât și
în greacă sensul este „care cauzează pustiire”. Tipul de
pustiire poate fi ilustrat prin „devastarea” adusă de Saul atunci când
persecuta Biserica creștină : „Saul se învoise la uciderea lui Ștefan. În ziua
aceea s-a pornit o mare prigonire împotriva bisericii care era în Ierusalim. Și
toți, afară de apostoli, s-au împrăștiat prin ținuturile Iudeii și ale
Samariei... Saul devasta biserica: intra prin case și, târând pe bărbați și pe
femei, îi preda închisorii... Saul sufla încă amenințarea și uciderea împotriva
ucenicilor Domnului.” (Fap. 8:1, 3; 9:1). Așa ca și Saul, care devasta
„suflând” amenințarea și uciderea (prin cuvinte și acțiuni), icoana fiarei are
„suflare, vorbește și face să fie omorâți toți cei ce nu i se închină” (compară
Daniel, capitolul 5, unde dușmanii religioși ai lui Daniel au obținut emiterea
unui decret imperial de interzicere a oricărei închinări diferite de aceea la rege).
Iisus
și urâciunea pustiirii:
Notă: Expresia
este discutată ca și tipar de aplicare, nu ca împlinire a profeției.
Refugierea
bisericii în afara Ierusalimului din cauza persecuției, menționată în Faptele
Apostolilor, este de asemenea o ilustrare a modului cum putea fi urmat sfatul
lui Iisus de a fugi în mod prevăzător la munții din afara Ierusalimului la
vederea urâciunii „stand” în locul sfânt. Adică în timp de persecuție provocată
chiar de conducerea compromisă, colaboraționistă, a sistemului religios
incluzând templul. Ideea este că atunci când se întâmplă așa ceva, lucrurile
sunt ajunse prea departe și nu mai este ce îndrepta prin rămânerea pe loc.
Reacția potrivită la acel timp este refugierea. Persecuția a fost deja
suportată ca parte a luptei pentru „salvarea” sistemului ca și loc
sfânt al închinării curate (comp. Mat 24:9-15). Acum lupta este
pierdută. Nu este nevoie de mai multe victime. Dumnezeu însuși s-a îndepărtat
de locul sfânt (comp. Ezec. 8:6). Iisus a zis cu referire la acest semn sau
semnal că cine îl vede și înțelege sensul cuvintelor lui Daniel, să-și salveze
viața pe cont propriu, refugiindu-se. „Așezarea” urâciunii pustiirii este
ultima și cea mai gravă din șirul de acțiuni pe care le intreprinde poporul
domnului care vine. Profanarea își atinge maximul prin pustiirea legalizată
a celor care refuză să se închine la idol. „Și pe aripă (va pune) o
urâciune care pustiește; și astfel până la completare ceea ce a fost
hotărât va fi vărsat asupra celui pustiit” (v. 27). A fost uciderea
lui Iisus „completarea”? În timpul lui Iisus, idolul viu a fost
„așezat” în locul sfânt atunci când conducerea spirituală a națiunii s-a
transformat în colaboratoarea imperiului roman pentru opoziția
la regalitatea divină - prin predarea către reprezentanții imperiului, pentru a
fi ucis, a unsului mesianic și dispersarea susținătorilor acestuia. „Nu voi mai
vorbi mult cu voi pentru că vine prințul (domnul) lumii acesteia și el n-are
nimic în mine (nu există nimic comun între noi în ce privește tronul mondial,
decât vrăjmășia profetică din Geneza 3:15)”. Pilat și Irod, care reprezentau
puterea imperială, n-au acționat împotriva lui Iisus fără „ajutorul” oamenilor
domnului care vine. Cezarul (domnul) „a venit” și a intrat în locul sfânt,
atunci când conducătorii religioși le-au cerut reprezentanților lui din
teritoriu să se implice în aspecte religioase ale Legii și
templului cu scopul eliminării unsului mesianic pentru Sion. Când mai marii
spirituali ai Ierusalimului (atunci în rol de proroc mincinos) au atras
mulțimea de partea lor și au determinat-o să strige, „noi n-avem alt împărat
decât cezarul”, urâciunea a fost așezată în locul sfânt
ca obiect de închinare. Înaintea sau în locul lui YHWH a cărui prezență
era în locul preasfânt pe aripile heruvimilor (comp. Luca 16:15). Cel respins
și înlocuit a fost nu atât Mesia, cât Dumnezeul națiunii, Marele Rege, pentru
că Iisus a spus: „Cine mă primește pe Mine, primește pe Cel ce m-a trimis pe
Mine” (Ioan 13:20; Mat. 5:34, 35; comp. 1 Sam. 8:7).
Iisus
și „etnia” poporului:
Iisus
a vorbit despre urâciunea pustiirii în contrast cu locul sfânt. După
„așezarea” ei, locul devine evident unul profanat și este nevoie de o curățire
sau rededicare. „Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra
poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte... pentru a se termina (de
comis) păcatul...; și pentru a se unge Sfânta Sfintelor” (Dan
9:24). Un motiv în plus al profanării locului sfânt, dincolo de faptul că
este vorba de un idol abominabil, este că puterea reprezentată de acesta este
una străină. Simpla prezență a păgânilor în locul sfânt este
privită în Scriptură ca o profanare (Ps. 79:1 - T.M.). Au fost prezente
„națiunile/neamurile” în locul sfânt la respingerea lui Mesia? Cu
privire la ceea ce urma să se întâmple în legătură cu moartea lui, Iisus le-a
spus celor doisprezece discipoli ai lui: „Iată, ne suim la Ierusalim și
tot ce a fost scris prin proroci despre Fiul Omului se va împlini. Căci va fi
dat în mâinile neamurilor; ...(acestea) îl vor omorî" (Luc.
18:31-33). Întrucât în relatarea paralelă din Matei 20:18, 19 Iisus spune că în
primă fază „Fiul Omului va fi dat preoților celor mai de seamă
și cărturarilor; ei îl vor condamna la moarte”, ideea care se desprinde
este că acești lideri religioși sunt în categoria oamenilor domnului
străin sau „oști trimise de el (lit. „brațe din
el”)”. Devenind o prelungire a puterii imperiale, a cezarului,
de a cărui „venire” vorbea Iisus (Ioan 14:30), conducătorii religioși ai
națiunii au încetat să mai fie „iudei” din punct de vedere
profetic. Nu numai Iisus (care a vorbit despre părăsirea Iudeii),
dar și apostolii au înțeles în acest fel lucrurile. Ei au aplicat Psalmul 2
(care menționează neiudeii, „neamurile”) la opoziția
organizată în Ierusalim împotriva lui Iisus: „Tu ai zis prin Duhul Sfânt, prin
gura părintelui nostru David, slujitorul tău: „Pentru ce se întărâtă neamurile și
pentru ce cugetă popoarele lucruri deșarte? Împărații pământului se aflau acolo
și domnitorii s-au unit împotriva DOMNULUI și împotriva Hristosului său”. În
adevăr, împotriva Robului tău celui sfânt, Iisus, pe care l-ai uns Tu, s-au
însoțit (synagoo, s-au adunat împreună) în cetatea aceasta Irod și
Ponțiu Pilat cu păgânii și cu popoarele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse
mai dinainte mâna ta și sfatul tău.” (Fap. 4:25-28). Printr-o analogie simplă,
„păgânii” din cuvintele de mai sus, care acționează împotriva „celui sfânt”,
pot fi identificați cu „oamenii” sau poporul domnului care
vine. Vezi tabelul de mai jos:
|
Faptele 4:25-28
|
Daniel 9:26, 27
|
Psalmii 2:1, 2
|
|
împotriva lui Iisus
pe care l-ai uns
|
unsul va fi
eliminat
|
împotriva unsului
său
|
|
s-au însoțit (synagoo)
|
legământ pentru cei
mulți
|
s-au sfătuit
împreună
|
|
în cetatea aceasta
|
orașul și
sanctuarul
|
în Sion
|
|
Irod și Ponțiu
Pilat
|
o urâciune
|
domnitorii
|
|
cu păgânii
|
poporul
|
neamurile
|
|
și cu popoarele lui
Israel
|
cei mulți
|
popoarele
|
|
(cezarul roman)
|
domnul care vine
|
împărații
pământului
|
Pentru
a descrie „alianța” realizată de conducătorii religioși între împărații
pământului (domnul care vine), reprezentați de demnitarii locali, și popoarele
lui Israel (cei mulți), este folosit verbul synagoo (a se
aduna împreună) de la care este derivat sinagogă, cuvânt folosit de
iudei pentru a-și denumi locurile de adunare. În Apocalipsa 2:9 se spune în mod
interesant: „Știu necazul tău... din partea celor care zic că
sunt iudei și nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei (adversarului)” (Apoc.
2:9). Etnia falsă a „iudeilor” care l-au dat la moarte pe Iisus este în armonie
cu descrierea lor în profeția lui Daniel drept poporul domnului
străin și în Apocalipsa drept un proroc mincinos.
7. Legământul pentru cei
mulți:
„Poporul
unui domn care vine... va pune în vigoare un legământ pentru (cei) mulți o
săptămână”. Considerând că subiectul logic este domnul care vine, și
că acest domn a venit deja, cele mai multe traduceri vorbesc despre un legământ
încheiat de acesta „cu” cei mulți. „El va încheia un legământ cu mulți” (VDC). Așa
cum am văzut însă, artizanul legământului este poporul domnului
care vine, iar legământul este anterior acestei „venire”.
Prepoziția ebraică este „pentru”. Un legământ instituit pentru cei
mulți, care implică angajamentul acestora față de domnul care vine. Cuvintele
paralele profetic din Apocalipsa 13:16, 17 ne dau o idee despre natura „legământului”
și modul în care este pus în vigoare: „Și face ca toți, mici și mari, bogați și
săraci, liberi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte și
nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta.” BBE spune:
„Și un ordin puternic va fi emis împotriva numărului mare pentru o săptămână”.
Multe alte versiuni biblice vorbesc despre un legământ ferm sau puternic. NJB: „El
va impune o alianță fermă cu mulți oameni”. Verbul ebraic este gabar,
a fi puternic, a prevala, a se impune, aici cauzativ, a face să fie puternic, a
impune. Condiționarea libertății de a cumpăra sau vinde, de un însemn sau
simbol, dă de înțeles că este vorba despre un despot cu pretenții de divinitate
față de care se legiferează obligativitatea declarării publice a supunerii sau
apartenenței (Dan. 11:37; comp. Mal. 2:11). „Cumpărarea și vinderea”
sunt simbolul relațiilor interumane, începând de la cele economice care
asigură subzistența până la cele sociale. Interzicerea acestora înseamnă
excluderea din societate și condamnarea la înfometare și moarte. Intrarea în
acest „legământ” înșelător (în care cei mulți din Israel primesc un drept care
era de fapt al lor) înseamnă indirect o părăsire a
legământului ancestral care prevede închinarea exclusivă la Dumnezeu și
supunerea față de unsul desemnat de el. Acum putem avea o perspectivă de
ansamblu asupra cuvintelor care au fost citate parțial din Daniel 11:30-32:
„Și, mânios împotriva legământului sfânt, el (împăratul de la miază-noapte) va
lucra, se va reîntoarce (devenind astfel „domnul care vine”) și își va
îndrepta atenția spre cei care vor părăsi legământul sfânt. Niște oști trimise
de el vor veni și vor profana sfântul locaș, cetățuia, vor face să înceteze
jertfa necurmată și vor așeza urâciunea care pustiește. Va ademeni prin
lingușiri pe cei care rup legământul. Dar aceia din popor care vor cunoaște pe
Dumnezeul lor vor rămâne tari și vor acționa. Planul domnului care se
reîntoarce sau „(re)vine” (cu o nouă strategie) este cucerirea națiunii prin
subminarea loialității membrilor ei față de „legământul
sfânt". „Își va îndrepta atenția spre cei care vor părăsi legământul
sfânt”. „Va ademeni prin lingușiri pe cei care rup legământul”. Ceva
asemănător cu „învățătura lui Balaam, care a învățat pe Balac să arunce o cursă
înaintea fiilor lui Israel, ca ei să mănânce din lucrurile jertfite idolilor și
să comită desfrânare” și astfel să se îndepărteze singuri de protecția lui
Dumnezeu (Apoc. 2:14). În Daniel 8:23-25 se spune într-o perspectivă apropiată:
„Se va ridica un împărat cu fața arogantă și cunoscător al enigmelor (lit.
înțelegând lucrurile ascunse). El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuși;
el va face pustiiri de necrezut, va prospera, va acționa, va distruge pe cei
puternici și chiar pe poporul sfinților. Prin inteligența lui va face să
prospere înșelăciunea în mâna lui; se va înălța în inima lui; și prin
prosperitatea lui (lit. în (timp de) liniște) va strica pe mulți; și se va
ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără mână de om. Trimiterea
de „oști” care să impună un jurământ de credință față de el în schimbul
integrării în societatea prosperă este una dintre înșelăciunile rafinate ale
acestui împărat versat în lucruri ascunse (JPS stratageme, NAS intrigi, NWT lucruri
ambigue). Cei mulți sunt atrași prin lingușiri să rupă
legământul. Poporul sfinților, asemenea celor „puternici” sau invincibili prin
forța brută, este atacat prin lucruri ascunse. Legământul este un
„lucru ascuns” sau ambiguu pentru că, în timp ce în cuvinte pare să urmărească
scopuri benefice, ascunde o intenție malefică, aceea de a compromite relația
poporului sfinților cu Dumnezeul lor și astfel îndepărtarea acestora de sursa
ocrotirii. „În timp de liniște va strica pe mulți”, adică în timp ce națiunea
se va simți în siguranță din partea dușmanilor ei, în timp de relaxare.
Același cuvânt este folosit în Proverbele 17:1 pentru a descrie liniștea unui
cămin în care nu există stări conflictuale: „Mai bine o bucată de pâine uscată,
cu pace, decât o casă plină de cărnuri, cu ceartă”. În tot
acest timp națiunea nu va fi subjugată în totalitate. Față de „cei
mulți” care vor fi prinși în cursă, majoritatea, va exista totuși o minoritate
care nu va putea fi „ademenită prin lingușiri să rupă legământul sfânt” pentru
a accepta legământul cu domnul care vine. „Aceia din popor care vor
cunoaște pe Dumnezeul lor vor rămâne tari și vor acționa” (Dan
11:32).
Timp de
o săptămână:
Se
crede în general că durata de o săptămână este cunoscută și stipulată ca atare
la încheierea legământului compromițător și că apoi, după ce ambele părți au
fost de acord cu ea, nu este respectată de către una dintre ele. Aceasta însă
ar însemna că domnul care vine s-ar mulțumi cu loialitatea temporară a
națiunii subjugate prin legământul cu el. În realitate timpul de o săptămână nu
este cunoscut dinainte. El este intervalul în care se reușește impunerea
constrângerii până la intervenția salvatoare a lui Dumnezeu (comp. Dan. 7:21,
22). Timpul de o săptămână depinde de calendarul profetic al lui Dumnezeu care
a alocat 70 de săptămâni pentru „a înceta fărădelegea... și pentru a unge
sfânta sfintelor”. Săptămâna legământului ridică totalul la 70, dar nu se
spune - cel puțin nu explicit - că ea este a șaptezecea. Este
posibil ca această săptămână să aibă o parte înainte de acest
interval și una la sfârșitul lui (1/2... + 7 + 62 +1/2) sau să codifice o altă
unitate de măsură. În mod interesant fraza continuă vorbind despre o jumătate de
săptămână. „Și va pune în vigoare un legământ pentru (cei) mulți o
săptămână, și jumătate a săptămânii (sau: de săptămână), va face
să înceteze jertfa și darul de mâncare”. În Daniel se găsește o aluzie
la o „săptămână” în cele șapte timpuri din capitolul 4 și la o jumătate de
săptămână în cele trei timpuri și jumătate de persecuție a sfinților din
capitolele 7 și 12. Întrucât cele 70 de săptămâni se termină cu ungerea sfintei
sfintelor, acțiune care presupune reluarea jertfelor, și jertfele sunt
întrerupte pentru jumătate de săptămână, înseamnă că sfârșitul celor două
intervale coincide: jumătatea de săptămână încheie pe cele 70.
Notă: prin
acest studiu special 4 doresc să demonstrez că nu putem fi dogmatici în ceea ce
privește problemele escatologice. Personal privilegiez interpretarea
istorico-profetică de tip dispensaționalist, dar nu sunt dogmatic! Și
alte interpretări, ca cea de mai sus, pot fi demne de luat în seamă.
Capitolul 7 -
Mieii Mielului-Păstor:
Parcă pentru a ne scoate puțin ca să ne tragem sufletul
din atmosfera dezastrelor produse de judecățile trimise de Dumnezeu asupra
Pământului, capitolul 7 întrerupe seria peceților între cea de a șasea și cea
de a șaptea. El ne transportă iar în sferele Cerului, dincolo de dimensiunile
de timp și de spațiu. Pentru că suntem „acolo” și nu „aici”, trebuie să
renunțăm la tot ce știm pe Pământ ca să începem să cunoaștem ceva din lumea de
dincolo. „Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să
cunoască” (1 Corinteni 8:2). Nu întrebați „când se petrec lucrurile
descrise în capitolul 7?” Ele se petrec în afara dimensiunilor de timp
secvențial, cronologic, pe care le cunoaștem și trece în teritoriul timpului
profetic, panoramic, acoperind probabil tot intervalul terestru de șapte ani
consacrat Necazului cel Mare. Pentru pătrunderea tainelor acestui pasaj, am să
plec de la o uimitoare reacție a apostolului Ioan la ceea ce se întâmplă în Cer
și am să descriu apoi cele două cete extraordinare: cei 144,000 de evrei
pecetluiți pentru misiune și ceata celor fără număr care se înfățișează
înaintea Mielului devenit Păstor îmbrăcați în haine albe și cu ramuri de finic
în mâini. Asta nu înainte însă de a arunca o privire asupra extraordinarelor
forțe angelice care reglementează ecosistemul planetar.
Neștiința apostolului Ioan: Este
mare lucru să recunoști că nu știi, dar când cel ce face lucrul
acesta este un apostol de talia lui Ioan, lucrul acesta ne pune imediat pe
gânduri: „Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: Aceştia, care
sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit? Doamne,
i-am răspuns eu, Tu ştii” (Apoc. 7:13-14). Probabil că acesta este răspunsul pe care trebuie
să-l dăm și noi la multe întrebări la care nu găsim încă un răspuns. Uneori,
Dumnezeu binevoiește să ne răspundă însă, ca în acest foarte frumos capitol din
Apocalipsa, care ne vorbește despre mieii Mielului. Totuși, fiecare dintre noi
am fi știut să răspundem la întrebarea îngerului, cum de n-a știut apostolul
Ioan? După părerea noastră, Ioan ar fi trebuit să răspundă: „Sunt
Biserica slăvită a lui Hristos! Sunt frații mei și surorile mele! Uite-l pe
Iacov! Uite-l pe Gaiu! Uite-o pe Magdalena! Uite-l pe Pavel! Uite-l pe Timotei!
Uite-l pe Policarp! Uite-i pe ceilalți apostoli ai Domnului! Sunt creștinii din
Efes! Sunt creștinii de pretutindeni.” Oare de ce n-a făcut-o? Nu cumva
și-a dat seama de ceea ce nu înțelegem noi? Nu cumva acea mulțime fără număr nu
era Biserica, ci cu totul altceva, o altă „ceată” din mulțimea celor mântuiți?
Ignoranța lui Ioan ilustrează ignoranța multor teologi și, în
general, ignoranța Bisericii. Ne credem singurii beneficiari ai harului și,
simplificând absurd lucrurile și istoria, am ajuns să credem că toți copiii lui
Dumnezeu din toate veacurile, inclusiv și cei din poporul evreu din Vechiul
Testament, fac parte și vor face parte etern din Biserică. Capitolul 7 din Apocalipsa
îi contrazice pe cei care cred așa și ne arată că va exista o mulțime
nenumărată despre care Ioan, reprezentantul Bisericii apostolice nu știa nimic.
În primul rând ar trebui să știm că în economia lui Dumnezeu cu lumea există
„cete” diferite ale celor mântuiți, cei dinaintea Legii mozaice, cei din
poporul Israel, cei din Biserică și, iată acum, cei scoși de harul lui Dumnezeu
din teribilul Necaz care va veni peste lume după răpirea Bisericii. Apostolul
Pavel știa despre aceste grupuri diferite, cu origini diferite și cu principii
diferite după care vor fi judecate la urmă și cu destine diferite: „Şi după
cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos, dar fiecare la
rândul cetei lui. Hristos este Cel dintâi rod, apoi, la venirea Lui, cei ce
sunt ai lui Hristos” (1 Cor. 15:22-23).
Noi condiții în meteorologia divină - 7:1-3: Da, există așa ceva! Dumnezeu stăpânește Pământul și decide
vremea de pe planetă. Omul nu știe încotro bate vântul; de unde vine și unde se
duce, dar Dumnezeu știe. Păstrarea Pământului nu este la dispoziția mișcării
ecologice! Și nici distrugerea Pământului nu va fi făcută de oameni! Dumnezeul
Creator este singurul care decide în astfel de lucruri! În capitolul acesta ni
se vorbește despre niște îngeri puternici care reglează condițiile
climatice: „După aceea am văzut patru îngeri
care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele
patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici
peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger care se suia dinspre răsăritul
soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare
la cei patru îngeri cărora le fusese dat să vatăme pământul şi
marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii până nu vom
pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” (Apoc. 7:1-3). Fenomenele atmosferice care alcătuiesc clima planetei
sunt guvernate de Dumnezeu și El le poate folosi oricând pentru pedepsirea
celor care i se împotrivesc. Nu uitați pasaje din Vechiul Testament ca cele
zece plăgi trimise asupra Egiptului, seceta din Israel de pe vremea lui Ilie și
extraordinarele descrieri făcute de profetul Isaia despre clătinarea puterilor
cerești care reglementează evoluția planetei noastre: „Iată,
Domnul deşartă ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa şi risipeşte
locuitorii; cum se întâmplă preotului se întâmplă şi poporului,
stăpânului ca şi slugii, stăpânei ca şi slujnicei, vânzătorului ca şi
cumpărătorului, celui ce dă cu împrumut, ca şi celui ce ia cu împrumut,
datornicului, ca şi celui căruia îi este dator.Ţara este pustiită de tot şi
prădată; căci Domnul a hotărât aşa.Ţara este tristă, sleită de puteri;
locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; căpeteniile poporului sunt fără
putere, căci ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile,
nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic! De aceea, mănâncă
blestemul ţara şi suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de
aceea sunt prăpădiţi locuitorii ţării şi nu mai rămâne decât un mic număr din
ei. Mustul stă trist, via este veştejită; toţi cei ce erau cu inima
veselă suspină. A încetat desfătarea timpanelor, s-a sfârşit veselia
gălăgioasă, s-a dus bucuria harpei. Nu se mai cântă când se bea vin şi
băuturile tari li se par amare celor ce le beau. Cetatea pustie este
dărâmată; toate casele sunt închise, nu mai intră nimeni în ele. Pe uliţe
se strigă după vin; s-a dus orice desfătare, nu mai este nicio veselie în
ţară. Numai pustiire a mai rămas în cetate şi porţile stau dărâmate. Da,
în ţară, în mijlocul popoarelor, este ca atunci când se scutură măslinul
sau ca la culesul ciorchinelor rămase după culesul viei”. Babilonul
nimicit şi Ierusalimul ridicat: „Ceilalţi însă, care vor mai rămâne, îşi înălţă
glasul, scot strigăte de veselie; de pe ţărmurile mării, laudă măreţia
Domnului. „Proslăviţi
dar pe Domnul în locurile unde străluceşte lumină, lăudaţi
Numele Domnului, Dumnezeului lui Israel, în ostroavele mării!” De la
marginele pământului auzim cântând: „Slavă celui neprihănit!” Dar eu zic: „Sunt
pierdut! Sunt pierdut! Vai de mine!” Jefuitorii jefuiesc, jefuitorii se
înverşunează la jaf. Groaza, groapa şi laţul vin peste tine, locuitor al
ţării! Cel ce fuge dinaintea strigătelor de groază cade în groapă şi cel
ce se ridică din groapă se prinde în laţ, căci se deschid stăvilarele de
sus şi se clatină temeliile pământului! Pământul se rupe,
pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om
beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai
ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe
pământ pe împăraţii pământului. Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de
război şi puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle şi, după un mare număr
de zile, vor fi pedepsiţi. Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele,
de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi
la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui” (Isaia 24:1-23).
„Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă,
care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de
pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se
va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina. „Voi pedepsi -
zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor;
voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor
asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi
decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul
se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei
Lui aprinse” (Isaia 13:9-13). Cât de
caraghioși sunt cei care, astăzi, încearcă să „salveze planeta”, crezându-se
singurii care o pot distruge și singurii care o pot îngriji mai departe!
Apocalipsa ne spune că „praful pământului” (acesta este numele generic al lui
Adam) nu se poate îngriji singur! Planeta aceasta este păstrată, ne spune
apostolul Petru, și păzită pentru ceasul marii judecâîți care va aveni: „Înainte
de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de
batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: „Unde este
făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân
aşa cum erau de la începutul zidirii!” Căci înadins se fac că nu ştiu că
odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi
cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de
apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin
acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor
nelegiuiţi. Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul,
o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu
întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui cum cred unii, ci are o îndelungă
răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la
pocăinţă. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor
trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul,
cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se
strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi
evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care
cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar
noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va
locui neprihănirea” (2 Petru 3:3-13).
Ceata misionarilor din Necazul cel Mare - 7:4-8: Motivația suspendării temporare a ciclului normal al climei
Pământului este datorată unei lucrări supranaturale, numită
„pecetluirea slujitorilor lui Dumnezeu”: „Nu vătămaţi pământul,
nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor
Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o
sută patruzeci şi patru de mii din toate seminţiile fiilor lui Israel” (Apoc.
7:3-4). Există pseudo-martori ai lui Iehova care se
cred parte din acest număr, dar este suficient să-i întrebi din ce
seminție fac parte ca să-ți dai seama de impostura lor. Acești 144.000 sunt evrei
pur sânge din semințiile străvechi ale poporului Israel. Istoria le-a pierdut
urma, dar Dumnezeu știe unde se află și le ține o strictă evidență. Chiar și
Diaspora evreiască este parte integrantă a planului divin și va fi suspendată
pentru cea mai extraordinară misiune planetară. Apostolul Petru știa foarte
bine aceasta: „Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către aleşii care trăiesc
ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, după
ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul,
spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă
fie înmulţite!” (1 Petru 1:1-2). Analizele
ADN-ul sanguin i-au ajutat pe evrei să identifice astăzi familia
„coheniților” o rămășiță a Marilor Preoți din Țadoc și prin asociere, din
Aaron. Rezultatele au făcut ca o parte a rabinilor de până acum să iasă din
lucrare și alții, nebăgați în seamă până acum, să fie ridicați la rang de
cinste. Dacă oameni au putut face asta, nu va putea Dumnezeu să-i identifice pe
cei din cele douăsprezece seminții ale lui Israel? De asemenea, acești 144.000
nu pot fi, și, nu nici nu sunt, creștini. De ce ar mai avea nevoie Dumnezeu
să-i pecetluiască pe cei ce au fost deja pecetluiți la nașterea din nou? „Şi
voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi
crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit”
(Efeseni 1:13). „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin care aţi
fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30). Pecetea
aplicată evreilor despre care se vorbește în această profeție ar putea fi
sigiliul de pe inelul regal, așa cum ni se spune în capitolul 14 al
Apocalipsei: „Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele
Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau
scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său” (Apoc. 14:1). Vă imaginați
ce lucrare de evanghelizare a lumii va fi dezlănțuită de Dumnezeu prin 144.000
de misionari de rangul lui Pavel? Cu adevărat „o înviere din morți” (Romani
11). Poporul ales se va identifica în sfârșit cu Mesia al lor trimis de
Dumnezeu și-I vor fi martori până la marginile Pământului. Acești evrei
pecetluiți sunt oameni „nemuritori pe durata misiunii lor”, asupra cărora ura
lumii, mânia lui Satan și teribilele plăgi gata să se dezlănțuie nu vor avea
nicio putere. Lista semințiilor lui Israel este interesantă și ridică semne de
întrebare. Lipsesc cei din semințiile lui Dan și Efraim! Este o problemă
complicată pe care au încercat-o mulți să o dezlege, dar eu nu mă ating de ea,
ci o las așa cum este prezentată de Ioan. Motivul reținerii mele? Este destul
să vă spun că seminția lipsă aici, acea a lui Dan, este numărată îmreună cu
celelalte în profețiile despre vremea sfârșitului date de Dumnezeu prin
profetul Ezechiel (Ezec. 48:1, 2, 32). Totuși, admit că este posibil ca această
seminție să nu fie menționată deoarece din ea va apărea Antihristul, Dan fiind
numit „un șarpe în drum”! Totuși, se pare, conform cu cele prezentate în cartea
Ezechiel, că această seminție va fi purificată, în cele din urmă, chiar de
către Mesia, adică Iisus Hristos, după ce va construi cel de-al Patrulea Templu
de la Ierusalim - templul milenar! „Iată numele seminţiilor. La
marginea de miazănoapte, de-a lungul drumului de la Hetlon, cum mergi spre
Hamat şi Harţar-Enon, la hotarul Damascului de la miazănoapte spre Hamat, de la
răsărit până spre apus: partea lui Dan. (subl.
noastră - B.M.)…” Dumnezeu ne dă o descriere mai amănunțită a celor
care fac parte din ceata celor 144.000 de evrei în capitolul 14 din
Apocalipsa. „Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe
Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii,
care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său. Şi am auzit
venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic
şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta şi cântau din
alăutele lor. Cântau o cântare nouă
înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea
bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută
patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt
verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre
oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.
Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea
scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Apoc. 14:1-5). Cu caracterul unor nazirei din Vechiul
Testament, cei 144000 sunt „cel dintâi rod, răscumpărați dintre oameni” în
perspectiva de după vremea Bisericii, în zorii instaurării Împărăției lui
Dumnezeu pe Pământ. Această „pârgă” vestește marea recoltă care urma să apară.
Ei sunt prin excelență neprihăniți, pentru că „nimic întinat nu va intra
acolo”.
Numărul celor mântuiți din Necazul cel Mare - 7:9-14: Urmează un pasaj de la cauză la efect și se subînțelege că
activitatea misionară a evreilor pecetluiți a dus la salvarea unei mari mulțimi
de oameni: „După aceea m-am uitat şi iată că era o mare
gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie,
din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului
de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în
mâini şi strigau cu glas tare şi ziceau: Mântuirea este a Dumnezeului
nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apoc. 7:9-10). Reacția apostolului Ioan la vederea mulțimii de oameni
mântuiți care se înfățișau înaintea lui Dumnezeu dă pe față faptul că Dumnezeu
mai are pentru noi multe taine care nu ne-au fost însă descoperite și că un
apostol al Bisericii află abia în Cer despre oameni mântuiți dincolo de numărul
precis și limitat al celor din „Biserica lui Dumnezeu”. O caracteristică a
celor veniți din Necazul cel Mare care-i deosebește de creștinii din Biserică
este faptul că sunt „fără număr”. Știm de la apostolul Pavel că Biserica are un
număr bine stabilit după care va reîncepe vremea lui Israel: „Întreb dar:
S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut
cu putinţă mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci,
alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie
pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor? V-o spun vouă,
neamurilor, întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba
mea, şi caut, ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din
neamul meu şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci,
dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât
viaţă din morţi? Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi
plămădeala este sfântă şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt
sfinte. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care
erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut
părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri.
Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine.
Dar vei zice: Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu. Adevărat: au
fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă:
Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile
fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Uită-te dar la bunătatea şi asprimea
lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine,
dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat
şi tu. Şi chiar ei, dacă nu stăruie în necredinţă, vor fi
altoiţi, căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi. Fiindcă, dacă tu, care
ai fost tăiat dintr-un măslin care din fire era sălbatic, ai fost altoit,
împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiţi ei,
care sunt ramuri fireşti în măslinul lor? Tot Israelul va fi
mântuit: Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau
să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o
împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al
neamurilor. Şi atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris:
„Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la
Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi
şterge păcatele.” În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre
binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina
părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu
nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. După cum voi
odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu şi după cum prin neascultarea lor aţi
căpătat îndurare acum, tot aşa, ei, acum, n-au ascultat, pentru ca, prin
îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare.” (Rom. 11:11-31). După cât se pare, cel mai mare seceriș de suflete din
istorie nu va fi în vremea Bisericii, ci în timpul Necazului celui Mare. Este
normal să fie așa pentru că și populația Pământului va ajunge la cifre nemaintâlnite.
Se estimează că ea va putea ajunge, de pildă, în anul 2050 la cifra de peste
12/13 de miliarde. În capitolele 6 și 7 ale Apocalipsei, Ioan
caracterizează vremea ruperii peceților de la începutul Necazului ce Mare drept
una de retribuție, reacție și răscumpărare. Sub pedepsele peceților, omenirea
este pusă din nou în fața unei alegeri. Cei care se plângeau că nu-L pot vedea
pe Dumnezeu au acum ocazia să-L vadă în toată măreția puterii Sale și simt
retribuția pentru trăirea în păcat. Reacția lor poate fi pocăință sau o
încăpățânată împotrivire.
Ce este Necazul cel Mare? Această perioadă teribilă este chiar înaintea sfârșitului
timpului. Satan știe că timpul său este scurt și face tot ce poate ca să
persecute oamenii lui Dumnezeu și să devieze pe cât poate de mulți. Slujitorul
său, Antihrist, încearcă să Îl alunge complet pe Dumnezeu în totalitate, dar
Dumnezeu rămâne Atotputernic și aceasta va fi ora Judecății Sale. Chiar în
acest timp teribil, Dumnezeu dă har oamenilor în mod repetat ca să se pocăiască
și să fie salvați. Expresia „Necazul cel Mare” poate cauza ceva confuzie pentru
că nu este mereu clar la ce evenimente se face referire. În acest articol ne
referim la toată perioada de la începutul necazului până la începutul
Mileniului. Conform descrierii din Apocalipsa 3-19,
vedem că Necazul cel Mare are trei etape. Prima etapă este
marcată de ruperea celor șapte petece din Ceruri și culminează cu răpirea
Miresei lui Hristos în Ceruri și cu aruncarea curvei de pe spatele
fiarei. A doua etapă este marcată de sunarea celor 7 trâmbițe
în Ceruri. Această perioadă este cea în care va avea loc „al doilea seceriș” -
cei care nu au participat la răpire, dar care aleg, atunci, să slujească lui
Dumnezeu. Această perioadă se încheie cu luarea celui de-al „doilea seceriș” în
Ceruri și tot atunci Satan este aruncat din Ceruri, jos, pe Pământ. Al
treilea stagiu reprezintă turnarea mâniei lui Dumnezeu asupra lui
Satan, asupra Fiarei și asupra lui Antihrist și urmașilor lui. Este marcată de
golirea a șapte potire de mânie pe Pământ. După aceea, Iisus Hristos se
întoarce pe Pământ cu urmașii Săi, marcând, astfel, încheierea Necazului cel
Mare și întrarea în Mia de ani - o mie de ani de pace. Când Dumnezeu numește
această perioadă de numai șapte ani, Necazul și chiar Necazul cel Mare, El știe
ce spune! Va fi cea mai sângeroasă săptămână de ani din istoria omenirii. Lumea
aceasta a fost făcută în șapte zile și va fi distrusă în șapte ani de cumplită
judecată! „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de
mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai
fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar,
din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:21-22).
Se vor împlini zilele anuțate de Dumnezeu încă din
vechime: „Iată, vine Ziua Domnului,
zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în
pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi
Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu
va mai lumina. Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei
răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi
doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul
curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina
cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor,
în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13). Matematic vorbind, după cifrele anunțate de Dumnnezeu,
ajungem la concluzia că mai mult de jumătate din populația Pământului va muri
în anii premergători revenirii Domnului Iisus. Apocalipsa 6:8 ne
spuje că 1/4 din populația lumii va muri sub pedepsele primelor patru peceți: „Li
s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu
sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului” (Apoc. 6:8). Apocalipsa 9:13 adaugă la numărul morților încă 1/3 din restul
omenirii: „Şi cei patru îngeri care stăteau gata
pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia
parte din oameni” (Apoc. 9:15). O treime din 3/4 este 1/4, așa că ajungem la concluzia
că 1/2 (1/4+1/4) din polulația lumii va muri sub judecățile divine. Gândiți-vă
că va urma apoi marele măcel de la Armaghedon!!! Vremea sfârșitului
va fi cea mai grozavă perioadă din istorie, un adevărat abator uman.
Necredincioșii vor fi omorâți de Dumnezeu. Credincioșii vor fi omorâți de
Antihrist. Cei care vor fi uciși de Antihrist vor ajunge la Dumnezeu. Cei pe
care-i va omorî Dumnezeu vor pieri alături de Antihrist. Răscumpărarea vestită
de cei 144.000 de misionari anunță iar lumii venirea Împărăției lui Dumnezeu.
Este același mesaj preluat de la Ioan Botezătorul și de la Iisus Hristos: „Evanghelia
aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de
mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei
24:14). „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o
Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui
neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod” (Apocalipsa
14:6). Mulțimea celor mântuiți din Necazul cel Mare subliniază harul
mereu prezent în relațiile lui Dumnezeu cu lumea. „Şi unul
din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine
albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?” „Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii”. Şi el mi-a zis: Aceştia vin din
necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele
Mielului” (Apoc. 7:14-15). Chiar și în
vremea celei mai teribile pedepsiri, ușa harului divin rămâne deschisă și
oamenii vor putea alege prin mărturia celor 144000 să creadă sau să nu creadă
în Dumnezeu, să-L asculte sau să nu-L asculte, să fie salvați sau să meargă
împreună cu Antihrist și cu Diavolul la pierzare! Nu va fi însă
ușor pentru cei ce i se vor împotrivi lui Antihrist și vor proclama credința și
consacrarea pentru Hristos. Suferințele lor vor fi teribile. Vor fi urmăriți ca
animalele, sub cea mai teribilă supraveghere universală pe care a cunoscut-o
istoria. Cei ce vor refuza numărul Fiarei nu vor putea să cumnpere, nici să
vândă. Vor fi urâți de toți din pricina Numelui lui Iisus Hristos și, nu în
puține cazuri, frate va da la pierzare pe fratele său. Îmi tremură mâna
când scriu că majoritatea, imensa majoritate a celor salvați în timpul
Necazului Cel Mare vor fi martiri. Am văzut deja în capitolul
6 sfinții de sub altarul Cerului: „Când a rupt Mielul
pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi
din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o
ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: Până când, Stăpâne, Tu, care
eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra
locuitorilor pământului?” (Apoc. 6:9-10). La numărul lor se vor adăuga cei mulți pe care i-a
văzut Ioan în mulțimea celor sosiți în Cer din Necazul cel Mare: „Şi am
văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata.
Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui
Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră
fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au
înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani” (Apoc. 20:4). Vor fi
păriviți ca niște miei buni de tăiere și vor fi urâți pe toată fața Pământului.
Singurul care-i va înțelege și-i va primi la Sine va fi Fratele lor mai mare,
Mielul care a fost El însuși junghiat.
Mielul care a fost, este și le va fi Păstor - 7:15-17: Cei ce se vor întoarce cu pocăință sub pedepsele divine vor
fi integrați în Împărăția Cerească și vor locui împreună cu Fiul lui Dumnezeu
în împărăția terestră: „Pentru aceasta stau ei
înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în
Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie îşi va întinde peste ei cortul
Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici
soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul
scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii
şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 7:15-17). „Şi am auzit un glas tare, care ieşea din
scaunul de domnie şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu
ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul
lor” (Apocalipsa 21:3). Unul din
simbolismele sublime din cartea scrisă de Ioan este că în ea sunt 33 de versete
în care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este numit „Miel”, exact câți ani a
trăit pe Pământ Iisus! N-ar trebui să ne mire. Ioan este evanghelistul care a
folosit profetic această metaforă ca să descrie lucrarea pe care a venit s-o
facă pe Pământ Fiul lui Dumnezeu: „A doua zi, Ioan a văzut
pe Iisus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care
ridică păcatul lumii!” (Ioan
2:29,36). În finalul capitolului 7,
Ioan ne spune că „Mielul le va fi Păstor”. Este una din cele mai
duioase metafore ale Bibliei. Ioan a mai folosit-o în capitolul 10 al
Evangheliei sale: „Eu sunt Păstorul cel
bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Dar cel plătit, care nu este
păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile
şi fuge, şi lupul le răpeşte şi le împrăştie.Cel plătit fuge, pentru că este
plătit, şi nu-i pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc
oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine
Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl, şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele.Mai
am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta, şi pe acelea trebuie să le
aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor” (Ioan
1:1-16).
Capitolul 7 - comentariu suplimentar 1: Marea Mulțime ar
putea fi pe Pământ, nu în Cer!
După aceasta, marea zi a mâniei lui Dumnezeu este atât
de departe de a fi sosit, încât, în paranteza pe care o formează capitolul 7,
îl vedem pe Dumnezeu împlinind lucrările măreţe ale îndurării Sale care mântuieşte.
Prima lucrare este de a pune pecetea Sa pe cei 144.000 dintre seminţiile lui
Israel, prin mijlocirea unui înger care se suia dinspre răsăritul Soarelui.
Apoi îi este dat prorocului să vadă o mare mulţime de neamuri, pe care nimeni
nu le putea număra, „din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi
limbă, stând în picioare înaintea scaunului de domnie si înaintea Mielului,
îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de palmier în mâini. Şi strigau cu glas
tare, zicând: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru care stă pe scaunul de
domnie şi a Mielului”. Aici avem nu numai „mântuirea” ci „mântuirea Dumnezeului
nostru” ca fiind aşezat, pe tronul Său, pe tronul Său de judecată aşa cum am
văzut. Cu alte cuvinte, aceasta n-ar fi putut fi spus înainte de capitolul 4.
Conţinutul acestor cuvinte presupune că o mare schimbare a avut loc. Ele nu
sunt expresia unei mărturii date în toate vremurile sau la diferite epoci; a
pretinde acest lucru nu este decât o închipuire omenească, fără cel mai mic
temei în Scriptură. Nici vorbă ca acesta să fie un tablou care prezintă pe
răscumpăraţii din toate vremurile; este spus lămurit că este o mulţime
nenumărată de neamuri în contrast evident cu cei pecetluiţi din Israel şi în
raport cu cârmuirea judecătorească a lui Dumnezeu. Ce sunt aceste neamuri, unul
din bătrâni o explică profetului, care altfel s-ar fi înşelat în mod evident.
Dar, dacă bătrânii reprezintă pe sfinţii slăviţi, aceste neamuri nu fac parte
dintre ei și, mai mult, nu pot evident să fie toţi sfinţii, deoarece cei 144.000
din Israel sunt clar deosebiţi de ei. Cine sunt ei, deci? O mulţime de neamuri
care, prin puterea harului, sunt cruţaţi în ultimele zile. Nu este spus că ei
sunt slăviţi şi nimic nu poate să ne facă să presupunem că ei nu sunt încă în
trupurile lor fireşti, ceea ce nu este în niciun fel nepotrivit cu prezenţa lor
înaintea scaunului de domnie. Într-adevăr, acolo îi vede profetul, după cum în
capitolul 12 el vede un mare semn, o femeie în Cer; dar nu trebuie deloc să
tragem concluzia de aici că ei sunt într-adevăr în Cer. Aceasta este o
chestiune care trebuie să fie hotărâtă de alte consideraţii. Trebuie să căutăm
să depindem numai de învăţătura lui Dumnezeu și să ne debarasăm de idei
preconcepute; apoi să cântărim cu grijă împrejurările în care se găsesc aceia
despre care este vorba. Astfel se vor evita greşelile serioase care s-au comis
în privinţa aceasta. Mi se pare perfect de clar că aceste neamuri nu sunt
sfinţi slăviţi în Cer. Mai întâi, îi vedem în mod lămurit deosebiţi de aceia
din Israel care evident sunt pe Pământ. Există deci, aici, pe Pământ, două
corpuri distincte: unul, compus din iudei; celălalt, din neamuri. În al doilea
rând, ei ies din Necazul cel Mare, ceea ce dovedeşte că departe de a fi o
totalitate cuprinzând pe cei mântuiţi din toate timpurile, ei formează un grup
special, cu toate că foarte numeros, compus numai din persoane care vor fi fost
ocrotite şi binecuvântate de Dumnezeu în timpul epocii Necazului celui Mare. În
timpul Mileniului multe neamuri vor fi mântuite; însă aceştia pe care îi avem
aici nu sunt sfinţi din epoca milenială. Aceştia sunt sfinţi dintre neamuri
care vor fi fost aduşi la cunoştinţa lui Dumnezeu prin predicarea Evangheliei
veşnice (Apocalipsa 14.6) sau Evangheliei Împărăţiei (Matei
24.14). Acesta este tocmai timpul despre care a vorbit Domnul Iisus ucenicilor
Săi (Matei 24.14). Aceste cuvinte ale Domnului nu dau evident o vedere generală
despre ceea ce se face acum, dar ele spun ceea ce se va face încă, tocmai
înainte de sfârsit, când Necazul cel Mare va izbucni. Vedem în această mare
mulţime de neamuri, roadă harului divin care se va exercita atunci; şi toate
amănuntele descrierii care ni-i înfăţişează, se acordă cu ceea ce am arătat
deja că trebuie remarcat şi o confirmă. Am atras deja atenţia asupra faptului
că marea mulţime care stă înaintea scaunului de domnie este deosebită de
bătrâni, astfel că, dacă aceştia din urmă reprezintă Biserica, cei dintâi
trebuie să fie deosebiţi de ei. Deoarece toţi admit că bătrânii sunt sfinţi
slăviti, concluzia de tras mi se pare cu totul limpede şi sigură. Este adevărat
că acelaşi lucru poate, în perioade deosebite, să fie reprezentat prin
simboluri diferite, dar niciodată prin două simboluri în acelaşi moment.
Astfel, de exemplu, creştinii sunt înfăţişaţi o dată sub figura unui cortegiu
de fecioare şi altă dată sub imaginea unei logodnice; dar orice confuzie este
cu grijă evitată în aceeaşi parabolă. Niciodată nu se întâlneşte în Scripturi
acest amestec de lucruri nepotrivite pe care nu şi le-ar permite nişte oameni
cu bun simţ. Unul dintre bătrâni se adresează acum profetului și răspunde el
însuşi la întrebarea pe care i-a pus-o. Aceştia care sunt îmbrăcaţi în haine
albe, cine sunt şi de unde au venit?” Şi eu i-am spus: „Domnul meu, tu ştii”.
Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din Necazul cel Mare; ei şi-au spălat hainele şi
le-au albit în sângele Mielului”. Este evident că aceştia sunt credincioşi sau
sfinţi. Apoi el adaugă: „De aceea ei stau înaintea scaunului de domnie al lui
Dumnezeu”, ceea ce după părerea mea, nu descrie locul unde ei se găsesc
efectiv, ci exprimă caracterul lor: ei sunt văzuţi în legătură cu scaunul de
domnie. Si această legătură, cum am atras deja luarea aminte, ne arată că ei
aparţin unei perioade deosebite, şi nu tuturor acelora care s-au scurs şi se vor
scurge; scaunul de domnie înaintea căruia ei se găsesc, nefiind nici acela al
harului, ca în prezent, nici acela al epocii mileniale, care se deosebeşte de
amândouă; el este scaunul de domnie văzut sub aspectul pe care putem să-l numim
apocaliptic, pentru a-l deosebi de ceea ce a fost mai înainte și de ceea ce va
fi după aceea. Nu numai că ei se găsesc în această relaţie specială, dar, mai
mult, este zis: „Cel care stă pe scaunul de domnie îşi va întinde cortul peste
ei”. Aceasta este imaginea adăpostului pe care Domnul, în harul Său, îl întinde
peste ei, acoperindu-i cu îngrijirile şi cu bunătatea Sa. Este important de
notat aceasta. În perioada noastră, Dumnezeu locuieşte prin Duhul Sfânt în
Biserică, după cum este spus: „voi sunteţi zidiţi împreună ca să fiţi o
locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul”; dar nu va fi aşa când aceste neamuri vor
fi chemate să-L cunoască. El va întinde peste ei ocrotirea Sa, ceea ce se
potriveşte perfect caracterului sub care ei sunt înfăţişaţi. Odinioară
Dumnezeu, în stâlpul de nor, era apărarea și adăpostul taberei lui Israel, cu
toate că El avea de asemenea locuinţa Sa în mijlocul lor; aici, El arată, în
harul Său, că nu numai aceia care sunt pecetluiţi dintre Israel se bucură de
îngrijirile Sale, ci și aceste sărmane neamuri. „Nu le va mai fi foame” este
adăugat, „nu le va mai fi sete; nu-i va mai bate nici Soarele, nici vreo altă
arşiţă”. O asemenea făgăduinţă nu se potriveşte ea, mult mai exact unui popor
care se găseşte pe Pământ, decât unor oameni slăviţi în Cer? Ce ar însemna
pentru aceştia asigurarea de a nu le mai fi nici foame nici sete? Însă
înţelegem toată mângâierea pe care promisiunea aceasta o cuprinde, dacă este
vorba despre persoane care sunt pe Pământ. Binecuvântările decurg pentru ei de
la Acela care este adevăratul lor izvor și orice urmă de suferinţă este ştearsă
pentru totdeauna; „pentru că Mielul, care este în mijlocul scaunului de domnie,
îi va păstori și îi va duce la izvoarele apelor vieţii; şi Dumnezeu va şterge
orice lacrimă din ochii lor!”
CAP.7 -
comentariu suplimentar 2: CEI CE STAU ÎN PICIOARE: - perspectivă de
interpretare istoricistă!
Capitolul
6 se termină cu o întrebare: „cine poate sta în picioare în ziua cea mare
a mâniei divine?” Capitolul 7 ne prezintă o mare
mulțime care stă în picioare înaintea scaunului de domnie. Aflăm și motivul:
pentru că și-au spălat hainele în sângele Mielului. Se creează astfel un
contrast între lumea aflată sub judecată (finalul cap.6) și mulțimea celor răscumpărați.
Mesajul pare a fi simplu și logic. Însă marea dificultate și provocare a cap.7
survine din faptul că ne prezintă de fapt două grupuri de oameni care stau în
picioare. Mai întâi 144.000 din fiii lui Israel și apoi o mare mulțime de
oameni care nu se poate număra. Și grupul celor 144.000 ocupă jumătate de
capitol! De aceea nu-i putem trece ușor cu vederea. Este vorba de două grupuri
diferite? Este vorba de același grup în momente diferite? Iată întrebări grele
la care vom încerca să răspundem. Imaginea celor 144.000 este precedată de
tabloul unei urgii amânată din pricina unei pecetluiri. Este vorba de o urgie
care se abate peste TOT pământul căci este adusă de 4 îngeri care stau în
picioare la cele 4 colțuri ale pământului. Este important să observăm că urgia
NU pare deloc a fi manifestarea FINALĂ a mâniei lui Dumnezeu (descrisă atât de
plastic la finalul cap.6) ci o manifestare ISTORICĂ a mâniei divine undeva
ÎNAINTE de judecata cea mare. Într-adevăr urgia constă într-o mare căldură căci
vântul nu va mai sufla nici pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac.
Dar este vorba de VÂNTUL fizic? Sau este vorba de Vântul Duhului (ne aducem
aminte în Ioan cap.3 că Duhul este asociat cu vântul)? Este vorba de o mare
căldură peste tot pământul sau de un mare întuneric spiritual peste tot
pământul? Faptul că urgia lovește TOT pământul ne duce cu gândul că ne aflăm la
FINALUL istoriei. Într-adevăr în Apocalipsa urgiile lovesc mai întâi o pătrime
din pământ, apoi o treime, ca la final să lovească TOT pământul. Este
adevărat că la FINAL va fi un ceas al încercării care va veni peste lumea
întreagă, după cum i se spune și Bisericii din Filadelfia. În primul rând acest
ceas al încercării va consta într-un mare întuneric spiritual. Și apoi și în
urgii se pare fizice (vezi Apoc.16). Bisericii Filadelfia i se promite
protecție față de acest ceas. Protecție este în primul rând spirituală ca nu
cumva să cadă și ea în amăgirea ce va cuprinde tot pămîntul (vezi 2 tes.cap.2).
Dar este și o protecție fizică față de urgiile ce vor veni? Nu știu cum să
răspundem. Este adevărat că unele urgii de la final lovesc DOAR pe cei
necredincioși. Dar acum observăm că urgiile ce lovesc pământul (vezi pecetea 4)
lovesc deopotrivă pe cei credincioși și pe cei necredincioși. Iar o parte din
cei credincioși de la final vor fi martirizați. Este clar că punerea peceții
înseamnă protecție în fața urgiei ce va veni. Imaginea este luată din Ezechiel
cap. 9. Și în Ezechiel 9 era vorba de o judecată istorică și nu de cea finală.
Dar în Ezechiel 9 era vorba și de o protecție fizică clară. Este însă posibil
ca Apocalipsa să împrumute imaginea din Ezechiel cap.9 și să-i ofere noi
semnificații. V.3 ne poate sugera că urgia este fizică. Dar în simbolistica
Vechiului Testament adesea copacii sunt asociați tocmai cu oamenii. Peste cine
este pusă pecetea? Peste SLUJITORII Dumnezeului nostru. Nu ni se spune peste O
PARTE din slujitorii Domnului. Pecetea este pusă se pare peste TOȚI slujitorii
Domnului. Dar bineînțeles că se poate referi la slujitorii Domnului dintr-un
moment istoric aparte. Expresia SLUJITORII DOMNULUI nu ne limitează doar la
evrei, - iată o observație interesantă. Pe de altă parte nici nu putem spune că
ar fi vorba de toți slujitorii Domnului din toată istoria. Aceștia par a forma
cealaltă mulțime imensă care NU se poate număra. Cât despre grupul din prima
parte a capitolului, ea reprezintă o mulțime mică ce se poate număra! Începe să
pară clar că avem de-a face cu două grupuri diferite în cap.7 și nu cu același
grup aflat în momente diferite. Primul grup pare a fi deocamdată minoritatea de
credincioși din istorie care vor parcurge ceasul încercării de la final. Al
doilea grup i-ar cuprinde pe toți credincioșii din istorie. Într-adevăr cei
144.000 ne sunt descriși și în Apocalipsa 14:1-5. Ni se spune despre ei în
Apoc. 14 că au fost răscumpărați dintre oameni ca cel dintâi rod pentru
Dumnezeu și pentru Miel. Această descriere pare să semene cu cea a întregii
Biserici din Iacov 1:18. Totuși chiar în Apoc 14 cei 144.000 care au pe frunte
Numele lui Dumnezeu apar în contrast cu cei care au primit pe frunte semnul
fiarei. S-ar putea sugera astfel că sunt într-adevăr minoritatea de credincioși
care au parcurs ceasul final al încercării. Acestora li se promite în cap.7 o
protecție spirituală 100% și se pare că și o protecție fizică (cel puțin în
fața unora din urgiile de la final). Subliniem și faptul că numărul 144.000 nu
trebuie să includă neapărat 144.000 ci poate să semnifice doar ideea de
MINORITATE din numărul credincioșilor din istorie. Am emis până acum
câteva ipoteze. Dar parcă pentru a se încurca și mai mult lucrurile ni se spune
că cei 144.000 sunt din toate semințiile fiilor lui ISRAEL! Si se enumeră apoi
câte 12.000 pentru fiecare seminție în parte. Este vorba deci doar despre cei
credincioși dintre evrei? Sau este o imagine simbolică a poporului lui Dumnezeu
care este adevăratul Israel al lui Dumnezeu? Și dacă da, de ce este prezentat
tocmai AȘA poporul lui Dumnezeu? Și de ce se enumeră cele 12 seminții? Vor avea
credincioșii evrei un rol aparte la finalul istoriei? Asta vrea să ne comunice
acest pasaj? Sau la fel ca în cazul Bisericilor din Smirna și Filadelfia se
insistă că adevărații IUDEI sunt creștinii și nu evreii apostați? Deci este
vorba de Israelul fizic sau de cel simbolic? Sunt argumente bune și de o parte
și de altă parte. Totuși în Apoc.14 cei 144000 nu mai sunt restrânși la evrei.
Iar Noul Ierusalim care este plin de nume evreiești include și Biserica dintre
Neamuri. Aș opta în primă fază pentru interpretarea simbolică. Enumerarea celor
12 seminții ar sublinia că acum creștinii sunt adevărații slujitori ai lui
Dumnezeu, adevăratul Israel. În același fel folosirea acestei terminologii
ne-ar arăta că la final controversa dintre evrei și creștini va reînvia!
Realitățile din Smirna și Filadelfia vor reapărea la finalul istoriei. Astfel
că Biserica este descrisă în termenii adevăratului Israel tocmai pentru a
răspunde contestării ce vine din partea evreilor! Un alt argument că este vorba
de simbolism este aceea că semințiile sunt enumerate cam fără grijă: ordinea
este ciudată, Dan lipsește, apare și Manase și Iosif, măcar că Manase este fiul
lui Iosif. Plus faptul că în istorie nu s-a mai ținut evidența clară a
semințiilor lui Israel. Dar dacă optăm pentru interpretarea simbolică, nu ar
putea fi ca grupul din 7a să fie același cu cel din 7b? Astfel 7a să ne arate
protecția de pe pământ din fața mâniei divine, iar 7b protecția din cer față de
aceeași sfințenie divină? Deși perspectiva protecție pe pământ versus protecție
în ceruri rămâne valabilă, totuși mulțimile par diferite. Numărul 144.000 este
prea în contrast cu mulțimea care nu se poate număra (oare același grup poate
fi numărat pe pământ dar nu mai poate fi numărat în ceruri?) și ne sugerează
clar ideea unei minorități, unei rămășițe. 144000 este un număr mic față de
numărul copiilor lui Israel prezentat în Exod de exemplu și rămâne un număr mic
față de numărul evreilor din primul secol de exemplu. De asemenea urgia față de
care sunt protejați cei 144.000 este peste TOT pământul, fapt ce ne sugerează
finalul istoriei și nu toată istoria. Dacă doar 144.000 sunt pecetluiți,
ce se întâmplă cu restul Israelului? La fel ca în Ezechiel 9 marea parte a
poporului Israel este apostată și sortită pieirii. Doar o rămășiță este protejată.
Și acum această rămășiță este reprezentată de Biserică, de evreii și Neamurile
care cred în Iisus Hristos. Faptul că, creștinii de la final sunt
reprezentați ca rămășița credincioasă a lui Israel are implicații profunde în
interpretare. De exemplu, în Daniel fiara se războiește cu sfinții. Dar în
Daniel sfinții sunt în primul rând evreii. Or în Apocalipsa fiara danielică se
războiește tot cu sfinții. Dar de această dată aceștia sunt creștinii. Practic
se face un salt în hermeneutică. Realitățile veterotestamentare în general și
cele danielice în particular sunt aplicate acum în contextul noului legământ.
Într-adevăr în Ezechiel 9 rămășița credincioasă este formată în special din
evreii credincioși. Dar acum este formată din Biserică. Acest fapt are semnificații
profunde pentru Bisericile Apocalipsei (în special Smirna și Filadelfia) dar și
pentru interpretarea restului Apocalipsei. Deci cei 144000 s-ar putea referi la
Biserica lui Hristos și cu precădere la Biserica care va prinde finalul
istoriei. Peste pământ au venit multe valuri de întuneric. Dumnezeu și-a păzit
Biserica! Dar va veni și ceasul încercării de la final. Și Dumnezeu își va păzi
Biserica! Dacă o va păzi de ceasul cel mare al încercării de la final, o va
păzi și de ceasurile mai mici din timpul istoriei! Astfel promisiunile date
Bisericii de la final sunt relevante pentru toată istoria Bisericii, iar
avangarda celor 144.000 este o încurajare pentru întreaga Biserică. Capitolul 7
este un capitol al PROTECȚIEI. Protecția este dată slujitorilor lui Dumnezeu.
Ea este dată mai întâi PE PĂMÂNT, și apoi și ÎN CERURI! Așa s-ar explica de ce
autorul ne prezintă două grupuri și nu unul singur! Al doilea grup se
află în ceruri. Prin faptul că este o mare mulțime din orice neam (inclusiv
Israel!) ce nu poate fi numărată ni se sugerează că este vorba de mulțimea
celor credincioși răscumpărați de-a lungul istoriei. Inițial ne gândeam că cei
răscumpărați sunt mai puțini. Dar iată că sunt foarte mulți. Se precizează că
aceștia stau ÎN PICIOARE înaintea scaunului de domnie din ceruri. Ne amintim de
întrebarea de la finalul cap.6: și cine poate sta în picioare? Iată că aceștia
stau în picioare în prezența Feței lui Dumnezeu! Ramurile de finic ne trimit cu
gândul la ultima sărbătoare din calendarul evreiesc din Levitic și anume la
sărbătoarea Cortului. Această sărbătoare evreiască prefigura marea celebrare de
la finalul istoriei. Și iată că așa este: o mare sărbătoare în ceruri
comemorând ieșirea din Egiptul lumii acesteia și purtarea de grijă a lui
Dumnezeu pe tot parcursul călătoriei! Cei răscumpărați nu mai sunt străini și
călători, ci au un loc al lor și sunt cetățeni ai cerului. Au primit haine albe
și prin aceasta sunt compatibili cu sfințenia cerului lui Dumnezeu! Ei strigă
cu glas tare faptul că mântuirea este a lui Dumnezeu și a Mielului. Cu glas
tare strigau și martirii din ceruri în cap.6. Dar acum ne aflăm după judecata
și răsplătirea finală! Din acest punct, totul în planul lui Dumnezeu se
vede perfect, desăvârșit. Nu mai sunt nedumeriri la adresa Creatorului. Doar
laudă și închinare. Dacă în cap.4 și 5 închinarea cerească era condusă de
heruvimi, iată că acum ea este condusă de mulțimea celor răscumpărați! Căci
după ce ei laudă pe Dumnezeu, ca un ecou al închinării lor, apare și doxologia
îngerilor. Aceștia declară că slava, puterea și autoritatea să fie doar ale lui
Dumnezeu. Cel rău a contestat domnia Celui PreaÎnalt. Dar iată că prin mărturia
celor răscumpărați, domnia lui Dumnezeu este întărită și îngerii recunosc că
doar Dumnezeu este vrednic să domnească. Dumnezeu nu-Și poate împărți slava cu
nimeni. În cap.5 s-a pus întrebarea: Cine este vrednic să deschidă cartea?
Personajul care avea să fie vrednic avea să primească drept răsplată slava
dumnezeirii. Dar nicio făptură creată nu s-a găsit vrednică. Practic tot
Dumnezeu în Persoana Fiului a fost Cel care a deschis cartea. Și Fiul a primit
slava dumnezeiască și închinarea întregului cer! Dar practic slava s-a reîntors
și a rămas în sânul dumnezeirii! Și acesta este adevărul: doar Dumnezeu este
vrednic de slavă, și de aceea doar El va fi slăvit! Cei răscumpărați depun
mărturie pentru acest lucru, căci doar Dumnezeu i-a putut mântui și răscumpăra
de pe pământ! Dar Ioan NU înțelege ce este cu această mare mulțime și are
nevoie de tâlcuire. Și iată că tot unul din bătrâni, unul din cei răscumpărați,
se apropie de el ca să-i lămurească taina acestei mari mulțimi. Sunt două
întrebări: cine sunt aceștia? Și de unde au venit? Ei sunt cei ce și-au spălat
hainele în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunul de domnie
al lui Dumnezeu și-i slujesc zi și noapte. Ei au fost mântuiți 100% prin har.
Prin credința în Fiul ei și-au spălat hainele în sângele Lui. Și și-au păstrat
hainele spălate perseverând până la capăt în credință! Acum au căpătat o natură
nouă, și trupuri de slavă, prin intermediul cărora pot sta necurmat în prezența
lui Dumnezeu. Or fi doar cei mântuiți din Noul Testament? Nu știm exact.
Descrierea lor ne sugerează că sunt măcar cei mântuiți în Noul Testament. Poate
că sunt și cei din Vechiul care tot pe baza sângelui Mielului sunt mântuiți.
Dar când lucrurile păreau să fie clare vine și celălalt răspuns: ei vin din
necazul cel mare! La prima vedere Necazul cel Mare pare a fi necazul de la
finalul istoriei. Și astfel marea mulțime ar coincide cu cei 144.000. Observăm
însă că expresia Necazul cel Mare nu mai apare în
Apocalipsa. Și mulțimea celor mântuiți din necazul cel mare pare prea mare în
comparație cu minoritatea celor ce vor fi mântuiți la finalul istoriei. Propunem
o altă variantă de interpretare, și anume aceea că necazul cel mare se referă
la însăși călătoria celor credincioși pe acest pământ. Într-adevăr,
celor credincioși li se spune că vor intra în Împărăție prin multe necazuri.
Biserica din vremea lui Ioan trecea printr-o cumplită prigoană. Martirajul
era ceva uzual. Viața însăși este pentru cel credincios un mare necaz. Și în
special în cadrul Noului Legământ. Nu excludem de tot varianta că
expresia se poate referi la finalul istoriei. Însă mărimea mulțimii cu
pricina ne face să alegem cealaltă variantă și cât de relevant este acest lucru
pentru Bisericile Apocalipsei. Li se spune cât se poate de clar că viața este
un mare necaz! Nu trebuie să traversezi finalul istoriei ca cei 144000 ca să
dai de necaz. Este suficient acum și aici să-ți propui să trăiești cu evlavie
în Hristos și vei fi prigonit o viață întreagă! Această perspectivă ne ajută să
fim în veghere și să ne temperăm așteptările noastre cu privire la această
lume. Suntem cu adevărat străini și călători. În această lume suntem în război
și nu vom avea nici liniște, nici pace. Vom fi hăituiți până la capăt. În
cele din urmă viața noastră este un mare necaz! Pecetluirea
celor 144000 înainte de finalul istoriei reprezintă o încurajare și pentru noi.
Dumnezeu ne va pecetlui și pe noi înainte de revărsarea necazurilor vieții. În
ciuda necazurilor, protecția Sa specială va rămâne peste noi. Motivul este
acela că suntem slujitorii lui Dumnezeu. Într-adevăr există și asemănări între
cei 144000 și mulțimea din ceruri: ambele grupuri sunt protejate de ceva și
ambele grupuri reprezintă slujitorii lui Dumnezeu. Cei din ceruri slujesc lui
Dumnezeu zi și noapte! Slujesc lui Dumnezeu luând din slava acestuia și
descoperind-o îngerilor! Iată ce înseamnă să stai pe scaunul de domnie al Domnului!
Înseamnă să slujești zi și noapte! Iată căile Împărăției! Cel mai mare este cu
adevărat cel mai mic. A domni înseamnă a sluji! Dar Însuși Cel ce șade pe tron
SLUJEȘTE! Căci El are grijă de cei răscumpărați: Își întinde Cortul Lui peste
ei ca nimic să nu le lipsească. Îi hrănește mereu cu prezența Sa vie și cu
cunoașterea tainelor Sale ca să fie mereu pe deplin fericiți! Însuși Mielul
care stă ÎN MIJOCUL scaunului de domnie continuă să-i slujească. Iată că
slujirea Mielului nu este doar pe pământ. Ea continuă în ceruri. Acolo în
ceruri El va fi Păstorul lor și-i va duce la izvoarele apelor vieții! Cel
înălțat pe scaunul de domnie al Domnului, este înălțat pentru a sluji, căci
Însuși Cel ce șade pe tron este un Dumnezeu slujitor! Cu cât răsplata cuiva este
mai mare în ceruri cu atât mai mare este dimensiunea de slujire pe care el o
primește! Iată cât de diferit este cerul față de modul în care noi ni-l
imaginăm! Finalul capitolului 7 este o imensă încurajare pentru Biserica aflată
în suferință pe pământ. Iată că suferința nu va fi veșnică. Iată că nu vor
rămâne răni sau cicatrici, căci Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor!
Iată că îi așteaptă o eternitate de bucurie, de fericire și împlinire
desăvârșită! Cap.7 încheie a doua perspectivă asupra planului lui Dumnezeu
și anume aceea din cap. 6 și 7. Prima perspectivă am găsit-o în cap.4 și 5.
Este perspectiva cea mai largă care a pornit înainte de facerea lumii și a
finalizat la închinarea totală de la finalul planului lui Dumnezeu. Această
perspectivă ne-a amintit că viața veșnică este cunoașterea lui Dumnezeu. De
asemenea ne-a arătat că planul Său cu umanitatea este în centrul revelării Sale
de Sine. În centrul acestui plan L-am găsit pe Hristos dar și pe cei
răscumpărați. Totul va duce la cunoașterea tainei lui Dumnezeu, și această
cunoaștere va duce la închinare. Însă a rămas un lucru neelucidat. Nu ni s-a
detaliat conținutul cărții cu cele 7 peceți. Or tocmai acest lucru îl face
secțiunea din cap.6-7. Cap.6 ne arată că acest plan este plin de tragedii, de
suferință, de păcat, și de nedreptate. La prima vedere suntem șocați și nu
înțelegem cum Dumnezeu își arată slava prin acest plan întunecat. Nici sfinții
din ceruri nu înțeleg. Capitolul 6 cuprinde și două mari lumini. Căci tragedia
umanității este încadrată între decizia lui Hristos de a pleca biruitor și ca
să biruiască, și venirea Sa în lume pentru a judeca tot pământul și a pune
capăt răului și suferinței. O a treia mare lumină o primim în cap.7 prin
imaginea celor răscumpărați. Nu toți vor fi judecați, ci unii vor sta în
picioare! Aceștia sunt slujitorii lui Dumnezeu care vor sta în picioare în fața
necazurilor vieții, și chiar în fața necazurilor de la finalul istoriei. Ei vor
sta apoi în picioare chiar în prezența lui Dumnezeu din ceruri. Suferința și
nedreptatea nu va fi eternă. Dumnezeu își va proteja copiii. Îi va proteja pe
pământ și-i va proteja și în ceruri! Prin necazul cel mare din călătoria lor de
pe pământ sunt aduși la slavă. Dar mântuirea lor este 100% harul lui Dumnezeu,
singurul care primește slava și închinare. Secțiunea din cap.6 și 7 are meritul
de a introduce explicit problematica răului din planul lui Dumnezeu. Se propun
și răspunsuri pentru a se înțelege această problematică. Totuși problema răului
și a suferinței nu pare pe deplin elucidată. Pecetea 7 nu a fost deschisă încă.
Oare ce noutăți ne va aduce această ultimă pecete? De-abia așteptăm să vedem.
Până atunci mai facem o observație. Ne-am fi așteptat ca o pecete să fie
dedicată crucii lui Hristos, primei Sale veniri. Dar iată că avem doar pecetea
6 pentru a doua Sa venire. Oare de acest lucru? Un răspuns ar fi faptul că,
crucea este prezentată în cap.5. Ea este așezată la temelia și în centrul
planului lui Dumnezeu. Capitolul 7 insistă pe ideea spălării în sângele Mielului.
Secțiunea din cap.6-7 nu vrea să reia temele din secțiunea precedentă ci să
introducă altele noi.
STUDIU
SPECIAL 5: UN POSIBIL SCENARIU AL SFÂRȘITULUI:
„Când
veți vedea toate aceste lucruri” - Matei 24:33
„Când
veți vedea toate aceste lucruri” - sunt cuvintele prin
care Iisus s-a referit la suita de evenimente, profețite de scrierile Vechiului
Testament, ce trebuiau să marcheze sfârșitul sistemului lumii și venirea
Fiului Omului. Aceste evenimente constituie un scenariu ce
poate fi configurat prin reunirea și corelarea pasajelor escatologice
ale Scripturii, în primul rând a celor din Apocalipsa, din Evangheliile
sinoptice și din cartea lui Daniel. Apocalipsa este în sine deja o asemenea
sinteză. În acest sens ea rezumă sau concentrează profeția biblică, în timp ce
aceasta, la rândul ei, îi susține și explicitează simbolurile. Deși materialul
de față nu are pretenția de a fi un comentariu al Apocalipsei, unele părți din
această carte vor fi analizate verset cu verset. Vor fi evaluați termenii
biblici asociați uzual cu „sfârșitul” și implicațiile accesului la elementele
de recunoaștere a timpului. Abordarea fiind sintetică, nu toate pasajele
scripturale la care se va face referire vor fi tratate exhaustiv.
CUPRINS:
Partea
I: Necazul cel mare:
Cap. 1: Ascuns sau revelat?
Cap. 2: „Timpul sfârșitului”
Cap. 3: Ilustrare generică.
Cap. 4: Sulul cu șapte sigilii.
Cap. 5: Durata Necazului cel
Mare.
Cap. 6: Mânia
națiunilor/neamurilor - „Necazul cel Mare”!
Partea II: Căderea
Babilonului:
Cap. 7: Profețire din nou.
Cap. 8: O evanghelie veșnică.
Cap. 9: A căzut Babilonul cel
Mare!
Cap. 10: În ceasul acela!
Cap. 11: Primele patru trâmbițe.
Cap. 12: Ierusalimul călcat în
picioare.
Apendice:
A: Marea mulțime. Când apare
ea?
B: Punctul culminant al
scenariului.
Ce
presupune scenariul? Dacă astăzi nu există consens în configurarea
scenariului sfârșitului, este mai ales din cauza doctrinei, a influenței pe
care aceasta o are asupra interpretării. Identitatea unor personaje, natura
unor clase, menirea Israelului, istoria creștinismului, apostazia - sunt numai
câteva dintre variabilele ce intervin în ecuația hermeneutică. Și doctrina, la
rândul ei, este tributară Apocalipsei. Elemente esențiale de doctrină se găsesc
sau se întregesc numai în această carte. Pentru obiectivitate, ar fi de
așteptat ca discuția doctrinară, mai ales cea apologetică, partizană, să fie
redusă la minim. Subiectivismul uman este un factor de eroare în interpretare
în detrimentul exercițiului logic. Uneori s-au făcut în mod prematur aplicații
profetice care au suscitat speranțe deși, evident, nu se împliniseră „toate”
lucrurile indicate de Iisus (Mat. 24:33). Dacă comentatorul este impresionat
de evenimentele epocii lui, poate fi tentat să le considere unice, absolute, și
să le „caute” corespondent în profeția biblică. Riscul este și mai mare dacă
evenimentele au fost așteptate să survină la o dată anunțată dinainte ori sunt
folosite mai târziu să justifice nașterea unui grup religios distinct. Din
contra, pentru obiectivitate, scenariul ar trebui să fie construit independent de
aceste lucruri, pur teoretic pe baza Scripturii, lăsând fiecărui observator
șansa și dreptul, să-l „vadă” derulându-se, dacă este timpul, pe scena lumii
și să reacționeze în consecință. Astfel, în materialul de față, atât pentru
comentator cât și pentru cititor, nu este presupusă apartenența religioasă,
inspirația sau ajutorul divin, nici chiar cunoașterea avansată a Scripturii,
argumentarea fiind absolut de factură logică. Dar este presupusă inspirația
Cuvântului lui Dumnezeu, în sensul armoniei și coerenței tuturor părților lui,
premisă fără de care, orice abordare coerentă, ca și întreaga construcție a
scenariului, ar fi imposibile. Textele biblice necesare înțelegerii imediate
sunt citate integral sau sunt scrise îngroșat. Unele expresii sau idei sunt
suplimentate cu note explicative.
Partea
I: Necazul cel mare:
CAPITOLUL
1: Ascuns sau revelat?
A
sigila un dosar cu acte înseamnă a-l marca ca și închis până la o dată
ulterioară când este oportună consultarea sau este prezentă persoana cu
autoritatea necesară deschiderii. Acesta este și sensul biblic al sigilării
unei cărți. - Daniel 8:26; Isaia 29:11. Profetul Daniel și apostolul Ioan au
primit amândoi revelații despre elementele ce alcătuiesc scenariul
sfârșitului. Referitor însă la posibilitatea și timpul înțelegerii li s-au
indicat lucruri diferite: „Sigilează cartea până la timpul
sfârșitului... cuvintele acestea vor fi ascunse și sigilate până la timpul
sfârșitului” - Daniel 12:4, 9. „Să nu sigilezi cuvintele
profeției din sulul acesta, căci timpul este aproape” -
Apocalipsa 22:10. Din perspectiva secolelor care au trecut,
atât pentru Daniel cât și pentru Ioan „timpul” s-a dovedit a fi la fel de
„aproape” sau de departe (până în prezent circa 2500, respectiv 1900 ani). O
observație justificată ar fi că Daniel și contemporanii lui aveau în față
venirea pe care astăzi o numim „întâi” a lui Mesia și trebuiau să se
concentreze asupra acesteia pentru a putea desigila profețiile despre „a doua”.
O dificultate în plus. Apocalipsa a fost scrisă însă pentru cititori care aveau
experiența și modelul primei veniri și așteptau numai o completare: venirea „a
doua” în glorie a lui Hristos Desprindem
deci că existau diferite niveluri de accesibilitate în înțelegerea
profeției. Ca să numim câteva: cu model și fără, înainte de timpul împlinirii
și după. Altfel, de ce ar fi spus Ioan că trebuie citite și
aplicate „cuvintele profeției”? De ce ar fi „fericit” cel care face acest
lucru? (Apoc. 1:3; 22:7) De ce a spus Iisus: „Când vor începe să se întâmple
aceste lucruri, ... să vă ridicati capetele, ... vedeți smochinul și toți
copacii, când înfrunzesc voi singuri cunoașteți, ... când veți vedea toate
aceste lucruri, să știți”? (Luc. 21:28-31). Elementele profetice referitoare la
sfârșit formează un scenariu sau tipar care ar trebui „văzut”
sau recunoscut la un moment dat în evenimentele ce se produc pe scena lumii.
Această „vedere” ar conduce la un tip de reacție salutară sau ar da cel puțin o
certitudine vitală la acel timp. Pentru noi astăzi există
virtual două niveluri de accesibilitate în înțelegere: (1)
configurarea scenariului profetic (înainte de timpul împlinirii) și (2)
interpretarea (la timpul împlinirii). În primul nivel - al configurării scenariului
- „cuvintele profeției din sulul acesta” nu sunt sigilate pentru nimeni, așa
cum i s-a spus lui Ioan. Dar în al doilea - al interpretării scenariului
- în sensul aplicării lui cu succes la evenimentele reale, „cartea” ar putea fi
sigilată. Întelegerea depinde absolut de timpul când se face această aplicare,
dacă este „timpul sfârșitului”, așa cum i s-a spus lui Daniel. Interpretarea
este deci, în sens calitativ, al doilea nivel de
accesibilitate. Comentariul de față se limitează la primul nivel, configurarea scenariului
sfârșitului. Interpretarea, pentru a fi corectă, ar trebui să se
facă „la timpul sfârșitului”; deci ar fi necesară certitudinea că acest timp a
sosit, dar sunt implicate două riscuri: (1) Aplicarea la un
interval anterior sfârșitului, aplicare care, oricât de
apropiată tiparului, este descalificată de mențiunea „cuvintele acestea vor fi
ascunse și sigilate până la timpul sfârșitului”.
Argumentul este circular. O corespondență bună între tipar și evenimente
îndreptățește concluzia că este timpul sfârșitului. Dacă este
timpul sfârșitului, atunci cuvintele profetice nu mai sunt „ascunse și
sigilate”, iar interpretarea nu mai poate fi respinsă ca provenind dintr-o
anticipare subiectivă a lucrurilor. Iisus a avertizat în acest sens în Luca
21:8: „Vedeți să nu vă amăgească cineva! Căci vor veni mulți în numele meu,
zicând: „Eu sunt” și „Timpul a venit””. (2) Al doilea risc este
faptul de a trăi chiar la timpul sfârșitului, dar a nu
înțelege aplicarea cuvintelor profetice - care nu mai sunt ascunse și sigilate
- din cauza motivației rele sau a lipsei de discernământ spiritual. „Niciunul
din cei răi nu va înțelege, dar cei înțelepți vor înțelege” (Daniel 12:10;
compară cu Matei 16:3 unde Iisus menționează ipocrizia ca o piedică în
înțelegere). Și acest argument este circular. În consecință cunoașterea scenariului
profetic este posibilă oricând în timp și pentru oricine, acesta putând fi
configurat, demonstrat, recomandat, pe când recunoașterea lui
în evenimentele mondiale este posibilă numai la timpul împlinirii, mai exact
la sfârșitul acestei împliniri (la „timpul sfârșitului”) și
este afectată de motivație, în acest fel constituind și un criteriu de judecată
din partea lui Dumnezeu. Iisus a zis: „Eu am venit în lumea aceasta pentru
judecata: ca cei care nu văd să vadă; și cei care văd să ajungă orbi” (Ioan
9:39).
CAPITOLUL
2: „Timpul sfârșitului”:
Ce
este timpul sfârșitului? În gândirea laică sfârșitul lumii este în
general un cataclism non-escatologic, produs de cauze necontrolate și relativ
spontane (coliziunea cu un corp ceresc, holocaustul nuclear, un virus genetic,
etc.). Dar în Biblie „sfârșitul” este mai puțin cosmic și imprevizibil. Uneori
înseamnă încheierea unei epoci specifice, căderea unui regim secular de
putere, sau pur și simplu partea dramatică, acutizată a unei situații de
așteptare și suferință. Corespunzător, găsim în Scriptură expresii ca „zilele
din urmă” (2 Tim. 3:1), „sfârșitul veacului” (Mat 24:3), „timpul sfârșitului”
(Dan. 12:1-4), etc.. În cele ce urmează ne vom referi cel mai mult
la sintagma „timpul sfârșitului” din profeția lui Daniel. Logica gramaticală
ne poate ajuta să evităm din start două posibile erori în evaluarea expresiei.
(1) Aceasta nu poate să însemne momentul sfârșitului și
(2) nu poate să însemne un timp lung dinaintea sfârșitului.
Noțiunile de „timp” și „sfârșit” nu ar putea fi asociate genitival dacă timpul
astfel definit nu ar aparține sfârșitului sau nu ar fi
caracterizat prin sfârșitul a ceva. Exact așa cum expresia paralelă (din
același capitol 12) „timp de strâmtorare” nu înseamnă moment de
strâmtorare sau un timp dinaintea strâmtorării (în ebraică
avem aceeași construcție: et qeț pentru timpul sfârșitului și et
țarah pentru timpul de strâmtorare). În context (în
profeția lui Daniel) este menționată o persecuție extinsă împotriva celor
sfinți ce durează până la timpul sfârșitului (11:35). Acesta trebuie să fie la
timpul hotărât (conform cu 12:6-8 la expirarea a 3,5 timpuri). La acest timp
(al sfârșitului, 11:40-43) situația devine absolut critică din cauza războiului
internațional. Un ocrotitor numit Mihail se ridică în mod
oportun, pentru că este un timp de strâmtorare fără egal în istorie, și astfel
în timpul acela cei scriși în carte din poporul lui Daniel sunt salvați (12:1).
Timpul sfârșitului se situează deci la finalul celor 3,5 timpuri de persecuție
și include acest final. Dacă pe tot parcursul celor 3,5
timpuri s-a putut vorbi de strâmtorare (mai ales pentru cei persecutați), acum,
la „timpul sfârșitului”, survine pentru toți oamenii „un timp de
strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele și până la vremea aceasta”. Lucrurile
stau la fel cu expresia „sfârșitul veacului” (gr. synteleias,
încheiere) care se găsește în Matei 24:3. Aceasta este o formulare apropiată de
expresia „timpul sfârșitului” din Daniel 12, synteleias fiind
chiar echivalentul grecesc folosit în Septuaginta în acest
loc, iar veacul, în context, este cel legat de Ierusalim și soarta lui sub
dominația neamurilor păgâne (Mat 23:39). Legătura cu scrierile lui Daniel este
justificată, pentru că Iisus face referire directă la acestea (Mat 24:15).
Acest „veac” sau eră specifică se încheie începând cu venirea Fiului Omului
(Mat. 24:30; Dan. 7:13, 21, 22). Întrucât synteleias înseamnă încheiere (implicând
timp) și nu final momentan (telos), cele două cuvinte din sintagma
ebraică „timpul sfârșitului” formează o construcție absolut firească,
sfârșitul consumându-se în timp. Pentru Daniel „sfârșitul” avea
conotații pozitive, fiind legat de situația poporului lui care era captiv în
Babilon și pe care, conform viziunilor primite, îl aștepta încă o lungă
perioadă de vasalitate față de un șir de puteri politice străine. Era
„sfârșitul” unei indignări justificate a lui Dumnezeu, indignare de care
profitau însă marile puteri asupritoare, adăugându-și nejustificat propria
indignare (Compară Daniel 8:17 cu 8:19, 23; 11:36 și Isaia 10:5 cu 10:25).
Era implicit „sfârsitul” stăpânirii neamurilor asupra pământului și astfel
sfârșitul persecuției religioase (7:26, 27). Iisus numește acest
timp de dominație a neamurilor păgâne „timpurile neamurilor”, care se încheie
cu o exacerbare a mâniei lor, cu o umplere a măsurii din partea celor răi
- călcarea în picioare a Ierusalimului (Luca 21:24). Timpul
sfârșitului este deci timpul când se încheie dominația neamurilor, când Fiul
Omului primește stăpânirea mondială în locul lor, când încetează călcarea
în picioare a Ierusalimului și este restabilit serviciul sacru reprezentat de
jertfele regulate aduse la templu. Transferul de putere - așa ca în multe
dictaturi - nu se face însă fără opoziție și confruntare armată.
CAPITOLUL
3: Ilustrare generică:
1.De
la învestirea cu putere regală până la așezarea pe tron:
Regii
din Israel trebuiau să-și înceapă uneori domnia „în mijlocul dușmanilor lor”
(Ps.110 - T.M.). Spre exemplu Solomon, fiind în pericol, a fost făcut rege la
Ghihon. În fruntea unei mulțimi crescânde a trecut prin Ierusalim și s-a
așezat pe tron. Îngroziți, conspiratorii s-au risipit, iar mai târziu au fost
pedepsiți (1Reg. 1:32-53). La fel au stat lucrurile cu David, Iehu, Ioas și
probabil alții. „Un om de neam mare s-a dus într-o țară depărtată
(1) ca să-și ia putere regală și (2) să se
întoarcă” (Luc 19:12). Concetățenii lui îl urau și se opuneau
învestirii lui. Drumul înapoi lua ceva timp și era periculos. Momentul
revenirii și al revelării publice era o surpriză. Datorită opoziției
impostorilor religioși și politici care tocmai domneau și ocupau tronul,
acesta trebuia cucerit prin luptă pas cu pas. Era nevoie de pregătire, de o
anumită strategie. Pentru a-l instala pe Ioas s-a așteptat 6 ani și au fost
atrași mai întâi sutașii din garda regală (2 Reg. 11). Ajungând în
zonă, regele se întâlnea în secret cu ai lui (între timp mulți deveneau
refugiați sau exilați) și organiza primele acțiuni. Persecutații nemulțumiți se
alăturau regelui încă neintronat. „Și din zi în zi veneau oameni la David să-l
ajute, până ce a avut o tabără mare” (1 Cron. 12:22). Unii erau
persecutați sau chiar uciși pentru sprijinul acordat, așa cum s-a întâmplat cu
preoții din Nob (1 Sam. 22). Nabal și soția lui aveau păreri diferite despre
viitorul regalității lui David și acordarea de sprijin (1 Sam. 25:10-30).
Susținătorii de la curte aveau și ei ocazia să-și arate poziția. Ionatan, fiul
lui Saul, a luat poziție de partea lui David. Primele confruntări
vizau salvarea susținătorilor aflați în pericol imediat, iar mai apoi a
populației oprimate în general. Adeziunea față de regele învestit creștea
sistematic și luarea de poziție era o problemă de clarviziune (1 Cron. 12:32).
Fiind în locuri retrase, în tot acest timp regele nu era ușor de găsit și urmat
(1 Sam. 23:14). Este interesantă reacția evazivă a „caprelor” din pilda lui
Iisus după întoarcerea sa ca rege/împărat și așezarea pe tron: „Când te-am
văzut noi?”
2. De la așezarea pe
tron până la eliminarea dușmanilor:
Matei
25:31-46 arată răsplătirile date de regele întors și așezat pe
tron. În absența lui, „frații” lui neînsemnați fuseseră marginalizați şi chiar
persecutați - „flămânzi, însetați, străini, goi, bolnavi, în închisoare".
Oricine riscase să-i sprijine urmează acum să nu-și piardă răsplata (comp. Mat.
10:42). Răuvoitorii care au apreciat greșit situația și nu au dat sprijin sunt
pedepsiți. Timpul lung de așteptare i-a făcut chiar pe unii din casa lui să-și schimbe
poziția, să-l uite și să-și vadă de viața lor. Administratorul rău se dedă
băuturii și chiar bate pe tovarășii de slujbă (Mat. 24:48, 49). Prezența
regelui se manifestă indubitabil odată cu ocuparea tronului însoțit de cei mai
fideli combatanți și echilibrul raportului de forțe se schimbă dramatic. Sunt
eliberați imediat cei închiși pentru că l-au susținut public. Aderenții devin
tot mai mulți în perioada în care puterea refugiată intră în degringoladă și
persecuția organizată slăbește. Opozanții sunt cuprinși de frică. Unii „simt”
mânia regelui și se ascund (1 Reg. 1:49, 50). Împotrivirea pare însă să
continue. Dușmanii se retrag tactic și se organizează în afara capitalei sau
în străinătate pentru recuperare în vederea unei ultime încercări. Pot fi
implicate și neamuri străine interesate. Regele însă își întărește poziția,
răsplătind pe unii și pedepsind pe alții așa cum au procedat David și Solomon
după întronare. De asemenea, la timpul confruntării înfrânge fără probleme
orice opoziție armată organizată. Urmează o domnie pașnică menită să repare
orice daună. Aceasta durează o perioadă de timp completă, în general 40 de ani.
Părțile
scenariului:
Rezumând ilustrarea
generică de mai sus, se pot distinge cele două părți sau „acte” ale
scenariului:
1. campania pentru preluarea puterii (a tronului de la
curte) și
2. acțiunea
de consolidare (de răsplătire a susținătorilor și de pedepsire a dușmanilor).
Aceste două părți sunt separate de punctul culminant,
centrul sau axa scenariului, intriga răsturnării situației, momentul
adevărului, al bucuriei și al consternării: preluarea puterii (așa
vom numi de acum înainte acest moment important, crucial). Pozițional acest
punct culminant se găsește în Apocalipsa la trâmbița a șaptea în cuvintele:
„Împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului său. Și el va
împărăți în vecii vecilor ... Îți mulțumim Doamne Dumnezeule Atotputernice,
care ești și care erai că ai pus mâna pe puterea ta cea mare și
ai început să împărățești. Și neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia ta și
timpul ca cei morți să fie judecați și să răsplătești pe robii tăi profeți, pe
sfinți și pe cei ce se tem de numele tău, mici și mari, și să distrugi pe cei
distrug pământul” (11:15-18). Preluând cuvintele expresive din citat, cele două
părți ale scenariului sunt și două perioade de „mânie” situate înainte și după
punctul culminant al răsturnării situației: 1. mânia națiunilor și 2. mânia lui
Dumnezeu. Aceasta este structura pe care sunt amplasate elementele secundare
ale scenariului și acesta este pasajul cheie de la care vom pleca în edificarea
construcției. În loc să fie un segment de dreaptă delimitat la extremități
de evenimente izbitoare (reprezentând o situație juridic închisă), scenariul
sfârșitului din Apocalipsa este construit ca o dramă cu un punct culminant
aflat undeva la centru, punct căruia i se subscriu toate evenimentele
premergătoare și ulterioare (reprezentând astfel o situație indecisă, de
suspans, în care încă este posibil orice până la răsturnare și după). Exodul
din Egipt a avut ca punct culminant ziua de Paști (în fapt, noaptea), timp la
care evreii urmau să se raporteze peste veacuri și să se considere eliberați,
deși înainte și după acea zi evenimentele scenariului exodului nu au fost
lipsite de dramatism. După 430 de ani profețiți, „chiar în ziua aceea”,
Dumnezeu și-a manifestat surprinzator puterea la plaga a zecea și situația s-a
răsturnat. Atât înainte de acest moment cât și după, mulți
au avut ocazia să reacționeze și să se situeze favorabil sau ostil față de
acțiunile divine. Vom încerca acum să definim mai exact în Apocalipsa
prima dintre aceste „mânii”, mânia națiunilor.
CAPITOLUL 4: Sulul cu șapte sigilii:
Căutând indicii
despre mânia neamurilor (în mod logic înainte de punctul culminant din 11:15-18),
vom găsi că aceasta se manifestă în „necazul cel mare” (7:14), concomitent cu
deschiderea sigiliilor unui sul secret. Sulul conține descrierea pe „capitole”
a evenimentelor succesive care se produc în timpul campaniei pentru preluarea
puterii. Ioan vizualizează profetic și consemnează aceste lucruri pe măsură ce
sigiliile sunt deschise. Primul sigiliu este asociat cu startul acestei
campaniei pentru regalitate. La al doilea, drept urmare, pacea nu mai este de
găsit pe pământ. Lucrurile se agravează din ce în ce mai mult până la al
șaptelea.
„Cine
este demn să deschidă sulul și să-i rupă sigiliile?” (Apoc.
5:1-5). Nu ajunge ca cineva să știe citi pentru a „deschide” sigiliile și
astfel sulul (nici măcar în sensul înțelegerii, compară Isaia 29:11). Sulul
este în mâna lui Dumnezeu și se pare că el conține o mandatare regală specială
pentru care nu oricine este „demn”. Dacă persoana potrivită se găsește și
aceasta acceptă mandatul, mesajul scris va fi pus în aplicare pe scena lumii și
va deveni accesibil astfel oricărui ochi. În cer, pe pământ și sub pământ nu
s-a găsit decât o singură persoană „demnă” după standardele lui Dumnezeu, să
primească sulul - „mielul care a fost înjunghiat”. Și el „a luat sulul din mâna
dreaptă a lui Dumnezeu”. Întrucât „mielul” deschide sigiliile pe rând,
evenimentele scenariului se derulează, se vizualizează și se înțeleg progresiv.
Tiparul profetic nu întrunește toate elementele de
recunoaștere decât la deschiderea ultimului sigiliu. La acest timp, în mod
logic, se pot trage concluzii sigure referitor la semnificația lucrurilor
scrise în sul, care s-au întâmplat deja la deschiderea sigiliilor anterioare,
sau care tocmai se întâmplă, și acestea sunt anunțate crescendo pe
măsură ce trâmbițele ultimului sigiliu, care încep să sune, se apropie de cifra
șapte. Numai la ultimul sigiliu există trâmbițe. Aici numărul șapte de două ori
(7 sigilii desfăcute, 7 trâmbițe care sună la ultimul sigiliu) reprezintă completitudine atinsă
progresiv a gradului de revelare și accesibilitate a semnificației mesajului
profetic. Acum este timpul interpretării. În mod
corespunzător, la trâmbița a șaptea se garantează prin jurământ că „s-a sfârșit
taina lui Dumnezeu”. Un cod de șapte cifre nu poate fi folosit cu succes când
se cunosc, de exemplu, numai trei. Observarea unor dezastre pe pământ, cum ar
fi un război extins, urmat de foamete si apoi de epidemii (elemente asociate
sigiliilor 2, 3, 4) ar putea duce la concluzia prematură că scenariul
sfârșitului se derulează deja. Momentul însă la care se referă Iisus când
spune; „Când veți vedea toate aceste lucruri, să
știți”, este, prin corelare, numai la desfacerea sigiliului al șaptelea (Compară
Matei 24:8, 29, 33 cu Apocalipsa 6:12-17). Deci înțelegerea lucrurilor la
timpul sfârșitului înseamnă înțelegerea lor după ce s-au
deschis cele șapte sigilii care revelează evenimentele ce premerg acestui timp.
Iar sigiliul al șaptelea presupune sunarea tuturor celor șapte
trâmbițe asociate lui. Să facem acum legătura cu profeția lui Daniel. Sulul cu
șapte sigilii are, nu întâmplător, elemente comune cu cartea sigilată
menționată în Daniel (12:4-7). Acestea sunt în număr de trei:
1.
Timpul desigilării: ambele rămân sigilate până la timpul sfârșitului.
2.
Revelarea treptată: în Apocalipsa sigiliile sunt desfăcute pe rând. În Daniel
la desigilare „cunoștința crește”.
3.
Jurământul: în ambele situații un „înger” care stă pe ape, jură cu
mâna ridicată spre ceruri, pe cel ce trăiește veșnic, că la un moment anume (în
Daniel după 3,5 timpuri, când puterea poporului sfânt este zdrobită de tot; în
Apocalipsa 10:5-7 la trâmbița a șaptea), se vor sfârși lucrurile minunate
ascunse sau taina lui Dumnezeu - deci va fi fost împlinit și revelat prin
evenimente pe scena lumii că Dumnezeu și Hristosul său au „preluat puterea”.
Aceste trei similitudini îndreptățesc corelarea în totalitate a pasajelor și
obținerea prin analogie a unui element esențial: timpul în
care se produce desigilarea, intervalul pe care îl acoperă desfacerea celor
șapte sigilii, în fapt, așa cum vom vedea, durata Necazului
cel Mare.
CAPITOLUL 5: Durata Necazului cel Mare:
Așa cum reiese din
comparația de mai sus, cele 3,5 timpuri de război cu sfinții (Dan. 12:6-8),
întâlnite frecvent în Daniel și Apocalipsa, se încheie înainte de trâmbița a
șaptea, care anunță ca un fapt împlinit „preluarea puterii”. La fel arată
Daniel 7:21, 22: „Cornul acesta a făcut război sfinților și i-a biruit, până
când a venit Cel Bătrân de Zile și a fost dată judecata
sfinților Celui Preaînalt și a venit timpul când sfinții au luat în stăpânire
împărăția”. Paralelismul cu pasajul principal din Apocalipsa este evident (Compară
cu Apocalipsa 11:17, 18 unde tot Dumnezeu vine pentru
a salva și inversa situația). Întrucât mânia neamurilor din „Necazul cel Mare”
se manifestă, așa cum am văzut, înainte de acest moment,
necazul trebuie deci să corespundă aproximativ cu persecutarea sfinților și să
aibă durata de 3,5 timpuri (Daniel 7:25). La aceeași concluzie ajungem
dacă comparăm în Daniel 12, versetul 1 care vorbește despre
Necazul cel Mare și salvarea din el cu versetul 7 care
stabilește timpul. Concluzia este evidentă: Necazul cel Mare este o persecuție
religioasă și se întinde pe 3,5 timpuri profetice. Salvarea poporului lui
Daniel din strâmtorare nu limitează caracterul necazului la persecuția
furibundă a celor sfinți. Mențiunea „de când sunt popoarele” în legătură cu
amploarea lui (și nu „de când este poporul tău”), arată că respectiva
criză internațională este mai mult decât o explozie de
intoleranță religioasă; este în egală măsură una politică, militară și aproape
sigur economică, ea afectând supraviețuirea popoarelor în ansamblul lor.
Contextul arată și el că persecuția este însoțită sau încadrată de război
internațional între puterile lumii. Prima confruntare din Necazul cel Mare ar
putea fi mai mult conjuncturală, de start sau delimitare, dar suficient de
amenințătoare încât să furnizeze motivația politică pentru persecuția
religioasă ulterioară (Dan. 11:29-30). Dacă lucrurile nu se sfârșesc aici,
oamenii vor fi uimiți, probabil chiar mândri că au evitat pe moment distrugerea
globală și că au găsit soluția sau prețul pentru aceasta: eliminarea
prin consens internațional a închinării la Dumnezeu. În practică,
la orice dumnezeu, probabil chiar interzicerea manifestării religioase, indirect
a sentimentului religios prin înlocuirea lui cu unul umanist, datorită probabil
pericolului invocat pe care îl prezintă pentru pacea globală fundamentalismul
(11:31-39). În loc să scadă însă, tensiunea se va acumula până în
final când o a doua confruntare (11:40-43), de data aceasta majoră, va acutiza
criza, consacrând perioada generală de necaz drept „Necazul cel
mare” din istoria popoarelor. Va fi probabil o ananghie extinsă,
distrugătoare, un haos planetar fără soluție, dar care va fi stopat la timp de
Dumnezeu care va fi găsit și el prețul (Vezi Matei 24:21, 22). De ce o durată
de 3,5 timpuri și nu 7, din moment ce este vorba despre un necaz „mare”, iar 7
reprezintă mai bine amploarea? (Psalm 79:12 - T.M.). Există două posibile
motive determinate de felul cum sunt privite aceste 3,5 timpuri: (1) Necazul
în sine este doar o parte, partea finală, dramatică, a dominației
milenare a neamurilor. Este partea de aroganță în care ele își amplifică mânia
din cauza pregătirilor pe care tocmai le face Dumnezeu, învestind un împărat
mesianic pentru Împărăția care urmează să le substituie la domnia mondială
(Daniel 2:44, 45). Reacția lor se va asemăna aceleia a regelui idumeu Irod care
s-a simțit amenințat la aflarea veștii că în Israel s-a născut un rege și a ordonat
un infanticid extins. Dar hotărârile lui Dumnezeu nu pot fi schimbate. „El va
rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt, va nimici pe sfinții Celui Prea Înalt
și se va gândi să schimbe timpurile și legea; și ei vor fi dați în mâinile lui
pentru un timp, două timpuri și o jumătate de timp. Apoi se va așeza judecata
și i se va lua stăpânirea care va fi prăbușită și nimicită pentru totdeauna”
(Dan. 7:25, 26). (2) Acest ultim „corn” sau „rege” uită cu
aroganță că în șirul de suverani au fost și alții care au consumat din timpul
deplin stabilit de Dumnezeu ca pedeapsă pentru poporul său. Fiind un rege care
„se deosebește de înaintașii săi”, va considera că dominația mondială îi
aparține neîngrădit și că timpul pentru aceasta abia începe, găsindu-se în
totalitate înaintea lui - în viitor. El are planuri mari care sfidează
chiar pe cele divine. Acestea reclamă timp. Dacă lucrurile nu stau așa și
timpul nu este în favoarea sa, „va intenționa să schimbe timpurile” și chiar
„legea” după care a fost acordat intervalul de dominație a neamurilor (Compară
cu Daniel 2). Această „lege” pretinde acum în fața Curții cerești tragerea
la raspundere și alternanța la putere. În loc să domnească mai departe sau să
lase puterea în mod pașnic unui urmaș, lui „i se va lua stăpânirea”, prin
intervenția lui Dumnezeu, așa cum i s-a luat lui Nebucadnețar pentru șapte
timpuri (circa șapte ani) într-un moment de aroganță ca avertisment și cum i
s-a luat urmașului acestuia, Belșațar, care nu a învățat nimic din acest
avertisment (Dan. 5:18-23). Cele 3,5 timpuri sunt astfel, în ochii
„regelui”, prima parte a unei perioade mai ample întrerupte,
pe când în ochii lui Dumnezeu și în realitate, sunt partea finală a
perioadei profetice stabilite pentru neamuri. Indiferent de perspectivă,
întotdeauna numai aceste 3,5 timpuri sunt importante din punct de vedere
escatologic și contează în calculul profetic. Prezența unui număr fracționar
7/2 (adică 3,5 din 7, și nu o altă variantă cum ar fi numerele întregi 1 din 2,
5 din 10, etc.) intensifică ideea de „tăiere” sau întrerupere. În Matei 24:22
se arată că Dumnezeu va „scurta” (gr. koloboõ) zilele necazului.
Verbul înseamnă a reteza, a amputa (în Septuaginta la 2 Samuel 4:12:
„Le-au tăiat mâinile și picioarele”) și exprimă cu forță ideea
de intervenție neașteptată a lui Dumnezeu care „amputează” Necazul cel
Mare. Koloboõ exclude posibilitatea unei întreruperi temporare
așa încât să putem vorbi de „prima” parte a necazului și de o reluare a
aceluiași necaz după un timp în partea „a doua” a sa. În Zaharia 14 Dumnezeu
intervine la un moment când „jumătate din cetate va fi mers în
captivitate”. În partea a doua neamurile atacatoare nu mai pot afecta jumătatea
rămasă, ci sunt lovite cu învălmășeală ca să se extermine între ele. Cele 3,5
timpuri „tăiate” evocă astfel expresiv ideea de întrerupere neașteptată și
definitivă a necazului și odată cu el a stăpânirii culpabile a neamurilor.
Acest lucru este susținut și de ordinea în care apar fracțiunile intervalului
(1+2+0,5), plasând momentul de suspans, „tăierea”, la finele perioadei și nu la
începutul ei. Cele 3,5 timpuri provin din însumarea „unui timp, două timpuri și
o jumătate de timp”. Prezentarea defalcată a perioadei ar putea indica
caracterul progresiv al necazului, creșterea în intensitate până la un maxim
(1<2<3) când „puterea poporului sfânt este zdrobită de tot”, dar și
încrederea tot mai mare a „regelui” și „neamurilor” că timpul în care
controlează situația nu se sfârșește. Jumătatea de timp finală (0,5) indică
însă o schimbare abruptă, neașteptată de situație: timpul este tăiat! Neamurile
vor realiza surprinse că timpul lor a expirat, iar dacă au avut dreptul la 7
timpuri (un simbol al completitudinii, așa cum au fost în miniatură cei 70
(7x10) ani ai dominației babilonene), atunci diferența de 3,5 timpuri s-a scurs
deja fără ca ele să fie conștiente de acest lucru, înainte de Necazul cel Mare,
într-o altă ocazie de manifestare a mâniei lor! Aceasta primă parte a perioadei
nu este prezentă în pasajele escatologice, deși ea ar trebui să fie tot de 3,5
timpuri - măsurate cu aceeași unitate de măsură. Este interesant de observat că
vasele sacre ale templului din Ierusalim au fost profanate cu aroganță încă o
dată la terminarea perioadei de captivitate de 70 ani, în chiar ultima noapte
de existență a Babilonului ca putere mondială (Dan. 5:1-31). Acea noapte a
repetat sacrilegiul și profanarea inițială când templul a fost dărâmat și
vasele duse în Babilon și s-a detașat prin importanță pentru
că atunci a survenit eliberarea. „Numărat, înseamnă că Dumnezeu a numărat
zilele domniei și i-a pus capăt”.-Dan. 5:26. Cele 3,5 timpuri sunt astfel,
pe de o parte, completarea pedepsei depline decretate pentru
poporul său de către Dumnezeu, care nu acordă scutire de pedeapsă (Exod.
34:7; Ier. 30:11; 46:28), iar pe de altă parte începutul stopat
al unui nou și ultim experiment, cel mai tiranic, de stăpânire umană. La încheierea
celor 3,5 timpuri neamurile își vor fi exercitat dominația pentru perioada
completă acordată lor, ultimul „rege” va fi justificat prin atitudinea lui
intervenția divină, deși se va simți frustrat în planurile lui, iar poporul lui
Dumnezeu va avea sentimentul că timpul de persecuție și suferință a fost tăiat
sau scurtat în mod salvator. Ce durată ar putea avea în realitate cele
3,5 timpuri simbolice? Prezentarea perioadei ca 42 luni si 1260 zile în
Apocalipsa stabilesc limita minimă la 3,5 ani literali, adică perioada de 1260
zile luată ca atare. Această interpretare este susținută astăzi de majoritatea
comentatorilor biblici. Poate fi luat însă în calcul, cel puțin teoretic, și un
timp mai extins. De altfel nu este foarte clar de ce ar fi prezentat acest
interval atât explicit (42 luni) cât și criptic (trei timpuri și jumătate)
într-o carte al cărei mesaj este prin excelență simbolistic? (12:1, 3, 6, 14).
Și apoi 3 ani și 6 luni, nu ar fi un interval prea scurt pentru toate
evenimentele asociate cu el în Daniel și Apocalipsa? Limita maximă
a celor 3,5 timpuri ar fi dat de timpul de viață al unei generații, conform
promisiunii lui Iisus pentru Necazul cel Mare: „Cine va răbda până la
sfârșit va fi salvat...” - Matei 24:13, 34. Astfel cele 3,5 timpuri ar
putea însemna mai mult decât 3,5 ani literali, dar mai putin decât o viată
medie de 70 ani. Cât poate persevera un om în așteptarea eliberării?
Generația celor care au căzut în pustie a fost evaluată la 40 ani, de la vârsta
de 20 ani în sus până la 60 ani (Evr. 3:8-10; Num. 14: 29). Câțiva dintre ei și
copiii lor până la 20 de ani au văzut împlinirea promisiunii. Nu trebuie uitat
că pe parcursul celor 3,5 timpuri au loc conflagrații mondiale și o persecuție
fără egal în istorie. Cele două conflicte mari ale secolului trecut, ca un
exemplu intuitiv, s-au întins, cu timpul de refacere dintre ele, pe 31 ani
(1914-1945). Blocul comunist antireligios, în cele aproximativ patru decenii de
ostilitate (1948-1988), ar putea constitui un indiciu referitor la ferocitatea
și durata mare a persecuției pe care o va iniția „regele” din Daniel 11 în
Necazul cel Mare. După regula 7x10 a celor 70 ani de exil în Babilon,
cele 3,5 timpuri ar putea reprezenta jumătate, 3,5x10, adică 35 ani. Aceasta ar
fi o perioadă rezonabilă pentru exigențele profetice referitoare la generația
Necazului cel Mare. Desigur cei 35 ani pot fi aproximarea sau
„rotunjirea” profetică a perioadei reale de durată apropiată. Întrucât identificarea
în sine a perioadei în istoria reală, ca și delimitarea foarte precisă a
începutului și sfârșitului ei, nu se pot face înainte de
încheierea ei la desfacerea sigiliului al șaptelea, intervalul profetic al
celor 3,5 timpuri nu face excepție de la regula indicată de Iisus în Fapte 1:7
adică, așa ca și alte timpuri și perioade, acesta rămâne „pus sub autoritatea
Tatălui”. Să mai precizăm că, deși convenim să numim perioada generală a celor
3,5 timpuri drept „Necazul cel Mare”, acesta va deveni mare, sau „cel mare”,
abia spre final, la „timpul sfârșitului”, care este și timpul sfârșitului
crizei care va marca această perioadă. Până atunci va fi perceput doar ca un
necaz extins ca oricare altul din istorie și imposibil de devansat în
identificare.
CAPITOLUL
6: Mânia neamurilor - „Necazul cel mare”:
Așa
cum am văzut, Necazul cel Mare se limitează la 3,5 timpuri, care constituie
prima parte a scenariului sfârșitului. În acest sens „necazul cel mare” (Apoc.
7:14) este faza umană a scenariului, adică aceea în care „neamurile se
mânie”, provocând criza pe care Dumnezeu o stopează în mod salvator. „Neamurile
s-au mâniat, dar a venit mânia ta” (11:18). A doua mânie este faza divină a
scenariului sfârșitului, distinctă de Necazul cel mare. În redare literală
avem: „Și neamurile s-au mâniat și a venit mânia
ta”. Conjuncția „și” poate avea valoare adversativă („dar”) și se traduce
astfel în funcție de context. Unde ar trebui plasat însă acest „dar”? Nu este
potrivită redarea: „dar neamurile s-au mâniat”, pentru că se
situează mânia acestor neamuri după răsturnarea situației,
după preluarea puterii, în paralel cu mânia lui Dumnezeu care se anunță că
începe acum. Psalmul 2 indică profetic ordinea corectă. Națeamurile se
mânie întâi, începând din momentul ungerii regelui mesianic
(„împotriva unsului”), iar Dumnezeu se mânie „apoi”, ca reacție la
opoziția neamurilor (ebr. az, apoi, atunci după, gr. tote, atunci,
v.5). În Apocalipsa, după trâmbița a șaptea nu mai este descrisă nicio mânie a
neamurilor, din contra, urmează cele șapte pocale ale mâniei lui Dumnezeu.
Mânia neamurilor trebuie în mod logic să se fi manifestat înainte.
Conjuncția „dar” trebuie deci plasată între cele două mânii,
care sunt adversative și în mod natural datorită subiectelor lor antagoniste:
neamurile și Dumnezeu. Există și alte argumente în sprijinul acestei împărțiri
a scenariului în două părți sau perioade de mânie dintre care numai prima este
„Necazul cel Mare”:
● Expresia „necazul cel mare” apare
numai în prima parte a scenariului sfârșitului descris în Apocalipsa și
numai o dată (7:14), ceea ce nu ar fi cazul dacă termenul ar fi mai
cuprinzător, adică dacă ar include și mânia lui Dumnezeu din partea a doua. O
mulțime mare vine din acest necaz deja în capitolul 7.
● Oamenii răi sunt în viată după necaz,
ceea ce arată că mânia lui Dumnezeu nu s-a manifestat încă (6:15-17).
● Asemănător, în Matei 24:21, 22.
Pentru că zilele Necazului cel Mare sunt scurtate, „scapă orice carne”,
inclusiv profeții falși menționați ca acționând ulterior (v. 23, 24). În plus,
„îndată după acele zile de necaz” sunt menționate toate
popoarele pământului care se bocesc la vederea semnului Fiului Omului (24:29,
30). Acest lucru nu ar fi posibil după mânia lui Dumnezeu pentru că acestea nu
ar mai fi în viață (Apoc. 11:18).
● Necazul este „scurtat”, nu
întrerupt temporar (divizat). Prima parte a scenariului a fost o mânie a
neamurilor. Marea mulțime îi atribuie salvarea lui Dumnezeu din prima parte,
pentru că aici era în pericol. În partea a doua nu mai este „salvată din”, ci
eventual „ocrotită de”, ea aflându-se în cortul lui Dumnezeu întins peste ea
(Apoc. 7:15-16).
● Victimele necazului produs de
neamuri ajung în Raiul ceresc (comp. Apoc. 6:8) și pot spera într-o revenire la
viață, dar cei executați în războiul zilei celei mari în „teascul mâniei
lui Dumnezeu” merg în moartea a doua, după Judecata Finală
● Termenul grecesc pentru
necaz, thlipsis, denotă strâmtorare
și suferință, datorită presiunii circumstanțelor. Pentru cei credincioși
cauzele sunt invariabil externe, ostile. Astfel expresia „necazul cel
mare (al lui Dumnezeu)”, după modelul „războiul zilei celui mari a
lui Dumnezeu”, nu s-ar potrivi cu caracterul său, câtă vreme cei drepți
sunt afectați de neamurile persecutoare. Necazul devine „cel mare”, pentru că
la disciplinarea permisă de Dumnezeu, din iubire corectivă, neamurile își
adaugă propria lor mânie izvorâtă din ură împotriva poporului său (Evr. 12:11).
Dacă vreodată un necaz „mare” va trebui asociat cu Dumnezeu, atunci acesta nu
va putea fi decât cel de distrugere a celor răi (2 Tes.
1:5, 6). Dar pentru „necazul cel mare” menționat în Apocalipsa, Dumnezeu este
mai degrabă cel care îi pune capat, cel ce stopează experiența
diabolică în care s-au lansat neamurile mânioase. „Și dacă zilele acelea n-ar
fi fost scurtate nimeni n-ar scăpa, dar din cauza celor aleși, zilele acelea
vor fi scurtate” (Mat. 24:22; comp. Mar. 13:20).
Partea
II: Căderea Babilonului:
CAPITOLUL 7: Profețire din nou:
„TREBUIE
să profețești din nou cu privire la multe popoare, neamuri, limbi și mulți
regi” (Apoc. 10:11).
Între
trâmbițele a șasea și a șaptea Ioan primește un sul mic nesigilat pe care
trebuie să-l mănânce și i se spune să profețească din nou. Fiindcă el a relatat
mesajul profetic din sulul cu șapte sigilii și acesta dezvăluia întregul secret
sacru al lui Dumnezeu, „din nou” nu putea însemna decât repetarea aceluiași
mesaj într-o manieră nouă. Acum erau disponibile toate elementele
de identificare, pentru că au fost deschise toate cele șapte sigilii. În mod
corespunzător sulul mic este unul „deschis”. Implicarea lui Ioan este acum
mai personală, pentru că el trebuie să mănânce sulul care se
dovedește dulce în gură, dar amar în pântece. Ioan avea să savureze mesajul (să-l
înțeleagă, să se bucure de el), dar acesta urma să conțină cuvinte amare
(avertismente cu destinație precisă) cu repercusiuni asupra „intestinelor” lui,
asupra adâncului ființei lui (același cuvânt se găsește în Ioan 7:38, „din
inima lui”, BC). De acum înainte predicarea mesajului însemna o revelare
de lucruri amare. În armonie cu această schimbare, pocalele, care repetă
într-un fel trâmbițele, sunt pline cu mânia lui Dumnezeu. În
plus, până aici Ioan consemnase elementele profetice ale campaniei de „preluare
a puterii” în succesiune temporală, așa cum au fost ele
revelate pe rând la deschiderea celor șapte sigilii. Acum, pentru că trebuie să
profețească „din nou”, el poate să reia lucrurile care s-au
produs pe parcursul celor 3,5 timpuri ale Necazului celui Mare, întorcându-se
explicativ de mai multe ori în timp. Acest lucru are loc între 10:11 și 14:1
prin reveniri la momentul de început al celor 3,5 timpuri, reveniri marcate
uneori foarte explicit în textul biblic ca în aceste versete: 11:2; 11:3; 12:6;
12:14; 13:5. Aceste reveniri sau reluări, două sau patru la număr, în funcție
de tematică și modul de delimitare, descriu aspecte diferite ale Necazului
celui Mare, dar toate au în comun durata timpului de
persecuție (din partea națiunilor/neamurilor si a Babilonului), în acest fel:
1.
integritatea pusă la încercare în timpul călcării în picioare a
Ierusalimului pentru 42 luni;
2. cei
doi martori profețesc în condiții vitrege și sunt omorâți după 1260 zile în
Babilon;
3. balaurul
persecută femeia care se refugiază în deșert pentru 1260 zile sau 3,5 timpuri;
4. fiara
care pretinde închinare direct sau prin icoana ei, face război cu sfinții 42
luni.
De
ce întrerup aceste reluări trâmbițele și încadrează
pozițional trâmbița a șaptea (una evidentă înainte și una după)? Motivul este
că ele clarifică cu detalii specifice circumstanțele în care are loc
evenimentul principal pe care îl anunță trâmbița a șaptea
(preluarea puterii). Un aspect important clarificat este timpul însuși.
Evenimentul central al scenariului are nevoie de un context temporal bine
definit. Trâmbițele anterioare nu dădeau un asemenea context (de exemplu nu
poate fi determinat timpul dintre două trâmbițe succesive). Reluarea din
capitolul 11 (în legătură cu cei doi martori omorâți în cetatea cea mare) precede si
astfel introduce trâmbița a șaptea, oferind contextul temporal necesar. De
asemenea explică legătura tematică cu trâmbițele anterioare care presupun o
eliberare (din Adânc și de la fluviul cel mare Eufrat). Pasajul din 10:1-11
este o inserție, dar nu o reluare sau o revenire la începutul celor 3,5
timpuri. După 10:11, omițând reluările, se ajunge direct la 14:1 care este
continuarea tematica, cronologică, a scenariului, acum în partea a
doua a sa, de după momentul „preluării puterii”. În 10:1-11 sunt prezentate
circumstanțe clarificatoare. Ioan însuși (și prin extensie crestinii de la
acel timp viitor) este capabil să înțeleagă ce se întâmplă acum, deoarece
consumă sulul mic nesigilat. Această înțelegere este posibilă practic după
numai șase trâmbițe, deoarece a șaptea nu introduce un element
nou de recunoaștere, ci chiar lucrul care trebuia recunoscut („preluarea
puterii” care consacră timpul respectiv ca timpul sfârșitului). În
plus, în „zilele” trâmbiței a 7-a preluarea puterii este anunțată ca un fapt
realizat, verbele fiind la trecut (11:15-18). Există la acel timp deja dovezi
în acest sens, dovezi care suscită „mulțumiri”. Taina lui Dumnezeu nu se
sfârșește pe parcursul zilelor
trâmbiței a șaptea, ci este deja sfârșită la începutul lor. „Nu va mai fi timp,
ci în zilele în care se va face auzit îngerul al șaptelea, când va fi el pe
punctul să sune din trâmbița sa, va fi negreșit sfârșită taina lui
Dumnezeu”, adică deconspirată prin împlinire, și acum la dispoziție să fie înțeleasă
și anunțată public. Evenimentul dramatic anunțat în toate „zilele” trâmbiței a
șaptea, preluarea puterii, nu constituie doar punctul culminant al
circumstanțelor anterioare, ci el influențează la fel de puternic toate evenimentele
ulterioare. Trei îngeri proclamă acum în mesajele lor situația nou creată
pentru locuitorii pământului (14:6-11).
CAPITOLUL
8: O evanghelie veșnică:
„Împărăția
lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului său” (Apoc. 11:15).
„Împărăția lumii”,
nu împărățiile lumii, pentru că la acest timp pe pământ există încă „împărați”
care domnesc (de acum înainte tolerați) și ei continuă să-și posede împărățiile
pentru un timp. În Psalmul 2 sunt sfătuiți să se supună Fiului uns (care a
primit deja popoarele de moștenire), pentru a evita mânia lui Dumnezeu: „Acum, împărați,
fiți înțelepți! ... Sărutați pe Fiul ca sa nu se mânie (Dumnezeu)” (v. 10-12).
Primul înger anunță o evanghelie (veste bună) veșnică „celor
care trăiesc pe pământ, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și
oricărui popor”: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-i slavă, căci a venit ceasul
judecății lui; și închinați-vă celui ce a făcut cerul și pământul, marea și
izvoarele apelor!” (Apoc. 14:7). Da, pentru că partea a doua a scenariului
sfârșitului este un timp de judecată, în finalul căruia oamenii
urmează să se confrunte cu mânia lui Dumnezeu. Rezultatele acestei judecăți vor
fi fără apel. Spre deosebire de Necazul cel Mare, salvarea sau moartea înseamnă
acum viață veșnică sau moarte veșnică. În acest sens evanghelia anunțată
este veșnică. Este evanghelia ultimativă din Matei 24:14:
„Evanghelia aceasta a împărăției va fi predicată în toată lumea ca o marturie pentru
toate popoarele. Și atunci va veni sfârșitul.” Mărturia contează ca o probă cu
valoare juridică, dacă martorii sunt oculari. Pentru că vestea bună
anunțată ca „mărturie” este despre „împărăție”, la acest timp Dumnezeu și
Hristos trebuie să fi preluat împărăția lumii și acest lucru este probat acum
de „martori” în fața popoarelor lumii. Acești martori, simbolizati în
Apocalipsa de cei trei îngeri, sunt siguri de ceea ce „văd” în mod personal așa
cum lumina pe care o răspândește fulgerul nu depinde în câmp deschis de locul
sau unghiul de poziționare geografică (comp Mat. 24:26, 27). Nu orice om din
„toate popoarele” va fi atunci un martor care să vadă și „să predice ca
mărturie”, așa cum nu toate carnivorele au ochii vulturilor ca să repereze
cadavrul din înaltul cerurilor și să se ducă să verifice la fața locului (Mat.
24:28). Dar orice om va fi confruntat un timp cu mărturia pe deplin valabilă
juridic a „evangheliei împărăției” a celor care vor fi fost „la fața locului”.
Apoi, pentru că este „ceasul judecății”, așa ca într-o sală de judecată, în
final probele materiale sunt arătate tuturor, dar prea târziu și
acuzator pentru apaticii și împotrivitorii care nu au acționat corect (comp.
Mat. 24:30). „Și atunci va veni sfârșitul (gr. telos, finalul)” (Mat.
24:14), evident șfârșitul intervalului numit „încheierea veacului” în Matei
24:3 și „timpul sfârșitului” în Daniel 12:4. De asemenea sfârșitul „ceasului
judecății”, în care a fost proclamată „evanghelia veșnică”.
CAPITOLUL
9: A căzut Babilonul cel Mare!
„Apoi a
urmat un alt înger, al doilea, zicând: A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea
mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării
ei!” (Apoc. 14:8).
Capitolele 17, 18
permit identificarea „cetății celei mari” drept sistemul organizat al lumii
opuse lui Dumnezeu, un imperiu de infuențe oculte stăpânind conștiințele. De
asemenea, aceste capitole arată că Dumnezeu va folosi pentru dezagregarea lui o
„fiară” și „zece coarne” care dobândesc putere și autoritate regală un timp
scurt (o oră) tocmai în acest scop. Dar acum se constată că Babilonul, cetatea
cea mare, este „căzut” ca putere opresivă pentru toate popoarele la acest timp
al anunțării evangheliei veșnice. În mod logic oamenii pot părăsi Babilonul cel
Mare. În antichitate s-a spus după căderea Babilonului și eliberarea rămășiței
israelite că „Dumnezeu a început să împărățească” (Isaia 52:7; compară
Apocalipsa.19:6). La trâmbița a 6-a era anunțată o eliberare de la Eufrat,
fluviul pe care era amplasat Babilonul antic. Deci această „cădere” a avut
loc înainte de trâmbița a 7-a și putea fi un motiv în plus
pentru cuvintele exprimate cu această ocazie: „Ai luat puterea ta cea mare și
ai început să împărățești!” (11:17). Cea mai explicită dovadă că lucrurile stau
așa o oferă însă „profețirea din nou” explicativă făcută de Ioan în legătură cu
cei doi martori uciși în „cetatea cea mare” (cap. 11). Locul și maniera
învierii lor amintesc de valea oaselor uscate din Ezechiel 37. Experiența
captivității și revenirii din Babilon a evreilor erau ca o
moarte și o înviere. La fel stau lucrurile cu cei doi martori. În Babilon ei
sunt într-un „Adânc” al morții, al inactivității religioase. După 3,5 zile sunt
„înviați” în condițiile în care Babilonul nu se poate opune (pentru că se
confruntă cu o putere mai mare). În acest moment se poate spune că „a căzut
Babilonul cel Mare” și că urmează ca această cădere să ducă în scurt timp la
repatrierea celor captivi în el, iar mai târziu la pustiirea lui. „Cetatea cea
mare” este o expresie aplicată ulterior în Apocalipsa la Babilonul cel Mare
(18:10, 16, 18, 19, 21). Babilonul este negreșit „mare”, deoarece ca metropolă
are stăpânire peste împărații pământului (17:18). Pe „strada” lui se găsesc
„oameni din orice popor, din orice seminție, de orice limbă și din orice neam”
(11:8, 9). Mențiunea „unde a fost răstignit și Domnul lor” ne duce cu gândul la
o altă cetate, Ierusalimul în care a fost omorât Iisus. Însă dacă „cetatea cea
mare” se cheamă Sodoma, Egipt sau Ierusalim, este numai „în înțeles spiritual”.
Adică Babilonul cel Mare adună toate aceste conotații. Ierusalimul amintind de
persecuția religioasă. Vorbind despre „tot sângele nevinovat care a fost
vărsat pe pământ de la sângele lui Abel”, Iisus îl caracterizează în mod
potrivit: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci” (Luc.
13:33, 34). Era normal ca și acești doi proroci să fie omorâți aici. Indiferent
ce parte sau aspect al sistemului actual al lumii ar putea reprezenta în mod
special Ierusalimul pătat de sânge din secolul întâi, aceasta este inclusă în
Babilonul cel Mare, pentru că în final acolo „a fost găsit sângele prorocilor
și al sfinților și al tuturor celor ce au fost înjunghiați pe pământ” -
inclusiv al celor doi proroci (18:24). Se clarifică astfel și legătura cu
trâmbițele anterioare (a 5-a și a 6-a) care anunțau eliberarea din Adânc și
dezlegarea de la fluviul cel mare Eufrat. „Și am văzut o stea care căzuse din
cer... și i s-a dat cheia fântânii Adâncului”. Poziția Babilonului ca putere
opresivă este ruinată deci înainte de trâmbița a
5-a. În mod logic trâmbițele 1-4, care se evidențiază ca un grup aparte,
trebuie asociate cu această cădere.
CAPITOLUL
10: În ceasul acela!
„În
ceasul acela s-a făcut un mare cutremur de pământ și s-a prăbușit a zecea parte
din cetate. Șapte mii de nume de oameni au fost uciși în cutremurul acesta de
pământ” (Apoc. 11:13).
Aceasta nu este „sfânta
cetate” din versetul 2, chiar dacă Ierusalimul antic, „în înțeles spiritual”, a
trecut printr-o experiență asemănătoare în secolul întâi. Mențiunea „unde a
fost răstignit și Domnul lor” justifică o abordare comparativă a
circumstanțelor în care a fost ucis Iisus în Ierusalim. Activitatea lui de
mărturisire, împreună cu aceea a lui Ioan Botezătorul, a durat circa 3,5 ani.
Atât Iisus cât și Ioan au fost uciși de puterea politică instigată. După 3 zile
Dumnezeu l-a înviat pe Iisus și apoi a fost ridicat la o poziție de mare
autoritate. Petru le spune locuitorilor Ierusalimului că „Dumnezeu a făcut Domn
și Hristos pe acest Iisus pe care l-ați răstignit voi... prin mâna celor
fărădelege”. Circa trei mii de suflete s-au botezat și au părăsit sistemul religios
al vremii într-o singură zi. Elemente asemănătoare se regăsesc în descrierea
celor doi martori. Aceștia predică 1260 zile (3,5 ani). Fiara care se ridică
din Adânc (o putere politică) îi omoară - instigată de prostituata care șade pe
ea („femeia aceasta îmbătată de sângele martorilor lui Iisus”). După 3 zile și
jumătate sunt înviați și se urcă la cer într-un nor. Șapte mii de persoane mor
în cutremurul de pământ care dărâmă a zecea parte din cetate. Se aud glasuri
care spun că „împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului său”.
Asemănarea este evidentă. Intervalul de 3,5 zile după 3,5 ani (1260 zile) este
semnificativ. În timp ce oamenii nu dădeau voie să fie înmormântate corpurile
moarte, ca să se asigure că vor putrezi, „duhul de viață de la Dumnezeu a
intrat în ei”. Ca și în cazul celor 3,5 timpuri anterioare, Dumnezeu este cel
ce intervine surprinzător, întrerupând un curs ce părea asigurat. Iisus a fost
înviat asemănător (contrariind planurile persecutorilor) înainte să vadă
putrezirea, după mai putin de 3 zile (Lazăr în a 4-a zi s-a presupus că a
început să putrezească). Dumnezeu a intervenit într-un moment limită, dejucând
aparențele și așteptările malițioase ale oamenilor. Din perspectiva timpului,
situația Babilonului se răstoarnă rapid, așa încât rezultatele se văd chiar „în
ceasul acela”. Cutremurul de pământ, moartea celor 7000 de oameni și prăbușirea
unei zecimi din cetate sunt dovada „căderii”. Prin corelare cu evenimentele
secolului întâi, deducem că la acest timp sunt disponibile toate elementele
de identificare ale timpului, așa cum Petru avea datele să interpreteze
corect, de la Ziua a 50-a înainte, de ce murise Iisus, poziția lui nouă la
dreapta lui Dumnezeu și timpul semnificativ de salvare care începuse, „zilele
din urma” profețite de Ioel (Fapte 2:16-36). Exact la acest timp
îngerul al șaptelea începe să sune din trâmbița lui, anunțând că Dumnezeu
împărățește, deci este sfârșită taina lui Dumnezeu referitor la timpul și rezultatele așteptării
milenare până la această preluare a puterii, fără niciun alt interval de
întârziere (11:15). Este interesant de observat că în legătură cu soarta
Babilonului sunt folosite mereu măsuri de timp scurte, o zi, un ceas, ilustrând
o schimbare rapidă de situație, neașteptată (18:8, 17, 19, 21). Babilonul antic
căzuse într-o noapte (Dan. 5:30, 31). Dacă cineva dorea să profite prompt de
timpul de libertate, trebuia să fie pregătit evident dinainte. În
acest înțeles „stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela cei patru
îngeri care erau legați la fluviul cel mare Eufrat”. Pentru Babilonul cel Mare
și pentru captivii lui situația se poate schimba chiar de la un ceas la
altul.
CAPITOLUL
11: Primele patru trâmbițe:
Dacă eliberarea din
Babilonul cel Mare este asociată cu trâmbițele a 6-a și a 5-a, primele patru ar
trebui să se desfășoare, așa cum am văzut, înainte de această eliberare - pe
parcursul căderii sau imediat înaintea acesteia. La sunetul primelor patru
trâmbițe sunt afectate pământul, marea, râurile și izvoarele apelor, și
luminătorii cerești. Elementele distinctive ale Babilonului simbolic se
regăsesc în efectul acestor patru trâmbițe. Natura plăgilor și modul selectiv
cum acționează acestea, peste a treia parte, amintesc de plăgile
din Egipt. Unele plagi au ocolit poporul lui Dumnezeu. Există tot mai puține
elemente specifice (și explicite) pe măsură ce ne îndepărtăm retrospectiv de
descrierea distrugerii Babilonului din capitolele 17 si 18. În capitolul 14
găsim textual „Babilonul”, în capitolul 11 criptic „cetatea cea mare”, iar în
capitolul 9 doar „fluviul cel mare Eufrat”. Tema este greu de urmărit în
capitolele introductive. Cele 3,5 timpuri de persecuție sunt ilustrate și
altfel decât o captivitate în Babilon: de exemplu ca o mânie a neamurilor, o
opozitie a elementelor apostate sau refuzul de a zeifica imperii politice. Din
punct de vedere profetic, „Babilonul cel Mare” are sens numai în
contrast cu poporul lui Dunezeu care este captiv și apoi eliberat.
Plăgile au umilit Egiptul și zeii lui și au determinat eliberarea israeliților.
Plaga a 9-a, întunericul, este comună cu cea de la trâmbița a 4-a. Această
asociere este o cheie în stabilirea timpului și caracterului pentru cele 4
trâmbițe. La plaga a 10-a din noaptea eliberării, nimicitorul (Abadon) nu a
atins pe întâii născuți ai evreilor din casele însemnate, la fel cum plaga de
la trâmbița a 5-a nu a afectat pe cei care aveau pecetea lui Dumnezeu pe
fruntea lor. Asemănător efectului din Egiptul antic, plăgile asociate cu aceste
trâmbițe pregătesc eliberarea, demască ca nocive și slabe diferite lucruri din
care este compus sistemul babilonic opresiv sau în care se încrede acesta.
Trâmbița
I: Compară Isaia 40:5-8. În Egipt cei ce au contat pe zei nu
s-au pus la adăpost și au fost afectați de grindină. Isaia 28:17 spune că
grindina va înlătura adăpostul minciunii. Copacii arși nu mai pot oferi
adăpost.
Trâmbița
II: Babilonul a fost numit un „munte care corupea tot
pământul, care va cădea de la înălțimea lui și va fi un munte aprins” - Ier.
51: 27, comp Apoc. 19:2.
Trâmbița
III: Pelinul și apele otrăvite au fost asociate cu corupția
religioasă - Ieremia 9:15; 23:15; comp Apoc. 16:6.
Trâmbița
IV: Întunecarea a fost profețită că va însoți căderea
Babilonului antic - Isaia 13:9-11.
Până la trâmbița a
5-a poporul captiv al sfinților nu are o participare evidentă, publică, așa de
parcă ar fi în fântâna Adâncului (8:1). Este și un motiv pentru care primele
patru trâmbițe nu sunt deplânse ca „vaiuri” (8:13). În Egipt situația s-a
schimbat la plaga a 10-a. Evreii, în loc să devină și mai amenințați, au
căpătat favoare și i-au jefuit pe egipteni. Profetul Daniel a demascat la
curtea imperială starea „ușoară” și „zilele numărate” ale regelui Belșațar în
noaptea căderii și, în loc să fie în pericol, a fost înălțat la poziția a treia
în regatul Babilonului. Spiritul celor captivi s-a încins ca un „cuptor mare”
deoarece certitudinea eliberării îi făcea să radieze de bucurie și fervoare. La
desfacerea sigiliului al 7-lea se face liniște jumătate de oră pentru rugăciune
și pentru ascultarea ei. Trebuie să se întâmple ultimul lucru care împiedică ca
revelația și înțelegerea să fie complete - căderea Babilonului și eliberarea
din el - semnul că Dumnezeu împărățește. Rugăciunea dura în mod normal o oră.
Jumătate reprezintă răspunsul și intervenția rapidă al lui Dumnezeu care tocmai
scurtase necazul. Daniel (vezi Dan. 9:19) îl ruga pe Dumnezeu „nu amâna”, iar
răspunsul a venit „pe când încă vorbeam și mă rugam” - v. 23. Pentru cei răi
această jumătate de oră este o tăcere apăsătoare care nu prevestește nimic bun.
Ceea ce urmează este scos în evidență și mai tare așa ca o afirmație importantă
spusă după o mare pauză de efect. Acest lucru este important și are nevoie de
toată atenția. Chiar acest lucru este prezentat acum sub multe aspecte pe măsură
ce șapte îngeri sună pe rând din trâmbițele lor.
CAPITOLUL
12: Ierusalimul călcat în picioare:
În cadrul primei
reluări dintre cele patru (Apoc.11:1, 2), lui Ioan i se spusese: „Scoală-te,
măsoară templul lui Dumnezeu, altarul și pe cei care se închină în el. Dar să
nu măsori curtea de afară a templului, căci a fost dată neamurilor care vor
călca în picioare sfânta cetate 42 de luni”. Profețiile restabilirii își găsesc
împlinirea în creștinism, adevăratul Israel, și viitorul Nou Ierusalim (Fap. 15:14-17;
Rom. 2:28, 29; 9:6; Gal. 6:15, 16; Apoc. 21:2, 9, 10). În mod logic „sfânta
cetate” călcată în picioare de neamuri ar trebui să reprezinte grupul general
al creștinilor aflați în viață la timpul Necazului celui Mare care aspiră să
compună mireasa viitoare a lui Hristos, Noul Ierusalim, și care se găsesc în
încercare (comp. Mat. 27:53; Ier. 5:1). Astfel „călcarea în picioare” permisă
de Dumnezeu este și o masură corectivă cu scopul purificării sau
separării (Compară cu Daniel 11:35; 12:10). Templul, curtea și
altarul, menționate în legatură cu „sfânta cetate”, arată că cel puțin o parte
dintre locuitorii ei sunt „preoți”. Neamurile atacatoare ajung cu masacrul până
în curtea templului lângă altarul de aramă. Aceia dintre preoți care mor lângă
altar (slujind, apărând închinarea neîntreruptă), vor reveni mai târziu prin
„învierea întâi” lângă ceilalți fideli rămași în viață (6:9-11; 20:4). Iisus
arată la fel că necazul va pune la încercare întreaga clasă de slujitori, că
unii vor rămâne în viață până la sfârșit și că o parte vor muri în fidelitate
(Matei 24:9-13). „Măsurarea” arată că serviciul sacru la templu nu va fi
afectat ireparabil de atacul neamurilor și că intenția lui Dumnezeu este ca el
să continue. În mod special, măsurarea altarului arată că la acel timp preoții
uciși sunt numărați sau incluși în structura viitoare a templului.
„Nemăsurarea” curții exterioare și „darea” ei neamurilor arată că, deși nu este
scontat acest lucru, o parte din oamenii neamurilor atacatoare vor deveni
slujitori ai lui Dumnezeu, „leviți”, în această curte (comp. Zah. 14:2, 16). Ca
o cheie în interpretare, neamurile, Ierusalimul, călcarea în picioare și un
interval de timp se regăsesc toate (patru elemente) explicit în cuvintele lui
Iisus din Luca 21:24: „Și Ierusalimul va fi călcat în picioare de
neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor”. Prin corelare deducem
că „timpurile neamurilor” se termină simultan cu cele 42 luni sau
3,5 timpuri de necaz, ca în toate reluările. În Matei 24, spre deosebire de
Luca 21, timpul de călcare în picioare este numit „acele zile de necaz”.
Întrucât „timpurile neamurilor” au început cu ridicarea Babilonului antic care
a „călcat în picioare” Ierusalimul fizic, iar „sfânta cetate” și-a
schimbat identitatea în secolul întâi de la cetatea literală la Ierusalimul simbolic (creștinii
care aspiră să devină parte a Noului Ierusalim, mireasa), este de înțeles
accentul pus în profețiile escatologice pe cele 3,5 timpuri finale. Acestea
aduc la terminarea lor eliberarea „sfinților Celui Preaînalt” de sub stăpânirea
plină de mânie a neamurilor, prin intervenția oportună a lui Dumnezeu
(Dan.7:21, 22). Apocalipsa 1:4 și 8 îl descrie pe Dumnezeul Atotputernic drept
„cel ce este, cel ce era și cel ce vine”. Dar în 11:17 doar „care ești și care
erai”, din expresie lipsind „care vii”. Aceasta pare să fie așa deoarece la
sfârșitul timpurilor neamurilor venirea tocmai s-a consumat, s-a concretizat,
ea nemaifiind un lucru viitor care să-l caracterizeze pe Dumnezeu. Atât în
Daniel cât și în Apocalipsa Dumnezeu este însoțit de Hristosul său, regele uns,
Fiul Omului. Scopul venirii este judecata pentru neamurilor atacatoare, dar și
a poporului său care fusese supus pe durata necazului unei acțiuni de
purificare (v. 18, Dan. 7:9, 10, 22, Mal. 3:1-3, Zah.14:3-5, Iuda 14, Apoc
14:7). Într-un anumit stadiu al extinderii domniei lui, David a adus chivotul
la Ierusalim, recunoscând că astfel „Dumnezeu împărățește” (Ps. 68:24 -
T.M.; 1Cron.16: 31). Prezența chivotului în templu (Apoc 11:18) arată de
asemenea că Dumnezeu este prezent de la acest moment pentru judecată (comp
15:4-8). Mai există șanse chiar și după această venire pentru oamenii
individuali așa cum arată Apocalipsa 15:4.
APENDICE:Marea
mulțime. Când apare ea?
Supraviețuirea
este definită drept faptul de a fi în viață înainte și după un
eveniment. Întrucât Dumnezeu scurtează Necazul cel Mare „din cauza celor aleși”
și astfel scapă „orice carne”, supraviețuirea fizică a necazului nu se pune în
sens religios pentru cei drepți așa cum nu se pune nici pentru oameni în
general din cauza celor drepți (Mat. 24:22). Problema supraviețuirii se pune
numai după necaz, față de manifestarea mâniei lui Dumnezeu.
Oamenii se întreabă disperați „cine poate sta în picioare în ziua cea mare a
mâniei lui?” (Apoc 6:17). Tocmai acum, după necaz, mulțimea mare este văzută
„stând în picioare”. Ea are un număr de merite care o face să țină capul sus în
loc să se ascundă. În timp ce oamenii urmează să fie dogorâți de arșița maniei
divine, mulțimea mare nu va fi atinsă de aceasta (7:16; 16:8, 9). Verbele din
7:15-17 sunt la timpul viitor, plasând „venirea” din Necazul cel Mare înainte de
această mare zi a mâniei. Expresia „vin din necazul cel mare” trebuie să
semnifice deci mai mult decât supraviețuirea fizică, de care au parte și
ceilalți oameni până la acest punct. Mulțimea mare vine din
necaz în sensul că este un produs al acestuia. Ea reacționează corect la mânia
neamurilor și la persecuția internațională împotriva susținătorilor Împărăției
Mesianice, dând sprijin fraților neînsemnați ai lui Iisus. În acest fel își
asigură un loc de favoare la dreapta regelui ca oi (Mat. 10:42; 25:31-46).
Pâinea, apa și închisorile menționate în aceste versete sunt reale și
constituie piatra de încercare a atitudinii. În ordine inversă, citim că
„Mielul va fi păstorul lor” în Mileniu, după distrugerea celor răi in ziua
mâniei lui Dumnezeu, care este după punerea oilor la dreapta dintre popoare,
situată după Necazul cel Mare care dă oportunitatea acestei poziționări, (așa
cum arată Matei 24:29, 30 în comparație cu 25:31-33). „Aceștia cine
sunt și de unde au venit?” Aceste cuvinte exprimă nedumerire! Mulțimea
mare este rezultatul surprinzător al Necazului cel Mare
cauzat de neamurile persecutoare. Ea nu a existat dinainte ca o clasă rezervată.
„Mânia omului te va lăuda”, spune psalmistul (Psalm 76:10 - T.M.). Cu alte
cuvinte dacă nu ar fi fost necazul, nu ar fi apărut nici această clasă. În
Zaharia cei ce rămân dintre popoarele atacatoare (ca să țină sărbătoarea
corturilor așa cum face și mulțimea mare descrisă în Apocalipsa 7:9-17), nu
s-au aflat la începutul atacului în tabăra bună, adică nu au existat ca o clasa
deja constituita (Zah. 14:16). Gabaonții (Ios. 9) au îmbrăcat haine salvatoare
numai după începerea cuceririi Canaanului, când şi-au dat
seama că sunt în pericol. Întrebarea în legătură cu ei a fost aceeași: „Aceștia
cine sunt și de unde au venit?” (Ios. 9:8) - pentru că aparțineau în mod normal
neamurilor destinate distrugerii. Acțiunea lor oportună i-a salvat și în final au
ajuns să slujească la templu așa ca și marea mulțime (v. 23). Marea mulțime se
formează în curtea de afară a templului care a fost dată neamurilor care o vor
călca în picioare (Apoc. 11:1, 2).
Notă: acest
studiu special 5 despre sfârșit este realizat în conformitate cu principiile de
interpretare ale teologiei istoriciste. De asemennea, se are în vedere teologia
„înlocuirii” - adică Biserica este Noul Israel. Am scris articolul și pentru a
arăta, încă odată că, nu este bine să fim dogmatici în
chestiuni de interpretare a Bibliei! Teologia dogmatică trebuie
respinsă!!
STUDIU SPECIAL 6: APARE
RUSIA ÎN BIBLIE?
Există,
în prezent, trei situații conflictuale care s-ar putea solda cu războaie
devastatoare pe termen lung: Rusia versus Ucraina, China versus Taiwan și
Iran versus Israel. Acum, războiul dintre Rusia și Ucraina este în plină
desfășurare. Vor urma și celelalte două? Lumea a trecut printr-un adevărat
șoc când, după săptămâni întregi în care a negat c-ar avea vreo intenție de a
invada Ucraina, Vladimir Putin a făcut exact acest lucru. Ecranele
televizoarelor noastre au început să afișeze imagini cu tancuri rusești pe
drumurile din Ucraina, clădiri distruse de rachete rusești și oameni disperați
care se adăpostesc sub pământ. Forțele ucrainene se luptă cu armata rusă
superioară numeric, în timp ce suportă stricăciuni teribile aduse orașelor și
pierderi de vieți omenești. Se vorbește despre o soluție negociată -
varianta cea mai de dorit - dar nu s-a decis încă nimic concret. Peste 4
milioane (după alte surse, 5 milioane) de oameni au părăsit deja Ucraina pentru
a deveni refugiați. Privită dinspre tabăra rus, invazia s-a dovedit deocamdată
un real dezastru. Armata lor a avut performanțe foarte slabe, subminate de
comunicații proaste și un moral scăzut în rândul trupelor sale zdrobite.
Propaganda lui Putin, conform căreia au intrat pentru a elibera Ucraina de naziști,
s-a dovedit a fi o minciună ridicolă, iar acum se confruntă cu disprețul și
respingerea unanimă din partea poporului ucrainian, inclusiv a populației
vorbitoare de limbă rusă. După pagubele incomensurabile pe care Rusia
le-a provocat orașelor ucrainiene, perspectivele ca ucrainienii să accepte un
regim marionetă pro-rus în locul lui Zelensky și al guvernului său sunt practic
nule. Rusia a ajuns paria lumii întregi, fapt ce are un impact major
asupra economiei sale și asupra fiecărui aspect al vieții poporului
rus. Putin a fost nevoit să impună restricții polițienești, interzicând
protestele împotriva războiului și orice fel de reportaj autentic despre ceea
ce se întâmplă în Ucraina. Ce se ascunde în spatele acestor
evenimente? Putin susține că, de la căderea Uniunii Sovietice, NATO a
atentat în permanență la ceea ce Rusia consideră a fi teritoriul său. El
spune că Occidentul a umilit Rusia și a încercat să îi submineze guvernul, cu
scopul de a o absorbi în planul lor de a construi o nouă ordine mondială. Rusia
susține că prima etapă a acestui proces a fost de a aduce Ucraina pe orbita
occidentală și apoi de a o folosi ca punct de etapă, pentru răsturnarea
guvernului său. Încercarea de a pune în practică acest plan a debutat în 2014,
când a avut loc o revoluție în Ucraina, în urma căreia președintele pro-rus (și
foarte corupt) Janukovici a fost înlăturat din funcție. Rusia susține că
acest lucru a fost orchestrat de UE și SUA. Această evoluție politică a
reprezentat o amenințare pentru Rusia din două motive. În primul rând,
dacă Ucraina prosperă într-o uniune democratică cu UE, susținută de NATO, rușii
vor începe și ei să se revolte, dorind să schimbe actualul lor guvern
corupt. Starea actuală a Rusiei a fost descrisă drept o „cleptocrație” în
care Putin și oligarhii săi controlează o bogăție și o putere imense și suprimă
libertatea. În al doilea rând, Rusia are nevoie de acces la Marea Neagră
și la porturile sale cu apă caldă pentru flota sa. În perioada de existență a
Uniunii Sovietice, Marina sovietică a avut baza la Sevastopol în Crimeea și la
Odessa. Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, Rusia și-a păstrat baza navală de
la Sevastopol, însă Crimeea a devenit parte a Ucrainei. Odessa este
principala ieșire la mare a Ucrainei, pentru exportul de mărfuri. Atâta timp
cât Ucraina a rămas neutră, această situație dificilă și încurcată a putut
continua până în 2013. Dar, după ce Ucraina s-a întors spre UE și NATO,
navele de război americane au început să patruleze în Marea Neagră și li s-a
permis să se realimenteze la Odessa. Având în vedere că Sevastopol se
afla, din punct de vedere tehnic, și sub control ucrainian, America/NATO ar fi
putut, teoretic, să câștige influență asupra tuturor zonelor din Marea
Neagră. Din punctul de vedere al Rusiei, acest lucru ar semăna oarecum cu
situația în care flota rusă ar avea o influență majoră, de control asupra
Canalului Mânecii și ar acosta în Plymouth și Portsmouth. Putin a decis
apoi să afirme și să revendice iarăși proprietatea Rusiei asupra Crimeei, teritoriu
pe care Rusia l-a și preluat. Rușii consideră NATO ca fiind o forță
ostilă, care s-a apropiat până la granițele Rusiei în statele baltice și își
staționează trupele în Polonia și România. Putin susține că acest lucru
este contrar promisiunilor făcute Rusiei în anii 1990. Ucraina părea deja
a ținti prea departe, așa că Putin a cerut ca NATO să se retragă și să nu
permită niciodată Ucrainei să adere la NATO. Putin consideră că el are de
înfruntat „ordinea mondială” a Occidentului și încearcă să impună propria sa
ordine mondială alternativă. Chiar înainte de începerea invaziei din Ucraina,
Putin a mers în repetate rânduri în China și s-a consultat cu liderul chinez Xi
Jinping, pentru a încerca să confirme această alianță. Aceasta ar crea o
ordine mondială bazată pe binomul Rusia-China, ordine formată din foști
conducători comuniști, pentru a face ca partea lor de lume să fie sigură pentru
câmuirile dictatorile. De aici decurg o serie de consecințe profetice, pe
care le vom analiza înainte de a intra în discuția dacă Rusia este menționată
în Biblie în profeția lui Gog și Magog din Ezechiel 38-9.
Rusia
și Uniunea Europeană:
Uniunea
Sovietică a fost o dictatură comunistă care a adus opresiune și mizerie pentru
milioane de oameni și a persecutat cu îndârjire creștinii. Departe de a crea
pace și egalitate, liderii Partidului Comunist au devenit noua clasă
conducătoare, deținătoare a puterii, bogăției și controlului asupra societății
(așa cum sunt astăzi Putin și oligarhii săi). Ei au impus această stare de
lucruri printr-un stat polițienesc, prin KGB și prin lagărele gulagului, unde
prizonierii politici erau ținuți în condițiile teribile, descrise de scriitorul
Alexander Soljenițân. Prin influența exercitată asupra regimurilor
comuniste din Europa de Est după cel de-al Doilea Război Mondial, Moscova a
devenit puterea care controla țările Pactului de la Varșovia, din Polonia până
în Bulgaria, separate de Europa de Vest prin Cortina de Fier. În anii 1980,
președintele sovietic Gorbaciov a încercat să liberalizeze comunismul prin
programul său de „glasnost” (deschidere) și „perestroika”
(restructurare). Oamenii se săturaseră deja de dictaturile sufocante din
Europa de Est și s-au revoltat în 1989, când o țară după alta i-a dărâmat de la
putere pe comuniști. În 1991, regimul comunist din Uniunea Sovietică s-a
prăbușit, iar diferitele republici ale Uniunii Republicilor Socialiste
Sovietice (URSS) au devenit țări independente. Toată Europa de Est a
aderat la UE, inclusiv statele baltice, care făcuseră parte din URSS. Putin consideră
căderea Uniunii Sovietice drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a
secolului XX”, care a lăsat Rusia vulnerabilă la granița sa vestică, unde a
avut cândva state clientelare precum Polonia, Germania de Est și Cehoslovacia,
iar acum are țări care au aderat la UE și NATO. Rusia dorește aceste state
tampon pentru a se proteja de invazia dinspre vest, având în vedere suferințele
teribile pe care le-a îndurat atunci când naziștii au invadat-o în 1941, ceea
ce a dus la moartea a aproximativ 26-27 de milioane de cetățeni sovietici. În
prezent, intrarea Rusiei în Ucraina este văzută ca o amenințare pentru toate
țările care au părăsit orbita sovietică pentru a se alătura celei occidentale,
de aceea NATO își consolidează apărarea în țări precum Polonia și statele baltice. Una
dintre consecințele acestei crize este că liderii UE înțeleg necesitatea de a
întări armatele europene și de a consolida unitatea
europeană. Președintele Franței, Macron, a solicitat crearea unei armate
unitare a UE pentru a apăra Europa, însoțindu-și cererea de apeluri la o
integrare mai profundă a UE. Președinta UE, Ursula von der Leyen, solicită acum
ca UE să se unească pentru a deveni independentă de petrolul, gazele și
cărbunele rusesc. Amenințarea reînnoită din partea Rusiei și criza economică
care amenință în prezent Europa ar putea să o determine să facă presiuni pentru
o unitate mai profundă și să renască drept o putere de sine stătătoare, într-o
federație. Conform profețiilor biblice, în ultimele zile ale acestei epoci
va exista un Imperiu Roman readus la viață, care va fi scaunul puterii lui
Antihrist în zilele din urmă (vezi Apocalipsa 13, 17.9-14, Daniel
7.19-25). Mulți fac legătura între această putere și Uniunea Europeană.
Puterea profețită va fi parte într-un acord de pace în Orientul Mijlociu care
va implica Israelul (Daniel 9.27). Acest acord de pace va declanșa ultima
perioadă de șapte ani a Necazului (Daniel 9.27). Una dintre interpretările
profeției este că acest lucru se va petrece după invazia eșuată a Israelului de
către Rusia și aliații ei, eveniment profețit în Ezechiel 38-9. Mai multe
despre acest lucru vom discuta ulterior, în articolul de față. Din cauza crizei
generate de Rusia, Europa caută surse alternative de aprovizionare. UE a
abordat Israelul pentru a-i furniza gaze prin Egipt, lucru pe care guvernul
israelian îl ia în calcul la momentul actual. Câmpul de gaze Leviathan al
Israelului este situat în Marea Mediterană, în largul coastei de nord a
Israelului. A existat o propunere privind construcția unei conducte din
Israel, prin Cipru și Grecia, până în Italia, unde ar urma să fie folosită ca
sursă de aprovizionare cu gaz pentru Europa. În prezent, acest proiect a
fost suspendat din cauza unor considerente de mediu, a obiecțiilor din partea
Turciei și a unei acțiuni împotriva lui din partea administrației Biden din
SUA. Dacă ar fi reactivat, Rusia l-ar putea vedea ca pe o amenințare la
adresa intereselor sale, o posibilă motivație pentru implicarea sa în războiul
lui Gog și Magog, când va veni să „ia o mare pradă” (Ezechiel 38.11). Prin
urmare, aceste aspecte încurajează o integrare mai profundă a UE, concomitent
cu încercările alianței de a-și împinge influența spre est și spre
Israel. În Daniel 8.9 citim: „Și dintr-unul dintre ele (Imperiul Roman
reînviat) a ieșit un corn mic (Antihristul), care s-a mărit nespus de mult spre
miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. (Israel)”.
Rusia,
sancțiunile impuse asupra sa și economia mondială:
De
la căderea comunismului, Rusia a devenit din ce în ce mai bine integrată în
economia globală. Principalul său export este reprezentat de petrol și
gaze, care reprezintă aproximativ 40% din veniturile sale. O întrerupere
a aprovizionării cu petrol și gaze rusești amenință viitorul UE, în special al
Germaniei, care importă 55% din necesarul său de energie din Rusia. Țările
din Europa raportează deja o criză din cauza creșterii costului energiei, ceea
ce sporește presiunea asupra economiilor lor. Fără gazul rusesc, multe
dintre țările europene s-ar confrunta cu o criză masivă, ceea ce ar duce la
închiderea unei mari părți a industriei lor. Rusia și Ucraina produc, de
asemenea, aproximativ 25% din grâul și porumbul de pe piața
mondială. Țările din Africa de Nord și Orientul Mijlociu depind de grâul
ucrainian pentru aprovizionarea cu pâine. Rusia produce aproximativ două
treimi din totalul îngrășămintelor din lume, dar actualmente este pe cale de a
opri exporturile acestor produse către restul lumii. Pe măsură ce țările din
emisfera nordică intră în sezonul de vegetație, acest lucru ar putea afecta
grav producția de alimente, amplificând perspectiva foametei care pândește
națiunile. Expulzarea Rusiei din sistemul bancar mondial, în special din
sistemul de schimb SWIFT, a adus mari daune economiei rusești, dar ar putea
afecta, în viitorul apropiat, și Occidentul, în special America. Răspunsul
Rusiei la această situație este de a încerca să construiască un sistem
alternativ cu China, actualmente în curs de înființare. Acest sistem de
schimb ar putea fi atractiv pentru o serie de țări și ar putea duce la
prăbușirea sistemului de schimb SWIFT - fapt ce, la rândul său, ar putea duce
la căderea dolarului ca monedă de rezervă a lumii, generând prăbușirea socială
și economică a SUA. Asistăm, de asemenea, la posibilitatea unui dezastru total
cauzat de un foarte posibil război nuclear sau a unui dezastru mai mic -
perspectiva ca emanațiile provenite dintr-un sit nuclear al Ucrainei să
contamineze în întreaga Europă. Când reactorul de la Cernobâl, din nordul
Ucrainei, a luat foc în 1986, mai puțin de 48 de ore ne-au despărțit de
explozia întregului sit, ceea ce ar fi făcut ca o mare parte din Belarus și
Ucraina și țările din jur să devină nelocuibile pentru secole la
rând. Acțiunea curajoasă a lucrătorilor de la fața locului a oprit acest
dezastru total, dar chiar și așa am avut parte de cel mai grav accident nuclear
din lume. Acum auzim că a fost întreruptă alimentarea cu energie electrică
a sitului de la Cernobâl, ceea ce amenință siguranța sitului. Rușii au
bombardat zone adiacente centralei nucleare de la Zaporojie, ceea ce
a fost pe punctul de a provoca un alt dezastru nuclear. În toate acestea vedem
semnele profeției din Apocalipsa 6, despre cei patru călăreți ai apocalipsei,
care vin pe pământ. Acest lucru marchează începutul Necazului celui Mare,
care precede a doua venire a lui Hristos, în timp ce falsul Mesia (Anticristul)
călărește pe calul alb, căutând să domine lumea, ceea ce duce la război,
foamete și moarte în masă pe pământ. Cât de aproape sau de departe suntem de
acest lucru, nu putem fi siguri, dar se pare că omenirea se îndreaptă
amenințător în această direcție.
Rusia,
Siria și Iran (Persia):
În
luna ianuarie 2022, în Oceanul Indian a avut loc un eveniment care se
concentrează pe o altă națiune antiamericană - Iranul. Iranul, Rusia și
China au desfășurat al treilea exercițiu naval combinat în nordul Oceanului
Indian, pe fondul speculațiilor potrivit cărora cele trei țări fac echipă în
fața tensiunilor regionale tot mai mari cu Statele Unite. De la venirea la
putere în iunie 2021, intransigentul președinte iranian Ebrahim Raisi a dus o
politică de întărire a legăturilor atât cu Moscova, cât și cu Beijingul. Iranul
și-a declarat în mod deschis intenția de a elimina statul Israel și furnizează
rachete dușmanilor Israelului, în special Hezbollah din Liban. Israelul are
dovezi ale planului Iranului de a construi o armă nucleară capabilă să distrugă
statul evreu și a promis să împiedice acest lucru, inclusiv prin amenințarea de
a distruge instalațiile nucleare iraniene. Dacă Israelul atacă Iranul, ar
putea declanșa un război regional în care Rusia ar trece de partea Iranului.
Israelul atacă deja bazele iraniene din Siria, ceea ce a determinat un atac
iranian asupra unei baze militare americane din Erbil, Irak, despre care
iranienii au spus că este folosită ca centru de spionaj pentru Israel. În
ianuarie, Israelul a efectuat un exercițiu militar pentru a se pregăti pentru
un război în nord, în special pentru un conflict cu aliatul Iranului, gruparea
Hezbollah din Liban. Rusia sprijină regimul Assad din Siria și și-a folosit
puterea aeriană pentru a-i zdrobi pe dușmanii lui Assad în războiul civil
sirian (distrugând în acest proces orașe precum Alep). Rusia are nevoie de
Assad la putere pentru a păstra controlul asupra instalațiilor sale portuare siriene
din Latakia și Tartus și asupra bazei sale aeriene de la Hemeimeem. Pe
data de 15 februarie, armata rusă a desfășurat bombardiere cu rază lungă de
acțiune, cu capacitate nucleară și avioane de vânătoare care transportă rachete
hipersonice de ultimă generație la baza sa aeriană din Siria și a efectuat
exerciții navale masive în regiune, pe fondul creșterii tensiunilor cu
Occidentul din cauza Ucrainei. Avioane rusești și siriene au zburat aproape de
granița de nord a Israelului, după ce Israelul și-a exprimat sprijinul pentru
Ucraina. De asemenea, Rusia le-a spus israelienilor că nu recunoaște controlul
israelian asupra Înălțimilor Golan și că acestea ar trebui să fie returnate
Siriei. Israelul nu are cum să facă acest lucru. Rusia este din ce în ce
mai iritată de atacurile Israelului asupra țintelor iraniene din Siria, mai
ales după un recent atac cu rachete asupra bazelor iraniene din Damasc. Un alt
factor care contribuie la situația actuală este presiunea pentru un acord cu
Iranul privind politica sa nucleară, susținut de administrația Biden din
SUA. Acest acord ar elimina sancțiunile impuse Iranului și i-ar lăsa
libertatea de a-și continua și intensifica activitatea malignă în Orientul
Mijlociu. Dacă, în schimb, se dovedește că Iranul își continuă eforturile
de a construi o bombă nucleară, acest lucru ar putea declanșa un atac al
Israelului pentru a distruge infrastructura nucleară a Iranului - fapt care ar
putea aduce apoi Rusia într-un război împotriva Israelului, având ca aliați
Iranul și alte țări, așa cum este profețit în cartea lui Ezechiel. Există
rabini din Israel care actualmente corelează acumularea de tensiuni în Ucraina
și în Orientul Mijlociu cu războiul lui Gog și Magog profețit în Biblie, în
Ezechiel 38-39, în care Rusia și Iranul (Persia) sunt națiuni
conducătoare. În acest război, o armată reunită sub conducerea lui Gog din
țara lui Magog vine împotriva Israelului, din direcția nordului (Siria) și își
găsește sfârșitul pe „munții lui Israel”. Așadar, este posibil ca aceste conflicte
legate de „ordinea mondială” să atingă punctul culminant în jurul Israelului,
așa cum prezice Biblia.
Războiul
lui Gog și Magog:
Oare
capitolul 38 din Ezechiel face referire la Rusia din zilele noastre, care
pornește împotriva Israelului? Unii interpreți spun că este o imagine simbolică
a conflictului dintre bine și rău, sau chiar se referă la războaiele din
vechiul Imperiu Persan. Cu toate acestea, textul implică un război literal care
va avea loc în regiunea Israelului în ultimele zile ale acestei epoci, implicând
o putere din nordul îndepărtat, care are nume corespunzătoare Rusiei de
astăzi.„Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: 2 Fiul omului,
întoarce-te cu faţa spre Gog, din ţara lui Magog, spre domnul Roşului,
Meşecului şi Tubalului, şi proroceşte împotriva lui! 3 Şi spune:
Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: Iată, am necaz pe tine, Gog, domnul Roşului,
Meşecului şi Tubalului! 4 Te voi târî şi-ţi voi pune un cârlig
în fălci; te voi scoate, pe tine şi toată oastea ta, cai şi călăreţi,
toţi îmbrăcaţi în chip strălucit, ceată mare de popor, care poartă scut şi
pavăză şi care toţi mânuiesc sabia; 5 împreună cu ei voi scoate pe
cei din Persia, Etiopia şi Put, toţi cu scut şi
coif: 6 Gomerul cu toate oştile lui, ţara Togarmei, din fundul
miazănoaptei, cu toate oştile sale, popoare multe împreună cu
tine! 7 Pregăteşte-te dar, fii gata, tu şi toată mulţimea
adunată în jurul tău! Fii căpetenia lor! 8 După multe zile, vei
fi în fruntea lor; în vremea de apoi, vei merge împotriva ţării, ai cărei
locuitori, scăpaţi de sabie, vor fi strânşi dintre mai multe popoare pe
munţii lui Israel care multă vreme fuseseră pustii, dar, fiind scoşi din
mijlocul popoarelor, vor fi liniştiţi în locuinţele lor. 9 Iar
tu te vei sui, vei înainta ca o furtună, vei fi ca un nor negru care va
acoperi ţara, tu cu toate oştile tale şi multe popoare cu
tine. 10 Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: În ziua aceea, multe gânduri
îţi vor veni în minte şi vei urzi planuri rele. 11 Vei zice: Mă voi
sui împotriva ţării acesteia deschise, voi năvăli peste oamenii aceştia
liniştiţi, care stau fără griji în locuinţele lor, toţi în locuinţe fără
ziduri şi neavând nici zăvoare, nici porţi! 12 Mă voi duce să iau
pradă şi să mă dedau la jaf, să pun mâna pe aceste dărâmături locuite din
nou, pe poporul acesta strâns din mijlocul neamurilor, care are turme şi
moşii şi locuieşte în mijlocul pământului. 13 Seba şi Dedan,
negustorii din Tars şi toţi puii lor de lei îţi vor zice: Vii să iei
pradă? Pentru jaf ţi-ai adunat oare mulţimea ta, ca să iei argint şi aur, ca să
iei turme şi avuţii şi să faci o pradă mare?” Ezechiel 38.1-13. Profeția
vorbește despre ceva ce se va întâmpla în „zilele de pe urmă”, după ce poporul
evreu va fi adus înapoi din împrăștierea printre neamuri, pentru a locui în
țara lui Israel, inclusiv în „munții lui Israel”. Partea muntoasă a
Israelului este reprezentată de Înălțimile Golan și de ținutul muntos din
Iudeea și Samaria (Cisiordania), având în centru Ierusalimul. Am fost
martori reînființării statului Israel, în anul 1948. În 1967, Înălțimile
Golan și Ierusalimul au intrat sub control israelian ca urmare a Războiului de
Șase Zile
Munții
Israelului - Înălțimile Golan și Muntele Hermon:
În
acest moment, o forță ostilă va veni dinspre nord (din direcția Siriei) și va
ataca Israelul. Conducătorul acestei forțe este „Gog din țara Magog”. În
limba ebraică, termenul Gog se referă la un lider înălțat, cu implicația că va
fi ridicat împotriva lui Dumnezeu. Cuvântul ebraic „gag” înseamnă acoperiș
sau ceva înalt și înălțat. În contextul de față, Gog este conducătorul
unei țări numite Magog și se ridică împotriva lui Dumnezeu și a poporului Său.
Magog era o zonă din vremurile biblice care trebuie să fi fost cunoscută de
Ezechiel. Grupuri tribale antice ocupau zona care acum cuprinde sudul
Rusiei și Asia Centrală, inclusiv teritoriile unora dintre republicile islamice
sudice care au făcut parte din URSS. Magog a fost al doilea fiu al lui
Iafet, fiul lui Noe (Geneza 10:2), iar descendenții săi sunt adesea pomeniți cu
numele lor grecesc: sciții. Istoricul evreu Flavius Josephus (Antichități
iudaice) a identificat Magog cu teritoriul Rusiei de astăzi: „Magog a întemeiat
neamul magogilor, numiți astfel după el, dar care sunt numiți sciți de către
greci”. (Josephus, Antichități, 1.123). El a continuat spunând că acești oameni
trăiau în regiunile nordice de deasupra munților Caucaz, stabilindu-se la nord
de Marea Neagră. Gog este descris ca fiind „prințul cel mare” al lui Meșec și
Tubal, care vine de la extremitatea nordică a pământului. În ebraică,
pentru „prințul cel mai de seamă” se folosește termenul „nissirosh”, care poate
fi tradus și prin „prințul lui Roș”. Toponimul Roș (sau echivalentul său
în limbile respective) se regăsește de cel puțin douăzeci de ori în alte
documente antice, referindu-se la cete din poporul Roș care trăiau într-o zonă
situată la nord de Marea Neagră. Acesta are o legătură lingvistică cu
numele „Rossiya” sau Rusia. Meșec apare de 10 ori în Vechiul Testament ebraic,
inclusiv prima sa utilizare în Tabelul Națiunilor (Geneza 10:2). În Geneza 10, Meșec
este enumerat ca fiind al șaselea fiu al lui Iafet, care s-a stabilit în partea
de nord-est a Asiei Mici. Urmașii săi au ocupat regiuni vaste, de la țărmul
Mării Negre până la sudul Caucazului. El a fost tatăl lui Rossi și Moschi, care
și-au împrăștiat coloniile pe o porțiune extinsă a teritoriului rusesc. Wilhelm
Gesenius, eruditul ebraic de talie mondială, al cărui lexicon ebraic rămâne cel
mai bun elaborat vreodată, a identificat Meșec ca fiind Moscova, capitala
Rusiei moderne. De asemenea, a identificat Tubal ca fiind Tobolsk, prima
provincie din Rusia asiatică ce a fost colonizată și, de asemenea, numele
orașului în care Petru cel Mare a construit vechea fortăreață după modelul
Kremlinului din Moscova. Gesenius afirmă că numele grecesc „Moschi”, derivat
din ebraicul „Meșec”, este sursa denumirii orașului Moscova (Moskva în rusă).
Concluzia sa a fost că acești oameni alcătuiesc poporul rus modern. Dacă
mergeți mult spre nord față de Ierusalim, veți ajunge la Moscova. În Ezechiel
38, „Gog din țara Magog” conduce această armată ce este o alianță de națiuni,
printre care Persia (Iran) și Togarma (Turcia). Acestea vin împotriva
Israelului dinspre nord. Se spune în text că, la momentul respectiv,
Israel locuiește în siguranță. Unii au afirmat că acest lucru nu se poate
aplica Israelului de astăzi, ce se confruntă cu amenințări din toate părțile,
dar expresia ebraică de aici este „la betach”, care are ideea de „cu
siguranță”. Israelul are una dintre cele mai puternice armate din lume, cu
echipamente de înaltă tehnologie și un sistem de apărare antirachetă care nu
are egal. Țara dezvoltă în prezent un nou sistem de apărare cu laser care ar
putea distruge rachetele care se apropie înainte ca acestea să intre în spațiul
israelian. Potrivit lui Ezechiel 38.12-13, această armată invadatoare
coboară pentru a lua o pradă. „Seba şi Dedan, negustorii din Tars şi
toţi puii lor de lei îţi vor zice: Vii să iei pradă? Pentru jaf ţi-ai
adunat oare mulţimea ta, ca să iei argint şi aur, ca să iei turme şi avuţii şi
să faci o pradă mare?” Israelul a descoperit o mare cantitate de gaze naturale
și petrol în largul coastei de lângă Haifa, în nord, în zona colonizată de
tribul lui Așer în timpurile biblice. În Biblie există o promisiune că „Asher
își va înmuia piciorul în untdelemn”. Deuteronomul 33.24. Cuvântul ebraic
pentru untdelemn folosit aici este „shemen”, care însemna ulei de măsline, dar
este cuvântul ebraic modern pentru ulei industrial. Acest lucru ar putea fi de
interes pentru Rusia, care încearcă să controleze fluxul de petrol și gaze
către lumea occidentală. Există o opinie conform căreia strategia Rusiei
în Ucraina este de a crea un coridor de putere care să coboare din Rusia, să
treacă prin Turcia, până în Siria și apoi în Israel și Egipt, pentru a putea controla
exporturile de petrol și gaze din Orientul Mijlociu și din zona Mării Caspice.
Invaziei i se opun (verbal, nu militar) Șeba, Dedan și negustorii din Tars. În
Biblie, Șeba și Dedan se află în Peninsula Arabică, ceea ce corespunde statelor
din Golf, care sunt acum în alianță cu Israelul. Unul dintre motivele
acestei alianțe este că ambele sunt amenințate de Iran. Acestea sunt
ajutate de Israel cu sistemul său de apărare antirachetă, care este oferit și
Arabiei Saudite. Tarsul este o zonă situată în vestul îndepărtat, în
raport cu Israelul. Cel mai probabil, Tars-ul biblic era situat în Spania
modernă, dar s-a sugerat că această denumire ar putea face referire la alianța
occidentală, inclusiv la Marea Britanie și America (leii tineri ar putea face
aluzie la simbolul leului asociat cu Marea Britanie). Aceste puteri protestează
față de ceea ce face Gog, dar nu fac nimic concret. Nu au nevoie să o facă
pentru că Dumnezeu acționează, distrugând armata invadatoare. Ezechiel
38.18-23: „18 În ziua aceea însă, în ziua când va porni Gog împotriva
pământului lui Israel, zice Domnul, Dumnezeu, Mi se va sui în nări mânia
aprinsă. 19 O spun în gelozia şi în focul mâniei Mele: În
ziua aceea, va fi un mare cutremur în ţara lui Israel. 20 Peştii mării
şi păsările cerului vor tremura de Mine, şi fiarele câmpului, şi toate
târâtoarele care se târăsc pe pământ, şi toţi oamenii care sunt pe faţa
pământului; munţii se vor răsturna, pereţii stâncilor se vor prăbuşi şi
toate zidurile vor cădea la pământ. 21 Atunci voi chema groaza împotriva
lui pe toţi munţii Mei, zice Domnul, Dumnezeu; sabia fiecăruia se va
întoarce împotriva fratelui său. 22 Îl voi judeca prin
ciumă şi sânge, printr-o ploaie năpraznică şi prin pietre de
grindină; voi ploua foc şi pucioasă peste el, peste oştile lui şi peste
popoarele cele multe care vor fi cu el. 23 Îmi voi arăta astfel
mărimea şi sfinţenia, Mă voi face cunoscut înaintea mulţimii neamurilor şi
vor şti că Eu sunt Domnul.” În capitolul următor, Ezechiel descrie ziduri care
se prăbușesc, un mare cutremur în țară și ploaie, grindină și judecată care se
abate asupra armatei invadatoare. Focul cade peste Magog (Rusia) și peste
cei care locuiesc în siguranță în zonele de coastă (SUA?). Duhul se
revarsă peste poporul lui Israel, în timp ce Domnul își salvează poporul. Este
criza actuală din Ucraina legată de acest eveniment? Dacă Rusia prevalează și
își duce la îndeplniire planurile în Ucraina, ar putea porni acest război, ca
următoarea sa mișcare. Dacă nu, ar putea să o facă peste ceva vreme,
deoarece Rusia este slăbită de efectul dezastruos pe care l-a avut invazia sa
în Ucraina, de performanțele slabe ale armatei sale și de imensa ostilitate
mondială față de Rusia pe care acțiunile sale au stârnit-o. Numai Domnul știe,
dar această profeție nu s-a împlinit încă și Biblia afirmă în mod specific că
se va împlini în zilele din urmă. Interesant este că și cartea lui Ioel
vorbește despre un eveniment din zilele din urmă, când o armată nordică vine
împotriva Israelului și este înfrântă: „Voi depărta de la voi pe
vrăjmaşul de la miazănoapte, îl voi izgoni spre un pământ fără apă şi pustiu,
îi voi împinge partea dinainte a oştirii lui în marea de răsărit şi coada
oştirii în marea de apus, iar duhoarea lui se va ridica în sus şi mirosul lui
de putregai se va înălţa în văzduh, căci s-a crezut grozav.” Ioel 2:20. În
urma acestui eveniment, Duhul Sfânt este revărsat (Ioel 2.28-32), înainte de
bătălia finală, care implică toate națiunile și care se încheie cu venirea
Domnului în Israel, pentru a aduce eliberare și pace poporului Său (vezi Ioel
3).
STUDIU SPECIAL 7: DISPENSAȚIILE
DIN BIBLIE:
Introducere: Să
presupunem - şi această presupunere a devenit în numeroase cazuri o realitate
îmbucurătoare - că harul lui Dumnezeu a reuşit să aducă un om de la întuneric
la lumina Sa minunată, din moarte la viaţă, de la depărtare în apropierea Sa.
Ce va face acest om acum? Cel născut din nou a devenit un copil al lui Dumnezeu
care se bucură de iertarea păcatelor şi de nădejdea slavei lui Dumnezeu. Mai
departe însă calea nu-i este clară. Să o parcurgă singur? Să meargă mai departe
împreună cu „veacul cel rău de acum”? Nu, acest lucru nu este posibil, din
moment ce Hristos a murit pentru el şi l-a „smuls” din lume (Galateni
1:4 )! El înţelege această realitate. El priveşte în jur la alţii care au
trăit acelaşi adevăr înaintea sa. Vede şi găseşte mulţi copii ai lui Dumnezeu
care merg pe căi creştine cu totul diferite şi acest fapt îl încurcă mult. Este
aproape de necuprins numărul şi caracterul variatelor „biserici”, comunităţi şi
grupări pe teren creştin. Care dintre ele este cea mai potrivită? Sau chiar şi
această întrebare este falsă? Sau poate nu are nicio importanţă, nici cel puţin
una secundară, pe ce cale merg creştinii, principalul fiind că ei sunt convinşi
de această cale şi sunt fericiţi pe ea? Nu este datoria creştinului să respecte
părerea celuilalt? El însă citeşte şi cercetează Cuvântul lui Dumnezeu şi nu
găseşte nimic scris despre existenţa diferitelor biserici. Atunci se naşte în
el întrebarea: a vrut Dumnezeu această multitudine de biserici creştine? Ce
înseamnă, în fapt, cuvântul lui Hristos, că El este în mijlocul celor care sunt
adunaţi pentru Numele Său? Îi este indiferent dacă aici sau acolo stau la bază
diferite mărturisiri de credinţă? În parte, învăţăturile se contrazic şi totuşi
fiecare grupare are pretenţia că Hristos este în mijlocul ei. Este într-adevăr
aşa? Sunt întrebări peste întrebări care vin ca nişte şuvoaie tocmai peste cel
întors de curând. Dar şi cel care de mai mult timp se bucură că este copil al
lui Dumnezeu, nu se va putea sustrage mult timp presiunii acestora, şi aceasta
cu atât mai puţin cu cât dă mai multă importanţă Cuvântului lui Dumnezeu. Poate
că el a fost născut într-o anumită comunitate creştină şi părinţii au urmat
acea cale. Dar această comunitate este cea adevărată? Odată se va vedea
confruntat cu aceste întrebări, când va compara ceea ce vede în jurul său cu
afirmaţiile Cuvântului lui Dumnezeu. Aceast articol vrea să-l ajute pe fiecare
copil al lui Dumnezeu să găsească răspunsuri la toate aceste întrebări -
răspunsuri care să se bazeze nu pe părerile oamenilor, ci pe Cuvântul lui
Dumnezeu. Nu vreau să ascund că acest complex de întrebări este de fapt unul
dintre cele mai grele. A descrie însă drumul pe care un om păcătos poate veni
la Dumnezeu şi poate obţine iertarea păcatelor sale este, în comparaţie cu
acesta, destul de uşor. Dar de ce sunt atât de grele aceste întrebări? Motivul
se află oare în faptul că Sfânta Scriptură nu vorbeşte destul de clar despre
aceasta? Desigur că nu! Dar ea nu este o carte de reţete, în care, pentru a
rezolva diferite întrebări, se poate deschide la reţeta potrivită. Sfânta
Scriptură trebuie să fie citită şi înţeleasă ca întreg şi aceasta presupune o
serioasă muncă de cercetare atât a Vechiului cât şi a Noului Testament, în
puterea şi dependenţa de Duhul Sfânt. Pe lângă aceasta Dumnezeu Îşi împărtăşeşte
gândurile Sale doar aceluia care Vine la El într-o stare spirituală
corespunzătoare, adică aceluia care este gata să asculte de El. O piedică
foarte serioasă în înţelegerea adevărului lui Dumnezeu o constituie
prejudecăţile, părerile preconcepute. Deseori ele sunt prezente în mod
inconştient şi îşi au originea în lucrurile cele mai diverse, cum ar fi
educaţia, formaţia, obiceiurile, tradiţiile, caracterul uman etc.. Cuvântului
lui Dumnezeu i se opun tradiţii omeneşti, care în ochii multora au dobândit un
caracter obligatoriu şi au pretenţia autorităţii, datorită vechimii lor
respectabile. Eliberarea de acestea este o lucrare foarte grea, deoarece este
împotriva firii omeneşti. Dar tocmai acesta este un motiv în plus, prin faptul
că înţelegerea acestei părţi a adevărului dumnezeiesc se manifestă adesea atât
de greu şi este în legătură cu încercări adânci ale inimii. Totuşi sper în
îndurarea lui Dumnezeu, că El va răspândi lumină şi va da putere pentru
slăvirea Aceluia care a murit pentru noi. Se spune adesea: Dumnezeu nu-l mustră
(disciplinează) pe păcătos. Făcând aceasta, El ar admite că păcătosul nu este
chiar atât de pierdut. Dar pe copiii Săi îi mustră. El îi mustră în multe
privinţe. Pentru a putea lua seama la aceste avertismente trebuie să învăţăm să
înţelegem relaţiile pe care se bazează ele şi în care i-a adus El pe ai Săi. Şi
tocmai acesta este punctul cu cele mai multe lipsuri: mulţi credincioşi înţeleg
adesea doar incomplet în ce relaţii preţioase au fost aduşi cu Dumnezeu, cu
Domnul Iisus Hristos şi unii cu alţii, prin harul lui Dumnezeu. De aceea
dorinţa mea este să prezint aceste relaţii dumnezeieşti în care se află
adevăraţii creştini, spre deosebire de cei din Vechiul Testament care formau
poporul lui Dumnezeu, poporul Israel. Aproape nimic nu este atât de important
pentru înţelegerea celor ce urmează ca faptul de a învăţa să vedem deosebirile
dintre căile lui Dumnezeu cu Israel şi felul Său de a lucra cu adevărata
Biserică. Acesta este punctul de plecare al articolului. Dacă am înţeles cu
inima aceste deosebiri, atunci sunt create cele mai bune condiţii pentru a
înţelege şi a preţui şi poziţia deosebită a Bisericii. Astfel, prima parte a
articolului în care este descrisă poziţia binecuvântată a Bisericii lui
Dumnezeu în aspectul ei corporativ, are un caracter mai mult de învăţătură. Ea
constituie fundamentul neapărat necesar pentru a doua parte, cu un caracter mai
mult practic. Prin aceasta nu vreau să spun că partea a doua nu conţine
învăţătură. Dimpotrivă, în această parte însă voi vorbi despre problemele
practice, pe care le-am atins mai sus - probleme legate de drumul comun al
celor credincioşi. Împreună, cele două părţi vor oferi astfel o imagine cât mai
cuprinzătoare despre natura propriu-zisă a adevăratei Biserici, pe de o parte
şi despre formele ei de manifestare în practica strângerii laolaltă, pe de altă
parte. Dar mai este un grup de credincioşi cărora doresc să mă adresez prin
aceast articol. Ei sunt copii ai lui Dumnezeu, care doresc să ocupe un loc
potrivit după Scriptură. Ei au avut posibilitatea să tragă foloase de nepreţuit
din slujirea şi luptele slujitorilor Domnului, care au mers înaintea lor pe
această cale. Prin această slujire, ei sunt „întăriţi în adevărul” pe care
îl au (2. Petru 1:12 ). Dar tocmai ei au nevoie să li se aducă
în permanenţă aminte de aceste lucruri, deşi în principiu le cunosc, ca să le
fie trezită „mintea sănătoasă” (2. Petru 3:1 ). Poate că ei înşişi nu au
trebuit să lupte niciodată pentru adevăr, se bucură însă de o mare lumină prin
cei care au făcut-o. Mulţi au ajuns pur şi simplu prin naştere în acest loc şi
în parte nici nu prea ştiu de ce merg pe această cale. Cine nu s-a văzut silit
să lupte „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”
(Iuda 3 ), nu se găseşte oare în marele pericol de a renunţa uşor la
bunătăţile care, mai mult sau mai puţin, i-au căzut în braţe? „Cumpără adevărul
şi nu-l vinde”, este îndemnul lui Dumnezeu (Proverbe 23:23 ) şi este
dorinţa mea din inimă, să-i ajut pe aceşti credincioşi şi pe toţi copiii lui
Dumnezeu să împlinească acest sfat. Aş vrea să arăt cât de minunate sunt
gândurile lui Dumnezeu şi ce binecuvântări sunt legate de preocuparea şi de
ascultarea de ele. Faptul acesta, conducând la adorare şi la o atitudine
smerită, îi va feri pe aceşti fraţi şi pe aceste surori în Domnul de a se
înălţa deasupra altora, care poate nu au avut privilegiul de a fi instruiţi
atât de clar în Cuvântul lui Dumnezeu ca ei. Adevărata cunoaştere a Domnului şi
a Cuvântului Său produce smerenie. Se poate să fii mândru de ceva ce îţi
aparţine doar prin har? Când ne este prezentat adevărul lui Dumnezeu, când
lumina dumnezeiască străluceşte în viaţa şi în inima noastră, nu vom simţi cu
putere că toţi au eşuat, mai mult sau mai puţin, în realizarea a ceea ce am
recunoscut cu adevărat? Şi nu va trebui să recunoaştem că Domnul Iisus nu poate
fi mulţumit cu ocuparea formală de către noi a locului nostru potrivit? Credem
cu adevărat în ceea ce a spus El? „Acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” -
într-adevăr promisiune de mare preţ! Dar poate că Domnul a fost de faţă şi noi
nici nu am observat! Este permis ca aceasta să fie o stare de durată? În acest
context se mai impune o întrebare: nu este de trecut cu vederea pericolul că ne
putem obişnui atât de mult cu lucruri de preţ, cu minunăţii, cu privilegii,
datorită faptului că beneficiem ani de zile de ele, încât să nu mai însemne
nimic deosebit pentru noi? Lucrul acesta nu trebuie să fie în niciun caz aşa.
Când adevărul lui Dumnezeu nu mai are însă nicio influenţă asupra inimii
noastre, deoarece am permis intrarea altor gânduri, atunci va fi aşa. În acest
caz este doar o problemă de timp, când anume vom pierde lumina pe care ne-a
dat-o Dumnezeu. Să ne păzească Dumnezeu! O, de-ar reuşi să trezească în noi
toţi o „gândire curată”! Să binecuvânteze Dumnezeu, în harul Său, slabele
străduinţe ale autorului şi să deschidă larg inima sa şi a cititorului pentru
Sine şi pentru Cuvântul Său şi să ne facă peste măsură de fericiţi în
cunoaşterea Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi!
Dispensaţiile: În
această primă parte a articolului, aş vrea să încerc, cu ajutorul lui Dumnezeu,
să pun în lumină, într-o formă cât se poate de consecventă şi de cuprinzătoare,
caracterul, originea şi menirea adevăratei Biserici. Pe aceasta se bazează apoi
partea a doua, care este orientată mai mult spre partea practică. Având în
vedere acestea, am luat titlul pentru prima parte din 1. Timotei 3:15. În
acest loc apostolul Pavel indică motivul pentru care scrie această epistolă: „Dar
dacă voi intârzia, să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui
Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului Celui viu, stâlpul şi susţinerea
adevărului.” Acesta este de fapt un gând minunat: Dumnezeul Cel viu
are pe acest pământ o locuinţă, o casă în care locuieşte. Şi această casă,
Adunarea Dumnezeului Celui viu, este şi astăzi stâlpul şi susţinerea
adevărului. În niciun alt loc de pe pământ nu se poate găsi adevărul decât
aici. Adevărul nu-l găseşti în credinţa islamică, în budism, ci îl găseşti în
creştinismul adevărat. Adevărata Biserică nu este adevărul - Hristos şi
Cuvântul lui Dumnezeu sunt adevărul - ea este numai suportul care ţine în
picioare adevărul şi îl menţine în această lume. Desigur, în zilele
noastre, confuzia asupra temei care ne preocupă este mare, iar înţelegerea a
ceea ce este Adunarea/Biserica lui Dumnezeu este restrânsă. Astăzi
auzim despre multe biserici, denumiri şi adunări. Care dintre ele este cea
adevărată? Răspunsul nu trebuie căutat printre părerile oamenilor; numai
Cuvântul lui Dumnezeu însuşi ne poate da răspunsul, numai Cuvântul lui Dumnezeu
este autoritatea pe care avem să ne bazăm. Trebuie să respingem categoric
ideea, des auzită în legătură cu o evoluţie a adevărului, despre cele spuse în
Sfânta Scriptură. O asemenea „evoluţie” ar deschide poarta pentru introducerea
gândurilor omeneşti, a invenţiilor şi a imaginaţiei în lucrurile sfinte. Şi
adevărul, dacă ar fi trebuit să evolueze, nu ar fi fost de la început adevărul.
Atunci nu am mai avea nimic sigur, pe care să ne putem baza. Nu! Dumnezeu ne-a
vestit în Cuvântul Său voia Sa sfântă, iar înţelepciunea şi siguranţa noastră
stau în aceea că noi ne supunem Cuvântului Său şi rămânem în ce am auzit de la
început (1. Ioan 2:24). În acest Cuvânt găsim numai o Adunare,
într-o unitate sfântă, în toate ţările. Adunarea Dumnezeului Celui viu este
singura Adunare sau Biserică şi de ea aparţine oricine crede în Hristos.
Ce
înseamnă „Adunare”? Poate că unul sau altul
dintre cititor se va întreba de ce folosesc expresia „adunare” şi nu „biserică”
sau „comunitate religioasă”. Expresia „adunare” mi se pare cea mai bună
traducere a cuvântului grecesc ekklesia. Acest cuvânt se
compune din prepoziţia grecească ek, care înseamnă „din” sau „afară”, şi
din verbul grecesc kaleo, care înseamnă „a chema”. Tradus exact, ekklesia ar
fi „cei chemaţi afară”. Cu ekklesia, grecii desemnau
iniţial mulţimea cetăţenilor chemaţi, adunaţi pentru discutarea unor probleme
publice. Două exemple interesante pentru această întrebuinţare le găsim
în Faptele Apostolilor 19:39 : „dar, dacă umblaţi după altceva”,
spune mai-marele cetăţii, „se va hotărî într-o adunare legală” şi în versetul
41: „şi spunând aceste lucruri, a dat drumul adunării.” În Septuaginta
(traducerea grecească a Vechiului Testament) de exemplu, în Faptele Apostolilor
7:38 , cu expresia „adunare” este desemnat Israel:
„El (Moise) este acela care, în adunarea israeliţilor în pustie, cu
îngerul care i-a vorbit şi cu părinţii noştri ...”. În majoritatea locurilor
din Noul Testament, cuvântul „adunare” îi desemnează pe creştinii credincioşi
care sunt „chemaţi afară” din lume şi care acum, după gândul şi voia lui
Dumnezeu, sunt „adunaţi” în jurul lui Hristos. Această adunare,
strângere în jurul unei persoane comune, nu reiese din cuvintele „comunitate”
şi „biserică”. Şi tocmai scoaterea în evidenţă a acestui sens a fost, după cum
se vede, intenţia Duhului lui Dumnezeu atunci când foloseşte
cuvântul ekklesia. În limba română, cuvântul „biserică” provine de la
latino-grecescul „basilica” - casă de locuit a împăratului, basileu.) Această
expresie nu pare potrivită pentru a desemna Adunarea lui Dumnezeu. Cuvântul ekklesia este
folosit în Noul Testament cu următoarele trei sensuri: o Adunare cu
caracter universal; adunarea lui Israel în Vechiul Testament; Adunarea
Dumnezeului Celui viu (de exemplu 1. Corinteni 10:32). Cu acest sens
expresia este folosită cel mai des.
Ce nu
este Adunarea? Adesea poate fi întâlnit gândul, care de altfel este greşit, că
Adunarea din Noul Testament este o continuare a lui Israel din Vechiul
Testament, un Israel duhovnicesc, şi că Dumnezeu, în principiu, acţionează la
fel, atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Se consideră adesea că
ceea ce găsim în Vechiul Testament referitor la poporul evreu este şi criteriul
după care Dumnezeu Se poartă cu creştinii. Pentru mulţi, Adunarea/Biserica este
pur şi simplu totalitatea credincioşilor din toate timpurile. Pentru
înţelegerea subiectului pe care ni l-am propus, este foarte important să
sesizăm diferenţele, chiar contrastul dintre felul de a lucra al lui Dumnezeu,
în căile Sale, în Vechiul Testament şi ceea ce întreprinde astăzi pentru
slăvirea Fiului Său, precum şi faptul că Israel nu este Adunarea (Biserica) şi
nici Adunarea nu este Israel.
Adevărul
care a fost şi în Vechiul Testament: Înainte de a ne opri la
aceste diferenţe dintre căile lui Dumnezeu în Vechiul şi în Noul Testament,
trebuie să spunem că întotdeauna au existat lucruri care sunt general valabile
şi întotdeauna adevărate. Astfel Dumnezeu a fost şi este întotdeauna un
Dumnezeu unic, singurul şi adevăratul Dumnezeu. De asemenea au existat
întotdeauna oameni care, prin harul Său, au crezut în El, au avut încredere în
Cuvântul Său şi pe care El i-a iubit. Ceea ce Dumnezeu a lucrat în Vechiul
Testament, a făcut prin Duhul Sfânt. Acest lucru nici astăzi nu este altfel.
Apoi şi principiile morale ale stăpânirii lui Dumnezeu, adică ale felului Său
de a proceda cu fiii oamenilor, reprezintă o parte importantă a Vechiului
Testament; ele au fost şi rămân mereu aceleaşi. Astfel, de exemplu, viaţa patriarhilor
şi a credincioşilor din Vechiul Testament, viaţă pe care au dus-o sub privirea
lui Dumnezeu, constituie învăţături importante pentru atitudinea noastră
practică. În cea mai veche carte a Bibliei, cartea lui Iov, citim cuvinte pline
de consolare, valabile şi astăzi, despre purtarea lui Dumnezeu cu cel
credincios: „Nu-Şi întoarce ochii de la cei drepţi ...” (Iov 36:7 ). Încă
în Vechiul Testament a dat făgăduinţe de preţ, deşi caracterul acestora era
deosebit de cel din timpul nostru.
Cele
şapte dispensaţii: În căile lui Dumnezeu cu
oamenii există însă, în diverse perioade de timp, deosebiri importante în ce
priveşte mântuirea. În Sfânta Scriptură recunoaştem în total şapte dispensaţii
sau epoci. Prin dispensaţii înţelegem perioade în felul de a lucra al lui
Dumnezeu cu oamenii, perioade care se succed şi au un caracter diferit, dar
care niciodată nu revin după ce au trecut. Întâia dispensaţie este
aceea a inocenţei, a nevinovăţiei, când prima pereche de oameni s-a bucurat de
binecuvântările paradisului pământesc al lui Dumnezeu, de binecuvântările
grădinii Edenului, fără a avea conştiinţa binelui şi a răului. Putem presupune
că această perioadă nu a durat mult, deoarece şi-a găsit un sfârşit brusc, prin
intrarea păcatului. Şi astfel Dumnezeu a trebuit să încheie deja această primă
etapă prin judecată: „Astfel El a izgonit pe Adam; şi la răsăritul grădinii
Edenului a pus heruvimii şi sabia învăpăiată care se îndrepta în toate
direcţiile, ca să păzească drumul spre pomul vieţii” (Geneza 3:24 ). A
doua dispensaţie este aceea a conştiinţei; ea a ţinut de
la căderea în păcat a lui Adam până la Noe şi cuprinde, după calculele biblice,
o perioadă de aproximativ 1656 ani. Dumnezeu încă nu dăduse indicaţii pentru
convieţuirea oamenilor, relaţia lor cu El Însuşi încă nu fusese reglementată.
Dar prin căderea în păcat, omul a primit, în prevederea lui Dumnezeu,
cunoştinţa a ceea ce este bine şi rău şi „a ajuns ca unul din Noi, cunoscând
binele şi răul” (Geneza 3:22 ). Pe lângă descoperirile pe care Dumnezeu
le-a făcut despre Sine în creaţie şi în purtarea Sa cu primii oameni,
conştiinţa urma să fie, pentru o perioadă îndelungată, criteriul deosebit
pentru acţiunile oamenilor. Şi această epocă s-a încheiat cu judecata lui
Dumnezeu (citeşte şi în Geneza 7:11-23 ; 2. Petru 2:5). A
treia dispensaţie este a guvernării, caracterizată prin aceea că
Dumnezeu i-a dat omului - lui Noe - sabia pentru a menţine pe pământ buna
purtare şi ordinea (Geneza 9:3-7 ); ea se întinde de la Noe până la
Avraam, pe o perioadă de aproximativ 452 ani. Pentru a pune graniţe violenţei
omului, Dumnezeu a dat conducerea, pe care până atunci o avea doar El, în mâna
omului şi i-a poruncit: „Dacă cineva varsă sângele omului, şi sângele lui să
fie vărsat de om, căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui” (Geneza
9:6 ). Şi la sfârşitul acestei epoci stă judecata: Dumnezeu a încurcat
limba oamenilor, până atunci unitară (Geneza 11:5-9). În cea de-a
patra dispensaţie, perioada de la Avraam până la Moise, găsim
făgăduinţa ca principiu de bază al lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a condus pe Avraam
din Ur din Caldeea, în ţara Canaan şi i-a dat făgăduinţa că va face din el un
neam mare. „Te voi face să devii un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi
face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor
binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile
pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:2-3 ). Mai târziu,
Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam un fiu pe care l-a primit când avea o sută de
ani (Romani 4:19-21) şi care era o pildă minunată pentru Unul mai mare, pentru
Hristos. În lumina făgăduinţelor lui Dumnezeu s-au scurs 505 ani până când şi
aici a intervenit judecata şi copiii lui Israel au fost asupriţi aspru de
faraonul Egiptului (Exod 1:8-16). A cincea dispensaţie este
cea a legii şi cuprinde perioada de la Moise până la Hristos - o perioadă de
aproximativ 1420 ani. Această epocă ocupă cel mai mult loc în învăţăturile
Vechiului Testament şi are o importanţă deosebită. Legea, dată poporului pământesc
- Israel - ca regulament, a răspândit o lumină puternică asupra gândurilor şi
fiinţei lui Dumnezeu şi conţine imagini minunate ale lui Hristos şi ale
lucrării Sale (să ne gândim doar la indicaţiile referitoare la jertfe şi la
construirea cortului). În altă privinţă însă a fost un jug „pe care”, spune
Petru, „nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta” (Faptele
Apostolilor 15:10); ea a fost un îndrumător spre Hristos (Galateni 3:24). El
Însuşi a fost născut - o, ce har! - „sub lege” (Galateni 4:4). Şi spre
sfârşitul acestei dispensaţii a stat, în ceea ce priveşte poporul Israel ca
întreg, o judecată serioasă: Dumnezeu a dus cele zece seminţii în robia
asiriană ( 17:1-6) şi, câtva timp mai târziu, cele două seminţii în robia
babiloniană ( 25:1-11) o judecată care ţine până în ziua de astăzi. În
final Dumnezeu a adus, în anul 70 d.H., judecata peste sistemul evreiesc, prin
distrugerea Ierusalimului. Timpul de faţă, ca a şasea dispensaţie,
în care ne este dat să trăim, este cea a harului. Ea a început în ziua
Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2 ) şi îşi va avea sfârşitul la răpirea
Adunării (1. Tesaloniceni 4:15-17). În privinţa mântuirii, această epocă este
cea mai importantă şi cea mai măreaţă dintre căile lui Dumnezeu cu oamenii:
este vremea Bisericii pe pământ; este vremea în care Dumnezeu îi cheamă pe
păcătoşi din lume spre a-I conduce în lumina Sa minunată. Din punct de vedere
istoric va sfârşi însă şi vremea mărturiei lui Hristos cu o serioasă judecată:
Domnul Iisus îl va nimici pe acel nelegiuit prin arătarea venirii Sale şi
Dumnezeu va împlini judecata asupra creştinilor de nume, fără viaţă, după ce,
înainte, le va trimite o puternică lucrare de rătăcire, „ca să creadă o
minciună, pentru ca toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în
nelegiuire, să fie judecaţi” (2. Tesaloniceni 2:7-12). A şaptea şi
ultima epocă va fi aceea a Împărăţiei de o Mie de ani,
începând cu apariţia Domnului în putere şi slavă (Apocalipsa 11:15-18) şi
sfârşind cu marele tron alb (vezi Apocalipsa 20:10-15), unde toţi morţii,
care odinioară nu L-au primit prin credinţă pe Domnul Iisus, vor fi judecaţi
pentru a fi aruncaţi pe vecie în iazul de foc.
Încercarea
omului: Desigur, am observat, privind cele şapte dispensaţii, că fiecare
dintre ele se sfârşeşte cu judecată. Cum vine aceasta? Care este motivul pentru
care Dumnezeu acţionează atât de serios? Îi face plăcere judecata? O! Nu. El
este încet la mânie şi are o mare bunătate şi îndurare. Răspunsul trebuie
căutat în următorul fapt: căile lui Dumnezeu cu oamenii, în epoci diferite sunt
caracterizate prin aceea că Dumnezeu le-a dat oamenilor o răspundere şi i-a pus
la încercare. El căuta să găsească ceva bun la cel pe care El Însuşi l-a făcut
„foarte bun” (Geneza 1:31 ). Care a fost însă rezultatul testării omului? Omul,
care s-a bucurat de cele mai fericite condiţii în paradis şi se mai găsea în
starea de nevinovăţie, a fost pus sub răspunderea de a nu mânca din pomul
cunoştinţei binelui şi răului (Geneza 2:16, 17). El însă nu a ascultat, nu s-a
încrezut în Dumnezeu, a ascultat de şarpe şi a căzut în păcat (Geneza 3:6). În
vremea când domnea doar conştiinţa şi omul era pus sub răspunderea de „a face
bine” (Geneza 4:3, 7), a avut loc primul fratricid. Dumnezeu a trebuit să vadă
că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din
inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău (Geneza 6:5). În
epoca guvernării omului, când Dumnezeu i-a încredinţat lui Noe sabia, acesta nu
a făcut faţă: Noe nu se putea conduce nici măcar pe sine însuşi (vezi
în Geneza 9:21). În această vreme s-a întâmplat că oamenii, în mândria
lor, s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi au vrut să-şi construiască o
cetate cu un turn al cărui vârf să ajungă la cer, ca astfel să-şi facă un nume
(Geneza 11:4). După ce Dumnezeu Şi-a ales în Avraam un popor
pământesc, i-a dat acestuia, sub Moise, legea, cu răspunderea pentru popor să
asculte de glasul Său şi să păzească legământul Său (Exod 19:5). I-a dat un loc
cu deosebite privilegii exterioare şi l-a separat, prin diversele instituţii,
ritualuri, prescripţii şi slujbe, de urâciunile celorlalte popoare, pentru
Sine: prin Sfânta Sa lege El Şi-a separat astfel poporul, care, în majoritate,
era tot atât de stricat ca şi neamurile, de restul popoarelor lumii, încât era
un păcat pentru un evreu să aibă legături cu păgânii. Să amintim doar cu câtă
stăruinţă l-a pregătit Domnul pe Petru pentru a merge în Cezareea, la Corneliu,
sutaşul păgân (Faptele Apostolilor 10). Poporul Israel a încălcat
însă legea la puţin timp după ce i-a fost dată şi a fost neascultător faţă de
Domnul Dumnezeul său (17:7-20). S-a abătut de la Dumnezeu spre idoli şi a
dovedit în faţa întregii lumi că roadele acestui neam, în ciuda faptului că se
bucura de privilegii deosebite şi era condusă de marea înţelepciune a lui
Dumnezeu, nu era decât duşmănie crescândă faţă de Dumnezeu Însuşi. Faptul
care a încununat testarea omului de către Dumnezeu a fost trimiterea Fiului Său
iubit în această lume a păcatului şi a morţii. În Marcu 12:6 citim
mişcătoarele cuvinte: „Mai avea pe singurul şi preaiubitul său fiu; la urmă,
l-a trimis şi pe el la ei.” Domnul isus a fost aici, în acest loc al acţiunii
păcatului şi al morţii, şi a întruchipat în mod desăvârşit bunătatea şi
dragostea lui Dumnezeu. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui
Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18 ). Venirea
lui Hristos a adus însă la lumină un adevăr îngrozitor: omul nu numai că este
stricat şi urmează propria sa voinţă, ci el este vrăjmaşul lui Dumnczeu şi
urăşte bunătatea desăvârşită a lui Dumnezeu arătată în El - Omul venit din cer.
Cât de mişcătoare sunt cuvintele Domnului: „Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări
pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum, ei au văzut şi
M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu” (Ioan 15:24). Prin respingerea Domnului
Iisus Hristos, a ieşit deplin la lumină falimentul total al omului care a
primit o răspundere: el nu numai că iubeşte păcatul, ci urăşte dragostea lui
Dumnezeu! A fost Dumnezeu surprins de evoluţia lucrurilor, a
fost El nedumerit? O, nu! Deoarece a fost slăvit în mod desăvârşit şi în
privinţa păcatului prin lucrarea Fiului Său iubit la crucea de pe Golgota,
Dumnezeu îi oferă omului harul Său nemărginit. Evreii au pierdut, pentru timpul
de faţă, poziţia lor privilegiată, deoarece L-au crucificat pe Hristosul lui
Dumnezeu, pe Mesia al lor şi au fost alungaţi din ţară şi împrăştiaţi printre
popoarele pământului. Dar, dacă Dumnezeu a dat la o parte pe Israel, a deschis
calea pentru neamuri, ca ele să poată veni de la întuneric la lumina Sa
minunată. Cu aproape 2000 de ani în urmă, El a făcut să înceapă epoca harului.
În căile lui Dumnezeu cu pământul, crucea şi învierea Domnului Iisus reprezintă
puncte de cotitură hotărâtoare. Pe baza deplinei lucrări de ispăşire a Domnului
Iisus, Dumnezeu nu mai cere ceva bun de la om, ci El Însuşi dă (Ioan
3:16-18 ; 4:10). De la cruce, Dumnezeu nu-l mai încearcă
pe om, deoarece punctul culminant al iubirii lui Dumnezeu a fost şi punctul
culminant al răutăţii omului. Omul nu poate arăta ce este, mai mult decât a
arătat la cruce. De ce să-l încerce Dumnezeu mai departe? Că omul este
răspunzător pentru faptele sale şi în vremea harului, şi mai ales în această
vreme, nu mai trebuie subliniat. Tot atât de puţin se pune întrebarea dacă el
ar corespunde sau nu acestei responsabilităţi după gândurile lui Dumnezeu:
creştinătatea este la fel de coruptă (vezi 1. Timotei 4:1-3) ca odinioară
poporul evreu şi Hristos va vărsa din gura Sa acest sistem fără viaţă care Îi
poartă numele (Apocalipsa 3:16). Dar cu aceasta am înaintat prea
mult în perspectiva profetică, dacă vrem să încheiem gândul urmărit
(încercarea omului în diversele epoci). Vreau să părăsim acum acest fir al
responsabilităţii şi să ne îndreptăm spre ceea ce a făcut Dumnezeu în acest
timp, spre cinstirea Fiului Său, şi pe tărâmul falimentului omului. Pentru
aceasta trebuie să vorbesc încă o dată despre însemnătatea crucii în domeniul
căilor lui Dumnezeu cu pământul.
Două
sensuri ale crucii lui Hristos: „Dar acum, în Hristos
Iisus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin Sângele lui
Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat
zidul de la mijloc al despărţirii şi în trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia dintre
ei, legea poruncilor în rânduielile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El
Însuşi un singur om nou, făcând pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu
într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia” (Efeseni
2:13-16). În acest fragment, crucea lui Hristos ne este prezentată
într-un sens deosebit. Faptul că ea constituie temelia mântuirii personale şi a
păcii sufletului este în general mai mult sau mai puţin înţeles şi apreciat de
toţi adevăraţii creştini, pentru că altfel ei nu ar fi adevăraţi creştini. Poate
că pe alocuri, înţelegerea şi aprecierea sângelui lui Hristos este diferită;
dar sensul fundamentul al lucrării lui Hristos pentru nevoile personale ale
păcătosului în faţa lui Dumnezeu este recunoscut de către toţi credincioşii. Însemnătatea
crucii lui Hristos privind căile lui Dumnezeu este în general puţin înţeleasă.
Până atunci Dumnezeu S-a ocupat doar de poporul Său pământesc; toate
binecuvântările au fost în legătură cu poporul Israel (Romani 9:4-5). Păgânii
au rămas (luaţi în ansamblu) în afara a ceea ce făcea Dumnezeu. Ei nu au fost
luaţi în seamă, au fost ca şi inexistenţi în faţa lui Dumnezeu. Acest fapt a
fost atât de evident încât Domnul Iisus în timpul vieţii Sale le-a poruncit
ucenicilor Săi să nu meargă pe calea păgânilor (Matei 10:5). El Însuşi a fost
trimis doar la oile pierdute ale casei lui Israel (Matei 15:24) şi acolo i-a
trimis şi pe ei. Aceasta nu a fost dovada unei lipse de dragoste sau de
apreciere a credinţei, pe care El a găsit-o chiar într-un sutaş păgân (Matei
8:10), ci a faptului că încă mai exista legea numită aici „zid despărţitor”. În Efeseni
2, Dumnezeu Se adresează credincioşilor dintre păgâni. Ce imagine a lor ne
prezintă în versetele 12 şi 13! În acea vreme ei erau fără Hristos, fără drept
de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi
fără Dumnezeu în lume. Este numai dovada harului lui Dumnezeu că ei şi noi, cei
„depărtaţi” din punctul de vedere al mântuirii, am fost apropiaţi prin sângele
lui Hristos. Dar nu numai Dumnezeu i-a apropiat pe cei depărtaţi,
ca să aibă acces la El prin Duhul, ci găsim că şi Hristos, - pe temelia jertfei
Sale, - creează ceva nou (versetul 15): El formează acum, din evrei şi păgâni
un popor ceresc, creează din oamenii de Odinioară un om nou. Să fim însă
atenţi: credincioşii dintre neamuri nu sunt ridicaţi la înălţimea privilegiilor
lui Israel, aceasta înseamnă că ei nu devin evrei. Oh, aceasta ar fi fost deja
foarte mult, dacă ne-ar fi ridicat pe noi, cei lipsiţi de făgăduinţe şi de
nădejdi, la nivelul privilegiilor poporului evreu. Hristos creează ceva mult
mai măreţ: din evrei şi din păgâni face un om nou, unde nu mai este nici iudeu,
nici grec (Galateni 3:28 ), un om nou, care reprezintă propriile Sale
trăsături aici pe pământ. Legea poruncilor în orânduirile ei a fost
îndepărtată ca regulă de viaţă, iar iudeii și păgânii, între care până atunci
existau relaţii de vrăjmăşie, au fost împăcaţi acum cu Dumnezeu într-un singur
trup prin cruce: crucea a înlăturat complet vrăjmăşia, atât între cei
credincioşi dintre iudei şi dintre neamuri, cât şi pe cea care a existat între
aceştia şi Dumnezeu. Atât de mult a fost îndepărtată această vrăjmăşie prin
cruce, încât cei credincioşi dintre iudei şi păgâni constituie un trup, un
organism viu. Lăudat fie Domnul Iisus, lăudat fie Dumnezeul şi Tatăl nostru
pentru acest fapt minunat! Acum nu mai există iudei şi păgâni (în măsura în
care este vorba de credincioşii din timpul harului), ci doar Adunarea lui
Dumnezeu (1. Corinteni 10:32). Această Adunare este un organism ceresc, legat de
slăvitul Cap, Hristos, în cer. Ea este Trupul Său (Efeseni 1:23). Şi această
expresie, „Trupul Său”, nu vorbeşte doar despre unitate, ci şi despre „a fi
una” - despre „a fi una” mădularele între ele şi despre „a fi una” Hristos şi
mădularele Sale. Dumnezeu ne prezintă Adunarea în Noul Testament
prin patru imagini: în afară de Trup al lui Hristos, ea ne este arătată drept
casă a lui Dumnezeu, drept lumină şi în final, Mireasă a lui Hristos.
O
taină: Când în Noul Testament este vorba despre o „taină”, atunci nu se
referă la ceva misterios sau greu de înţeles. Cu mult mai mult, prin „taină” se
înţelege un adevăr care în Vechiul Testament nu este descoperit, un adevăr care
s-a putut face cunoscut doar prin revelaţie din partea lui Dumnezeu şi care,
după ce a fost făcut cunoscut, poate fi înţeles de om numai prin credinţă.
Celor credincioşi li s-a dat privilegiul să cunoască şi să înţeleagă „tainele”
Noului Testament. De aceea ele nu mai sunt taine ascunse, ci revelate. „Pentru
că vouă v-a fost dat”, le spune Domnul Iisus ucenicilor Săi în Evanghelia
după Matei 13, „să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, iar
lor (celor necredincioşi) nu le-a fost dat” (versetul 11). Există în
prorociile Vechiului Testament multe lucruri de preţ, dar ele nu sunt numite
taine. Poate ajută mult ca în acest loc să enumerăm cele mai
importante taine revelate în Noul Testament: 1. Taina evlaviei,
care este adevărata cucernicie (1. Timotei 3:16); 2. Taina
credinţei (1. Timotei 3:9); 3. Taina unităţii dintre Hristos şi
Adunare (Efeseni 5:32); 4. Taina lui Hristos, unitatea
credincioşilor dintre iudei şi păgâni (Efeseni 3:4-6); 5. Taina
schimbării credincioşilor la venirea Domnului (1. Corinteni 15:51); 6.
Taina revenirii lui Israel la Domnul (vezi în Romani 11:25); 7.
Taina Evangheliei (Efeseni 6:19); 8. Taina împărăţiei lui Dumnezeu
(Marcu 4:11; Matei 13:11; Luca 8:10); 9. Taina celor
şapte stele şi a sfeşnicelor de aur (Apocalipsa 1:20); 10. Taina
fărădelegii (2. Tesaloniceni 2:7); 11. Taina Babilonului, a
desfrânatei (vezi în Apocalipsa 17:5); 12. Taina de a-Şi uni
iarăşi, în Hristos, toate lucrurile (Efeseni 1:9-10); Adevărul
despre Hristos şi Adunare este o taină: planul lui Dumnezeu în legătură cu
Hristos şi Adunarea nu a fost revelat în Vechiul Testament. Dumnezeu l-a avut
din veşnicie în inima Sa, dar el era acolo ascuns ca o taină (citeşte
în Efeseni 3:5, 9; Romani 16:25-26 şi Coloseni 1:26).
Această „taină a lui Hristos” nu a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în
veacurile dinainte, cum spune apostolul Pavel în Efeseni 3:5: „ ... cum a
fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi proroci, prin Duhul”. Ordinea
„apostoli şi proroci” (apostolii sunt numiţi înaintea prorocilor) arată că nu
este vorba de profeţi ai Vechiului Testament, ci de apostolii şi profeţii
Noului Testament, a căror învăţătură - concretizată astăzi în Sfânta Scriptură
- constituie temelia Adunării, „piatra din capul unghiului fiind Iisus Hristos”
(Efeseni 2:20). Trebuie acordată atenţie şi faptului că apostolul, spre
deosebire de ceea ce a fost vestit mai înainte, vorbeşte aici despre ceea ce a
fost descoperit „acum”. Şi ceea ce face faptul şi mai limpede: revelaţia
„administrării tainei” a fost încredinţată exclusiv lui Pavel; numai în
scrisorile sale găsim expunerea acestor gânduri, care odinioară erau ascunse în
inima lui Dumnezeu. Deci nu trebuie să căutăm adevărul despre
Adunarea lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Dacă o facem totuşi, atunci vom
ajunge la concluzii total greşite şi nu vom înţelege niciodată adevărata natură
a Adunării. Niciun om credincios din Vechiul Testament - niciun
Avraam, niciun Moise, niciun David, niciun Isaia nu a ştiut nimic despre
Adunarea Dumnezeului Celui viu şi, drept urmare, niciunul nu a vorbit despre ea
şi nici nu a făcut vreo aluzie. Din nenorocire, mulţi copii dragi ai lui
Dumnezeu nu înţeleg acest lucru. Pentru ei nu constituie nicio greutate de a
găsi în Vechiul Testament ceea ce ei consideră a fi Biserica, însă greşesc. Ei
amestecă în permanenţă adevăruri din Vechiul Testament cu adevăruri din Noul
Testament, dispensaţia creştină cu dispensaţia iudaică şi nu obţin astfel
niciodată o perspectivă clară asupra gândurilor lui Dumnezeu, ci cad pradă, mai
devreme sau mai târziu, unor erori cum este, de pildă, aceea că măslinul
din Romani 11 ar fi o imagine a adevăratei Biserici şi deci, chiar
copii ai lui Dumnezeu pot fi „tăiaţi” şi prin aceasta pierduţi. De aceea,
înţelegerea diferitelor dispensaţii este de neapărată trebuinţă. Cu totul
altceva este, bineînţeles, faptul că, privind în urmă, găsim în Vechiul
Testament, prin lumina Noului Testament, pilde şi umbre despre acest adevăr al
Adunării. Să ne gândim, de exemplu, la soţia lui Iosif şi a lui Moise, la
cortul întâlnirii, la rămăşiţa sub Ezra şi sub Neemia şi altele. Chiar
şi atunci când Domnul Iisus a fost deja pe pământ, Adunarea lui Dumnezeu nu
exista încă, şi El nici nu a început s-o construiască atunci. În Noul
Testament, Biserica este amintită pentru prima dată la Matei 16, versetul
18. Acolo zidirea Bisericii de către El este prezentată ca aparţinând viitorului.
„Pe această stâncă”, spune Domnul Iisus, „voi zidi Biserica Mea”. El i-a dat
lui Simon un nou nume - Petros - piatră - şi a dat de înţeles că Îşi va zidi
Biserica pe această persoană, despre care a vorbit Petru, pe această „stâncă”
(în greceşte petra). A doua şi ultima menţionare în evanghelii o găsim
în Matei 18, versetul 17. Dar şi aici se vorbeşte despre ceva din viitor;
Domnul Iisus încă era pe pământ, aşa că problemele dintre fraţi puteau fi aduse
înaintea Lui.
O
importantă zi de naştere: Capitolul al doilea din
Faptele Apostolilor ne prezintă o importantă „zi de naştere”, aceea a Adunării
lui Dumnezeu. Găsim acolo o ceată de credincioşi încă de pe vremea Domnului,
care l-au urmat personal. Aceştia au reprezentat nucleul Adunării în ziua
constituirii ei. Prin coborârea Duhului Sfânt, ei au fost botezaţi, ca să
alcătuiască un singur Trup (1. Corinteni 12:13) şi prin aceasta au fost strâns
legaţi de slăvitul Mântuitor din cer. De acum înainte ei nu umblau doar ca
persoane individuale, ci ca un organism colectiv, ca Trup al lui Hristos; luaţi
individual, ei erau mădulare unii altora. Aici vedem o minunată şi până atunci
necunoscută unitate şi unanimitate în atitudinea lor practică, determinată de
Duhul Sfânt care locuia în ei. Astfel citim în Faptele Apostolilor
2:42-44: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în
frângerea pîinii şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică şi prin apostoli se
făceau multe minuni şi semne. Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau
toate în comun.” Iar în Faptele Apostolilor 4:32-33, citim alte importante
cuvinte: „Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet. Niciunul nu
zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate în comun. Apostolii
mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Iisus şi un mare har era
peste toţi.” Aceasta este deci Adunarea lui Dumnezeu: o
colectivitate vie, constituită din adevăraţi credincioşi, botezaţi într-un
singur Trup prin Duhul Sfânt, legaţi cu Domnul; în calitate de Cap al Trupului,
şi legaţi între ei. Biserica Sfintei Scripturi nu este o clădire materială,
deoarece Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini (Faptele Apostolilor
17:24). Ea este mult mai mult. Un organism viu, o casă duhovnicească şi este
formată din pietre vii (1. Petru 2:5). Când Domnul Iisus a fost botezat cu
Duhul Sfânt (şi să fim atenţi că El este primul şi singurul om care a primit
Duhul Sfânt înainte ca lucrarea mântuirii să fie săvârşită, deoarece El era
fără păcat şi Sfântul lui Dumnezeu nu avea nevoie de mântuire), atunci Duhul
Sfânt a venit în chip de porumbel peste El (Matei 3:16). Aici însă, când cei
credincioşi au primit botezul cu Duhul Sfânt, Duhul Sfânt le-a apărut sub forma
unor limbi ca de foc, care s-au aşezat câte una pe fiecare dintre ei. „Şi toţi
au fost umpluţi de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum
le dădea Duhul să vorbească.” Aceste limbi ca de foc vorbesc despre cuvântul
mărturiei lui Dumnezeu în putere. Însă această mărturie nu trebuia să rămână
redusă doar la evrei, ci şi păgânii trebuiau să audă despre „lucrurile minunate
ale lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 2:11). Aici vedem cum, prin Duhul Sfânt,
au fost depăşite pentru o vreme obstacolele limbii, pe care le-a ridicat
Dumnezeu la Babel pentru îngrădirea mândriei omului. Această depăşire dovedeşte
faptul că Evanghelia harului lui Dumnezeu trebuia să ajungă acum şi la cei care
erau departe. Aceasta este deci „ziua de naştere” a Adunării. Din
acea zi a Cincizecimii, Dumnezeu Duhul Sfânt este ca Persoană pe acest pământ
şi Faptele Apostolilor prezintă lucrarea Sa în Adunare pentru a o conduce. El a
folosit o mulţime de unelte; dar vom vedea că, acolo unde a acţionat Duhul
Sfânt, El a condus la unitate şi a realizat acea singură Adunare a lui
Dumnezeu. A ieşit la iveală puterea, dar nu a omului, ci a lui Dumnezeu.
Adunarea a fost locul desfăşurării acestei puteri. În Faptele Apostolilor
4 găsim de asemenea prima rugăciune a Adunării: „Şi acum, Doamne, uită-Te
la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să predice Cuvântul Tău cu toată îndrazneala
şi întinde-Ţi mâna ca să se facă vindecări, semne şi minuni, prin Numele
Robului Tău Celui Sfânt, Iisus. Pe când se rugau ei, s-a cutremurat locul unde
erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu
cu îndrăzneală (versete 29-31). Ce scenă a fost aceasta! O Adunare,
o inimă, o intenţie: slăvirea lui Iisus! Duhul Sfânt a fost de faţă şi a lucrat
nestingherit. Desigur, suspinăm când comparăm starea actuală a creştinătăţii cu
acele zile fericite de la început!
Prezenţa
Duhului Sfânt: Atât de reală a fost prezenţa Duhului Sfânt ca Persoană pe
pământ, încât Petru a putut să-i spună lui Anania: „pentru ce ţi-a umplut Satan
inima ca să minţi pe Duhul Sfânt ...?” (Faptele Apostolilor 5:3). În capitolul
10, versetul 19, citim că Duhul Sfânt i-a vorbit lui Petru: „Iată că te caută
trei oameni”. După întoarcerea păgânilor la Dumnezeu şi după revărsarea Duhului
Sfânt şi peste ei, Petru spune în capitolul 11, versetul 12: „Duhul Sfânt mi-a
spus să plec cu ei, fără să am vreo îndoială”. În capitolul 13, Duhul Sfânt
ocupă aceeaşi poziţie de conducere dumnezeiască în adunarea din Antiohia. „Pe
când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: Puneţi-Mi deoparte pe
Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” După aceea au postit
şi s-au rugat. Iar în versetul 4 citim: „Iar ei, fiind trimişi de Duhul Sfânt,
s-au coborât la Seleucia şi de ucolo au plecat cu corabia la Cipru”. Când
adunarea din Ierusalim trebuia să ia o hotărâre importantă, devine din nou
evidentă prezenţa Duhului Sfânt: „Căci a părut bine Duhului Sfânt şi nouă să nu
mai punem peste voi altă greutate, decât aceste lucruri necesare” (capitolul
15:28). În slujba lor, apostolii au fost conduşi de această Persoană
dumnezeiască: „Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să predice Cuvântul în
Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi al Galatiei, se pregăteau să intre în
Bitinia, dar Duhul lui Iisus nu le-a dat voie” (capitolul 16:6-7). Astfel
vedem Adunarea de-a lungul cărţii Faptele Apostolilor sub conducerea suverană a
Duhului Sfânt. Un trist eşec şi în acest punct ne este prevestit în capitolul
20, versetele 28-30. Da, chiar apostolul Pavel nu a ascultat de glasul Duhului
(capitolul 21:4-5), cu toate că a fost condus de o motivaţie nobilă - dragostea
faţă de fraţii săi trupeşti (Romani 9:1-3). Nesupunerea omului nu schimbă
adevărul lui Dumnezeu. Hristos este slăvit în cer, Duhul Sfânt a fost trimis pe
pământ şi El locuieşte în Adunare. Ah, cât de mare este eşecul creştinismului
în recunoaşterea şi realizarea prezenţei dumnezeieşti şi a conducerii Duhului
Sfânt! Să ne reamintim ce înseamnă ekklesia: Adunarea este o
ceată de „oameni chemaţi afară” din această lume. Iacov spune în Faptele
Apostolilor 15:13-14: „Fraţilor, ascultaţi-mă! Simon a spus cum, mai întâi,
Dumnezeu Şi-a aruncat privirile ca să ia dintre neamuri un popor pentru Numele
Său”. Aceasta este deci Adunarea: un popor, scos din rândul neamurilor prin
lucrarea suverană a Duhului lui Dumnezeu pentru Numele Său. De-ar fi respectat
Biserica aceasta şi şi-ar fi păstrat caracterul ceresc! Nu sunt cei din camera
de sus, care s-au despărţit de lumea religioasă care şi-a crucificat
Mântuitorul, şi stăruiesc în rugăciune, un simbol pentru poziţia după voia lui
Dumnezeu, poziţie pe care şi noi ar trebui să o avem astăzi?
Domnul
însă a adăugat: În acele zile puterea şi sfinţenia mai caracterizau prima
biserică şi noi citim în Faptele Apostolilor 5:13: „şi niciunul din
ceilalţi nu îndrăznea să se alipească de ei; dar poporul îi lăuda”.
Necredincioşii simţeau că ei nu au ceea ce posedă cei născuţi din nou: Duhul
Sfânt. Dar cei care au fost într-adevăr mântuiţi au fost „adăugaţi Domnului” şi
nu oamenilor sau unor organizaţii bisericeşti oarecare (Fapte 5:14). Nu ne
putem adăuga singuri adevăratei Biserici. De asemenea nu citim că oamenii s-ar
fi „alăturat” unei comunităţi sau chiar unei biserici a lui Dumnezeu. Cu mult
mai mult auzim în Faptele Apostolilor 2:47, cuvinte importante: „Şi Domnul
adăuga, în fiecare zi, la numărul lor, pe cei care trebuiau să fie mântuiţi.” Ce
mângâiere, în zilele noastre de decădere şi dezordine, că cel cu adevărat
întors la Dumnezeu aparţine „Adunării celor întâi-născuţi” (Evrei 12:23)!
Aceasta este singura Biserică din care putem face parte conform Sfintei
Scripturi. Singura apartenenţă pe care o cunoaşte Scriptura este cea de mădular
al Trupului lui Hristos. Adunarea este Adunarea lui Dumnezeu; ea îi
aparţine Lui şi toate drepturile le are El, deoarece El Şi le-a câştigat prin
sângele Său (Faptele Apostolilor 20:28). Nu vom avea claritate asupra a ceea ce
este Adunarea lui Dumnezeu în ochii Săi, până nu vom recunoaşte că El a creat
Adunarea pentru veşnica slăvire a Sa şi a Domnului Iisus: „a Lui să fie slava
în Biserică, în Hristos Iisus, în toate generaţiile, în vecii vecilor. Amin”
(Efeseni 3:21).
Intenţia
prezentă a lui Dumnezeu: Dumnezeu nu urmăreşte cu
Adunarea doar un scop pentru veşnicie, ci şi pentru timpul de faţă. Cuvântul
„azi” în Efeseni 3:10, ne prezintă clar acest lucru: „pentru ca domniile
şi stăpinirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică,
înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu.” Adunarea este
totodată şi o extrem de interesantă carte cu lecţii pentru îngeri. Dumnezeu a
stabilit pentru Adunare intenţia şi menirea ca prin ea îngerii din cer să
cunoască înţelepciunea Sa felurită. Acest nou fel de înţelepciune nu-l pot
învăţa altundeva decât în Adunare. Îngerii au văzut prima creaţie
şi s-au bucurat la întemeierea ei (Iov 38:7). Ei au văzut căile lui Dumnezeu cu
oamenii şi cu Israel; au putut observa în toate acestea gloria lui Dumnezeu,
dar şi umbra deasă a falimentului omului. Acum însă Dumnezeu a vrut să-i înveţe
pe locuitorii legitimi ai cerului un fel cu totul nou de înţelepciune: propriul
Fiu al lui Dumnezeu, Cuvântul, S-a făcut trup, a coborât până la punctul cel
mai jos şi L-a slăvit pe Dumnezeu tocmai în acel loc în care I s-a adus cea mai
mare necinste. Ca urmare însă a învierii şi a slăvirii Sale la dreapta lui
Dumnezeu, El (ca om) urma să nu mai fie singur, ci în calitate de Cap, în cer,
să primească un trup potrivit pe pământ - credincioşi dintre iudei şi dintre
neamuri, aceia care sunt uniţi cu El fără a mai putea fi despărţiţi, aceia care
sunt moştenitori, care alcătuiesc un singur trup şi iau parte la aceeaşi
făgăduinţă în Hristos (Efeseni 3:6). Minunată binecuvântare! Cine poate să o
înţeleagă pe deplin? Putem noi înţelege că Dumnezeu îi trece cu
vederea pe îngerii care-L înconjoară şi este preocupat de unii ca noi? El vede
în noi cel mai scump obiect al dragostei Sale. El ni L-a dat pe Hristos ca viaţă
a noastră, a trimis Duhul Sfânt peste noi ca să locuiască în noi, ca într-un
templu şi ca să ne lege cu El, Capul din cer, în timp ce noi suntem încă aici
pe pământ. Ce chemare este aceasta! Într-adevăr, când un înger vrea să ştie ce
este înţelepciune, ce este dragoste, ce este har, trebuie să ne privească pe
noi, cei iubiţi, trebuie să privească Adunarea. În hotărârea lui
Dumnezeu, Adunarea Sa ocupă o poziţie atât de înaltă, încât deplina măreţie a
înţelepciunii Sale poate fi descoperită numai prin ea. Creaţia vizibilă a fost,
în acest sens, o introducere necesară sau o pregătire pentru creaţia nouă,
cerească. El, care a creat toate lucrurile, a avut Adunarea în gândul Său,
inainte de-a începe lucrarea. Acum puterile cereşti pot să cunoască înţelepciunea
Sa nespus de feluritä în noua Lui creaţie. Probabil că niciodată nu le-a trecut
prin minte că, Creatorul lor S-ar putea coborî atât de mult sub nivelul lor,
pentru a găsi acolo, jos, printre noi, părtaşi potriviţi ai bucuriei Sale
(Coloseni 1:16). Acum ele recunosc în chemarea Adunării la părtăşia cu Fiul lui
Dumnezeu (1. Corinteni 1:9) o dovadă a unei înţelepciuni noi a Creatorului lor,
care întrece totul. În ce taină adâncă îşi cufundă ele privirea,
când văd că Acela, care le ţine prin Cuvântul puterii Sale, găseşte plăcere în
a-Şi arăta în faţa ochilor lor unitatea Sa cu aceia care odinioară erau
despărţiţi de Dumnezeu şi vrăjmaşi ai Săi, prin natura lor, dar care acum au
fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. După cum Cel Veşnic Şi-a
folosit odinioară poporul pământesc pentru a vesti omenirii sfinţenia căilor
Sale, tot astfel foloseşte acum Adunarea, pe care a unit-o atât de minunat cu
Hristos şi i-a dat deja un loc în El, în locurile cereşti (Efeseni 2:6), pentru
a vesti celor din cer calea desăvârşită a singurului Dumnezeu înţelept. Dar să
fim atenţi: celor din cer! Lumea nu învaţă nimic prin adevărata Biserică a lui
Dumnezeu, deoarece nu poate vedea şi nu poate înţelege lucrurile duhovniceşti.
Îngerii sunt cei care doresc să privească în lucrurile lui Hristos (1. Petru
1:12) şi acestea le sunt făcute cunoscut prin Adunare. Desigur, dacă mai există
ceva ce le poate trezi admiraţia, pe lângă minunea întrupării lui Hristos şi
rezultatele acesteia, aşa cum le văd acum în Persoana Hristosului înălţat, atunci
trebuie să fie faptul că Dumnezeu Şi-a ales nişte fiinţe atât de slabe şi de
nevrednice, ca monumente ale dragostei Sale veşnice (Efeseni 2:7).
Deosebiri
dintre iudaism şi creştinism: Din nefericire, nu a fost
păstrată în inimă chemarea cerească a Adunării. De aceea au pătruns deja foarte
devreme în istoria Bisericii creştine o mulţime de elemente iudaice în
învăţătură şi practică. Chiar şi Pavel a fost nevoit, în repetate rânduri, să
ia poziţie faţă de unele învăţături iudaice. Deoarece eroarea nedeosebirii
dispensaţiilor şi a amestecării harului cu legea au împânzit astăzi aproape
întreaga creştinătate şi au avut şi au urmări distrugătoare pentru pacea
fiecăruia şi pentru mărturia întregului, aş dori în această parta a
articolului, având în vedere diversele dispensaţii, să arăt încă o dată
deosebirile fundamentale dintre iudaism şi creştinism, dintre Israel şi
Adunarea lui Dumnezeu. Israel a fost poporul pământesc al lui
Dumnezeu, un neam pe pământ cu binecuvântări şi speranţe pământeşti. Existenţa
şi dăinuirea acestui popor îşi are temelia în făgăduinţele lui Dumnezeu date
lui Avraam. De asemenea, acest popor a fost ales de la întemeierea lumii. A
existat o categorie deosebită de preoţi şi un Loc Sfânt, material, în
interiorul căruia aveau voie să intre numai preoţii, poporul rămânând afară.
Închinătorul aducea animale ca jertfă, dar el însuşi era exclus din prezenţa
lui Dumnezeu, prin perdeaua Locului Sfânt. Întregul sistem al închinării şi al
slujbei sub lege era de natură exterioară. Pentru a participa la aceasta era
suficient să fii născut în acest popor. De aceea, adunarea lui Israel s-a
compus din credincioşi şi din necredincioşi; a fost o adunare amestecată, în
care doar unii aveau credinţa adevărată, majoritatea fiind necredincioşi. Ceea
ce i-a ţinut laolaltă pe cei credincioşi şi necredincioşi a fost paranteza
naţională: ei aparţineau neamului Israel, având speranţe comune pe
acest pământ şi un semn exterior comun – tăierea imprejur (circumcizia). Aceat
neam avea obligaţia să ţină legea lui Moise, ca o condiţie a primirii lor de
către Dumnezeu. Pe baza lucrării lui Hristos, acest popor, sau mai bine zis o
rămăşiţă din acest popor are un viitor, care însă este pe acest pământ, un
viitor redus la durata împărăţiei de o mie de ani a lui Hristos. Adunarea
lui Dumnezeu sau creştinismul adevărat se află în opoziţie totală faţă de toate
caracteristicile amintite ale poporului Israel, atât în zilele trecute cât şi
în cele viitoare. Credincioşii care formează Adunarea au fost
aleşi înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1:4). Adunarea însăşi îşi
are temelia veşnic valabilă în lucrarca împlinita de mântuire a lui Hristos. Ea
a fost constituită însă prin coborârea Duhului Sfânt (ca urmare a morţii lui
Hristos, a învierii şi a înălţării Sale la cer), iar mădularele în parte au
fost legate unele cu altele şi fiecare la rândul său cu Capul slăvit din cer,
spre a forma un Trup. Menirea acestei unităţi organice, formată din
credincioşi adevăraţi dintre iudei şi dintre neamuri, este tot atât de cerească
cum sunt şi speranţa şi binecuvântările lor. Pentru ei „perdeaua” s-a rupt:
prin credinţă ei au acces în cerescul Loc Preasfânt al lui Dumnezeu
(vezi Evrei 10:19-22). Da, chiar mai mult, toţi credincioşii adevăraţi
formează ei înşişi o casă duhovnicească, templul lui Dumnezeu (Efeseni
2:19-22). Pe lângă acestea, toţi, fără excepţie, sunt preoţi, o preoţie sfântă
şi aduc jertfe duhovniceşti (1. Petru 2:4-5); aceasta înseamnă că ei toţi au
privilegiul şi destoinicia în Domnul Iisus Hristos, de a se închina lui
Dumnezeu în duh şi în adevăr (Ioan 4:23-24). Ei nu stau sub lege, ci sub har
(Romani 6:14). Legea nu este nici mijlocul pentru salvarea lor şi nici „regula
lor de viaţă”, norma pentru purtarea lor practică. Ei au murit împreună cu
Hristos faţă de lege (Galateni 2:19-20), pentru a trăi o viaţă nouă (Romani
6:4) şi pentru a umbla în puterea Duhului. Măsura pentru aceasta este Hristos
Însuşi. Ei nu speră într-o restaurare şi renaştere naţională (cum se va
întâmpla cu Israel: Ezechiel 36 şi 37), ci ei sunt deja născuţi din
nou (Ioan 3:3-8) şi aşteaptă revenirea lui Hristos (1. Tesaloniceni 4:15-18)
care îi va duce din această lume în slava lui Dumnezeu, da, în casa Tatălui Său
(Ioan 14:2-3). Acolo, în acel loc de fericire supremă, unde Tatăl şi Fiul
locuiesc din veşnicie, vor locui şi ei - şi nu numai pentru o mie de ani, ci în
toţi vecii. Lăudat fie Numele lui Dumnezeu Tatăl şi Numele Fiului Său, Domnul
şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru asemenea har!
Măslinul: Mi se
pare potrivit şi necesar ca în acest articol despre dispensaţii să mai atingem
un subiect pe care apostolul îl prezintă pe larg în capitolul 11 al epistolei
către Romani - viitorul lui Israel. El tratează acolo o problemă despre care
chiar şi creştinii au păreri foarte deosebite: are Israel un viitor? Capitolele
9 până la 11 constituie partea dispensaţională a epistolei. În acestea, el
prezintă felul de a lucra al lui Dumnezeu în căile Sale cu Israel şi cu
neamurile ajungând în capitolul 11 să vorbească despre un măslin altoit în care
au fost altoite ramuri ale unui măslin salbatic. Ce reprezintă această imagine?
Despre ce ne vorbeşte măslinul altoit? Dar cel sălbatic? Este măslinul altoit
un simbol al Adunării, al Bisericii lui Dumnezeu? Nu este Biserica totuşi doar
o continuare a lui Israel, aflându-se sub binecuvântări mai bune, creştine?
Poate fi un credincios, în final, totuşi „tăiat” şi pierdut? Aceste întrebări
arată clar că o înţelegere greşită a semnificaţiei măslinului poate avea urmări
fatale. De aceea, aş vrea să mă opresc puţin asupra acestui important
capitol 11 din epistola către Romani încercând să dau răspunsuri clare, conform
Scripturii, la întrebările menţionate. Cititorului îi va veni cu atât mai uşor
să le înţeleagă, cu cât a fost pregătit mai bine prin cele spuse anterior.
Nu mai
are Israel nicio speranţă? În capitolul 9, apostolul
schiţează istoria trecută a lui Israel, iar în capitolul 10, starea prezentă a
acestui popor, care se caracterizează prin neascultare şi necredinţă. Şi pentru
că acest popor s-a lovit de Piatra de poticnire şi de Stânca de cădere - de
Hristos - şi s-a lepădat de El (Romani 9:33), Dumnezeu Şi-a retras mâna pe care
a întins-o cu bunătate acestui popor neascultător şi împotrivitor, pentru a Se
îndrepta spre aceia care nu au întrebat de El, spre neamuri (Romani 10:20-21). Israel
a fost înlăturat pentru un timp ca neam şi a căzut pradă judecăţii lui
Dumnezeu. Ne-am referit deja la aceasta: în perspectiva mântuirii, Dumnezeu Se
îndreaptă astăzi către toate popoarele de pe pământ, fără deosebire. Israel
şi-a pierdut poziţia deosebită pe care o avea pe pământ, de a fi martor al lui
Dumnezeu, ca obiect al făgăduinţelor Sale pe pământ. Da, el s-a făcut vinovat
în cea mai înaltă măsură, deoarece L-a răstignit pe Mesia, pe care i L-a trimis
Dumnezeu, şi a strigat: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor
noştri!” (Matei 27:25). Nu mai are acest popor nicio speranţă acum?
Această problemă o tratează, după cum am spus deja, capitolul 11 al Epistolei
către Romani. Pe baza a ceea ce a făcut acest popor, el, într-adevăr, nu mai
are niciun fel de drepturi. A pierdut toate făgăduinţele lui Dumnezeu legate de
condiţii. Şi totuşi, pentru că lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de
chemarea făcută (versetul 29), pentru că Dumnezeu a chemat acest popor cu un
scop anumit (slăvirea lui Hristos pe pământ şi binecuvântarea pământului) şi
intenţiile Sale de har nu pot fi zădărnicite, Israel are o speranţă. Acest
lucru îl arată clar răspunsul dat celor două întrebări care se pun în versetele
1 şi 11 din capitolul discutat. La prima întrebare din versetul 1,
„A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?“, apostolul răspunde categoric, inspirat de
Duhul: „Nicidecum!” Chiar şi faptul că el însuşi, Pavel, a fost un israelit din
sămânţa lui Avraam şi a fost mântuit, a dovedit clar că Dumnezeu nu Şi-a
lepădat de tot poporul. Nu L-a urât şi el pe Hristos şi a prigonit Biserica?
Dar Pavel a avut parte de îndurare, ca un model dat „celor care sunt gata să
creadă în El, ca să primească viaţa veşnică” (1. Timotei 1:16). Întoarcerea sa
fără asemănare este desigur şi o referire profetică la întoarcerea rămăşiţei
lui Israel la venirea Domnului în putere şi în slavă.
O
rămăşiţă din Israel: În îndurarea Sa, Dumnezeu Şi-a păstrat
întotdeauna o rămăşiţă din acest popor, chiar şi în timpul de faţă, datorită unei
alegeri prin har (versetul 5). Acest lucru este adevărat numai referitor la
poporul Israel şi la niciun alt popor de pe pământ. Nu ar trebui să ne dea de
gândit acest lucru şi să ne smerească? Ca exemplu pentru o rămăşiţă din trecut
sunt daţi prorocul Ilie şi cei şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat
genunchii înaintea lui Baal. Chiar şi pe vremea lui Ahab, împăratul fără
Dumnezeu, El Şi-a păstrat oameni care I-au fost credincioşi şi nu s-au închinat
idolilor. Într-adevăr tot timpul a existat în acest popor o
rămăşiţă credincioasă, oricât de mult s-ar fi îndepărtat poporul de Dumnezeu.
Aşa a fost în timpul strămutării în Babilon. Să ne gândim la Daniel şi
prietenii săi aflaţi la curtea lui Nebucadneţar! Aşa a fost pe vremea lui Ezra
şi a lui Neemia, când câteva zeci de mii s-au întors în ţara făgăduită. Aşa a
fost şi pe vremea lui Maleahi, o vreme a decăderii: „Atunci cei care se tem de
Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi
a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei
care se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui” (Maleahi 3:16). Şi
când a venit Domnul Iisus pe pământ, Dumnezeu a găsit o rămăşiţă în Israel,
care „aştepta răscumpărarea în Ierusalim” (vezi Luca 2:38). Zaharia şi
Elisabeta, păstorii de pe câmp, Simeon şi Ana făceau parte din acea rămăşiţă
(Luca 1 şi 2). Şi în timpul de faţă există o rămăşiţă din acest popor. La
începutul mărturiei creştine au fost salvaţi mulţi credincioşi dintre iudei şi
adăugaţi Adunării (Faptele Apostolilor 2:47). Şi aşa se întâmplă şi astăzi. Iar
când Adunarea va fi răpită şi, prin aceasta, va fi încheiată vremea harului, va
fi pe pământ o rămăşiţă credincioasă din poporul Israel, care, pentru că nu se
va închina „fiarei” şi chipului ei, va trece prin chinuri neînchipuite, după
cum ne arată cartea Apocalipsei. Faptul că Dumnezeu a avut şi va
avea întotdeauna o rămăşiţă din acest popor este deosebit de îmbucurător,
deoarece este o dovadă a bunătăţii şi a credincioşiei Sale, care nu pot fi
trecute cu vederea. Dar acest fapt dovedeşte de asemenea foarte clar că
Dumnezeu nu Şi-a lepădat poporul, chiar dacă marea majoritate a căzut pradă
împietririi şi adormirii, ca expresie a judecăţii lui Dumnezeu. Prorocii
Vechiului Testament au prevestit şi acest lucru (versetele 8-10).
Împăcarea
lumii: Răspunsul la a doua întrebare, cea din versetul 11, „Au alunecat
ei ca să cadă?”, este tot atât de categoric: „Nicidecum!” Aceasta vrea să
spună: ideea că Israel s-a poticnit ca să fie pierdut pentru totdeauna (acesta
este aici sensul de a cădea) este falsă. Într-adevăr, căderea lor a constituit
prilejul pentru a aduce neamurilor mântuirea, dar această cădere s-a petrecut,
cum aflăm nici, „ca să facă pe Israel gelos”. Nu numai că lepădarea lui Israel
nu a fost deplină, lucru arătat de primele zece versete, ci ea a fost doar
pentru un timp; acest lucru îl arată textul biblic începând cu versetul 11.
Căci dacă Dumnezeu, prin întoarcerea Sa spre păgâni, vrea să facă poporul
Israel gelos, atunci desigur că nu o face pentru a-i lepăda pentru totdeauna.
Nu, odată îi va primi din nou, îi va primi ca neam şi aceasta va fi ca „viaţă
dintre cei morţi” (versetul 15). Despre aceasta vorbesc profeţii Ezechiel
(capitolul 37:1-17 şi 39:25-29) şi Osea (capitolul 5:15 - 6.3) într-un limbaj
impresionant, plin de imagini. Apostolul pare să aibă în faţă
istoria lui Iosif. În orice caz, ea este o frumoasă ilustrare a subiectului
nostru. Iosif, după ce a fost lepădat de fraţii săi, aruncat în groapă şi în
temniţă, a fost înălţat pe tronul lumii, a fost primul după faraon. Ridicarea
sa a fost bogăţia lumii, în timpul celor şapte ani de belşug. Şi când fraţii
săi, în anii de foamete, s-au întors cu părere de rău la el, a fost ca „viaţă
din morţi”. La fel va fi când Israel, la sfârşitul zilelor, va fi reabilitat. Toate
acestea ne spun însă şi nouă, neamurilor, ceva peste care nu trebuie să trecem.
Căderea lui Israel este bogăţia lumii, lepădarea lui, împăcarea lumii (vezi
versetele 12 şi 15). Suntem noi suficient de mulţumitori pentru faptul că Dumnezeu
a folosit căderea şi lepădarea lui Israel ca prilej pentru a ne oferi nouă,
neamurilor, bogăţia harului Său? Aceasta se înţelege, de altfel, prin împăcarea
lumii. Spre deosebire de capitolul 5, în versetul 10, Duhul Sfânt nu vorbeşte
aici de împăcare ca rod al lucrării lui Hristos şi prin aceasta de rezultatele
adevărate, reale, veşnice pentru fiecare individ, ci de împăcarea ca expresie a
căilor lui Dumnezeu în planul Său cu oamenii. Aici ea este rezultatul căderii
lui Israel. Nici pe departe nu este vorba aici de o presupusă „împăcare
general”! Aceasta este o învăţătură de rătăcire, care este străină întregii
Scripturi şi împotriva ei. Expresia „împăcarea lumii” arată o
schimbare a dispensaţiei, o îndreptare a lui Dumnezeu, în căile Sale cu oamenii,
înspre neamuri, cărora până atunci nu le-a acordat nicio atenţie. Lui Dumnezeu,
în harul Său, I-a făcut plăcere să ia căderea şi eşuarea lui Israel ca prilej
de a oferi neamurilor, pe temelia lucrării lui Hristos, lumina Evangheliei
harului. „Căderea lor a fost o bogăţie pentru lume şi împuţinarea lor, o
bogăţie pentru neamuri”. Într-adevăr, ce bogăţie nemăsurată a primit lumea
păgână de odinioară prin lumina creştinismului! Astfel modul de a lucra al lui
Dumnezeu i-a adus pe cei din rândul neamurilor intr-o poziţie privilegiată, de
care este legată însă şi o serioasă responsabilitate. Pentru a explica aceasta,
apostolul foloseşte imaginea unui măslin altoit, în care au fost altoite ramuri
sălbatice. Dar să ascultăm cuvintele Sfintei Scripturi: „Iar dacă cele dintâi
roade sunt sfinte, şi plămădeala este; şi dacă rădăcina este sfântă, şi
ramurile sunt. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai
un măslin sălbatic, ai fost altoit printre ele şi ai fost făcut părtaş
rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te mândri faţă de ramuri; iar dacă te
mândreşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Dar vei
zice: Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu. Adevărat, ele au fost
tăiate din cauza necredinţei, şi tu stai în picioare prin credinţă. Nu te
îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti, nu te
va cruţa nici pe tine. Vezi deci bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime
faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă rămâi în bunătatea aceasta;
altfel vei fi tăiat şi tu. Şi chiar ei, dacă nu stăruie în necredinţă, vor fi
altoiţi, căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi. Fiindcă, dacă tu, care ai
fost tăiat dintr-un măslin care din fire este sălbatic şi, împotriva firii, ai
fost altoit într-un măslin bun, cu cât mai mult aceştia care sunt ramuri
fireşti vor fi altoiţi în chiar măslinul lor? Fraţilor, pentru ca să nu vă
socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din
Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra plinătatea/numărul
neamurilor. Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11:16-26).
Rădăcina: Pentru
a înţelege ce înseamnă măslinul altoit este bine să ne întrebăm întâi cine sau
ce este rădăcina. De la rădăcină măslinul îşi primeşte hrana şi grăsimea.
Este Hristos rădăcina? Sau este Avraam? Ne apropiem de rezolvarea acestei
întrebări, dacă privim mai îndeaproape ce se spune despre ramuri. Despre unele
ramuri, nu despre toate, auzim că au rămas în legătură cu rădăcina. Ele au fost,
prin natura lor, parte a măslinului. Dar apoi auzim şi despre altfel de ramuri,
care, în ciuda faptului că prin natura lor făceau parte din măslin, au fost
tăiate; dacă Dumnezeu ar vrea, ele vor fi din nou altoite în măslinul lor.
Între timp s-a mai întâmplat şi altceva: ramuri ale unui măslin sălbatic au
fost altoite printre ramurile naturale. Acestea au acum parte, împreună cu
ramurile care au rămas în legătură cu măslinul, de rădăcina şi grăsimea
măslinului. Dar Hristos nu poate fi rădăcina măslinului. Nimeni nu
este în mod natural în legătură cu El. Acest lucru este absolut imposibil. El
Însuşi a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a
căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă”
(Ioan 12:24). Pe lângă aceasta, Domnul Iisus vorbeşte în Ioan
15 despre Sine ca adevărata viţă şi despre ucenicii Săi ca mlădiţe. Cei
care L-au recunoscut ca Mesia pe pământ au fost mlădiţe ale viţei. Iată ce este
important pentru discuţia noastră: despre mlădiţele care nu aduc roadă (adică
ucenicii care erau doar într-o legătură exterioară cu El, care Îl mărturiseau
doar, fără a avea într-adevăr viaţă), se spune că vor fi „tăiate” (versetul 2),
dar nu se face nici cea mai mică aluzie la faptul că ar fi altoite din nou. Din
contră: ele sunt aruncate în foc şi ard (vezi în Ioan 15 .6)! Nu,
Hristos nu este rădăcina, El este Viţa. Dar nu poate fi Avraam rădăcina? Nu cu
el sunt în legătură în mod natural, cei care pe drept sunt numiţi ramuri
fireşti (versetele 21 şi 24)? Nu sunt copiii lui Israel urmaşii lui? Totul
pledează pentru aceasta. Măslinul este numit măslinul lor (versetul 24).
Păgânii nu au avut parte la acest măslin altoit, ale cărui ramuri fireşti sunt
israeliţii. De aceea recunoaştem cu uşurinţă în măslinul sălbatic o imagine a
neamurilor, care erau în afara măslinului altoit.
Pomul
făgăduinţei: Măslinul altoit care produce ulei şi a cărui frunză nu se
veştejeşte este în sine însuşi o imagine a binecuvântării, dar el nu este în
mod direct o imagine a lui Israel; despre aceasta vorbesc mai mult ramurile
sale fireşti. Dar lui Avraam, rădăcina, i-au fost date făgăduinţe: „Te voi face
să devii un neam mare şi te voi binecuvânta şi toate familiile pământului vor
fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:2-3). Şi Galateni 3, versetul 14 ne
spune: „pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste neamuri, în Hristos
Iisus”. Putem spune așadar: oriunde se întind făgăduinţele de binecuvântare pe
care le-a dat Dumnezeu lui Avraam, acolo este măslinul altoit. Sau altfel spus,
măslinul altoit este un simbol al posesiunii făgăduinţelor şi al mărturiei lui
Dumnezeu pe pământ. El ne arată lanţul neîntrerupt al celor care au parte de
făgăduinţe în această lume. Astfel, el este pomul făgăduinţei. El arată linia
făgăduinţei care merge de la Avraam la Hristos şi continuă până la venirea Sa
pentru a instaura împărăţia păcii pe pământ. După această „pregătire”, să mai
privim odată aliniatul citat din Romani 11 referitor la măslin şi vom
rămâne uimiţi de cât de natural şi de logic se încadrează învăţăturile
conţinute în linia generală a capitolului şi de exactitatea cu care adeveresc
ele ceea ce am văzut deja. Rădăcina, Avraam, era sfântă, adică pusă
deoparte pentru Dumnezeu. Şi ramurile, urmaşii săi fireşti, au fost un popor
pus deoparte pentru Dumnezeu. În acest sens şi ei au fost sfinţi, însă nu după
firea (natura) lor, ci prin poziţia lor exterioară. Dar, în majoritatea lor, nu
au corespuns poziţiei în care i-a aşezat Dumnezeu (1. Corinteni 10:5) şi El a
trebuit să taie din ramurile măslinului altoit. Versetul 20 ne învaţă că „din
pricina necredinţei” s-a întâmplat aceasta. Dar numai unele ramuri au fost
tăiate. O parte a rămas în măslin, în posesia făgăduinţelor - rămăşiţa despre
care s-a vorbit în primele şapte versete şi care acolo a fost numită aleasă. În
harul Său, Dumnezeu a avut intenţia să introducă neamurile în linia
făgăduinţelor pentru pământ. Astfel a luat ramuri de la măslinul sălbatic,
ramuri care nu erau, ca Israel, într-o legătură naturală (firească) cu
rădăcina, cu tatăl celor credincioşi şi i-a altoit „împotriva firii” (harul de
fapt este întotdeauna împotriva firii), printre ramurile măslinului altoit.
Astfel şi cei dintre neamuri au devenit părtaşi rădăcinii şi grăsimii măslinului.
Responsabilităţi: Aici
vrem să facem un scurt popas în trecerea noastră fugitivă peste imaginea
profetică, pentru a medita puţin la ea. Ajungând la prezentarea figurativă a
timpului de astăzi, a dispensaţiei harului, pare necesară introducerea
unor consideraţii de principiu pentru a înţelege corect imaginea, înainte de a
ne continua zborul. A fi aşezat într-o poziţie privilegiată include
neapărat şi responsabilitate, anume aceea de a corespunde practic privilegiilor
acordate. Dar a fi într-o poziţie privilegiată şi a avea responsabilitate nu
include neapărat ca fiecare să aibă viaţă din Dumnezeu. Acest lucru adesea nu
se înţelege şi nu se deosebeşte corect. Israel a făcut parte din măslin, a
posedat făgăduinţe minunate şi totuşi marea majoritate a poporului a fost
necredincioasă. A face parte din măslin nu înseamnă nicidecum a sta în legătură
vie cu Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu este îndelung răbdător şi, în îndelunga Sa
răbdare, a suportat mult timp această stare, pentru a-I pune la încercare. Dar
în final a intervenit cu judecată şi a tăiat unele ramuri. În
schimb, a adus acum oameni dintre păgâni în locul binecuvântărilor pământeşti,
deschizându-le stăvilarele harului Său şi lăsând să li se vestească Evanghelia.
Acele neamuri care au recunoscut şi recunosc creştinismul, deci neagă a fi
mahomedani, iudei sau altceva de felul acesta, cel puţin aparent, sunt
răspunzători pentru ceea ce le-a încredinţat Dumnezeu. Despre aceasta vorbeşte
altoirea în măslin. Dar aceasta nu înseamnă că toţi sunt într-adevăr născuţi
din nou şi sunt adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Desigur că astăzi fac parte
din măslin şi cei care formează adevărata Biserică a lui Dumnezeu, dar nu numai
aceştia. Toţi creştinii botezaţi, toţi care recunosc chiar şi numai în aparenţă
creştinismul şi prin supunerea la botezul creştin neagă a fi iudei sau păgâni,
fac parte din măslin. Ei se află în locul binecuvântării şi al privilegiilor,
au devenit părtaşi grăsimii măslinului. Deci nu este vorba aici de
Adunarea lui Dumnezeu, ci este o chestiune a recunoaşterii, a posedării
făgăduinţelor şi a mărturiei lui Dumnezeu aici, pe pământ. Şi cine Îl
recunoaşte pe Hristos se află cu numele pe principiul credinţei. Dar aceasta
presupune responsabilitatea de a trăi conform acestui principiu. Au corespuns
creştinii, ramurile sălbatice altoite în măslin, acestei responsabilităţi?
Trăiesc ei după principiul credinţei? Dacă Dumnezeu n-a cruţat
ramurile fireşti, pe israeliţii necredincioşi, va cruţa atunci creştinismul
necredincios, care are o responsabilitate cu mult mai mare? De aceea se
vorbeşte şi în legătură cu el de posibilitatea unei tăieri. Din Trupul lui
Hristos niciodată nu va fi tăiat niciun mădular, din măslin însă se taie
ramuri; şi acest lucru s-a întâmplat deja cu Israel, în mulţimea sa. De aceea,
cât de serioase sunt avertizările pentru cei dintre neamuri, să nu se fălească
şi să nu se îngîmfe! Căci, dacă nu rămân în bunătatea lui Dumnezeu, vor fi
tăiaţi şi ei. Astfel, acest loc nu vorbeşte nicidecum faptul că cei
credincioşi, în final, totuşi s-ar putea pierde, ci despre faptul că acei
creştini care recunosc adevărul, însă fără a avea viaţă din Dumnezeu, sunt
îndepărtaţi fără putinţă de întoarcere în sfera binecuvântărilor, în care au
fost aduşi prin bunătatea şi grija lui Dumnezeu. Să ne amintim:
pentru ei nu mai există altoire! Cu Israel lucrurile stau altfel. Concluzionând
aceste învăţături principiale, putem preciza că în această imagine nu este
vorba de binecuvântärile duhovniceşti ale fiecărui credincios în parte, ci de
căile lui Dumnezeu cu oamenii, cum a dat la o parte Israelul ca popor şi S-a
întors către neamuri; şi este vorba de responsabilitatea acelora care au venit
în locul binecuvântării şi al făgăduinţelor pământeşti. Şi cu
aceasta dorim să conducem spre sfârşit zborul nostru deasupra scenei profetice.
Dacă Dumnezeu nu a cruţat ramurile fireşti, nu le va cruţa nici pe cele altoite
împotriva firii. Că El va tăia pe acei adepţi creştini lipsiţi de viaţă, care
nu au corespuns responsabilităţii lor, nu este spus aici în mod direct. Alte
locuri însă arată aceasta (de exemplu Matei 24:45-25:30). Când adevărata
Adunare va fi deja în cer, Domnul Iisus va vărsa din gura Sa mărturia creştină
în ultima ei fază, negăsind-o „nici rece nici în clocot” (Apocalipsa 3:16).
Altoirea
din nou a lui Israel: Măslinul va continua să existe şi tăierea
recunoaşterii creştine căzute va netezi drumul pentru realtoirea lui Israel.
Iar după cum creştinismul nu a rămas în credinţă (şi mai putem pune la îndoială
acest lucru, când vedem starea lui de astăzi?), tot astfel Israelul nu va
rămâne în necredinţă. Ramurile fireşti vor fi altoite din nou în măslinul lor,
„căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi”. Şi deodată, apostolul lasă
deoparte limbajul metaforic şi vorbeşte direct şi deschis despre viitorul lui
Israel: „Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să
nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va
ţine până va intra plinătatea neamurilor. Şi în felul acesta tot Israelul va fi
mântuit” (versetele 25-26). Timpul de astăzi, vremea harului, se
caracterizează prin aceea că o parte din Israel - tocmai cu excepţia rămăşiţei
existente - a cunoscut o împietrire; acest fapt nu va rămâne însă aşa. Când va
fi intrat numărul deplin al neamurilor, adică numărul celor care se lasă
mântuiţi din rândul popoarelor pământului, formând Adunarea lui Dumnezeu,
atunci Dumnezeu, după răpirea celor credincioşi din vremea de acum (1.
Tesaloniceni 4:17), Se va întoarce din nou spre Israel şi va relua legăturile
cu el. „Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov”
(versetul 26). Aceasta se va întâmpla când Domnul Iisus va veni cu putere şi cu
o mare slavă, în chip văzut din cer pe pământ (citeşte în Matei
24:27-31; Apocalipsa 19:11). „Şi în felul acesta tot Israelul va fi
mântuit.” Expresia „tot Israelul” nu spune că fiecare israelit în
parte, care va trăi în timpul acela, va fi mântuit; noi ştim că partea
majoritară a poporului va fi necredincioasă, se va închina lui Antihrist şi va
pieri în judecată. Nu, această expresie spune că Israelul, ca întreg, ca neam,
va fi mântuit. Astăzi lucrurile stau altfel: Domnul mântuieşte persoane
individuale din lume şi le adaugă Adunării. Am atras deja atenţia asupra
capitolului 2 din Faptele Apostolilor, versetul 47. Atunci însă Israelul, în
întregul său, va fi mântuit. Şi totuşi este vorba în sens absolut doar de o
rămăşiţă care va fi mântuită; citim în capitolul 9, versetul 27: „Chiar dacă
numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi
mântuită”. Din „întregul Israel”, „numai rămăşiţa” va fi mântuită. Aceasta
dezvăluie un principiu: în ochii lui Dumnezeu rămăşiţa ţine locul întregului
popor. Cu aceasta Dumnezeu pune în legătură toate drepturile şi
îndatoririle. Faţă de Evanghelie, israeliţii sunt încă
vrăjmaşi. Aceasta este spre binele nostru, ne spune versetul 28, permiţându-ne
nouă să intrăm sub graţiere. Cu toate acestea, Dumnezeu încă îi iubeşte,
datorită strămoşilor lor. Nu, El nu Şi-a lepădat poporul, de aceea Israel va
căpăta îndurare (versetul 31). Lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile harului
Său (despre care este vorba în capitolul 9, versetele 4 şi 5) şi nici de
chemarea Sa (despre care este vorba de asemenea în capitolul 9, versetul 7). El
vrea să binecuvânteze făptura păcătoasă şi El va împlini ceea ce are de la
început în inima Sa. Ultimele versete spun cu o claritate deosebită că aceasta
se poate face numai pe temeiul harului Său nemărginit. Nu putem
înţelege bine, după toate aceste gânduri şi căi minunate ale lui Dumnezeu, de
ce apostolul, la sfârşitul capitolului 2 şi cu aceasta la sfârşitul acestei
părţi a Epistolei către Romani, izbucneşte într-o cântare de laudă despre
înţelepciunea şi cunoaşterea lui Dumnezeu? „Căci din El, prin El şi pentru El
sunt toate.” Din inimă, fiecare suflet credincios va participa la cântarea de
laudă pentru Dumnezeu: A Lui să fie slava în veci! Amin.
CAPITOLUL
8 - Distrugerea ecosistemului planetar:
Ne
întoarcem din sferele cerești pe Pământ, reluăm timpul secvențial, cronologic
și vedem că atunci când îngerul rupe cea de a șaptea pecete se dezlănțuie
asupra Pământului judecata celor șapte trâmbițe. Încă o dată, evenimente și
acțiuni din dimensiunile sferelor cerești ascunse de noi au ca urmare
evenimente catastrofale din lumea noastră. Ele debutează într-o atmosferă
solemnă, și aparent, ca răspuns la rugăciunile sfinților care au cerut
răzbunare pentru sângele lor vărsat: „Când a rupt Mielul pecetea a
şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas. Şi am
văzut pe cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte
trâmbiţe. Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu
o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu
rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului
de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui
Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor” (Apoc. 8:1-4). „Când a rupt
Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră
înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe
care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: Până când, Stăpâne,
Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele
nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apoc. 6:9-10). „Apoi, îngerul a
luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe
pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de
pământ. Şi cei şapte îngeri, care aveau cele şapte trâmbiţe, s-au pregătit
să sune din ele” (Apoc. 8:5-6). Înainte să analizăm judecățile
declanșate pe Pământ de fiecare dintre cele șapte trâmbițe, aruncăm o privire
de ansamblu asupra lor și vedem că ele sunt simetrice, chiar paralele, cu
judecățile care vor fi declanșate pe Pământ, mai târziu, de revărsarea celor
șapte potire, care vor culmina cu judecarea Babilonului și cu revenirea lui
Iisus Hristos pe Pământ. Acesta este lucrul care i-a făcut pe mulți să spună că
asistăm la un fel de reluare a acelorași etape, ca la tipograf, când pagina de
hârtie este expusă la straturi succesive de culori din care este compusă
imaginea finală. Intensitatea judecăților crește și se amplifică de la
peceți, la trâmbițe și apoi la potire. În cadrul septadei care marchează cea de
a șaptezecea săptămână finală din profeția lui Daniel, judecățile trâmbițelor
au loc în prima jumătate a săptămânii, în partea dintâi a Necazului celui Mare,
iar judecățile potirelor se petrec în cea de a doua jumătate, numită în altă
parte „mânia lui Dumnezeu”: „Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor
şapte îngeri şapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este
viu în vecii vecilor” (Apoc. 14:10; 15:7). Judecățile trâmbițelor se
aseamănă foarte mult cu plăgile Egiptului și este normal să fie așa, pentru că
asemeni faraonului de altădată, populația Pământului va striga iar obraznic:
„Și cine este Iehova ca să ascultăm de El?” Ruperea celei de a șaptea
peceți și sunetul primelor șase trâmbițe produc un efect dramatic: „Când
a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate
de ceas” (Apoc. 8:1).
Ziua
Domnului: Judecățile teribile care marchează finalul istoriei și al
stăpânirii lui Satan pe Pământ sunt numite generic în profețiile Biblie
cu termenul „Ziua Domnului”, în care Dumnezeu ia înapoi ceea
ce este de drept al Lui. Am văzut deja în capitolul 5 câteva din aceste
judecăți teribile. Ele au fost descrise acolo în termeni generali. Cu capitolul
8 ni se dau descrieri mult mai precise, cu amănunte care înspăimântă.
Înfruntarea dintre forțele demonice și autoritatea lui Dumnezeu va fi
teribilă. Când am ajuns la cea de a cincea pecete din capitolul 6, sute de
milioane de oameni au fost deja omorâți. Cea de a șasea pecete dezlănțuie
tulburări cosmice despre care s-a mai vorbit încă de pe vremea Vechiului
Testament: „Vai de cei ce doresc ziua Domnului! Ce aşteptaţi voi de la
ziua Domnului? Ea va fi întuneric, şi nu lumină. Veţi fi ca un om care
fuge dinaintea unui leu, pe care-l întâlneşte un urs şi care, când ajunge
acasă, îşi reazemă mâna pe zid şi-l muşcă un şarpe! Nu va fi oare ziua
Domnului întuneric, în loc de lumină? Nu va fi ea întunecoasă şi fără
strălucire? ” (Amos 5:18-20). Am ajuns acum la cea de a șasea pecete,
care, după părerea multora, cuprinde toate celelalte judecăți următoare, și
cele ale trâmbițelor și cele ale potirelor, în total paisprezece
judecăți. Când a fost ruptă cea de a șaptea pecete am intrat într-o
atmosferă plină de dramatism caracterizat de trei elemente: (1) tăcere, (2)
tămâie, (3) trâmbițe. Tăcerea anunță solemnitatea momentului. Până acum au
vorbit îngerii și oamenii. Acum asistăm la cel mai important eveniment de la
căderea lui Adam. Este ultima pecete. Nu mai este o alta! A venit sfârșitul și
Dumnezeu are ultimul cuvânt, așa că tot ce este în jur tace: „Orice
făptură să tacă înaintea Domnului, căci El S-a şi sculat din locaşul Lui cel
sfânt!” (Zah. 2:13). Este liniștea de dinaintea furtunii! Împreună cu
tămâia, rugăciunile sfinților martirizați se înalță spre Dumnezeu și cer
judecata celor vinovați. Acum va fi judecat cel rău. Păcatele vor fi pedepsite,
iar Hristos va fi înălțat înaintea tuturor. Să sune deci trâmbițele!
Judecățile
trâmbițelor: Din alte texte ale Bibliei știm că pe Pământ s-a înălțat
deja Antihrist și și-a început teribila sa domnie. Credincioșii din poporul
evreu și dintre neamuri au fost deja masacrați. Cu o obrăznicie demonică, acest
lider mondial va duce toată lumea în eroare și va lucra ca cel mai absolut
dictator din istorie. Amănunte despre aceasta vom găsi în capitolele următoare
din Apocalipsa. Trâmbițele vor suna acum ca pe vremea când Iosua a cucerit
Ierihonul. La cea de a șaptea trâmbiță s-au prăbușit atunci zidurile și tot la
cea de a șaptea trâmbiță se va prăbuși acum tot sistemul păcătos al
lumii. Ca o primă observație efectul primelor patru trâmbițe este descris
în doar șapte versete (Apoc. 8:7-13), dar efectele ultimelor două trâmbițe
ocupă nu mai puțin de 50 de versete! Primele patru sunt legate împreună și
descriu distrugerea ecosistemului mondial, de care se vorbește așa de mult în
ultima vreme. Dumnezeu i-a făcut omului o casă și acum i-o distruge.
Distrugerea
ecosistemului planetar: Întâmplările acestea teribile trebuie
luate literal, nu simbolic. Unii vor să vadă în aceste distrugeri
metaforele unei judecăți politice, unei judecăți sociale, unei judecăți comerciale
și a uneia economice. Astea sunt interpretări fanteziste. Astfel de
judecăți vor avea loc în celelalte capitole ale Apocalipsei. Aici ni se descrie
pur și simplu distrugerea mediului fizic în care-și duc oamenii existența.
Dumnezeu a protejat până acum planeta și așa ceva nu s-a întâmplat, dar acum El
își retrage mâna protectoare care a făcut din Pământ marea excepție a
cosmosului. Mai mult, El ne descopere că ecosistemul planetar n-a fost, nu este
și nu va fi în administrarea noastră. Nu-l putem crea și nu-l putem distruge!
Există forțe mult mai mari ca ale noastre la lucru aici. Sunt îngeri special
responsabili de clima ecosistemului planetar. Patru îngeri puternici guvernează
activitatea vânturilor (Apoc. 7:1) și un înger „al apelor” este responsabil cu
regimul hidrologic al lumii (Apo. 16:5).
Prima
trâmbiță: „Îngerul dintâi a sunat din trâmbiţă. Şi au venit
grindină şi foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe
pământ: şi a treia parte a pământului a fost ars, şi a treia parte din copaci au
fost arşi, şi toată iarba verde a fost arsă” (Apoc. 8:7). A treia
parte din ecosistemul natural este distrusă. Veriga lanțului vegetal este
ruptă. Animalele nu mai au ce să mănânce, nu va mai fi lemn de construcție,
pădurile care primenesc aerul vor dispare. Vor fi vremuri teribile, iar cei
care se închină acum „mamei pământ” și făpturii în locul Făcătorului ei vor fi
pedepsiți aspru, împreună cu toți cei ce i-au simpatizat.
Cea de
a doua trâmbiță: „Al doilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi ceva ca un
munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; şi a treia parte din mare s-a
făcut sânge; şi a treia parte din făpturile care erau în mare şi aveau
viaţă au murit; şi a treia parte din corăbii au pierit” (Apoc. 8:8-9). Acest
„munte” nu vine din spațiul cosmic, ci cade din relieful planetei. El are
înfățișarea unui vulcan imens care produce un val uriaș (țunami) în oceanele și
mările lumii. El va polua apa oceanelor și va omorî a treia parte din
viețuitoarele marine. Nu, Dumnezeu nu va mai distruge Pământul cu apele
unui potop, dar va folosi apele ca să îngenuncheze mândria încăpățânată a
omenirii. Toate orașele portuare și a treia parte din vapoarele lumii vor fi
distruse. Domnul Iisus a prevestit aceste lucruri în Apocalipsa mică din
Evanghelia lui Luca: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi
pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la
auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de
groază în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile
cerurilor vor fi clătinate”. (Mat. 21:25-26). Dacă aveți convingerea că
oamenii distrug azi planeta, așteptați să vedeți ce va fi când Dumnezeu însuși
o va distruge. Cel ce a distrus grădina Edenului va distruge și ecosistemul pe
care ni l-a dăruit pentru o vreme. Marile corpuri de apă sărată ale planetei
vor fi afectate.
Cea de
a treia trâmbiță: „Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din
cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia
parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Steaua se chema „Pelin” şi a
treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni au murit din
pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare” (Apoc. 8:10-11). Acesta
este un meteorit sau o cometă („asteros” înseamnă asteroid) care va exploda la
intrarea în atmosferă și își va răspândi pe toată suprafața planetei resturile
poluante. Apa dulce va fi afectată. Lipsa apei potabile va cauza moarte
peste tot. Râurile vor curge, dar apa lor va cauza moartea, lacurile vor
exista, dar apa lor va fi otrăvită. Oamenii însetați se vor uita la ele, dar
apele nu vor mai fi vii, ci vor fi moarte, ca Marea Moartă de astăzi. Setea lor
nu va mai putea fi stinsă și vor muri pe capete, ca muștele. Unii comentatori
susțin ideea că această stea ar putea fi o bombă termonucleară.
Cea de
a patra trâmbiță: „Al patrulea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a fost
lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a
treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua
să-şi piardă a treia parte din lumina ei şi noaptea, de asemenea” (Apoc. 8:12). Ne
ridicăm acum deasupra planetei și asistăm la tulburarea bolții cerești.
Creatorul care a adus bezna peste egipteni și a făcut întuneric în amiaza mare
la răstignirea Fiului Său pe Golgota va face ca, pentru o vreme, energia
primită din spațiul cosmic de planeta noastră să se micșoreze. Asta va tulbura
ciclurile biologice, ciclurile naturale și clima planetei. S-ar prea putea ca
aceasta să declanșeze pe suprafața planetei vânturi și furtuni distrugătoare cu
o intensitate nemaivăzută. Nu trebuie să încercăm să explicăm cum se vor
întâmpla aceste lucruri și să le căutăm niște cauze „natural”. Cel ce a făcut
luminătorii planetei poate oricând să facă lumina lor mai mică sau mai mare
(cum vom vedea în celelalte capitole). Și ca și cum toate cele de până acum
n-ar fi fost suficiente, făpturile cerești anunță alte judecăți, mai grozave
decât acestea ! „M-am uitat şi am auzit un vultur care
zbura prin mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: Vai, vai, vai de locuitorii
pământului din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care
au să mai sune!” (Apoc. 8:13). Expresia „prin mijlocul cerului” este
unică în felul ei și foarte interesantă. Expresia originală este „cerul de
mijloc” și definește o întindere de dincolo de percepțiile noastre umane, din
spațiul unor alte dimensiuni la care nu avem acces încă. Toate aceste
nenorociri descrise de primele patru trâmbițe sunt, parafrazându-l pe Domnul
Iisus, „doar începutul durerilor”. Pentru nașterea Împărăției viitoare vor veni
și alte dureri, mai mari și mai apropiate unele de celelalte. Și asta doar
pentru că oamenii n-au vrut și nu vor vrea să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu
ca Domn și n-au vrut să I se închine: „Ceilalţi oameni, care n-au fost
ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor
lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de
aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă,
nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor,
nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor” (Apoc.
9:20-21). Dumnezeu are o îndelungă răbdare, dar nu-l lasă nepedepsit pe
cel rău. Chiar dacă sentința dată împotriva celor răi a părut uneori că
întârzie, ea s-a declanșat nimicitor. Izabela a putut să se zbenguie în
vicleșugurile ei idolatre pentru o vreme, dar caii pedepsei i-au măcinat oasele
până la urmă sub copite, iar câinii au mâncat-o și i-au lins sângele ei de
împărăteasă. Lumea veche a putut să-l batjocorească pe neprihănitul Noe și
a crezut că poate să-și vadă nesimțitoare de distracțiile ei păcătoase, dar a
pierit atunci sub apele nimicitoare trimise să spele fața unui pământ rușinat
de păcatele lor. Legea supremă a lui Dumnezeu nu va suferi la nesfârșit
nedreptatea strigătoare la cer care I s-a făcut Fiului divin în sălile
tribunalului lui Pilat. Ea nu poate ignora felul în care a fost batjocorit,
scuipat și torturat în curțile imperiale. Pedeapsa va veni și împlinirea ei va
fi trâmbițată prin sunete care vor cuprinde toată planeta. Tot ce a fost creat
pentru fericirea și desfătarea oamenilor va fi întors împotriva lor pentru că
n-au dat cinste Creatorului în a cărui casă au fost sortiți să trăiască
vremelnic. Cei ce n-au vrut să cunoască dragostea lui Dumnezeu vor ajunge atunci
să-i cunoască mânia, iar trupurile lor moarte vor acoperi Pământul.
Comentariu
suplimentar 1 - o altă posibilă interpretare!
Numai
acum vine în sfârșit a şaptea pecete. Este important să o remarcăm, pentru a nu
ne lăsa duşi de ideea că a şasea pecete merge până la sfârşit, cum au gândit
unii dintre comentatorii vechi și moderni. Aceasta este inexact; a şaptea
pecete vine negreşit după a şasea, după cum celelalte urmează una după alta; şi
se vede clar că ea introduce cele şapte trâmbiţe care vestesc o nouă succesiune
de judecăţi. Avem descrierea lor în capitolele 8 și următoarele. „Şi am văzut
pe cei şapte îngeri care stăteau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte
trâmbiţe”. Apoi ne este înfăţişat un fapt remarcabil, la care am făcut deja
aluzie; vedem un înger deosebit de slăvit, care se găseşte înaintea altarului.
„Şi un alt înger a venit şi a stat lângă altar având o cădelniţă de aur. I s-a
dat tămâie multă, ca să dea putere rugăciunilor tuturor sfinţilor la altarul de
aur, care este înaintea scaunului de domnie”. Urmează de aici că, în timp ce
există sus sfinţi slăviţi, există sfinţi pe Pământ, care, în marile lor
încercări sunt susţinuţi de Marele Preot, oricât de slabe sunt de altfel
luminile lor. Avem aici cea mai limpede evidenţă că vor fi în această epocă
sfinţi slăviţi în Cer şi în acelaşi timp, sfinţi recunoscuţi ca atare în
trupurile lor fireşti aici pe Pământ. O altă trăsătură atrage atenţia noastră.
Pretutindeni, cu ocazia trâmbiţelor, noi vedem îngeri; Domnul Iisus Însuşi ia
acest caracter în timpul acestei perioade. Nu mai este vorba despre El aici ca
despre Cel cunoscut ca Mielul. Ca atare El deschisese peceţile, dar aici, când
sunt îngeri care sună din trâmbiţe pentru a vesti judecăţile lui Dumnezeu,
Îngerul Legământului (care este a doua persoană a Treimii, așa cum este numită
de obicei), apare din nou sub această formă atât de obişnuită Vechiului
Testament. Nu înseamnă că Se dezbracă de umanitatea Sa; aceasta nu poate să fie
şi ar fi contrar oricărui adevăr ca să ţi-o închipui. Fiul lui Dumnezeu, de la
întruparea Sa, rămâne totdeauna Omul Hristos Iisus; niciodată El nu Se va
despărţi de această umanitate de care El a unit Persoana Sa slăvită. Dar
aceasta nu-L împiedică evident să ia o anume înfăţişare, care, în profeţie, El
consideră a fi potrivită cu împrejurările date. Tocmai aceasta găsim în timpul
trâmbiţelor. Este uşor să observăm cât este din ce în ce mai figurativ limbajul
întrebuinţat. Toate obiectele, în această serie de viziuni, sunt arătate ca
într-o mai mare depărtare, iar Hristos Însuşi apare mai vag, adică nu în chip
distinct în umanitatea Sa adevărată, ci sub aparenţa unui înger. Citim apoi că
„îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe
Pământ. Şi au fost glasuri, tunete, fulgere şi un cutremur de Pământ”. Astfel,
în acest timp al celor şapte trâmbiţe (care vine după ruperea celor şapte
peceţi), trebuie să ne aşteptăm să vedem judecăţile lui Dumnezeu mai izbitoare
decât cele dinainte; într-adevăr, dacă în capitolul 4 erau, ieşind din scaunul de
domnie, fulgere, glasuri si tunete, am găsit aici în plus, un cutremur de
Pământ. Efectul produs printre oameni devine mai intens. „Şi cel dintâi a sunat
din trâmbiţă. Şi au venit grindină si foc amestecat cu sânge, care au fost
aruncate pe Pământ; şi a treia parte a Pământului a fost arsă, și a treia parte
din copaci a fost arsă şi toată iarba verde a fost arsă”. Prima parte a acestui
verset mi se pare că este manifestarea violentă a nemulţumirii lui Dumnezeu;
grindina implică aceasta. Focul, cum ştim, este simbolul care arată în mod
statornic judecata nimicitoare a lui Dumnezeu. Focul este amestecat cu sânge,
fie pentru a indica distrugerea vieţii din punct de vedere fizic, fie pentru a
arăta destrămarea sub vreun aspect special. Să remarcăm de asemenea, în cea mai
mare parte a acestor cercetări divine vestite de trâmbiţe, expresia „a treia
parte”. Care este semnificaţia ei în profeţie? Ea pare să corespundă la ceea ce
este indicat la capitolul 12, adică la Imperiul Roman din Apus. Eu mă mulţumesc
să enunţ acest gând, fără să dezvolt aici motivele pe care acest gând este
întemeiat. Dacă el este drept, noi avem, sub primele trâmbiţe cel puţin,
judecăţi care cad în special peste puterea romană în apus. „Şi a treia parte
din copaci a fost arsă şi toată iarba verde a fost arsă”. Există în aceste
cuvinte un contrast. Pe de o parte, aceia care, în sfera Imperiului de Apus,
ocupă o poziţie înaltă, sunt sub judecată; pe de alta, prosperitatea universală
a oamenilor aici pe Pământ se află atinsă. „Al doilea înger a sunat din
trâmbiţă. Şi ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; şi a
treia parte din mare a devenit sânge; şi a treia parte din făpturile care erau
în mare şi aveau viaţă a murit; şi a treia parte din corăbii a fost distrusă!”
Aici simbolul reprezintă o mare putere pământească, care ca o judecată divină,
cade în mijlocul maselor populare într-o stare de revoluţie și acţionează
pentru nimicirea lor. Ceea ce vedem aici nu este, ca în cazul precedent, o
parte a lumii sub o cârmuire stabilă, ci în dezordine şi tulburare. O lovitură
de moarte pare, prin aceeaşi cauză, că este dată traficului şi comerţului. „Al
treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din Cer o stea mare, care ardea
ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor”.
Marea stea care cade din Cer arată pe cineva care ocupă o înaltă poziţie de
autoritate, un mare demnitar, a cărui cădere sub efectul judecăţii exercită
acţiunea sa dăunătoare si otrăvită asupra izvoarelor de unde pornesc toate influenţele
care acţionează asupra oamenilor, ca si asupra canalelor sau mijloacelor prin
care aceste influenţe se răspândesc si se comunică. Putem deasemenea interpreta
steaua ca o … bombă nucleară nimicitoare ceea ce presupune declanșarea unui
mare conflict nuclear pe Pământ! La sunetul trâmbiţei celui de al patrulea
înger, a treia parte din Soare, din Lună și din stele a fost lovită: adică
puterile care cârmuiesc, autoritatea supremă, acelea care derivă din ele și
acelea care sunt subordonate, toate vin sub judecata lui Dumnezeu, în graniţele
Imperiului de Apus - restaurant ca o Uniune/Comunitate de națiuni. „M-am uitat
si am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului si zicea cu glas tare:
„Vai, vai, vai de locuitorii Pământului, din cauza celorlalte sunete de
trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune!” Ce imagine izbitoare a
rapidităţii cu care au să lovească judecăţile care urmează! Aceasta exprimă
cuvântul „vultur”, pe care îl găsim în cele mai bune texte şi în locul căruia
unii copişti care nu înţelegeau stilul simbolic al profeţiei au pus cuvântul
„înger”.
PRIMELE
4 TRÂMBIȚE: - comentariu suplimentar 2:
Deși
pecetea 6 marchează a doua venire a lui Hristos iar capitolul 7 ne-a deschis
fereastra spre finalul glorios al celor răscumpărați, pecetea 7 ne reîntoarce
în contextul planului lui Dumnezeu în desfășurare. Este ca și cum după ce a
spus finalul poveștii, naratorul s-ar reîntoarce în cadrul narațiunii pentru a
detalia ceva foarte important. Privind la cap. 8-11 – capitole ce descriu cele 7
trâmbițe - putem trage concluzia că pecetea 7 își propune să detalieze finalul
planului istoric, sau mai exact evenimentele ce preced a doua venire a
Mielului. Pecetea 7 inaugurează ÎN CER o tăcere de aproape jumătate de ceas.
Până acum cerul a fost descris ca plin de viață, ca plin de laudă adusă
Creatorului. Dar iată că acum această închinare este întreruptă și pentru
aproape jumătate de ceas se lasă o tăcere de mormânt. Nimeni nu mai laudă pe
Domnul. Nimeni nu mai îndrăznește să spună ceva. Și însuși Dumnezeu tace.
Tăcerea este tulburătoare, chiar chinuitoare. Ea pare a fi împotriva naturii
cerului. Ea ne aduce aminte de tăcerea din cap. 5 generată de întrebarea: Cine
este vrednic să deschidă cartea…? și de plânsul lui Ioan plin de dramatism. Ce
este cu această tăcere în cer? Și ce a generat o asemenea încremenire a
cerului? Contextul capitolului ne sugerează că, în esența ei, această
încremenire este tăcerea lui Dumnezeu față de nedreptatea de pe pământ.
Într-adevăr apar apoi cei 7 îngeri care primesc cele 7 trâmbițe. Cu aceste
trâmbițe ei vor sparge această tăcere cumplită. Și când trâmbițele sună (și
deci sparg tăcerea) pedepsele divine se revarsă pe pământ. Cu alte cuvinte
tăcerea este spartă prin pedepsirea pământului. Deci tăcerea este direct legată
de nedreptățile de pe pământ. Pecetea 7 ne atrage atenția că planul lui
Dumnezeu cu umanitatea este caracterizat prin multă tăcere. Adesea cerul tace.
Și tăcerea cerului în fața nedreptății de pe pământ este atât de chinuitoare
pentru locuitorii pământului. Atâția psalmi și atâtea pasaje din Vechiul
Testament sunt PLÂNGERI, plângeri adânci ale sufletului, toate generate de
cumplita tăcere a lui Dumnezeu. Este dureros să constați că în viețile
sfinților unele din cele mai fierbinți rugăciuni ale lor rămân fără un răspuns
vizibil. În loc de răspuns o apăsătoare tăcere, ca tăcerea de o jumătate de
ceas din ceruri. Dacă în esența ei, tăcerea din ceruri este direct legată de
nedreptățile de pe pământ, acum ne putem întreba care este evenimentul
particular care a generat-o? În primul rând ne vin în minte culmi ale
nedreptăților de pe pământ. Cea mai mare nedreptate este însăși crucificarea
Fiului lui Dumnezeu. Să fie tăcerea de o jumătate de ceas generată de
crucificarea lui Iisus Hristos? Oare noi trăim încă în această tăcere de
jumătate de ceas? Dar slava și bucuria învierii nu au spart deja tăcerea de la
mormântul lui Iisus? Sau tăcerea de jumătate de ceas se referă doar la
răspunsul lui Dumnezeu față de nedreptatea de pe pământ? O altă culme a
nedreptății de pe pământ este glorificarea lui Antihrist de către întreaga
umanitate. Ea vine în contrast cu crucea. Omenirea care a răstignit pe Hristos,
acum se închină la cel ce este antiteza lui Hristos. Iată deci o altă variantă
de luat în calcul. O altă interpretare vizează inima Creatorului, o inimă care
iubește mila și nu judecata. Dumnezeu în marea Sa îndurare nu vrea să aducă
judecata ci ca toți să vină la pocăință și să fie mântuiți. De aceea momentul
judecății este unul extrem de dificil pentru inima lui Dumnezeu. Dumnezeu este
dreptate și până la urmă va aduce judecata. Dar de-abia după ce a epuizat toate
chemările harului Său. În sine, momentul judecării lumii este pentru Dumnezeu
unul din cele mai grele momente. Poate că ce a generat tăcerea de o jumătate de
ceas este însăși mâhnirea și tulburarea inimii lui Dumnezeu în fața judecății
ce avea să vină. Poate că ce a generat tăcere în ceruri a fost însăși tăcerea
lui Dumnezeu, tristețea lui Dumnezeu de dinainte de potopul final. Este ca și
cum, înainte de revărsarea judecății, Dumnezeu s-ar retrage să plângă, și tot
cerul ar ține un moment de reculegere. Poate că ce a generat tăcerea de o
jumătate de ceas a fost însăși plinirea vremii, și umplerea paharului
nelegiuirilor pământului. În fața acestor realități judecata devine iminentă.
Dar în fața iminenței judecății, inima lui Dumnezeu se tulbură și atunci tot
cerul intră în doliu. Este ca și cum Dumnezeu s-ar retrage în Sfânta Sfintelor
și ar rămâne singur acolo, nedorind parcă să iasă și să-și continue planul. Este
ca și cum inima lui Dumnezeu ar fi ajuns la un mare impas, la un moment de
răscruce, la o grea cumpănă. Într-adevăr tăcerea din cer din v.1 pare legată de
apariția îngerilor din v.2. Apariția îngerilor cu cele 7 trâmbițe ne spune că
judecata este aproape. În contextul apropierii judecății Dumnezeu tace, tot
cerul tace. Ca și cum narațiunea se întrerupe și planul lui Dumnezeu intră
într-un blocaj. Este ca și cum Dumnezeu nu ar vrea să mai continue următoarea
fază din planul Său. Această imagine ne aduce aminte de Apocalipsa 15 când, tot
înainte de revărsarea judecății finale, Dumnezeu rămâne singur în Templu și
nimeni nu poate să intre. Ni se sugerează același moment de grea cumpănă din
inima lui Dumnezeu înainte de judecata finală. Atunci Dumnezeu se retrage
singur în Templu ca să plângă. Nu vrea să fie în prezența nimănui. Nu vrea să
fie mângâiat de nimeni. Nu poate fi mângâiat de nimeni. Această grea cumpănă
din inima Domnului este descrisă atât de sugestiv de Isaia 63:1-6. Ideea este
că judecarea lumii este pentru Domnul ca un nou Ghetsimani. Durerea care
i-a sfâșiat inima în momentul crucificării Fiului, îi sfâșie din nou sufletul
în momentul judecării întregii omeniri. Următorul pasaj din capitol și anume
v.3-5 pare să fie un alt argument pentru interpretarea de mai sus. Cerul este
în impas. Pe de o parte cei 7 îngeri primesc cele 7 trâmbițe arătând că a sosit
vremea judecății. Pe de altă parte Dumnezeu tace și parcă refuză să dea act
desfășurării judecății. În acest context intervin rugăciunile sfinților. Un
înger (nu Hristos!) ia în cădelnița de aur MULTĂ tămâie cu rugăciunile TUTUROR
sfinților și le aduce înaintea scaunului de domnie. Fumul se ridică înaintea
lui Dumnezeu împreună cu rugăciunile sfinților. Și de-abia APOI se declanșează
revărsarea judecății. Este ca și cum a fost nevoie de rugăciunile tuturor
sfinților pentru ca Dumnezeu să fie convins să declanșeze judecata. Este șocant
că un înger joacă rolul de Mare Preot. Putem presupune că Fiul era alături de
Tatăl plângând și în același impas. Și atunci un înger curajos ia el inițiativa
pentru a-i aduce aminte lui Dumnezeu de cealaltă latură a monezii. Pe o parte a
monezii era judecarea omenirii. Pe cealaltă însă era răzbunarea sfinților,
răsplătirea sfinților, împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu, curmarea răului
și suferinței pe pământ. Toate rugăciunile sfinților cer în cele din urmă marea
izbăvire adusă de a doua venire a lui Hristos. Credincioșii iubesc venirea Lui,
așteaptă venirea Lui și se roagă fierbinte: Vino, Doamne Iisuse! Inima lui Dumnezeu
este în mare impas. Pe de o parte nu vrea să aducă judecata, pe de altă parte
este dator să răspundă rugăciunilor sfinților Săi. Doar toate rugăciunile
sfinților la un loc reușesc să-L convingă pe Dumnezeu să dea drumul
judecății. Înțelegem din nou cât de greu este acest moment pentru
Dumnezeu; cu adevărat un nou Ghetsimani. Dumnezeu pare dispus să rabde omenirea
la infinit nădăjduind împotriva oricărei nădejdi că ea va răspunde chemării la
pocăință și nu va mai fi nevoie de judecată. Ce Dumnezeu! Ce inimă plină de
răbdare și îndurare! Așa se poate explica de ce au trecut 2000 de ani
și Domnul nu a revenit. Domnul amână cât se poate de mult judecata. Dar pentru
a nu o amâna la infinit, Dumnezeu s-a legat pe Sine de destinul sfinților și a
dat sfinților puterea mijlocirii. Le-a promis că le va răspunde la rugăciune,
că le va face dreptate, că îi va răsplăti, că va pune capăt răului de pe
pământ, că va restaura pe Israel. Or toate rugăciunile fără un răspuns vizibil
își vor primi răspunsul prin a doua venire a lui Hristos. Rugăciunile fără
răspuns sunt ca o povară grea pe inima lui Dumnezeu. Această povară poate fi
îndepărtată prin a doua venire a lui Iisus Hristos! Capitolul 8 ne
deschide mintea să înțelegem ce valoare și ce putere și ce rol fundamental regăsim
în rugăciunile sfinților. Acestea nu rămân uitate. Nu rămân fără răspuns. Nu,
ci se adună toate acolo sus în cer până când vor fi suficient de multe ca să-L
convingă pe Dumnezeu să declanșeze judecata. Și nu rugăciunile care au primit
răspuns ci cele fără răspuns cântăresc mai greu în cădelnița de sus. Și cu cât
sunt mai multe jertfe și mai multe rugăciuni fără răspuns cu atât acolo sus
cântărește mai greu argumentul de a-L trimite din nou pe Fiul pe pământ. Și
parcă pentru a fi sigur că noi am înțeles rolul crucial al rugăciunilor
sfinților, îngerul umple cădelnița cu focul de pe altar și-l aruncă pe pământ
stârnind tunete, glasuri, fulgere și un cutremur de pământ, adică judecată!
Primele
4 trâmbițe. Marea întrebare este dacă ele sunt realități istorice
continue (ca pecețile) sau reprezintă judecăți particulare din vremea
sfârșitului? Întrebarea nu este ușoară. Modul în care am interpretat până acum
prima parte a cap.8 ne sugerează că este vorba de a doua variantă, și anume că
trâmbițele descriu judecata finală și nu judecăți care străbat toată istoria.
Vom opta deocamdată pentru această interpretare. Trâmbița are rol de
avertisment. Aceste cataclisme avertizează că marea judecată se apropie. Dacă
vizează toate cataclismele din timpul istoriei omenirii își pierd din puterea
de a avertiza că finalul este aproape. Doar dacă sunt judecăți particulare
înainte de final își păstrează rolul de avertisment. Capitolul începe cu inima
lui Dumnezeu care nu vrea să aducă judecata finală. Este logic ca El să avertizeze
în bunătatea Sa omenirea cu privire la iminența judecății finale. Și cum ar
putea-o face mai bine decât prin niște cataclisme globale, șocante și care NU
au mai fost pe pământ? Pecețile vizau o pătrime din pământ. Acum se are în
vedere o treime din pământ. În mod clar judecata se mărește, se amplifică. Pe
de altă parte nu putem sesiza asemănările dintre primele 4 trâmbițe și urgiile
din Egipt. Dumnezeu nu a vrut să aducă judecata finală asupra Egiptului. Și de
aceea i-a avertizat prin urgii. Or acum Dumnezeu va judeca întreaga lume. Este
logic să avertizeze lumea prin urgii globale. Urgiile locale sunt și ele
avertismente și oamenii reacționează la ele, dar o urgie globală are un alt
impact. În concluzie logica acestui capitol ne sugerează că trâmbițele vizează
cataclisme globale ce au rolul de a avertiza omenirea că marea judecată este
aproape! Observăm că primele 4 trâmbițe afectează în mod direct
creația și în mod indirect pe oameni. Trâmbițele 5 și 6 (și evident și 7)
afectează însă în mod direct pe oameni. Se vede o progresie în actul judecății.
Tocmai această progresie transmite mesajul că marea judecată se apropie.
Dumnezeu strânge lațul încetul cu încetul. Prin primele 4 trâmbițe el lovește
în 4 resurse fundamentale pentru omenire: vegetația, apa mărilor, apa
izvoarelor și lumina. Judecățile nu sunt precedate de peceți sau cai, ci de
trâmbițe și de elemente ce vin pe pământ de sus:
-
grindină și foc amestecat cu sânge - aruncate pe pământ;
- un
munte mare de foc aprins - aruncat în mare;
- o
stea mare care ardea ca o făclie și se numea Pelin - a căzut peste a treia
parte din râuri.
Nu
ne așteptăm neapărat să vedem aceste trei elemente cerești căzând pe pământ.
Ele pot pur și simplu simboliza judecata care vine de sus. În schimb
consecințele de pe pământ nu le putem spiritualiza ci le luăm în mod literal.
Observăm tema FOCULUI care este prezentă în cele trei elemente cerești care
aduc judecata pe pământ. Ne aducem aminte că Dumnezeu a spus că nu va mai aduce
un potop de apă pe pământ, însă va aduce unul de foc. La final totul va arde
cum ne spune și Petru în 2 Petru cap.3. Prezența FOCULUI deci ne poate avertiza
că judecata finală (prin FOC) este aproape! Aceste cataclisme par să afecteze
deopotrivă pe credincioși și pe necredincioși. Unde este dreptatea atunci? La
ce folos să fii credincios? Credincioșii vor suferi aceste necazuri înțelegând
planul lui Dumnezeu și dorința inimii Sale de a avertiza întreg pământul
înainte de judecata finală. Este dureros să citești cum aceste 4 cataclisme vor
face ravagii pe pământ. Dar în același timp știm că nici lui Dumnezeu nu-i face
plăcere să înmulțească necazul de pe pământ. Însă pe celălalt taler este
salvarea eternă a sufletelor oamenilor. Nu toți, dar poate măcar unii vor lua
aminte la aceste mari semne și se vor teme de mânia Creatorului. Nu prea pot să
comentez aceste 4 trâmbițe. Nu pot decât să mă îngrozesc cu privire la câtă
suferință vor aduce pe pământ. Și la fel ca și Creatorul însuși, nu pot decât
să păstrez un moment de tăcere…
Problema
limbajului. Mai este relevant limbajul cataclismelor pentru omenirea
de azi? Mai este. Și când Dumnezeu vrea să comunice un mesaj de avertizare, El
și reușește! La fel ca în cazul urgiilor din Egipt, cataclismele vor avea o
asemenea dimensiune și manifestare încât mesajul să fie clar. Fenomenele
naturale obișnuite, încălzirea globală etc. nu vor putea explica aceste
cataclisme. Oamenii vor ști că vin din partea lui Dumnezeu, din partea
Creatorului. Ce vor face apoi, este treaba lor. Dar oamenii vor înțelege. În
Apocalipsa vom vedea cum oamenii (marea lor majoritate) nu se vor căi și vor
huli pe față pe Cel ce aduce aceste urgii. Tot în Apocalipsa vom întâlni pe cei
2 prooroci care vor lovi cu urgii pământul și vor prooroci. Și oamenii se vor
bucura la moartea lor. Concluzia este că Dumnezeu nu va face risipă de limbaj
neconcludent. Dumnezeu va avea grijă ca mesajul să fie clar și să ajungă la
conștiințele oamenilor. Poate că unele din trâmbițe vor fi anunțate mai
dinainte de cei 2 prooroci ca mesajul să fie și mai clar. La fel cum Aaron
și Moise anunțau mai dinainte urgiile din Egipt, la fel vor face și cei doi
prooroci din Apocalipsa 11. În Apocalipsa 14:6-7 apare un înger cu o Evanghelie
veșnică pe care o vestește tuturor locuitorilor pământului zicând: Temeți-vă de
Dumnezeu și dați-I slavă căci a venit ceasul judecății Lui; închinați-vă Celui
ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor! Se pare că acest înger
traduce potopul de urgii cât se poate de clar tuturor locuitorilor pământului.
Prin aceste urgii Dumnezeu pe de o parte Își revendică dreptul de Creator iar
pe de altă parte transmite oamenilor că este plin de mânie și că ceasul
judecății este aproape. Cum anume va transmite îngerul acest mesaj, rămâne de
văzut.
CAPITOLUL
9 - De ce sunt în stare demonii?
Capitolul
9 descrie grozăviile dezlănțuite de a cincea și a șasea trâmbiță. Pentru
comentatori, după pasajele dedicate Babilonului, acest capitol este cel mai
greu de imaginat și de explicat. Motivul este lesne de identificat: granițele,
delimitările anterioare dintre dimensiunile primului Cer și dimensiunile lumii
spirituale dispar temporar și făpturi din lumea de obicei nevăzută nouă se
materializează, luând chip vizibil și interacționând violent cu oamenii.
Omenirea se află la intersecția a două tabere spirituale, amândouă
manifestându-se pe Pământ și căutând să ne influențeze și să ne integreze,
urmărind să ne facă asemenea ei. Acceptând să facem parte dintr-una sau
din cealaltă, ajungem să fim în tovărășia lui Dumnezeu sau în tovărășia lui Satan
(dușmanul lui Dumnezeu), în compania îngerilor sau în compania demonilor,
împreună cu sfinții sau împreună cu cei păcătoși. Este o alegere cu consecințe
eterne teribile. Este cea mai mare alegere pe care trebuie să o facem. Cerul,
una din aceste două tabere spirituale, îl cheamă pe om prin Iisus Hristos.
Iadul, cealaltă tabără, îl cheamă pe om prin Satan. Vocile iadului au fost
întotdeauna cele mai gălăgioase, suficient de tari ca să-l năucească pe om și
suficient de fermecătoare ca să-i atragă pe oameni, să-i seducă și să-i ducă la
pierzare. Am ajuns zile în care aceste sirene ale iadului își cântă
descântecele lor ademenitoare irezistibile, mai puternice decât toate glasurile
predicatorilor neprihănirii care ne cheamă spre Cer. Oamenii cu care ne vom
întâlni în capitolul 9 din Apocalipsa sunt din categoria celor care s-au lăsat
înșelați de Satan și seceră acum mânia pentru păcatele pe care le-au semănat.
Ei au preferat să ignore chemările harului divin. Inimile lor s-au împietrit în
așa măsură încât nici cele mai teribile pedepse ale lui Dumnezeu nu-i vor mai
putea întoarce la pocăință. Dimpotrivă, acești oameni se vor grăbi să-l
blesteme pe Dumnezeul Cerului. Nu-i vor mai nega existența, dar vor alege
deliberat să stea alături de Satan, de demoni și de ceilalți păcătoși. Aceasta
este tema teribilă a capitolului 9 din Apocalipsa.
Trâmbița
a cincea - plaga lăcustelor demonice: Tot felul de
lighioane mișună pe Pământ, dar niciuna nu seamănă cu aceste „lăcuste”
ieșite din locuința dracilor! După avertismentul compătimitor rostit
de „vulturul care zbura prin mijlocul cerului și zicea cu
glas tare: Vai, vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte
sunete de trâmbiță ale celor trei îngeri, care au să mai sune” (Apoc.
8:13), pedepsele lui Dumnezeu nu mai distrug ecosistemul planetar, ci
îi chinuiesc pe oameni. Capitolul 9 ne prezintă câteva elemente despre
care nu știm mare lucru. Să le luăm pe rând:
1.Steaua
care căzuse din cer pe Pământ. „Îngerul
al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse
din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului şi a deschis
fântâna Adâncului” (Apooc. 9:1-2). Acesta este un eufemism pentru
identificarea lui Satan însuși. Lucifer a fost „luceafărul” mare din ordinul
heruvimilor. Textul nu ne spune că este o stea care cade, ci o stea care a
căzut pe Pământ. Acțiunea este la timpul trecut. Este un fapt încheiat.
Identificarea îngerilor căzuți, demonii de astăzi, cu stelele este întâlnită și
în alte pasaje ale Bibliei. Iată un exemplu: „În cer s-a mai arătat un alt
semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece
coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea
după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ”
(Apoc. 12:3-4). Balaurul de aici este metaforic pentru „șarpele cel
vechi”, ispititorul din grădina Eden. Răscoala lui împotriva lui Dumnezeu a
contaminat a treia parte din îngeri, care au căzut împreună cu el.
2.Fântâna
adâncului: În original „abyss”, „abyssos” (folosit de șapte ori în
Apocalipsa), această fântână este un loc din dimensiunile unei alte realități,
nu cea materială. Poate fi asemuită cu o fântână fără fund, o gaură fără
sfârșit. Geometric, o asemenea realitate materială ar putea fi în centrul
Pământului, de unde nu se poate merge mai departe, pentru că în orice parte ai
avansa este „în sus”. „Adâncul” trebuie înțeles aici, nu ca o „gaură neagră a
Universului”, deși asemănarea este tentantă, ci ca o realitate dintr-un Univers
cu mai multe dimensiuni decât cele familiare nouă astăzi. Noi vorbim adeseori
despre lumea spirituală, dar nu putem pătrunde cu imaginația noastră limitată
realitățile din dimensiunile ei. Apocalipsa ne va mai vorbi despre evenimente
în care lumea noastră va fi influențată de realități din lumea spiritelor. Tot
din „adânc” va apare și „fiara” care va face ravagii pe Pământ: „Când îşi
vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc
va face război cu ei (cu cei doi martori), îi va birui şi-i va omorî”
(Apoc. 11:7; vezi și 17:8). Și tot în „adânc” va fi aruncat și închis
Satan pentru o mie de ani: „Apoi am văzut pogorându-se din cer
un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El
a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi
l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a
pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până
se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru
puţină vreme” (Apoc. 20:1-3). Luând în considerare cele de mai sus, putem
spune că „adâncul este închisoarea temporară a îngerilor căzuți, a demonilor”.
Pentru ei, el este un loc temut de groază, după reacția pe care au avut-o când
a fost vorba să fie scoși din îndrăcitul din Gadara: „Iisus l-a
întrebat: „Cum îţi este numele?” „Legiune”, a răspuns el; pentru că
intraseră mulţi draci în el. Şi dracii rugau stăruitor pe Iisus să nu le
poruncească să se ducă în Adânc” (Luca 8:30-31). „Cheia” acestei
închisori demonice este în mâna lui Dumnezeu și numai El îi poate trimite
pe demoni acolo sau îi poate lăsa să iasă pentru o vreme afară.
Destinația finală a tuturor dușmanilor lui Dumnezeu este iazul de foc.
(Apoc. 19:20; Apoc. 20:10; cf. Mat. 25:41).
3.
Lăcustele demonice: Cu cheia primită de la Dumnezeu, Satan
s-a coborât deci în Adânc și a lăsat să iasă de acolo „niște lăcuste”. În
natură, lăcustele distrug vegetația, dar acestea nu se vor atinge de vegetație,
ci-i vor chinui pe oameni. „ … Din fântână s-a ridicat un
fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul
fântânii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o
putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului. Li s-a zis
să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac,
ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li
s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul
lor era cum e chinul scorpiei, când înţeapă pe un om. În acele zile,
oamenii vor căuta moartea şi n-o vor găsi; vor dori să moară şi moartea va
fugi de ei.” (Apoc. 9:2-6). Încercarea de a identifica aceste lăcuste
cu elicopterele moderne este tentantă, dar greșită. Probabil că se vor găsi
unii care să le identifice acum cu „dronele” comandate de la distanță și care
pot fi mici ca muștele și mari ca avioanele. Trebuie să ne împotrivim unei
astfel de „interpretări”. La urma urmei, ce ar câștiga „adversarul” politic
dacă ele nu i-ar omorî pe oameni, ci doar i-ar chinui teribil? În Orient,
invaziile de lăcuste durau în medie exact cinci luni, cât va dura și această
pedeapsă. Despre extraordinara distrugere provocată de lăcuste este scris de
multe ori în Biblie. Ele au reprezentat una din cele zece plăgi trimise de
Dumnezeu asupra Egiptului (Exod 10:1-19). Au fost asociate întotdeauna cu o
pedeapsă dată de Dumnezeu (2 Cronici 7:13; Ps. 78:46 - T.M.; Amos 4:9; Ioel
2:25), și erau o groază pentru oameni, căci le lăsa țara pustie (Ioel 1:1-20;
2:1-12). Lăcustele acestea din Apocalipsa nu sunt însă din fauna pământului, ci
din lumea spiritelor rele, din lumea demonilor. Ele sunt teribile la înfățișare
și necruțătoare ca acțiune. Nimeni, în afară de cei pecetluiți de Dumnezeu, nu
va putea scăpa de asaltul lor. Nu se vor putea ascunde în case, nu vor putea să
se închidă în peșteri sau în cazemate subterane. Ele vor putea pătrunde peste
tot și-i vor înțepa pe toți cu otrava lor teribilă: „Lăcustele acelea
semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de
cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de
oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii
de lei. Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul pe care-l
făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se
aruncă la luptă. Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi în
cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni”
(Apoc. 9:7-10). Va fi groaznic pentru că oamenii vor căuta să scape de
ele, dar nu vor putea, vor căuta să le omoare, dar sunt nemuritoare, vor căuta
atunci să se sinucidă ei, dar nici aceasta nu le fi îngăduit de Dumnezeu.
Lăcustele obișnuite n-au căpetenie (Prov. 30:27), dar acestea vor fi conduse de
Satan însuși: „Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului,
care pe evreieşte se cheamă „Abadon”, iar pe greceşte, „Apolion””(Apoc. 9:11). Textul
inspirat folosește aici două numiri din vernacularul vremii și din cultura
oamenilor de atunci. Termenul ebraic Abaddon înseamnă
distrugător, distrugere, pierzare, iar echivalentul
grecesc Apollyon apare în Biblie ca loc de pierzare sau înger al
adâncului. Faptul că au un conducător nu înseamnă însă în niciun fel că
pot face tot ce vrea conducătorul lor. Libertatea lor de manifestare este
limitată de suveranitatea divină. Ni se spune că: „Li s-a dat o putere
…” (9:3), „Li s-a zis să nu vateme …” (9:4), „Li s-a
dat putere nu să-i omoare …” (9:5). Acțiunile lor sunt parte din
pedepsele pe care Dumnezeu le trimite pe Pământ.
4.Locuitorii
Pământului: Expresia apare și în Vechiul Testament și în Noul
Testament și-i identifică pe cei ce stau acum departe de Dumnezeu și sunt
amenințați de pedeapsa Celui ce stă pe tronul Cerului. Ea este în contrast cu
locuitorii Cerului, ființele care stau acum în prezența divină. Iată două
citate din Vechiul Testament și toate locurile din Apocalipsa unde apare
numirea „locuitorii pământului”: „Căci iată că, în cetatea peste care se
cheamă Numele Meu, încep să fac rău. Şi voi să rămâneţi nepedepsiţi? Nu veţi
rămâne nepedepsiţi, căci voi chema sabia peste
toţi locuitorii pământului, zice Domnul oştirilor” (Ieremia 25:29). „Toţi locuitorii pământului sunt
o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi
cu locuitorii pământului şi nimeni nu poate să stea împotriva
mâinii Lui, nici să-I zică: Ce faci?” (Daniel 4:35). „Fiindcă ai păzit cuvântul
răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care are să vină peste
lumea întreagă, ca să încerce
pe locuitorii pământului” (Apocalipsa 3:10). „M-am uitat şi am
auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: „Vai,
vai, vai de locuitorii pământului din pricina celorlalte sunete
de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune!” (Apocalipsa 8:13).
„Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei
şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră
pe locuitorii pământului” (Apocalipsa 11:10). „Şi
toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror
nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a
fost înjunghiat” (Apocalipsa 13:8). „Şi amăgea pe locuitorii pământului prin
semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a
zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea
rana de sabie şi trăia” (Apocalipsa 13:14) „Cu ea au curvit
împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au
îmbătat de vinul curviei ei!” (Apocalipsa 17:2) „Fiara pe care ai văzut-o era
şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare.
Şi locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la
întemeierea lumii în cartea vieţii se vor mira când vor vedea că fiara era, nu
mai este, şi va veni” (Apocalipsa 17:8). Prin contrast cu aceștia, cei
care L-au primit pe Iisus Hristos ca Domn și au fost pecetluiți cu Duhul Sfânt,
sunt acum cetățeni ai Cerului și locuiesc de drept în locurile cerești „în
Hristos”: „Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm
ca Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos” (Filipeni 3:20). „Dar Dumnezeu, care
este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a
iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă
împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună
şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Iisus, ca să
arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în
bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Iisus” (Efes. 2:4-7). În
vremea Necazului cel Mare și a Zilei Domnului, conflictul planetar se va
transforma într-unul cosmic. „Locuitorii pământului” sub puterea și influența
lui Satan se vor declara conștient și deliberat împotriva Cerului și a celor care
locuiesc deja acolo: „Şi tot pământul se mira după
fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea
lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate
asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” I s-a dat o gură care
rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi
două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule
împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc
în cer” (Apoc. 13:3b-6). Fii sigur că vei face parte din cei acceptați și
înălțați în Cer și nu vei rămâne de partea lui Satan, a Antihristului și a
Fiarei care va fi nimicită! „Cea dintâi nenorocire a trecut. Iată
că mai vin încă două nenorociri după ea” (Apoc. 9:12).
Trâmbița
a șasea - cei patru îngeri teribili! Ioan urmărește
progresul unor acțiuni legate de altarul ceresc. El ne-a vorbit despre tămâia
de pe altar (Apoc. 8:1-4), de cărbunii de foc luați de pe altar și aruncați
asupra Pământului (Apoc. 8:5 - 9:12), iar acum ne vorbește despre un glas care
iese din cele patru coarne ale altarului (Apoc. 9:13-14). Primul
lucru pe care-l vom vedea ca urmare a sunetului celei de a șasea trâmbițe
este dezlegarea a patru mari demoni: „Îngerul al şaselea a sunat din
trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care
este înaintea lui Dumnezeu şi zicând îngerului al şaselea, care avea
trâmbiţa: „Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare
Eufrat!” Şi cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna
şi anul acela au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni (Apoc.
9:13-15). Este semnificativ că, glasul care dă porunca vine din
cele patru coarne ale altarului din cel de al treilea Cer. Sub el stau
sufletele celor martirizați sub persecuția lui Antihrist și cer răzbunare.
Altarul harului și milei din Vechiul Testament a devenit astfel altarul
răzbunării. El este plin de cărbuni aprinși care revarsă focul pedepselor
asupra Pământului. Ca și în cazul trâmbiței a cincea, pedeapsa celei de a șasea
declanșează o pedepsire a locuitorilor Pământului prin intermediul forțelor
demonice. Există un pasaj paralel în Epistola către Evrei. El motivează
pedepsele teribile care vor veni peste cei ce-L refuză pe Hristos: „Cine a
călcat Legea lui Moise este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei
martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în
picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu care a fost
sfinţit şi va batjocori pe Duhul harului? Căci ştim cine este Cel ce a
zis: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!” Şi în altă parte: „Domnul va
judeca pe poporul Său”. Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului
celui viu!” (Evrei 10:28-31). Acești oameni vor fi dați pe mâna Satanei.
Harul s-a terminat. A venit judecata! „Stai puțin!” vei zice. „Ceva
nu este logic! Înțeleg că Diavolul și îngerii lui sunt împotriva lui
Dumnezeu și vrea să-i martirizeze și să-i chinuiască pe oamenii care s-au
întors la Dumnezeu, dar de ce ar vrea El să-i chinuiască și să-i omoare pe
ceilalți oameni de pe Pământ, pe cei care i se împotrivesc lui Dumnezeu și,
măcar aparent, sunt de partea lui?” Răspunsul îl găsim tot în
Biblie. În primul rând, Diavolul știe care va fi soarta lui finală. Nu
doar tu și cu mine știm lucrul acesta. Îl știe și el: „Apoi va zice celor
de la stânga Lui: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic,
care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!” (Matei 25:41). Această
ființă care a fost odată în splendorile Muntelui lui Dumnezeu nu suportă ideea
că omul, această făptură inferioară făcută din praful Pământului, va ajunge
acolo unde el nu mai are acces. Satan îi urăște pe oameni cu o ură
desăvârșită. Una din revelațiile surprinzătoare pe care ni le-a dat
Domnul Iisus este că Satan a cerut de la Dumnezeu dreptul de a-i chinui până și
pe creștini: „Domnul a zis: Simone, Simone, Satana v-a cerut să
vă cearnă ca grâul” (Luca 22:31). În al doilea rând, Diavolul se
poartă așa pentru că așa este natura lui pervertită, opusul a tot ce este bun,
drept și logic. Nu uitați că Fiul lui Dumnezeu a zis despre
Diavol: „Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi
poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în
adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună,
vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan
8:44). Cel rău se bucură să facă rău! cum zice și cel mai vechi
proverb din Biblie: „Răul de la cei răi vine, zice vechea
zicală” (1 Sam. 24:13). În al treilea rând, Diavolul care acționează ca un
turbat în cartea Apocalipsa știe că este deja înfrânt, că soarta lui este
pecetluită și că mai are doar foarte puțină vreme. El vrea să se împlinească
plenar în răutatea naturii lui pervertite: „De aceea bucuraţi-vă,
ceruri şi voi care locuiţi în
ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul
s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie
că are puţină vreme” (Apoc. 12:12). „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că
potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită”
(1 Petru 5:8). Oamenii au obiceiul de a oferi unui condamnat la moarte
ultima masă dinaintea execuției și omul comandă ceea ce-i place lui cel mai
mult. În mod asemănător, Diavolul este lăsat să-și facă mendrele pe Pământ, dar
numai în limitele îngăduite de Dumnezeu, pentru ca toată omenirea și mai ales
făpturile cerești să vadă cine este el de fapt și ce-i poate pielea. „Oştirea
lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi;
le-am auzit numărul. Şi iată cum mi s-au arătat în vedenie caii şi
călăreţii: aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau
ca nişte capete de lei şi din gurile lor ieşeau foc, fum şi pucioasă. A
treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi
de pucioasa care ieşeau din gurile lor. Căci puterea cailor stătea în
gurile şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete şi cu ele
vătămau” (Apoc. 9:16-19). Este interesant că și apostolul Petru ne
vorbește în cea de a doua epistolă a sa despre închisoarea dracilor: „Căci
dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat
în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi
pentru judecată; dacă n-a cruţat El lumea veche, ci a scăpat pe Noe, acest
propovăduitor al neprihănirii, împreună cu alţi şapte inşi, când a
trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi; dacă a osândit El la
pieire şi a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora, ca să
slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire şi dacă a scăpat
pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor
stricaţi (căci neprihănitul acesta care locuia în mijlocul lor îşi chinuia
în toate zilele sufletul lui neprihănit din pricina celor ce vedea şi
auzea din faptele lor nelegiuite) - înseamnă că Domnul ştie să
izbăvească din încercare pe oamenii cucernici şi să păstreze pe cei nelegiuiţi
ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii: mai ales pe cei ce, în pofta
lor necurată, umblă poftind trupul altuia şi dispreţuiesc stăpânirea” (2 Petru
2:4-10). Petru vorbește aici despre principiul judecății divine după
dreptate, atrăgându-le atenția cititorilor lui că, deși întârzie, pedeapsa lui
Dumnezeu pentru destrăbălare și păcat va fi necruțătoare. Parte din pedepsire
va fi eliberarea acestor patru demoni teribili. Al doilea lucru pe
care-l declanșează sunetul celei de a șasea trâmbițe este întoarcerea
morții. Pentru o vreme, în perioada celei de a cincea trâmbițe, Dumnezeu a
închis locuința morților și, deși ar fi vrut să scape de chinurile teribile
provocate de mușcăturile lăcustelor demonice, oamenii n-au putut muri. Acum, a
treia parte din omenire este omorâtă de oștirea celor 200 de milioane de
făpturi demonice aflate sub comanda celor patru îngeri teribili: „A treia
parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de
pucioasa care ieşeau din gurile lor” (Apoc. 9:18). Al treilea
lucru interesant care este notat de apostolul Ioan este reacția
locuitorilor Pământului. Mare parte din ei, imensa lor majoritate vor continua
să i se împotrivească lui Dumnezeu. „Ceilalţi oameni, care n-au
fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor,
ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră
şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să
umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile
lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor” (Apoc. 9:20-21). Atunci,
ca și acum, cheia tuturor problemelor este pocăința. Ni se spune de două ori că
locuitorii Pământului n-au vrut să se pocăiască. Alternativa este foarte clară
și categorică: pocăința sau pieirea. Uitați-vă și la capitolul 16. După ce au
fost vărsate pe Pământ primele patru potire ale mâniei divine ni se spune
așa: „Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele
Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea
slavă” După potirul al cincilea este scris: „Şi au hulit pe Dumnezeul
cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au
pocăit de faptele lor” (Apoc. 16:11). La fel și după cel de al șaselea
potir: „O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a
căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei
grindinei, pentru că această urgie era foarte mare” (Apoc. 16:21). Din
pricina că au respins în mod repetat să se întoarcă la Dumnezeu cu pocăință,
inimile lor s-au împietrit și au ales să i se închine balaurului, adică lui
Satan. „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana,
acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au
fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc. 12:9). „Şi au început să se închine
balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine
fiarei, zicând: Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu
ea?” (Apoc. 13:4). Aceasta este partea întunecată a
monedei. Partea luminoasă este alta. Ceea ce este extraordinar în acest
capitol nu sunt nici lăcustele demonice și nici cei patru îngeri teribili cu
armatele lor inimaginabile. Ceea ce este cel mai extraordinar este această
expresie din versetul 20: „Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de
aceste urgii, nu s-au pocăit … ” (Apoc. 9:20). Pocăința
sub pedepsele teribile era posibilă! Era chiar de așteptat! Dumnezeu,
autorul de fapt al acestei cărți, se miră că oamenii n-au apucat-o pe această
cale. El este deziluzionat parcă, El este înșelat în așteptările Lui. Știam că
„Bunatatea Lui de îndeamnă la pocăință”, dar acum vedem că și pedepsele cele
mai aspre au scop tot pocăința. În cele mai negre zile din istoria omenirii,
harul lui Dumnezeu există! Mâna Lui este întinsă și așteaptă. Iertarea este
posibilă. Răsplata este pregătită! După cum știm din imaginea mulțimii fără
număr din capitolul 7 al Apocalipsei, chiar și pe durata Necazului cel Mare,
vor fi mântuiți oameni de pe toată suprafața Pământului. Asta mi se pare cel
mai extraordinar fapt din acest capitol.
Comentariu
suplimentar 1: - posibilă interpretare istoricistă!
Capitolul
9 descrie cu cele mai mari amănunte ceea ce aduce sunetul trâmbiţelor a cincea
și a şasea, „primele două nenorociri”, cum se exprimă cartea noastră. Va rămâne
cea de a treia nenorocire, pe care o vesteşte ultima dintre cele şapte
trâmbiţe: o vom găsi la sfârşitul capitolului al unsprezecelea. Prima dintre
trâmbiţele care vestesc nenorocirile aduce pe scenă lăcuste simbolice. Că nu
trebuie să le luăm în înţeles literal, reiese clar din acest singur fapt -
chiar dacă n-ar exista alt motiv - că este spus că ele nu se hrănesc cu alimentul
natural al lăcustelor. Aceste animale sunt aici numai o figură întrebuinţată
pentru a descrie hoarde nenumărate de borfaşi şi de jefuitori. Să observăm apoi
că prima nenorocire corespunde, dar pe cale de contrast, celor o sută patruzeci
și patru de mii care fuseseră pecetluiţi din Israel, după cum a doua, adică
aceea a călăreţilor de la Eufrat (versetul 14,16) este, în acelaşi fel, în
raport cu mulţimea nenumărată a neamurilor din capitolul 7. Deoarece s-ar putea
presupune că acest contrast nu există decât într-un chip vag și puţin definit,
voi încerca să explic mai clar gândul meu. Este spus, într-un chip categoric,
că lăcustele nu trebuiau să facă rău decât celor care n-aveau pecetea lui
Dumnezeu pe fruntea lor. Nu este aceasta o aluzie limpede la aceia dintre
Israel pe care Dumnezeu îi pusese deoparte (Capitolul 7)? De altă parte, dacă
acei călăreţi de la fluviul Eufrat sunt instrumentele unui chin aplicat
oamenilor, ei dau mult mai mult încă ideea unei puteri agresive. Chinul
caracterizează mai ales nenorocirea simbolică prin lăcuste; călăreţii
reprezintă mai distinct ruina adusă de mersul rapid al unei puteri imperiale şi
descrisă sub trăsăturile cele mai energice. Ei cad peste oameni şi îi nimicesc.
Dar aici reapare „a treia parte” (versetul 15). Potrivit explicaţiei date mai
înainte, ar însemna că această nenorocire trebuie să se năpustească într-adevăr
peste neamuri si, în mod mai deosebit, peste Imperiul Roman din Apus. Pare
limpede de asemenea că aceste două nenorociri prezintă ceea ce va avea loc cu
ocazia primelor fapte ale lui Antihrist în Iudeea. Prima nenorocire, aceea a
lăcustelor, constă într-un chin adus oamenilor. În consecinţă, în fruntea lor
vedem apărând Abadon, nimicitorul, caracterizat într-un chip deosebit ca fiind
îngerul adâncului. Nu este încă fiara complet formată (a se vedea Apocalipsa
capitolul 11.7; 13.1; 17.8), dar este uşor de înţeles că va fi o primă
manifestare a răului; întocmai după cum harul va lucra în rămăşiţă, începutul a
ceea ce este bun. Avem, așadar, aici aceste două nenorociri care sunt ca
preludiul a ceea ce va urma. Mai întâi un chin cumplit care cade peste ţara
Israelului (a se vedea Ioel 2), dar care nu atinge deloc pe aceia care sunt
pecetluiţi dintre cele douăsprezece seminţii; apoi călăreţii de la Eufrat
eliberaţi ca să vină asupra Imperiului Roman, zdrobind neamurile si îndeosebi
acest Imperiu, obiectul judecăţii lui Dumnezeu. Acesta este planul general al
capitolului 9.
TRÂMBIȚELE
5 ȘI 6: - comentariu suplimentar 2: altă posibilă interpretare, care implică
faptul că cei 144 000 sunt din Biserică, nu dintre evrei!
Ultimul
verset din cap.8 precum și 9:13 ne arată cu claritate că trâmbițele sunt
cataclisme consecutive și deci nu realități istorice continue. Cap.9 în
ansamblul său întărește ideea că trâmbițele se referă la cataclisme globale
consecutive din vremea sfârșitului. Dacă trâmbițele 1-4 sunt îndreptate
împotriva creației, trâmbițele 5-6 sunt îndreptate direct asupra oamenilor.
Lațul se strânge și judecata finală este aproape. Acesta este mesajul pe care
Domnul îl trimite prin aceste cataclisme globale. Și dacă
trâmbițele/cataclismele 1-4 sunt mediate în principal de îngeri, cataclismele
îndreptate direct împotriva oamenilor sunt mediate în principal de lumile
demonice. Într-adevăr trâmbița 5 deschide fântâna Adâncului. Avem toate
motivele să credem că este vorba de lumile demonice și nu de lăcuste sau
animale ciudate. Acestea ies din Adânc și au peste ele pe Îngerul Adâncului.
Ele vatămă doar oamenii și nu se ating deloc de creație. Vice-regele creației,
omul, este luat în vizor. Poate este vorba de o epidemie chinuitoare dar
neletală. Chinul este groaznic. Oamenii vor căuta moartea dar nu o vor găsi.
Acesta este de fapt un mare har. Ei degustă chinurile eterne din iad dar având
încă posibilitatea căinței și mântuirii. Vestea bună este că această urgie NU
se poate atinge de cei ce au pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Avem un
nou posibil argument că cei 144.000 se referă la Biserica credincioasă în
ansamblul ei și nu la 144.000 de evrei. Iată că pecetea de pe
frunte oferă și o protecție fizică și nu doar una spirituală. Însă doar la
această urgie se precizează că cei 144.000 sunt protejați. Este posibil ca
celelalte urgii să îi afecteze. Dar în cadrul trâmbiței 5, cei credincioși vor
reprezenta un Gosen real și vor fi o mărturie vie față de ceilalți oameni
devastați de chin și durere. Lumile demonice sunt prezentate ca niște lăcuste
gigant. Și o mare cantitate de text este alocată descrierii acestor lăcuste
ciudate. Se evidențiază ferocitatea lor, cruzimea lor, puterea lor, lipsa lor
totală de milă. Acestea sunt foarte bine organizate și au deasupra lor un Înger
care le conduce care pe evreiește se cheamă Abadon (adânc) și pe grecește
Apolion (distrugere). Ne aducem aminte de urgia lăcustelor din Egipt. Dar ne
aducem aminte și de invazia de lăcuste prezentată în cartea Ioel. Într-adevăr
descrierea din Apocalipsa a lăcustelor este inspirată de descrierea din cartea
Ioel. În Ioel invazia de lăcuste care distruge câmpurile e urmată se pare de o
invazie armată la fel de distrugătoare. Ne aducem aminte din Ioel faptul că
invazia de LĂCUSTE anunță că sfârșitul este aproape. Poate din această pricină
trâmbița 5 este prezentată tot sub forma unei invazii de lăcuste, și anume
pentru a ne arăta că această trâmbiță anunță faptul că ziua Domnului este
foarte aproape! După cum vom vedea și la finalul capitolului,
înmulțirea păcatului pe pământ generează această invazie din Adânc. Prima
vinovăție a oamenilor menționată de v.20 este aceea că se închină dracilor.
Practic Dumnezeu își retrage mâna harului Său protector și omul este lăsat pe
mâna celui căruia i se închină, pe mâna stăpânului pe care l-a ales. Și lumile
demonice urăsc rasa umană și doresc să-i aducă doar chin și distrugere. Este o
atenționare pentru toți oamenii că închinare lor este greșită și că nu le aduce
protecția pe care o caută, ba dimpotrivă. Trâmbița 5 ascunde un mare har și
anume că moartea e ținută de o parte. Trâmbița 6 nu mai cunoaște acest har.
Trâmbița 6 are drept scop nimicirea unei treimi din oameni. Distrugerea este
mediată tot de lumile demonice. Oștirea demonilor numără 200 de milioane și
este condusă de această dată de cei 4 îngeri legați la râul Eufrat. Iată că
acum lumile demonice nu mai vin din Adânc ci de la suprafața pământului, de la
râul Eufrat. V.15 este foarte important. El ne relatează că cei 5 îngeri stau
gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela ca să omoare a treia parte din
oameni. De ce la râul Eufrat? Nu știm exact. Dar știm că de acolo, din Nordul
Israelului, din zona râului Eufrat au venit dușmanii poporului evreu (și anume
Imperiul Asirian și apoi cel babilonian) și au nimicit mai întâi Samaria și
apoi Ierusalimul. Poate este vreo legătură cu acest aspect. În Apoc. 16:12
potirul 6 este vărsat tot peste Eufrat ca să fie pregătită calea împăraților
care au să vină din răsărit. În Apoc.16 e vorba de un război, se pare că
împotriva lui Israel, și are logică ca totul să pornească tot de la Eufrat. În
Apoc.9 însă nu știm sigur dacă e vorba tot de un război. Și obiectul distrugerii
nu este Israelul, ci o treime din omenire. Dacă la trâmbița 5 lumile demonice
erau descrise ca niște lăcuste-scorpion gigant, acum sunt descrise ca niște cai
și călăreți. Și iarăși se insistă pe descrierea lor. Descrierea lor în parte
seamănă cu cea a lăcustelor, în parte diferă. Nu știm exact cum anume va fi
omorâtă o treime din omenire. Dar înțelegem că se va întâmpla într-un timp
scurt, și într-un mod șocant. Ne îngrozim la gândul că mai bine de 2
miliarde de oameni vor muri într-o perioadă scurtă de timp. Practic
toate familiile pământului vor fi lovite și, ca și în Egipt, va fi doliu și
bocet în fiecare casă. Moarte prin foc, fum și pucioasă. Aceasta este imaginea
pe care o vede Ioan. Dar ce se va întâmpla practic pe pământ, nu știm. Dar este
posibil, ca la fel ca în cazul urgiei 10 din Egipt, să fie vorba de morți
subite, neașteptate și aparent inexplicabile. Acest șoc al morții generalizate
e menit să trezească omenirea care mai rămâne în viață. Idolii lumii nu au
putut oferi protecție nici asupra sănătății omenirii (trâmbița 5) dar nici
asupra vieții acesteia (trâmbița 6). Mesajul este clar: Creatorul e cuprins de
o mare mânie și judecata finală este aproape. V.20-21 sunt cele mai
importante din acest pasaj. Ele ne descoperă rolul, și scopul acestor urgii.
Dumnezeu își propune ca întreaga omenire să fie adusă la pocăință și să evite
judecata finală. Dar din păcate cei care rămân în viață nu se pocăiesc. Aceasta
NU înseamnă că nimeni nu se pocăiește. Credem, sperăm că unii se vor pocăi. Dar
omenirea ca întreg nu se va căi. Se va încăpățâna și se va împietri ca Faraon
de altădată. Un adevăr trist. Iată că Biserica nu va reuși să realizeze
trezirea spirituală a națiunilor. Lucrul acesta îl va face în schimb Israelul
în mia de ani. Biserica are soarta lui Ieremia sau lui Ezechiel. Neamurile vor
respinge mărturia Bisericii și națiunile vor rămâne împietrite. Dar încercarea
lui Dumnezeu de a le trezi este cât se poate de reală. Aceasta înseamnă că
neamurile au o șansă reală ca prin Biserică și prin mărturia cataclismelor
aduse de Dumnezeu să fie aduse la pocăință, însă, pur și simplu, vor ALEGE să
respingă pocăința și să se împietrească în continuare. Dar măcar că știe
dinainte acest lucru, Dumnezeu se comportă ca și cum nu ar ști și investește
enorm pentru a da neamurilor o șansă reală la pocăință! Spuneam că omenirea ca
întreg nu se va căi. Sperăm că, totuși, unii oameni se vor întoarce la Dumnezeu
în urma acestor urgii. Vor fi ei mulți sau puțini? Faptul că NU sunt menționați
de text ne sugerează că, din păcate, este vorba de puțini oameni care vor
răspunde chemării divine.
CAPITOLUL
10 - Îngerul de la mijlocul Necazului cel Mare:
Taina
lui Dumnezeu: „Dacă Dumnezeu este sfânt, bun și atotputernic, de
ce îngăduie ca răul, suferința și păcatul să existe în lume?” Aceasta
este marea taină cu care s-au confruntat oamenilor de-a lungul istoriei.
Răspunsul este ascuns în conflictul angelic de dinainte de facerea lumii și ne
va fi descoperit tot în acest conflict, la finalul istoriei lumii, înainte de
intrarea noastră în veșnicie. „Şi îngerul pe care-l văzusem stând
în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a
jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din
el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi
nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din
trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El
robilor Săi prorocilor” (Apoc. 10:5-7). „Şi acum ştiţi bine ce-l
opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina
fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să
fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care
Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea
venirii Sale” (2 Tesal. 2:6-8). Dumnezeu a împărtășit de-a lungul istoriei
„vestea bună” a distrugerii răului și a venirii Împărăției Lui pe Pământ.
Capitolul 10 din Apocalipsa ne adeverește că va veni o zi în care îngerul al
șaptelea va suna din trâmbiță și marea taină ținută ascunsă de veacuri va fi
făcută cunoscută tuturor oamenilor de pe pământ. Toate planurile și scopurile
pe care le-a urmărit Dumnezeu cu omenirea vor fi date pe față. Împărăția lui
Dumnezeu va fi reașezată pe Pământ, Satan va fi oprit, prins, legat în
lanțuri și pus într-o închisoare, împreună cu toți demonii care l-au urmat. Pe
Pământ va domni neprihănirea, cunoștința de Dumnezeu va umple Pământul, Hristos
va fi Împărat și Dumnezeu va vorbi iar cu oamenii. Biblia ne spune că în vremea
aceea, va fi ridicat blestemul rostit împotriva Pământului (Gen. 3:17-19).
Deșertul va înverzii. Durata vieții se va extinde. Va dispare dușmănia dintre
oameni. Va triumfa sfințenia și ultima, cea mai mare taină a lui Dumnezeu, va
fi dezlegată. Păcatul cu toate relele lui, inimi zdrobite, prietenii sfâșiate,
vise spulberate, căsnicii eșuate, națiuni decimate, nu va mai exista. Toți
agnosticii și ateii batjocoritori care întrebau: „Unde este făgăduința
revenirii Lui?” vor amuți, împreună cu cei care L-au batjocorit la picioarele
crucii pe Iisus din Nazaret zicând: „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum
Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!” (Mat. 27:43).
Milenii de martiraj, de acuze mincinoase și de suferințe îndurate de copiii lui
Dumnezeu pe Pământ vor ajunge la capăt. Toate acestea sunt vestite de cea
de a șaptea trâmbiță! Când va suna ea, cei douazecisipatru de bătrâni din jurul
tronului ceresc se vor arunca cu fața la pământ și vor zice: „Îţi mulţumim
Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai
pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se
mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să
răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău,
mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul !” (Apoc.
11:17-18).
Interludiu: Înainte
să sune trâmbița a șaptea avem însă un interludiu în care ni se comunică
informații suplimentare. După el va urma o vreme în care, așa cum ni se spune
în versetul 6, „nu va mai fi nicio zăbavă”. Deocamdată însă ne
oprim pentru ca Dumnezeu să ne vorbească puțin despre câteva mărturii foarte
importante: mărturia îngerului cu cărticica din mâna îngerului, mărturia lui
Ioan (Apoc. 10), mărturia celor doi martori (Apoc. 11). Prezența acestui
interludiu n-ar trebui să ne surprindă, pentru că există un ritm, o
cadență, o simetrie în toate seriile „de șapte” ale pedepselor care vor veni
asupra Pământului, șapte peceți, șapte trâmbițe și șapte potire. De fiecare
dată, ele sunt așezate în grupe de câte patru, urmate de grupe de câte trei.
Mai întâi patru peceți, foarte asemănătoare între ele, iar apoi alte trei
distincte și deosebite. Mai întâi patru trâmbițe asemănătoare între ele, iar
apoi alte trei. În continuare, vom vedea că vor fi șase potire asemănătoare,
urmate de un al șaptelea, foarte deosebite în urmările lor. De fiecare dată,
între elementul al șaselea și cel de-al șaptelea există un interludiu, ca
acesta din capitolul 10. Între peceți am avut interludiul din capitolul 7, iar
între potire va fi interludiul din Apocalipsa 16:13-16. De fiecare dată,
interludiul vine înainte de o judecată finală și are ca rol mângâierea și
încurajarea poporului lui Dumnezeu în mijlocul teribilelor judecăți finale. El
le îngăduie parcă să-și mai tragă răsuflarea și le reamintește că Dumnezeu este
stăpân, că poporul Lui se află pe mâini bune și va parte de biruință alături de
El. Nu uitați că la acea oră, Pământul fusese asaltat de invazia demonică a
lăcustelor veninoase și de măcelul făcut de oștile de două sute de
milioane. Interludiul de care ne ocupăm acum, cel dintre cea de-a șasea
trâmbiță și cea de a șaptea, se găsește în Apocalipsa 10:1 - 11:14 și este cel
mai lung dintre toate. Când va suna cea de a șaptea trâmbiță vor
începe judecățile potirelor, într-o cadență rapidă și teribilă, care va marca
apogeul mâniei divine: „Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat:
şapte îngeri care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit
mânia lui Dumnezeu” (Apoc. 15:1).
Mărturia
îngerului cu cărticica în mână: „Apoi am văzut
un alt înger puternic, care se pogora din cer, învăluit
într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele şi
picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc. În mână ţinea o cărticică
deschisă. A pus piciorul drept pe mare şi piciorul stâng pe pământ şi a
strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete
au făcut să se audă glasurile lor” (Apoc. 10:1-3). Precizarea de la
începutul capitolului, „apoi am văzut”, ne anunță că avem de-a face cu o altă
vedenie a apostolului Ioan. El este scos din contextul celor șapte trâmbițe și
plasat într-o altă realitate în care primește informații suplimentare. Prima este
despre un înger cu totul și cu totul deosebit. Înfățișarea lui ne convinge
că nu avem de a face cu o făptură angelică de rând, ci cu una de rang
înalt. Unii comentatori cred că ar fi Îngerul Domnului, alții îl văd doar ca pe
un reprezentant personal al Fiului lui Dumnezeu. Cei ce au tradus și tipărit
Biblia în limba română au simțit, au intuit, că acest înger nu este Iisus
Hristos și l-au identificat cu literă mică: „Voi da celor doi martori
ai mei” (Apocalipsa 11:3). Fără nicio îndoială, această apariție trebuie
identificată cu un înger de ordin înalt, implicat direct în procesul de
judecare a pământului, un reprezentant personal al Fiului lui Dumnezeu. Este o
făptură gigantică care își așează un picior pe Pământ și altul pe mare și
vorbește cu un glas tare, cum răcnește un leu. Curcubeul care-l însoțește este
un semn că judecata este însoțită cu harul salvator și că pocăința îi va scăpa
de pedeapsa eternă pe toți cei ce se vor întoarce la Dumnezeu. Acest aspect
dual în care pedeapsa este însoțită de protejarea celor credincioși lui
Dumnezeu este ilustrat în cartea profetului Maleahi: „Atunci, şi cei ce se
tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul
acesta şi a ascultat, şi o carte de aducere-aminte a fost scrisă înaintea Lui,
pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui. Ei vor fi ai Mei,
zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o
pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i
slujeşte. Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel
neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I
slujeşte.” (Mal. 3:16-18). „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor!
Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde,
zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură. Dar
pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii şi
tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din
grajd. Şi veţi călca în picioare pe cei răi, căci ei vor fi ca cenuşa sub
talpa picioarelor voastre în ziua pe care o pregătesc Eu, zice Domnul
oştirilor” (Mal. 4:1-3). A doua informație din această vedenie este că
la unele mesaje ale Cerului avem acces, dar la altele nu încă. Acesta
a fost caracterul revelației pe care au purtat-o
profeții: „Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi,
ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei
ce v-au propovăduit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar
îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:12). Lui Ioan i-a fost îngăduit să
scrie doar o parte a mesajului din această revelație: „Şi când au
făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să
scriu; şi am auzit din cer un glas, care zicea: „Pecetluieşte ce au spus cele
şapte tunete şi nu scrie ce au spus!” Şi îngerul pe care-l văzusem stând
în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a
jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din
el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi
nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din
trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El
robilor Săi prorocilor” (Apoc. 10:4-7).
Mărturia
lui Ioan: Printr-un superb act simbolic Ioan a primit încă o
dată confirmarea misiunii lui: „Şi glasul pe care-l auzisem din
cer mi-a vorbit din nou şi mi-a zis: „Du-te de ia cărticica
deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe mare şi pe
pământ!” M-am dus la înger şi i-am cerut să-mi dea cărticica. „Ia-o”, mi-a
zis el, „şi mănâncă-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca
mierea”. Am luat cărticica din mâna îngerului şi am mâncat-o - în gura mea
a fost dulce ca mierea, dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de
amărăciune. Apoi mi-au zis: Trebuie să proroceşti din nou cu privire la
multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi” (Apoc. 10:8-11). Experiența
lui Ioan ne amintește de experiența profetului Ezechiel: „M-am uitat
şi iată că o mână era întinsă spre mine şi ţinea o carte în chip de
sul. A desfăşurat-o înaintea mea şi era scrisă şi pe dinăuntru, şi
pe dinafară; în ea erau scrise bocete, plângeri şi gemete.El mi-a zis: „Fiul
omului, mănâncă ce vei găsi înaintea ta, mănâncă sulul acesta şi du-te de
vorbeşte casei lui Israel!” Am deschis gura şi mi-a dat să mănânc sulul
acesta. El mi-a zis: „Fiul omului, hrăneşte-ţi trupul şi umple-ţi
măruntaiele cu sulul acesta pe care ţi-l dau!” L-am mâncat, şi în gura mea a
fost dulce ca mierea.” (Ezec. 2:9-3:3). Probabil că această cărticică a
fost cea pe care a avut-o Dumnezeu în mână, cea pe care n-a fost nimeni
vrednică s-o ia și să-i deschidă pecețile, cea pe care numai Leul din seminția
lui Iuda, Mielul care părea junghiat a fost în stare să o ia și să-i deschidă
pecețile. Pentru că pecetea a șaptea fusese deja ruptă, cărticica era acum
complet deschisă. Rămânea doar trâmbița a șaptea și groaznicele șapte potire
ale urgiei divine. Ioan a trebuit să o mănânce, să o asimileze și să-i simtă
dublul caracter al gustului: dulce pentru cei ce o primesc și amar pentru cei
ce vor trebui să-i simtă consecințele. „Trebuie să proorocesti din nou
cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi” (Apoc. 10:11). Mesajul
lui Ioan va identifica în continuare cele șapte personaje din marea dramă a
istoriei și care va fi soarta sistemului geopolitic al lumii grupat în jurul
cetății care i s-a împotrivit dintotdeauna lui Dumnezeu și a căutat să
împiedice instaurarea Împărăției lui pe pământ: Babilonul cel Mare.
Scurte
reflecții: Ioan ne spune că atunci când cartea se afla în gura lui
era foarte dulce, dar după ce a mâncat-o i-a umplut pântecele de amărăciune.
Aceasta este partea cea mai instructivă. Nu este nicio parte mai dulce în toată
Scriptura ca cea în care Dumnezeu Se descoperă în binecuvântatul Său Fiu!
Adevărul profetic este în general dulce şi atrăgător pentru aceia al căror
interes abia s-a trezit în ei. Dar mai departe, dacă realmente cartea este
mâncată, ea duce la judecarea de sine, la despărţirea de rău, ceea ce va fi
amar; pentru că niciunul dintre noi nu ia bucuros locul pe care Cuvântul lui
Dumnezeu i-l cere, în perioada lepădării lui Hristos. Şi astfel, accentul aici
se referă la cererile pe care Dumnezeu le face poporului Său. Dacă în mod
conştient încercăm să umblăm în adevărul descoperit, vom cunoaşte ceva din
amărăciunea lui. Nu ne putem bucura de lucrurile de care altădată ne bucuram,
dacă primim mărturia profetică şi vom umbla în puterea a ceea ce descoperă ea.
Când marele plan divin se desfăşoară înaintea minţii noastre, el poate fi
foarte interesant şi, într-un sens, cartea este dulce; dar pe măsură ce marile
principii divine intră în inimile noastre şi ne dăm seama din ce în ce mai mult
de starea de pribegie prin această lume controlată de Satan, adevărul devine
mai amar şi el are pretenţii asupra noastră. Câte suflete s-au bucurat mult
când au auzit prima dată de a doua venire a Domnului Iisus Hristos! Totul era
atât de nou, atât de minunat și atât de diferit de platitudinile banale pe care
le auzise de la vreun cleric semi-lumesc, ce poza în slujitor al lui Hristos.
Dar când prindea adevărul acesta şi-i cuprindea fiinţa, acest adevăr ridica
pretenţii de la omul care ar fi dat înapoi la început, şi-i cerea ceea ce la
început a simţit că nu poate da. Era într-adevăr amar; totuşi, nu întotdeauna
lucrurile dulci sunt bune pentru noi. Avem nevoie de cele amare, ca şi de cele
dulci; şi fiecare suflet care a umblat în adevăr, aşa cum i-a descoperit
Dumnezeu, a constatat în final binecuvântarea ascultării. „Ascultarea face mai
mult decât jertfele şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea
berbecilor” (1 Samuel 15.22). Este foarte trist când adevărul este păstrat
doar în intelect, fără niciun impact asupra vieţii. Vorbind despre a doua
venire a Domnului, Ioan ne spune: „Oricine are nădejdea aceasta în el se
curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3.3). Iată un adevăr care trebuie să
afecteze pe credincios la fiecare unghi al vieţii sale. Oricine crede în
Hristos cu adevărat, după aceea nu mai poate să trăiască pentru sine sau pentru
lume. Dacă cineva mărturiseşte că aşteaptă a doua venire a Domnului Hristos şi
totuşi trăieşte ca lumea, aceasta evidenţiază faptul că ceea ce deţine doar
mintal despre adevărul venirii Lui nu îl stăpâneşte. Adevărul acela, odată
crezut, face din omul lumesc un om ceresc; îl face pe creştinul carnal unul
spiritual; îl face pe omul avar un om generos; face pe cel uşuratic, serios.
Dacă nu dorim să lăsăm adevărul ca să ne guverneze viaţa, ar fi mai bine să
încetăm să studiem cartea Apocalipsei chiar de aici, pentru că tot adevărul lui
Dumnezeu a fost făcut cunoscut şi descoperit spre ascultarea credinţei. Cu
siguranţă, adevărurile acestea ori ne vor schimba cu desăvârşire vieţile, ori
ne vor împietri inimile şi ne vor fi instrumente de ofilire a cugetelor, precum
cu un fier roşu!
Comentariu
suplimentar 1: - posibiliatatea ca Îngerul să fie totuși Iisus Hristos!
Capitolul
10, în şirul trâmbiţelor corespunde capitolului 7 din seria peceților. El
formează o paranteză importantă între a șasea şi a şaptea trompetă, tocmai ca
şi capitolul 7 între ultimele două peceţi. Aceasta este ordinea perfectă care
domneşte în această carte a Apocalipsei. Pentru acest motiv îl regăsim iarăşi pe
Domnul, cum mi se pare, sub aparența unui Înger. După cum L-am văzut mai
înainte (capitolul 8) împlinind slujba de Mare Preot, El este aici Îngerul care
revendică pentru Sine drepturile împărăteşti. Un înger puternic coboară din Cer
învăluit într-un nor, semn special al măreţiei Domnului; nimeni altul decât El
nu are dreptul de a se arăta în felul acesta. În plus, curcubeul este deasupra
capului Său, nu în jurul scaunului de domnie, căci aici am făcut un pas
înainte. El Se apropie de Pământ; El va cere, peste puțină vreme, dreptul Său.
„Deasupra capului Lui era curcubeul, faţa Lui era ca Soarele”; aceasta este
autoritatea supremă; „şi picioarele lui ca nişte stâlpi de foc”, neclintirea
judecăţii divine. „Şi El avea în mâna sa o cărticică deschisă. A pus piciorul
drept pe mare și pe cel stâng pe Pământ şi a strigat cu glas puternic, cum
răcneşte un leu”. Ioan era gata să scrie ceea ce auzise, dar i s-a interzis.
Descoperirile trebuiau să fie pecetluite pentru prezent. „Şi Îngerul pe care-l
văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre
Cer şi a jurat pe Cel care este viu în vecii vecilor, care a creat Cerul şi
cele ce sunt pe el, Pământul şi cele ce sunt pe el, marea şi cele ce sunt în
ea, că nu va mai fi timp”. Dumnezeu era pe punctul de a pune capăt tainei
inacţiunii în care El pare că stă în prezent privitor la cârmuirea lumii. El îi
îngăduie acum să urmeze propriile sale căi, deşi îi opune un oarecare Nu.
Oamenii pot să păcătuiască şi, cel puţin întrucât este vorba de o intervenţie
directă, Dumnezeu nu apare, afară de unele ocazii excepţionale. Dar vine timpul
şi se grăbeşte, când Dumnezeu cu siguranţă va cerceta păcatul; atunci El nu va
mai tolera un singur moment nimic din ceea ce este contrariu firii Sale. Acesta
este timpul binecuvântat spre care toţi prorocii îşi întorc privirile; și
Îngerul, aici, jură că acest timp se apropie si „că nu va mai fi timp; ci în
zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţă, se va sfârşi taina lui
Dumnezeu”. Taina, aici nu este Hristos și Biserica, ci
faptul că, Dumnezeu permite răului de a continua cursul său cu o aparență de
nepedepsire. La sfârşitul capitolului, i se spune lui Ioan: „Trebuie
să proroceşti din nou cu privire la multe popoare, neamuri, limbi şi mulți
împăraţi”. Semnificaţia acestor cuvinte apare în curând mai limpede. Este un
fel de adaus la profetie, care, pentru motive speciale, îşi reîncepe cursul.
Înainte de a continua, aș vrea să atrag atenţia asupra contrastului care există
între cărticica deschisă pe care profetul o ia şi o mănîncă, şi cartea mare
pecetluită cu şapte peceţi. Este o carte mică pentru că ea tratează despre
obiecte cuprinse într-o sferă relativ îngustă; este deschisă pentru că
lucrurile nu mai trebuie să fie de acum înainte descrise într-un chip tainic,
cum era cazul sub peceţi şi încă mai mult sub trâmbiţe. Totul este gata să fie
făcut perfect clar în aceea ce este expus aici şi acesta este, prin urmare,
cazul în capitolul 11.
O
PARANTEZĂ - comentariu suplimentar 2:
În
cap.11 se continuă desfășurarea evenimentelor revelate de trâmbițe. Însă cap.10
apare ca o paranteză care ne pregătește pentru adevărurile din cap.11. Cap.11
ne prezintă ultimii trei ani și jumătate ai istoriei. Se pare că aceștia vor
începe DUPĂ trâmbița a 6-a și vor acoperi perioada de timp dintre trâmbița a
6-a și trâmbița a 7-a. Capitolul 10 începe cu apariția unui înger puternic. Un
înger puternic a mai apărut în Apocalipsa cap.5 când se căuta cineva vrednic să
deschidă cartea sau sulul cu 7 peceți. Iată acum un nou înger puternic a cărui
funcție se leagă tot de o carte sau mai exact de o cărticică. Apariția sa este
absolut impresionantă, el se coboară din cer pe pământ învăluit într-un nor.
Deasupra capului lui este curcubeul (semnul îndurării divine), fața lui era ca
soarele și picioarele lui erau ca niște stâlpi de foc (fapt care ne trimite la
descrierea lui Hristos din cap.1). În mână ținea o cărtică deschisă (ne trimite
cu gândul la Mielul care a luat cartea din mâna Tatălui). A pus piciorul drept
pe mare și piciorul stâng pe pământ - acest lucru ne arătă mărimea și măreția
îngerului, precum și faptul că mesajul său este pentru întreaga planetă. Nu
putem să nu facem și observația că în cap.13 cele două fiare vor ieși mai întâi
din mare și apoi din pământ. Mesajul îngerului, după cum vom vedea, pare să
vizeze exact perioada de timp în care vor acționa cele 2 fiare. Și îngerul
răcnește ca un LEU - fapt care ne trimite tot la Hristos, Mielul-Leu din cap.5.
Toată măreția îngerului, toată asemănare sa cu Hristos, nu face decât să sublinieze
IMPORTANȚA crucială a mesajului pe care el îl transmite. Și mesajul său este
atât de important încât este preluat de cele 7 tunete. Iar reacția lui
Ioan este una de maximă urgență. El vrea să se apuce să scrie
pentru ca să nu se piardă nimic din mesajul acesta atât de important! Și cu
toții suntem cu sufletul la gură să aflăm ce a rostit îngerul când deodată
suntem loviți de glasul din ceruri care-l împiedică pe Ioan să scrie ce a fost
rostit de înger. Mesajul îngerului va rămâne pecetluit! Ce să înțelegem din
toate acestea? Putem înțelege că NU știm tot despre vremea sfârșitului. Că sunt
lucruri esențiale despre sfârșit care NU ne sunt revelate. Că aceste lucruri se
vor descoperi chiar în timpul desfășurării vremii finalului. Cu alte cuvinte nu
ne putem face un scenariu detaliat și complet despre sfârșit. Avem
doar câteva repere. Dar finalul va fi însoțit de noutăți și de surprize la care
vom avea acces doar atunci, în mijlocul desfășurării evenimentelor. Însă nu tot
mesajul acestui înger minunat este pecetluit. O parte din mesajul său ni se
revelează în a doua parte a capitolului. Mai întâi ni se prezintă un jurământ
solemn. Oare nu ni se putea prezenta mesajul fără jurământ? Jurământul solemn
accentuează importanța mesajului și ne atrage atenția că este vorba
despre un adevăr fundamental. Ideea este că nu va mai fi nicio zăbavă, niciun
timp, nicio amânare, nicio întârziere, ci că în zilele trâmbiței a 7-a se va
sfârși taina lui Dumnezeu. Mai întâi de toate ce să însemne că se va sfârși
taina lui Dumnezeu? Îngerul jură pe Dumnezeu ca și Creator. Acest lucru este
semnificativ. Practic, Creatorul S-a ascuns toată istoria. El a lucrat prin
oameni, prin mesaje divine, prin intervenții istorice. Dar Fața Sa a rămas
ascunsă, tăinuită. Proorocii au adus această veste bună, că la final, în ziua
Domnului, Domnul Se va arăta și orice ochi Îl va vedea. Și astfel se va sfârși
taina lui Dumnezeu! Practic ni se spune că trâmbița a 7-a nu va face decât să
aducă în scena istoriei a doua venire a lui Hristos, în slavă și în putere! Dar
de ce este așa de important să știm că nu va mai fi nicio zăbavă? Pentru că
ultima perioadă, după cum ne vor anunța următoarele capitole, va fi foarte grea
pentru sfinți. Și aceștia se vor întreba ca în perioada lui Antioh Epifanes IV:
„Până când, Doamne?” Până acum planul lui Dumnezeu a fost caracterizat de
amânări, de zăbavă, de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. În schimb, în
contextul ultimei faze a finalului, planul lui Dumnezeu va fi caracterizat de
urgență, de rapiditate, de lipsa amânării! Începând cu cap.11, cartea ne va
descrie prigoana de la final asupra sfinților. Dar iată că ÎNAINTE de a vorbi
despre prigoană, Dumnezeu ne asigură prin JURĂMÂNT că va fi vorba de o perioadă
scurtă care va fi urmată efectiv de a doua venire a lui Hristos! Jurământul
este inspirat din Daniel cap.11. În fața grozăviilor finalului, unul dintre
personajele textului vrea să știe cât vor dura aceste grozăvii: „Cât va mai fi
până la finalul acestor minuni” (în original - grozăvii)? (Daniel 12:6). Este esențial
să știe până când va dura presiunea finalului, dacă va fi o perioadă scurtă sau
lungă? Iată răspunsul din Daniel: „Și am auzit pe
omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el și-a
ridicat spre ceruri mâna dreapta și mâna stângă, și a jurat pe Cel ce trăiește
veșnic că va mai fi o vreme, două vremi și o jumătate de vreme și că toate
aceste lucruri se vor sfârși când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de
tot.” (Daniel 12:7). Răspunsul ar însemna că este vorba de
o perioadă relativ scurtă de timp, de aproximativ 3,5 ani, cum a fost de altfel
în istorie în perioada lui Antioh Epifanes. Este evident că îngerul din
Apocalipsa vorbește în spiritul omului în haine de in din Daniel cap.12. Și el
are această vorbire exact înainte de Apoc.11, capitolul care ne introduce
pentru primadată în Apocalipsa perioada de 3,5 ani. La final
presiunea este așa de mare încât, pentru a birui, este esențial să știi că este
vorba de o perioadă limitată și relativ scurtă ce va fi urmată de arătarea în
glorie a Domnului Iisus Hristos! Ultima parte a capitolului se concentrează
asupra cărții din mâna îngerului. Este de fapt vorba despre o cărticică
deschisă. Se pare că se are în vedere un mesaj relativ scurt (căci este
cărticică și nu carte), și că acest mesaj trebuie revelat și nu pecetluit (căci
cărticica este deschisă). Ioan este chemat să mănânce cărticica. Imaginea ne
aduce aminte de trimiterea lui Ezechiel în lucrare (vezi Ezechiel cap.1-2).
Mâncatul cărții are un dublu efect: în gură, dulce ca mierea, în pântece, multă
amărăciune. Acest dublu efect ilustrează foarte bine soarta profetului.
Profetul cunoaște pe de o parte bucurie căci primește cuvintele vii din gura
lui Dumnezeu, revelațiile divine. Dar profetul cunoaște și multă tristețe căci
de obicei aceste cuvinte vestesc nenorocirea, iar mesajul său este respins de
oameni. Ezechiel a fost instruit mai dinainte de Dumnezeu că mesajul său va fi
respins de Israel. Ioan se pare că este instruit cu privire la aceeași
tristețe. Dar de data aceasta mesajul său nu va fi respins doar de Israel ci de
omenirea însăși, căci el trebuie să proorocească din nou cu privire la multe
noroade, neamuri, limbi și împărați. Și mesajul lui Ioan continuă în cap.11,
precum și în capitolele ce urmează capitolului 11. Ne întrebăm dacă mesajul din
cărticică vizează doar cap.11 sau tot restul cărții. Greu de răspuns la această
întrebare. Faptul că mesajul este relativ scurt ne-ar sugera că el s-ar referi
doar la cap.11. Faptul că în cap.12-18 avem o mulțime de informații despre
neamuri, limbi și împărați ne sugerează că această cărticică ar putea cuprinde
tot restul cărții. Important este că paranteza din cap.11 apare înainte să ni
se detalieze sfârșitul, adică ultimii 3,5 ani ai istoriei. Și paranteza ne
comunică măcar 3 lucruri esențiale despre această perioadă și anume:
1. Nu
știm totul despre această perioadă. Sunt elemente cheie din această perioadă
care vor fi descoperite și înțelese de-abia atunci, la final.
2. Perioada este limitată
în timp și relativ scurtă, și după ea va urma efectiv a doua venire
a lui Hristos în slavă.
3.
Ultima perioadă va fi plină de nenorociri și mesaje către omenire dar ea va
respinge mesajul profeților.
STUDIU SPECIAL 8: SPERANȚA
BINECUVÂNTATĂ:
Capitolul
1. Speranţa Bisericii/Adunării:
Ne
propunem, cu voia Domnului, să tratăm în capitole succesive tema venirii
Domnului, cu evenimentele care o însoţesc şi care îi urmează. Cum cu fiecare zi
devine mai clar că trăim în mijlocul vremii primejdioase (2. Timotei 3), se
cuvine ca poporul Domnului să fie din ce în ce mai încărcat cu speranţa
revenirii Lui. Cu mulţi ani în urmă s-a înălţat strigătul: „Iată Mirele,
ieşiţi-i în întâmpinare!” (Matei 25:6). Până atunci Adunarea/Biserica zăcuse
într-un somn profund, cauzat de influenţele otrăvitoare ale lumii, astfel încât
doctrina venirii Domnului pentru sfinţii Lui a fost uitată, ignorată sau
negată. Dar când, prin acţiunea Duhului lui Dumnezeu, acest strigăt s-a
înălţat, mii de oameni s-au speriat trezindu-se brusc din somn şi,
pregătindu-şi lămpile, au ieşit din nou în întâmpinarea Mirelui. Pentru un timp
ei au trăit zilnic în speranţa venirii Lui; şi atât de puternic s-a manifestat
această speranţă în inimile şi vieţile lor, încât i-a detaşat de tot - orice
asociere, obicei şi practică - ce era nepotrivit cu Cel pe care Îl aşteptau şi
şi-au ţinut mijlocul încins şi făcliile aprinse, ca cei care Îl aşteptau pe
Domnul lor (Luca 12:35-36). Dar timpul s-a scurs şi, în timp ce doctrina celei
de-a doua veniri a fost însuşită şi răspândită de mai mulţi şi în timp ce adevărul
a fost fără îndoială sprijinul şi mângâierea multor suflete evlavioase, se pune
întrebarea dacă mulţi dintre sfinţii lui Dumnezeu nu au pierdut prospeţimea şi
puterea ei. Pentru că, nu este oare evident pentru orice observator că
standardul separării este din ce în ce mai coborât, că amestecul cu lumea este
în creştere, că sfinţii îşi permit asocieri de care ei declară că s-au
despărţit, că mulţi dintre noi suntem încă o dată în pericol să adormim chiar
cu doctrina speranţei pe buze? Aşa stând lucrurile - şi este un fapt uşor de
remarcat - este timpul ca adevărul cu privire la acest subiect să fie
încetăţenit în inimile şi conştiinţele credincioşilor. Pentru că Domnul este
aproape, El doreşte ca poporul Lui să fie în turnul de veghe, aşteptând cu dor
venirea Lui. Sigur că de aceea este timpul să ne trezim din somn, ştiind că
mântuirea noastră este mai aproape decât atunci când am crezut: „Pentru că încă
puţin, foarte puţin şi Cel care vine va veni şi nu va întârzia” (Evrei 10:37).
Şi El Însuşi a spus: „Ferice de robii aceia pe care, venind, stăpânul îi va
găsi veghind. Adevărat vă spun că se va încinge şi îi va pune să stea la masă
şi, apropiindu-se, le va sluji” (Luca 12:37). Am arătat prin aceste remarci, şi
acum vom trece să dovedim din Scripturi, că venirea Domnului Iisus este
speranţa.
Caracteristica
Adunării:
Aceasta
poate fi dovedită prin orice carte a Noului Testament. Vom cita îndeajuns
pentru a pune acest subiect dincolo de orice îndoieli. Mai întâi, Însuşi Domnul
nostru Şi-a pregătit ucenicii în vederea menţinerii, după plecarea Lui, a
speranţei întoarcerii Lui. „Cine este atunci robul credincios şi chibzuit, pe
care l-a pus stăpânul său peste servitorii săi, ca să le dea hrana la timp?
Fericit este robul acela pe care stăpânul lui, când va veni, îl va găsi făcând
aşa. Adevărat vă spun că îl va pune peste toată averea lui” (Matei 24:45-47).
El trece apoi să caracterizeze slujitorul rău, ca cel care spune: „Stăpânul meu
întârzie să vină ...” (versetul 48) şi indică pedeapsa ce va cădea asupra acestuia.
Celelalte două parabole - cea a fecioarelor, la care ne-am referit deja, şi cea
a talanţilor - ne învaţă desluşit aceeaşi lecţie, cu atât mai mult cu cât
slujitorii care au primit talanţii şi fecioarele care au adormit sunt aceiaşi
care sunt trataţi fiecare în mod corespunzător la venirea Domnului. Aceeaşi
învăţătură o găsim şi în Evanghelia după Marcu: „Luaţi seama, vegheaţi şi
rugaţi-vă; pentru că nu ştiţi când este timpul: este ca un om care pleacă din
ţară, îşi lasă casa şi dă robilor săi autoritate şi fiecăruia lucrarea lui; şi
i-a poruncit portarului să vegheze. Vegheaţi deci, pentru că nu ştiţi când vine
stăpânul casei: seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau
dimineaţa; ca nu cumva, venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind. Iar ce
vă spun vouă, spun tuturor: vegheaţi!” (Marcu 13:33-37). În Evanghelia după
Luca acelaşi adevăr este repetat din nou. Am citat un pasaj izbitor (Luca
12:35-37). Un altul poate fi adăugat: „Deci a spus: Un om de neam ales a plecat
într-o ţară îndepărtată, ca să primească o împărăţie şi să se întoarcă. Şi,
chemând zece robi ai săi, le-a dat zece mine şi le-a zis: Faceţi comerţ cu ele
până când vin.” (Luca 19:12-13). Apoi, ca şi în Matei, Îl vedem venind şi
examinând felul în care ei au folosit banii care le-au fost încredinţaţi
(versetul 15). Încă un text din Evanghelia după Ioan va fi îndeajuns. Ucenicii
au fost cuprinşi de amărăciune de perspectiva plecării Domnului lor. Cum
întâmpină El această stare sufletească a lor? El spune: „Să nu vi se tulbure
inima; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe
locuinţe. Dacă nu ar fi aşa, v-aş fi spus; pentru că Mă duc să vă pregătesc un
loc; şi, dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, vin din nou şi vă voi primi
la Mine Însumi, ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:1-3). Cele
patru evanghelii se unesc într-o mărturie certă privind revenirea Domnului
pentru poporul Său şi proclamă că acest eveniment constituie speranţa lor în
timpul absenţei Lui. Vom trece acum la Faptele Apostolilor şi la epistole.
Începând cu Faptele Apostolilor, ce descoperim? După învierea Lui, Domnul S-a
arătat ucenicilor Lui: „fiind văzut de ei timp de patruzeci de zile şi vorbind
cele despre Împărăţia lui Dumnezeu“ (Fapte 1:3). Venind timpul pentru înălţarea
Sa, El i-a condus până în Betania (Luca 24:50), când a încheiat cu
învăţăturile: „Şi, spunând acestea, pe când priveau ei, a fost înălţat şi un
nor L-a luat dinaintea ochilor lor. Şi, pe când priveau ei ţintă spre cer în
timp ce El Se ducea, iată, au stat lângă ei şi doi bărbaţi în veşminte albe,
care au şi spus: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus,
care a fost înălţat de la voi în cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi văzut
mergând spre cer.” (Fapte 1:9-11). Ar putea vreun limbaj să fie mai clar, sau
interpretat în context mai semnificativ, sau mai puţin probabil să fie înţeles
greşit? Ei L-au văzut depărtându-Se până când un nor L-a ascuns privirii lor;
şi, în timp ce priveau muţi de uimire, ei primesc mesajul că Cel pe care L-au
văzut plecând Se va întoarce în acelaşi fel (deci şi în Persoană) în care L-au
văzut ducându-Se în cer. Este de mirare că, cu toate aceste cuvinte limpezi,
Adunarea a putut totuşi să piardă speranţa întoarcerii Domnului. Nici mărturia
epistolelor nu este mai puţin clară sau fermă. „Astfel încât nu vă lipseşte
niciun dar al harului, aşteptând descoperirea Domnului nostru Iisus Hristos”
(1. Corinteni 1:7). „Pentru că cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi
aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos” (Filipeni 3:20). „V-aţi întors
de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să
aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său” (1. Tesaloniceni 1:9-10; vezi şi 1.
Tesaloniceni 2:19, 3 :13, 4:15-18; 2. Tesaloniceni 1:7, 2 :1, 3:5).
„Aşteptând fericita speranţă şi arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi
Mântuitor, Iisus Hristos” (Tit 2:13). „Aşa şi Hristosul, după ce S-a adus o
singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară,
fără păcat, pentru mântuirea celor care Îl aşteaptă” (Evrei 9 .28; vezi
şi Iacov 5:7-8; 1. Petru 1:17,13; 2. Petru 3; 1. Ioan
3:2; 3:11, 22:7, 12, 20). Deşi acestea sunt numai câteva din textele ce
pot fi citate, se poate vedea imediat cât de larg este tratat acest subiect în
Cuvântul lui Dumnezeu; şi, cercetând, vom descoperi că acest subiect este
legat, întreţesut, cu însăşi esenţa creştinismului. Daţi la o parte speranţa
întoarcerii Domnului, şi aţi jefuit creştinătatea de adevăratul ei caracter. Nu
poate fi îndeajuns subliniat că nu este o doctrină pe care să o acceptăm sau să
o respingem după cum ne place, ci o parte integrantă a adevărului însuşi,
legată de chemarea şi locul credinciosului, de relaţia lui cu Hristos şi de
binecuvântările viitoare. Pornind de aici, apostolul Pavel le reaminteşte
tesalonicenilor că au fost convertiţi ca să aştepte venirea din cer a Fiului
lui Dumnezeu; şi orice credincios este acum convertit pentru acelaşi lucru. A
fi fără această speranţă înseamnă a fi ignorant în privinţa moştenirii credinciosului
în Hristos. De aici decurge faptul că atitudinea normală a oricărui credincios
este aşteptarea lui Hristos. Ba, mai mult, oricine a fost adus pe terenul
creştinismului are această caracteristică, deşi poate fi inconştient de ea;
căci Cuvântul spune că, din cele zece fecioare, şi cele cinci nechibzuite şi-au
luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea Mirelui. Slujba lor deci - deşi nu
aveau untdelemn - era aşteptarea Domnului Iisus Hristos. Este aceasta
atitudinea cititorului? Aşteptaţi dumneavoastră venirea Domnului Iisus? Este
aceasta speranţa binecuvântată care vă îmbărbătează de-a lungul cărării
singuratice de pelerin? Sunt ochii dumneavoastră mereu aţintiţi spre Luceafărul
strălucitor de dimineaţă? Sau sunteţi absorbit de lucruri de moment, ca cele
cinci fecioare nechibzuite. Aţi obosit cumva şi aţi adormit? Dacă, vai, este
aşa, atunci fie ca mesajul „Iată, Eu vin curând” - „Iată Mirele” să vă
trezească din somn cât mai este încă o amânare, ca nu cumva, venind pe
neaşteptate, să vă găsească dormind. Sau poate cunoaşteţi adevărul venirii Lui;
dar întrebarea, iubit cititor, este: Îl aştepţi tu pe Hristos? A cunoaşte
doctrina este ceva, dar altceva este a trăi zi de zi şi ceas de ceas în
speranţa venirii Domnului. Dacă aşteptaţi, atunci toate sentimentele vă sunt
concentrate asupra Celui pe care Îl aşteptaţi; sunteţi despărţit de tot ce nu
este potrivit cu gândul şi voinţa Lui; sunteţi liber de tot ceea ce firea
îndrăgeşte; şi puteţi răspunde din toată inima la anunţul apropiatei veniri
„Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:20).
Capitolul
2. O speranţă prezentă, sau una îndepărtată?
Problema
care se pune este dacă venirea Domnului este o speranţă imediată sau dacă să
aşteptăm evenimente premergătoare. Acesta este un punct important şi trebuie o
atenţie deosebită în aprecierea învăţăturii din Scriptură referitoare la acest
subiect. La modul general se poate spune că sunt trei termeni în legătură cu a
doua venire: „parusia” (venirea); „apocalipsa” (descoperirea, revelaţia);
„epifania” (arătarea, apariţia). Primul cuvânt este „parusia” - ceea ce
înseamnă simplu „venirea” - şi se aplică venirii personale a oricui, deci, la
fel, şi celei a lui Hristos (exemple ale folosirii termenului în cazul venirii
unor persoane: 2. Corinteni 7:6 ; 10:10; Filipeni 1:26; 2:12).
Cuvântul este folosit de şaisprezece ori în legătură cu venirea lui Hristos
(Matei 24:3, 27, 39; 1. Corinteni 15:23; 1. Tesaloniceni
2:19; 3:13; 4:15; 5:23; 2. Tesaloniceni 2:1, 8,
9; Iacov 5:7, 8; 2. Petru 1:16; 3:14). Folosirea cuvântului -
din însăşi semnificaţia lui - este generală şi aceasta nu indică caracterul
precis al evenimentelor cu care poate fi asociat. Celălalt cuvânt este
„apocalipsa” şi înseamnă „descoperire”, „revelaţie”; este folosit de patru ori
(1. Corinteni 1:7; 2. Tesaloniceni 1:7; 1. Petru 1:7, 13; şi,
probabil, 1. Petru 4:13). Acest cuvânt este precis în aplicaţie,
referindu-se întotdeauna la descoperirea Domnului din ceruri, de exemplu la
venirea Lui cu sfinţii Săi şi în judecată pentru pământ (exemplu: 2. Tesaloniceni
1:7). Ultimul cuvânt este „epifania” şi înseamnă „apariţia”, „manifestarea”,
„arătarea”. Acest cuvânt este folosit în legătură cu prima venire a Domnului
nostru (2. Timotei 1:10) şi de cinci ori (dacă includem 2. Tesaloniceni
2:8, unde este folosit împreună cu „parusia”) în legătură cu apariţia Lui
viitoare. În plus, putem adăuga că, atunci când Domnul Însuşi Îşi anunţă
venirea (de exemplu în Apocalipsa 22:7, 12, 20), El foloseşte cuvântul
„erhomai” - „Eu vin”. Acum dificultatea este următoarea: Dacă avem de aşteptat
„arătarea” sau „descoperirea” lui Hristos, este evident că nu putem avea
speranţe imediate în legătură cu Domnul, pentru că aflăm din Scriptură că multe
evenimente trebuie să aibă loc până atunci. Astfel, în 2. Tesaloniceni 2,
trebuie să apară întâi pe scenă omul păcatului - cu alte cuvinte, Antihristul;
şi aceasta, după cum suntem învăţaţi, impune reîntoarcerea prealabilă a
evreilor în ţara lor, reconstruirea templului, restabilirea slujbelor preoţeşti
- a jertfelor (Matei 24:15; Daniel 9:26-27; Apocalipsa
11 - 13). Mai mult chiar, necazul cel mare, cu toate durerile lui,
trebuie, în acest caz, să fie traversat înainte de „venirea” Domnului. Este
atunci aceasta învăţătura Scripturii? În primul rând, nu putem nega că cei
credincioşi aşteaptă „apariţia” sau „descoperirea”, după cum aşteaptă şi
„venirea” lui Hristos. În 1. Corinteni 1:7, apostolul spune: „astfel încât
nu vă lipseşte niciun dar al harului, aşteptând descoperirea Domnului nostru
Iisus Hristos”. Încă o dată, scriind lui Timotei, el spune: „Să păzeşti porunca
fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos” (1.
Timotei 6:14). Din nou, în epistola către Tit, el spune: „Aşteptând fericita
speranţă şi arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus
Hristos” (Tit 2:13). Oare credincioşii din această dispensaţie - Adunarea - vor
rămâne pe pământ până la arătarea lui Hristos? O examinare îndeaproape a
Scripturii arată că sunt definite două evenimente distincte: venirea Domnului
Iisus pentru sfinţii Săi şi venirea Domnului Hristos cu sfinţii Săi. În 1.
Tesaloniceni 3:13, ca şi în multe alte pasaje, o găsim pe cea din urmă;
în 1. Tesaloniceni 4:15-17, pe cea dintâi. Apostolul Pavel ne învaţă
foarte clar în Coloseni că venirea lui Hristos cu sfinţii Lui va avea loc la apariţia
Lui. El spune: „Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi
fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie” (Coloseni 3:4). Dacă aşa stau
lucrurile, sfinţii Lui trebuie să fi fost ridicaţi, astfel încât să fie cu
Hristos înainte de revenirea Lui pe pământ manifestată public. Atunci ne putem
întreba: Atât cât ne învaţă Scriptura, se interpune ceva între cel credincios
şi întoarcerea Domnului? Cu alte cuvinte, speră creştinul în orice moment şi Îl
aşteaptă în mod constant pe Hristos? Din învăţătura Domnului nostru
binecuvântat ne putem reaminti faptul că fecioarele care au adormit sunt
aceleaşi cu cele trezite de strigătul „Iată Mirele” (Matei 25 ), iar
slujitorii care au primit talanţii sunt aceiaşi cu cei cărora li se cere socoteală
la întoarcerea Lui (Luca 19). Dacă luăm, în adevăr, toate textele în care El
vorbeşte despre venirea Lui, nu încape nicio îndoială că El dorea ca auditorii
Lui să înţeleagă posibilitatea întoarcerii Lui chiar şi în cel mai neaşteptat
moment (vezi Marcu 13:34-37; Luca 12:35-37; Ioan
21:20-21 etc.). Apostolul Pavel foloseşte un limbaj cu aceeaşi
semnificaţie. Călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, scriindu-le corintenilor despre
învierea trupurilor credincioşilor, el are grijă să spună: „Iată, vă spun o
taină: nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi” (1. Corinteni 15:51); iar
în 1. Tesaloniceni 4:15 el spune: „noi, cei vii, care rămânem până la
venirea Domnului”. Este clar că, folosind cuvântul „noi”, se includea şi pe el
în numărul celor care s-ar putea să fie în viaţă la revenirea Domnului; şi, din
câte ştia el, nimic nu împiedica venirea Domnului pentru sfinţii Lui în timpul
vieţii sale. Că Petru considera aceasta ca ceva improbabil, am putea înţelege
având în vedere descoperirea care îi spunea că trebuia să moară (2. Petru
1:15). Şi, desigur, faptul că ultimul anunţ al scrierii inspirate este „Eu vin
curând” (Apocalipsa 22:20) cultivă şi întăreşte această concluzie. Dar,
nerezistând la toate aceste dovezi prezumtive, totul depinde de întrebarea dacă
Adunarea va rămâne pe pământ până la arătarea Domnului. În Matei
24 (în contrast cu textul din Coloseni), găsim răspunsul clar la această
întrebare: „Iar îndată după necazul acelor zile, soarele se va întuneca şi luna
nu-şi va da lumina şi stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi
clătinate. Şi atunci se va arăta semnul Fiului Omului în cer şi atunci toate
seminţiile pământului se vor jeli şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii
cerului cu putere şi cu glorie mare. Şi va trimite pe îngerii Săi cu sunet
puternic de trâmbiţă şi vor strânge pe aleşii Săi din cele patru vânturi, de la
o margine a cerurilor până la cealaltă margine a lor” (Matei 24:29-31). Aici
avem ordinea evenimentelor la apariţia Fiului Omului: 1. Necazul; 2. tulburarea
luminătorilor cerului; 3. semnul Fiului Omului în cer; 4. jalea naţiunilor
pământului; 5. faptul că ei Îl văd pe Fiul Omului etc., în timp ce aleşii Lui
sunt încă pe pământ, încă neadunaţi. Dar ce am citit în Coloseni? „Când Se va
arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună
cu El, în glorie” (Coloseni 3:4). Aşa şi în Apocalipsa, vedem că, atunci când
Hristos vine din cer pentru judecată (arătarea Lui), „oştirile din cer Îl urmau
pe cai albi, îmbrăcate în in subţire, alb şi curat” (Apocalipsa 19:14). Cine
sunt aceştia? Îmbrăcămintea caracteristică furnizează răspunsul: „inul subţire
sunt faptele drepte ale sfinţilor” (Apocalipsa 19:8). Evident, „cei aleşi”
din Matei 24 nu pot fi Adunarea, fiindcă sfinţii care compun Adunarea
vor apărea împreună cu Hristos; şi, în fapt, acest capitol în sine arată din
plin că ei sunt aleşi din Israel, rămăşiţa credincioasă a evreilor, pe care
Dumnezeu, prin Duhul Său, a pregătit-o pentru timpul când Domnul, pe care ei Îl
caută, va veni dintr-o dată în templul Său (Maleahi 3:11). Urmează așadar că
Domnul Iisus va veni pentru poporul Lui înainte de arătarea Lui; şi, în măsura
în care El îl distruge pe Antihrist cu strălucirea arătării Sale (2.
Tesaloniceni 2:8), venirea Domnului trebuie să fie anterioară ridicării şi
stăpânirii lui Antihrist, deci înainte de necazul cel mare, întrucât acesta
este legat de timpul lui Antihrist. Dar de aici decurge încă un lucru. Toate
evenimentele prezise, care sunt aşteptate înainte de apariţia Domnului, sunt
legate de restaurarea poporului lui Dumnezeu şi de faptele omului păcatului,
ale fiului pierzării (Antihrist); şi din cât ne descoperă Scriptura, nu este
nimic între momentul prezent şi posibilitatea întoarcerii Domnului. Atunci cum
se explică faptul că în Scriptură se spune că trebuie să aşteptăm apariţia, la
fel ca şi venirea, înţelegând că, atunci când Hristos apare, vom apărea şi noi
cu El? Când se pune problema responsabilităţii, apariţia este obiectivul, şi nu
venirea; şi aceasta pentru că, din moment ce pământul a fost scena
responsabilităţii, tot pământul va fi şi scena recompensei promise. Aceasta nu
se interferă în niciun fel cu faptul că venirea lui Hristos pentru sfinţii Lui
este speranţa potrivită pentru credincios. Pe de altă parte, aceasta aruncă mai
multă lumină asupra căilor lui Dumnezeu în cârmuirea poporului Său, aducând o
nouă trăsătură a perfecţiunii lucrării Domnului cu slujitorii Săi. Când a
plecat, El le-a încredinţat daruri pentru slujbă, spunând să aibă grijă până va
veni (Luca 19:13). Responsabilitatea slujitorilor în folosirea a ceea ce le-a
fost încredinţat este redusă la călătoria lor pe pământ şi limitată de aceasta.
Deci, când Domnul Se întoarce pe pământ, rezultatele responsabilităţii sunt
declarate. Dar acest principiu nu se arată numai în folosirea darurilor, ci se
aplică oricărui fel de responsabilitate a celui sfânt. Corintenii nu duceau
lipsă de niciun dar, aşteptând descoperirea Domnului nostru Iisus Hristos;
tesalonicenii sunt îndemnaţi să privească la consecinţele binecuvântate ale
persecuţiilor împotriva lor, consecinţe pentru vremea când Domnul Iisus va fi
arătat din cer cu îngerii Săi (2. Tesaloniceni 1:7); Timotei trebuia să ţină
porunca fără pată şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos
(1. Timotei 6:14); pentru că atunci este momentul când El vine ca să fie
glorificat în toţi sfinţii Săi şi admirat în toţi cei care au crezut (2.
Tesaloniceni 1:10); şi tot atunci va fi manifestarea publică a rezultatelor şi
concluziilor drumului celui sfânt prin această lume. Aceasta este consumarea şi
împlinirea slujbei credinciosului, după cum este şi momentul când drepturile
Domnului Iisus Hristos vor fi declarate şi satisfăcute şi, ca urmare, în
această privinţă, ni se spune să iubim arătarea Lui (2. Timotei 4:8). Dar, după
cum arată Scripturile, Domnul Se întoarce pentru sfinţii Lui înainte de
arătarea Lui; şi spre venirea Lui sunt îndemnaţi sfinţii să privească. Acesta
este obiectul potrivit al speranţei noastre. Inimile noastre ocupate cu El vor
aştepta cu dor momentul când, după cuvântul Lui, El va veni să ne primească la
El, ca, unde este El, să fim şi noi (Ioan 14:3). Aşa este atitudinea noastră.
Aşa cum Israel, în noaptea de Paşti, cu mijlocul încins, cu încălţămintea în
picioare şi cu toiagul în mână aştepta semnalul de plecare, aşa trebuie şi noi
să fim găsiţi oricând, cu mijlocul încins şi cu făcliile aprinse, aşteptând pe
Domnul să coboare din cer cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa
lui Dumnezeu, să ne scoată din această scenă, ca să fim pe veci cu El. Păstrăm
noi constant această atitudine? Începem noi ziua cu gândul că, înainte să se
întunece din nou, putem fi ridicaţi în lumina fără nor a prezenţei Lui? Când ne
culcăm noaptea, ne amintim oare că înainte de zorii dimineţii putem fi luaţi
din pat? Sunt toate afacerile noastre ţinute constant în rânduială, astfel
încât să nu dorim să schimbăm nimic dacă în momentul următor vom fi cu Domnul?
Sunt scopurile noastre şi ocupaţiile noastre asumate şi îndeplinite având în
vedere această perspectivă minunată? Sigur că niciun rabat de la aceasta nu
i-ar satisface pe cei care trăiesc în aşteptarea Domnului. Fie ca El Însuşi să
ne conducă în puterea adevărului binecuvântat, separându-ne din ce în ce mai
mult de tot ce nu este potrivit Lui şi, prin prezentarea Lui înaintea noastră
în toată frumuseţea Lui, ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă, să ne ocupe şi
să ne absoarbă din plin inimile! Încă puţin - Vino, Mântuitorule,
vino, După Tine mireasa Ta tânjeşte mult, Vino şi ia-ți sărmanii pelerini
acasă, Să-şi cânte imnul cel nou şi etern Şi să străbată gloriile La pieptul
Tău, etern.
Capitolul
3. Răpirea sfinţilor:
Când
Domnul Se va întoarce pentru poporul Lui se vor petrece două evenimente:
învierea celor morţi în Hristos şi schimbarea (transformarea) credincioşilor în
viaţă; şi apoi aceştia, în acelaşi fel, vor fi luaţi sus în nori ca să-L
întâlnească pe Domnul în văzduh şi aşa vom fi totdeauna cu Domnul. Aceasta este
spus în mod clar în 1. Tesaloniceni 4:16-17. Domnul nostru binecuvântat a
prevestit acest adevăr, deşi înţelesul cuvintelor Lui cu greu ar putea fi
pătruns fără lumina adusă de epistole. Pe drumul spre Betania, după moartea lui
Lazăr, El i-a spus Martei: „Fratele tău va învia”. Marta Îi spune: „Ştiu că va
învia la înviere, în ziua de apoi”. Iisus i-a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa;
cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede
în Mine nicidecum nu va muri, niciodată” (Ioan 11:23-26). Aici avem aceleaşi
două categorii - cei care au crezut în Hristos, dar care au murit înainte de
revenirea Lui, aceştia vor trăi; şi, în al doilea rând, cei care vor trăi
atunci şi vor crede în El, aceştia nu vor muri niciodată - corespunzând celor
două categorii din 1. Tesaloniceni 4. Ca lucrurile să fie clare şi simple
trebuie mai întâi să arătăm că doar credincioşii vor fi înviaţi din morţi
la a doua venire a Domnului nostru. Nu există doctrină mai clar
exemplificată în Scriptură şi totodată mai trecută cu vederea sau mai complet
ignorată de masa credincioşilor cât şi a necredincioşilor, că toţi vor fi
chemaţi înaintea scaunului de judecată şi că atunci va fi declarat destinul
etern al fiecăruia. Dar această concepţie teologică, deşi atât de larg vestită
şi acceptată, nu numai că nu are niciun temei în Cuvântul lui Dumnezeu, ci se
opune direct Cuvântului. Vom putea mărturisi aceasta dacă acordăm atenţie
dovezilor ce vor fi aduse, că numai credincioşii vor fi înviaţi la venirea
Domnului. Întâi de toate, câteva texte pot fi citate din evanghelii, pe lângă
acela din Ioan 11. Coborând de pe muntele schimbării la faţă, Domnul le-a
poruncit ucenicilor să nu spună ce au văzut, „decât atunci când Fiul Omului va
fi înviat dintre morţi” (eknekron). „Şi au păstrat cuvântul acela,
întrebându-se între ei ce este învierea dintre morţi” (Marcu 9:9-10). Ei credeau,
ca şi Marta, că va fi o înviere în ultima zi - ziua de apoi (Ioan 11:24); dar
până atunci nu au auzit niciodată de o înviere dintre morţi şi aceasta i-a
uimit. Aici, desigur, era vorba de învierea Domnului Hristos Însuşi; dar, după
cum El era cel dintâi rod dintre ai Săi, învierea Lui era în acelaşi timp o
garanţie şi un model pentru învierea lor. În Luca 14:14 găsim
expresia: „învierea celor drepţi”; şi în Luca 20:35, Domnul vorbeşte de
aceia „vrednici să aibă parte de veacul acela” (aionos) „şi de învierea dintre
morţi” (kai tis anastaseos tis ek nekron). Fraza pe care Domnul o foloseşte are
o semnificaţie inconfundabilă, aceea că este o înviere parţială, adică, cei ce
obţin această înviere vor lăsa în urma lor pe alţii în morminte. Învăţătura din Ioan
5:28-29 vine în sprijinul aceleiaşi concluzii. Întorcându-ne la versetul
25, notăm că termenul „ceasul” include o întreagă dispensaţie. „Adevărat,
adevărat vă spun că vine un ceas şi acum este, când cei morţi vor auzi glasul
Fiului lui Dumnezeu şi cei care-l vor auzi vor trăi” (Ioan 5:25). Acel ceas a
durat din acel moment şi până în prezent, după cum spune şi versetul precedent:
„cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă eternă şi nu
vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă”. Aceasta marchează o
întreagă zi de har. În mod similar, termenul „ceas” în versetul 28 include o
întreagă dispensaţiune. „Nu vă minunaţi de aceasta, pentru că vine un ceas în
care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi: cei care au făcut cele
bune, spre învierea vieţii, şi cei care au făcut cele rele, spre învierea
judecăţii” (Ioan 5:28-29). Se disting clar două învieri: cea a vieţii, care va
avea loc la venirea Domnului, şi cea a judecăţii, care va avea loc la
încheierea Mileniului (Apocalipsa 20:11-15). Dacă ne întoarcem la epistole vom
găsi expuneri şi mai precise. Subiectul din 1. Corinteni 15 este
învierea trupului; şi totuşi nu învierea trupurilor tuturor, ci numai ale
credincioşilor. Aceasta se poate vedea dintr-o privire. După ce arată
consecinţele falsei învăţături - aceea că nu ar fi nicio înviere -
apostolul expune adevărul: „Dar acum, Hristos a fost înviat dintre morţi, cel
dintâi rod al celor care au adormit. Pentru că, întrucât prin om este moartea,
prin om şi învierea morţilor. Pentru că, după cum în Adam toţi mor, aşa şi în
Hristos, toţi vor fi făcuţi vii, dar fiecare la rândul lui: cel dintâi rod,
Hristos, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui” (1. Corinteni 15:20-23).
Niciun limbaj nu ar putea fi mai explicit. La fel şi în textul deja citat (1.
Tesaloniceni 4) se spune: „şi întâi vor învia cei morţi în Hristos” (apostolul
nu are în vedere pe alţii), „apoi noi cei vii, care rămânem” şi aşa mai
departe. Nici gând să fie incluşi cei necredincioşi. Acest fapt explică aceeaşi
expresie a apostolului într-o altă epistolă: „dacă voi ajunge cumva la învierea
dintre morţi” (tis ekanastasin ti ek nekron) - Filipeni 3:11 .
În Apocalipsa 20:4-5 citim de unii care „şi ei au înviat şi au
împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până când nu s-au
împlinit cei o mie de ani. Aceasta este cea dintâi înviere”. Este de amintit că
unii comentatori au căutat să demonstreze faptul că este o înviere spirituală
(nu ştim ce ar vrea să spună); dar, dacă este aşa, atunci învierea de la
sfârşitul capitolului nu este literalmente înviere şi ei ar dovedi, ca şi
falşii învăţători din Corint, că nu există nicio înviere a morţilor. Nu!
Limbajul atât de clar şi inconfundabil, în special când îl luăm în legătură cu
alte texte, pune dincolo de orice îndoială că Dumnezeu, în harul Său, a hotărât
ca cei credincioşi să fie înviaţi din morţi la venirea Domnului; şi
aceasta este numită prima înviere. De aceea termenul „cel dintâi rod” este
aplicat învierii Domnului nostru binecuvântat (1. Corinteni 15:20), El fiind
cel dintâi rod al secerişului alor Săi care vor fi strânşi la venirea Lui
(vezi Levitic 23:10,11). Este totuşi un text care pare să contrazică în
mintea celor care nu au examinat subiectul, cele spuse mai sus. Acesta este
binecunoscutul pasaj din Matei 25, în care găsim oile şi caprele adunate
înaintea lui Hristos în acelaşi timp. Această scenă, popular concepută ca o
descriere a judecăţii de apoi, este de obicei adusă în opoziţie cu adevărul
primei învieri a celor credincioşi. Dar cea mai sumară examinare a cuvintelor
folosite de Domnul nostru binecuvântat arată că El nu Se referă la
subiectul învierii: „Dar, când va veni Fiul Omului în gloria Sa, şi toţi
îngerii cu El, atunci va şedea pe tronul gloriei Sale; şi toate neamurile vor
fi adunate înaintea Lui ...” (Matei 25:31-32). Se referă la arătarea Lui şi la
împărăţie şi la judecata celor vii, nu a celor morţi. Nu se vorbeşte despre
neamuri în legătură cu morţii: acest termen îi descrie pe cei vii. Şi
observaţi, de asemenea, că sunt trei categorii: oile, caprele şi fraţii
Împăratului, şi acest fapt în sine fixează interpretarea întregii scene,
arătând în mod concludent că este vorba de judecata neamurilor în viaţă, după
arătarea Fiului Omului în glorie şi aşezarea Lui pe tron. „Fraţii” sunt evrei,
soli ai Împăratului, trimişi cu mesajul împărăţiei Lui; şi cei care i-au primit
pe ei şi mesajul lor sunt oile, iar cei care i-au respins sunt caprele. Relaţia
lor cu Împăratul se stabileşte după felul în care i-au primit pe solii Săi
(vezi Matei 10:40-42). Fiind stabilit că, atunci când Domnul Se va
întoarce, va lua pe ai Săi, fie că au murit mai înainte, fie că trăiesc încă pe
pământ - după cuvântul Său, „dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, vin din
nou şi vă voi primi la Mine Însumi” (Ioan 14:3) - putem considera maniera
venirii, ca răpirea sfinţilor. Cele mai precise indicaţii despre acest subiect
ne sunt date într-un text la care ne-am referit deja, dar care poate fi citat
mai pe larg: „Dar nu dorim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care
au adormit, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi care nu au speranţă. Pentru
că, dacă credem că Iisus a murit şi a înviat, aşa şi Dumnezeu va aduce împreună
cu El pe cei care au adormit în Iisus. (Pentru că vă spunem aceasta prin
Cuvântul Domnului, că noi, cei vii, care rămânem până la venirea Domnului, nu o
vom lua nicidecum înaintea celor care au adormit; pentru că Domnul Însuşi, cu
un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din
cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi cei vii, care rămânem,
vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh:
şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul” (1. Tesaloniceni 4:13-17).
Semnificaţia acestui pasaj important este uneori trecută cu vederea din
neatenţie la declaraţiile lui exacte. Sfinţii din Tesalonic nu se îndoiau cu
privire la partea lor în Hristos la venirea Lui; dar, într-un fel sau altul, au
fost induşi în eroare, presupunând că cei adormiţi înainte de acest eveniment
ar suferi o pierdere. Şi, pentru a îndrepta această greşeală, apostolul dă
învăţături speciale „prin Cuvântul Domnului”, de exemplu printr-o descoperire
cu privire la acest subiect. El arată că pe cei adormiţi în (sau prin) Iisus,
Dumnezeu îi va aduce înapoi la El, că aceasta este în adevăr legată de credinţa
noastră în moartea şi în învierea Domnului Hristos şi este o consecinţă a
acestui fapt. De aceea şi explică cum este posibil aceasta, şi explicaţia este
subiectul descoperirii deosebite la care ne-am referit. Domnul va veni, şi
atunci cei morţi în Hristos vor fi înviaţi, cei vii vor fi transformaţi şi aşa
vor fi luaţi sus împreună în nori, să-L întâlnească pe Domnul în văzduh.
Aceasta poate avea loc în orice moment. De aceea, haideţi să ne familiarizăm
gândurile cu scena. Dintr-o dată Domnul Însuşi va coborî din cer în felul
descris. Întâi cu un strigăt. Aceasta a creat dificultăţi în mintea multora.
Dacă - gândeau ei - Domnul Se întoarce numai pentru poporul Său, şi El coboară
cu un strigăt, nu va fi în mod public? În niciun chip nu este absolut necesar.
Cuvântul în sine este unul de relaţie, indicând, de exemplu, ordinul unui
comandant către soldaţii lui; şi astfel este un strigăt numai pentru cei cărora
li se adresează şi al cărui sens nu va fi înţeles de alţii. Când Domnul nostru
era pe pământ, un glas a venit din cer, şi unii dintre cei de faţă au crezut că
a tunat, în timp ce alţii au spus: „un înger I-a vorbit” (Ioan 12:29). La fel
şi la convertirea lui Saul, tovarăşii lui au auzit un glas, adică sunetul unui
glas, „dar n-au auzit glasul Celui care-mi vorbea” (Fapte 22:9), adică
înţelesul glasului. La fel şi în Daniel 10:7. Aşa va fi şi când Domnul
Însuşi va coborî din cer. Toţi ai Săi vor auzi şi vor înţelege strigătul, dar,
dacă va fi auzit de alţii, va părea ca un tunet îndepărtat sau, împreună cu
glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu, dacă şi acestea vor fi auzite,
vor fi luate ca un fenomen de discutat şi explicat de oamenii de ştiinţă.
Probabil că cele trei - strigătul, glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui
Dumnezeu (vezi Numeri 10) - nu au decât un scop: chemarea şi adunarea
sfinţilor morţi şi a celor în viaţă pentru aducerea lor în prezenţa Domnului.
Două efecte decurg şi urmează imediat; după cum spune apostolul într-o
epistolă: „Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o
clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiţă” (1. Corinteni 15:51-52). Mai întâi
vor învia cei morţi. Ce scenă uimitoare! Toţi ai lui Hristos, inclusiv sfinţii
din trecut ca şi cei din această dispensaţie vor învia la venirea Lui. În
linie, de la Adam până la ultimul care va fi adunat, toată această mulţime
nenumărată, „într-o clipă, într-o clipeală de ochi” se va ridica din morminte -
va învia în neputrezire. Şi nu numai atât, toţi sfinţii atunci în viaţă vor fi
transformaţi, aşa că toţi la fel vor fi îmbrăcaţi cu trupurile lor de înviere,
în chip asemănător cu trupul de glorie al Domnului Hristos (Filipeni 3:21).
Atunci, când ceea ce este supus putrezirii va fi îmbrăcat în neputrezire şi ce
este muritor va fi îmbrăcat în nemurire, se va împlini ceea ce este scris:
„moartea a fost înghiţită de victorie” (1. Corinteni 15:54; 2. Corinteni
5:1-4). Şi imediat ce această schimbare minunată va fi fost înfăptuită, toţi
cei transformaţi vor fi ridicaţi „în nori ... pentru a-L întâmpina pe Domnul în
văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul”. Atunci Domnul Însuşi
intră pentru prima dată, în ceea ce priveşte poporul Său, în rodul deplin al
lucrării Sale de răscumpărare, al muncii sufletului Său. Şi ce limbă ar putea
spune, sau ce condei ar putea descrie bucuria Lui când El răscumpără astfel din
mormânt chiar trupurile poporului Său, când El îi aduce prin cuvântul puterii
Lui pe toţi aleşii Lui în prezenţa Sa, şi toţi făcuţi asemenea Lui! Nu se poate
exprima bucuria noastră atunci când dorurile inimilor noastre sunt toate
împlinite şi, asemenea Lui, Îl vom privi în faţă, Îl vom vedea aşa cum este şi
vom fi cu El în veci. Aceasta aşteptăm, şi nu este îndepărtat timpul când se va
împlini, fiindcă ne bazăm pe cuvântul Domnului nostru credincios, care a spus:
„Iată, Eu vin curând”.
Capitolul
4. Scaunul de judecată al lui Hristos:
„Noi
toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” (2.
Corinteni 5:10). Fără îndoială că apostolul îi include în această afirmaţie
atât pe cei credincioşi, cât şi pe cei necredincioşi, deşi, aşa cum se va vedea
mai departe, este un mare interval de timp între judecata celor două categorii;
fiindcă nu este niciun temei în Cuvântul lui Dumnezeu pentru ideea obişnuită că
sfinţii şi păcătoşii vor apărea în acelaşi timp înaintea scaunului de judecată.
Dar noi ne ocupăm acum cu credincioşii. Înfăţişarea celor credincioşi înaintea
tribunalului Domnului Hristos va avea loc între venirea Lui
şi arătarea Lui. Înălţaţi ca să-L întâlnească pe Domnul în văzduh, ei
sunt atunci asemenea Lui, Îl vor vedea aşa cum este (1. Ioan 3:2) şi vor fi
întotdeauna cu El (1. Tesaloniceni 4:17). Locul în care ei sunt mutaţi şi în
care vor fi cu Domnul este casa Tatălui. Aceasta o ştim chiar din
cuvintele Domnului: „În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă nu ar fi
aşa, v-aş fi spus; pentru că Mă duc să vă pregătesc un loc; şi, dacă Mă voi
duce şi vă voi pregăti un loc, vin din nou şi vă voi primi la Mine Însumi, ca,
acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:2-3). Acolo, Domnul binecuvântat
îi va conduce pe ai Săi şi îi va înfăţişa fără vină înaintea gloriei Sale, cu o
bucurie fără margini (Iuda 24); şi cu ce bucurie nemărginită va apărea El
împreună cu copiii pe care Dumnezeu I-a dat, înaintea Tatălui Său şi al lor şi
a Dumnezeului Lui şi al lor! Şi cu ce bucurie Dumnezeu Însuşi va privi rodul şi
perfecţiunea făpturilor Sale, pe cei răscumpăraţi, toţi după chipul Fiului Său,
ca El să fie întâiul născut între mai mulţi fraţi! (Romani 8:29). Sfinţii vor
locui în casa Tatălui în timpul care se va scurge de la venirea Lui pentru
sfinţi, până la întoarcerea Lui împreună cu sfinţii; şi, după cum am remarcat
mai înainte, în acest timp ei se vor înfăţişa înaintea scaunului de judecată al
lui Hristos. Dovada pentru aceasta este în Apocalipsa 19. Exact înaintea
întoarcerii lui Hristos (Apocalipsa 19:11-14), Ioan spune: „Şi am auzit ca un
glas de mulţime mare şi ca un glas de ape multe şi ca un glas de tunete
puternice, spunând: Aleluia! Pentru că Domnul, Dumnezeul nostru, Cel
Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I
dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i
s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul
subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor” (versetele 6-8). Aici îi găsim pe
sfinţi îmbrăcaţi în dreptatea lor (nu a lui Dumnezeu), rodul căilor lor
practice, produs şi lucrat prin Duhul Sfânt, dar socotit ca al lor în harul
minunat al lui Dumnezeu. Deoarece scaunul de judecată al lui Hristos pentru
credincioşi priveşte lucrurile făcute în trup, acestea constituie singurul
obiect al judecăţii anunţate. Îmbrăcarea soţiei Mielului în in subţire, alb şi
strălucitor va urma înfăţişării sfinţilor înaintea tribunalului lui Hristos şi
amândouă vor avea loc imediat înainte de apariţia Domnului cu sfinţii Săi. Dacă
nu am fi avut această învăţătură, am fi putut gândi că scaunul de judecată va
urma puţin după răpire. Dar este har în această amânare. Sfinţii sunt ridicaţi
şi sunt cu Domnul în casa Tatălui şi li se dă posibilitatea să se familiarizeze
acasă cu gloria în care au fost introduşi, înainte ca problema faptelor în trup
să fie adusă înainte spre rezolvare. Caracterul judecăţii trebuie observat
îndeaproape, şi una sau două remarci preliminare ne vor ajuta mult să nu
greşim, cât şi să înţelegem subiectul. 1. Credincioşii niciodată nu vor fi
judecaţi pentru păcate. Înaintea noastră nu sunt puse păcatele, ci faptele
săvârşite în trup; şi, în adevăr, a presupune că problema vinovăţiei noastre ar
putea fi ridicată din nou, ar însemna să trecem cu vederea, ca să nu spun să
falsificăm, caracterul harului şi al lucrării de răscumpărare. „Adevărat,
adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are
viaţă eternă şi nu vine la judecată (krisin), ci a trecut din moarte la
viaţă” (Ioan 5:24). Din nou ni se spune: „Pentru că, printr-o singură jertfă
i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi” (Evrei 10:14). Problema
păcatelor a fost închisă pentru totdeauna la cruce; şi orice credincios este
înaintea lui Dumnezeu acceptat şi iubit, trăind în eficacitatea jertfei
oferite. De aceea chiar şi acum suntem fără pată înaintea lui Dumnezeu, şi
păcatele şi fărădelegile noastre nu vor mai fi amintite (Evrei 10:17). 2.
Aceasta se poate vedea imediat ce ne amintim că vom avea trupuri de glorie,
pentru că vom fi asemenea lui Hristos înainte de înfăţişarea noastră la scaunul
de judecată; fiindcă învierea sfinţilor adormiţi în Hristos şi transformarea celor
vii şi răpirea lor împreună în prezenţa Domnului vor preceda judecata noastră.
Aceasta este o mare mângâiere, pentru că, fiind deja asemenea lui Hristos, vom
avea comuniune deplină cu El în fiecare judecată a Lui asupra lucrărilor
noastre; şi de aceea ne vom bucura la expunerea şi respingerea a tot ce a
decurs în vieţile noastre din carne şi nu din Duhul Sfânt. Aceasta răspunde la
întrebarea dacă nu vom tremura şi nu vom fi ruşinaţi când toate faptele vieţii
noastre creştine vor fi date la iveală în adevăratul lor caracter. Într-adevăr,
suntem în lumină, prin credinţă, când conştiinţa este în prezenţa lui Dumnezeu.
Vom fi conform cu perfecţiunea acelei lumini când vom apărea înaintea
tribunalului lui Hristos. Am spus că este un lucru solemn, şi aşa este: totul
este judecat în lumină; dar inima iubeşte aceasta, pentru că, mulţumită
Dumnezeului nostru, suntem lumină în Hristos. Dar, mai mult decât atât, când
creştinul este astfel arătat, el este deja în glorie, exact ca şi Hristos, şi
nu are rămăşiţe ale firii rele în care păcătuia; şi acum poate privi la drumul
pe care Dumnezeu l-a condus în har, ajutat, ridicat, împiedicat să cadă, fără
să-şi ia ochii de la Cel Drept. Ce istorie de har şi de îndurare! Dacă mă uit
înapoi acum, păcatele nu-mi mai rămân pe conştiinţă, deşi am oroare de ele:
sunt îndepărtate dinaintea lui Dumnezeu. Eu sunt dreptatea lui Dumnezeu în
Hristos; dar ce sentiment de dragoste şi de răbdare, de bunătate şi har, cu
atât mai perfect cu cât totul se aşterne înaintea mea! Sigur că este un mare
câştig să-I dăm socoteală lui Dumnezeu cu privire la noi, în lumină şi în
dragoste, fără urmă de rău în noi. Suntem ca şi Hristos. Dacă cineva se teme să
pună totul înaintea lui Dumnezeu, nu cred că este liber în sufletul lui în ce
priveşte dreptatea - adică dreptatea lui Dumnezeu în Hristos - nu este pe
deplin în lumină. Şi noi nu va trebui să fim judecaţi pentru nimic; Hristos a
dat totul la o parte. Având în vedere toate acestea, putem aprecia mai
îndeaproape natura judecăţii în sine. Nu noi vom fi judecaţi, nici păcatele
noastre nu vor apărea înaintea noastră, după cum s-a explicat pe larg, ci, aşa
cum spune Scriptura, „noi toţi trebuie să fim arătaţi (manifestaţi
- fanerotinai) înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru
ca fiecare să primească cele făcute în trup, potrivit cu cele ce a făcut, fie
bine, fie rău” (2. Corinteni 5:10). Trupul credinciosului este al Domnului, un
mădular al lui Hristos şi templul Duhului Sfânt (1. Corinteni 6:15-19) şi de
aceea este folosit în slujba Lui, pentru arătarea lui Hristos Însuşi (Romani
12:1; 2. Corinteni 4:10). De aici şi dorinţa sinceră şi speranţa
apostolului, ca, fie în viaţă, fie în moarte, Hristos să fie glorificat în
trupul lui (Filipeni 1:20). De aceea suntem responsabili pentru faptele săvârşite
în trup, ca, în timp ce suntem făcuţi desăvârşiţi pentru eternitate prin unica
jertfă a lui Hristos - şi nu mai poate fi nicio acuzaţie pentru păcat în noi -
orice act din viaţa noastră, nu numai ca slujbă, ci orice faptă pe care am
făcut-o, să fie arătată, testată şi judecată înaintea scaunului de judecată al
lui Hristos. Binele va fi văzut şi recunoscut ca atare; şi, în timp ce faptele
au fost lucrate în noi şi prin noi, prin harul lui Dumnezeu şi prin puterea
Duhului Său, ele vor fi socotite, în infinita Lui îndurare, ca ale noastre şi
aşa vom fi răsplătiţi. Răul, oricât de întemeiat ne-ar părea acum, va fi de
asemenea recunoscut în adevăratul lui caracter, neaparţinând altcuiva decât
nouă, produs al cărnii, şi va primi condamnarea dreaptă, noi înşine
bucurându-ne că tot ce L-a dezonorat pe Domnul nostru binecuvântat, deşi făcut
prin noi, îşi primeşte răsplata cuvenită. Timpul tăinuirilor se va sfârşi
atunci, fiindcă ceea ce arată totul este lumina, şi atunci totul va fi cercetat
şi încercat de strălucirea luminii sfinţeniei scaunului de judecată. Este o
chestiune demnă de luat în considerare dacă acest adevăr ocupă locul cuvenit în
sufletele noastre. Cunoscând harul şi plinătatea răscumpărării, există
pericolul să trecem cu vederea sau să uităm responsabilitatea noastră. Dar nu
ar trebui să fie aşa şi perspectiva scaunului de judecată al lui Hristos, fără
să mai arunce o umbră de nelinişte în sufletul credinciosului, trebuie să
exercite o influenţă practică asupra sufletului. Chiar comuniunea în care se
găseşte arată că aşa stau lucrurile: „Suntem încrezători, spun, şi ne place mai
bine să fim departe de casă, afară din trup, şi să fim acasă la Domnul. De
aceea ne şi străduim să-I fim plăcuţi, fie că suntem acasă, fie că suntem
departe de casă ...” (2. Corinteni 5:8-9). Perspectiva îl întăreşte pe apostol,
stimulându-l cu un zel neobosit să caute ca în tot ce face să fie aprobat de
Hristos. De fapt aceasta este exact ceea ce face pentru noi, dându-ne
posibilitatea ca să aducem toate acţiunile noastre în lumina prezenţei Lui şi
ajutându-ne să acţionăm prin El şi pentru El. Aici stă puterea noastră. Satan
este foarte subtil şi adesea ne ispiteşte să fim plăcuţi oamenilor; dar, când
ne aducem aminte că ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată, suntem inaccesibili
curselor sale, ştiind că, dacă ne supunem altora, va fi cu preţul de a-I
displăcea lui Hristos. Şi unde este folosul de a practica înşelăciunea, fie
faţă de noi înşine, fie faţă de alţii, când tot ce facem va fi curând
descoperit? Să fim plăcuţi lui Hristos va fi singurul nostru scop, în măsura în
care avem înaintea sufletului nostru judecata Sa. La fel ne va ajuta să fim
răbdători când nu înţelegem sau în prezenţa greşelilor sau a răului. În
zilele Reformei, în Italia, un călugăr care primise adevărul Evangheliei a fost
pus sub arest sever sub paza unui alt frate călugăr. De-a lungul multor ani a
suferit fără murmur tratamentul aspru al temnicerului. În cele din urmă el a
fost trimis la execuţie. Şi, în timp ce îşi părăsea celula, s-a întors către
paznicul lui şi i-a zis cu blândeţe: „Frate, în curând vom şti care dintre noi
a plăcut Domnului”. La fel şi noi putem lăsa orice problemă disputată, fie că
ne priveşte pe noi înşine, fie pe fraţi, să fie adusă înaintea scaunului de
judecată al lui Hristos. Aşa vom putea adopta limbajul apostolului: „Dar pentru
mine este ceva foarte neînsemnat să fiu judecat de voi sau de judecata omului.
Ba încă nici chiar eu nu mă judec. Pentru că nu sunt conştient de nimic rău
despre mine însumi; însă nu prin aceasta sunt îndreptăţit: ci Cel care mă
judecă este Domnul. Aşa că nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni
Domnul, care va şi aduce la lumină cele ascunse ale întunericului şi va arăta
sfaturile inimilor; şi atunci fiecare îşi va avea lauda de la Dumnezeu” (1.
Corinteni 4:3-5). Influenţa acestui adevăr, dacă ar fi ţinut în puterea Duhului
Sfânt, ar fi incalculabilă. Ar lucra în noi conştiinţe exersate în cele mai
mărunte lucruri şi ar ţine sfinţenia Domnului, Căruia Îi slujim, continuu
înaintea sufletelor noastre. În acelaşi timp ne-ar scuti de a fi ocupaţi cu
eşecurile fraţilor, amintindu-ne în mod constant de cuvintele apostolului:
„Cine eşti tu, care judeci pe slujitorul altuia? Pentru stăpânul lui stă în
picioare sau cade” (Romani 14:4). Fie ca Domnul să ne ajute să trăim continuu
sub puterea acestui adevăr, ca toate cuvintele şi faptele să fie spuse şi
făcute în lumina acelei zile.
Capitolul
5. Cina nunţii Mielului:
Un
alt eveniment are loc în cer, după scaunul de judecată al lui Hristos, înainte
de întoarcerea Lui cu sfinţii Săi. Este cina nunţii Mielului! „Să ne bucurăm şi
să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui
s-a pregătit. Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat,
pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor. Şi mi-a spus: Scrie:
Ferice de cei chemaţi la cina nunţii Mielului!” (Apocalipsa 19:7-9). În această
scenă vedem consumarea răscumpărării în ce priveşte Adunarea/Biserica, în
prezentarea ei şi în unirea ei eternă cu Hristos, subiectul tuturor speranţelor
ei. Din multe pasaje ale Scripturii înţelegem că Adunarea nu este numai trupul
(Efeseni 1:23; 5:30; Coloseni 1:18; 1. Corinteni 12:17), ci şi
mireasa lui Hristos. Apostolul Pavel le spune corintenilor: „Pentru că sunt gelos
faţă de voi cu o gelozie a lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un singur
bărbat, ca să vă înfăţişez ca pe o fecioară curată lui Hristos” (2. Corinteni
11:2). Din nou, când expune datoriile soţilor faţă de soţiile lor, el îi
priveşte pe terenul căsătoriei ca fiind un model al unirii lui Hristos cu
Adunarea: „Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi
S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin
spălarea cu apă, prin Cuvânt, ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă,
neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci ca să fie sfântă şi
fără cusur” (Efeseni 5:25-27). Şi încă o dată: „De aceea va lăsa omul pe tată
şi pe mamă şi se va lipi de soţia sa, şi cei doi vor fi un singur trup. Taina
aceasta este mare: eu dar vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare” (Efeseni
5:31-31). Aici Duhul lui Dumnezeu ne aduce înapoi la facerea Evei din Adam, la
înfăţişarea ei şi unirea ei cu el ca soţie a lui, drept model al înfăţişării
Adunării înaintea lui Hristos, ultimul Adam. Atât timp cât El era aici jos, pe
pământ, El era singur; dar a fost cufundat într-un somn adânc, somnul morţii,
după scopul lui Dumnezeu; şi, ca rod al muncii Lui, prin coborârea Duhului
Sfânt, a fost făcută Adunarea - făcută şi unită cu El: aşa că, după cum Adam a
spus despre Eva: „Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea”
(Geneza 2:23), credincioşii pot spune: „suntem mădulare ale trupului Său, din
carnea Sa şi din oasele Sale” (Efeseni 5:30). Dar alt lucru ne este adus
înainte în Efeseni. Se spune că „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine
Însuşi pentru ea”. Deci iubirea Lui era motivul a toate - motivul Lui, în acest
aspect, pentru a Se dărui pe Sine. Găsind perla de mare preţ, preţuită după măsura
propriei Lui iubiri, El S-a dus şi a vândut tot ce avea şi a cumpărat-o (Matei
13:46); El S-a dat pe Sine (şi, dându-Se pe Sine, a dat tot ce poate da
dragostea) pentru ea. S-a dat pe Sine pentru Adunare, pentru ca s-o sfinţească
şi s-o curăţească prin spălarea cu apă, prin Cuvânt (făcând-o astfel potrivită
Lui din punct de vedere moral), ca să Şi-o poată înfăţişa ca o Adunare
glorioasă. Avem deci trei paşi: trecut, prezent şi viitor. El S-a dat pe Sine
pentru ea prin moartea Lui pe cruce; El o curăţeşte (lucrare ce continuă acum
prin mijlocirea la dreapta lui Dumnezeu şi care are ca efect spălarea cu apă
prin Cuvânt); El Şi-o va înfăţişa - când va avea loc nunta Mielului. Fiecare
pas este rodul iubirii Lui. Dacă El încă aşteaptă la dreapta lui Dumnezeu este
numai pentru ca oricine este să facă parte din mireasa Lui să fie adus în ea.
„Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine” (Ioan 6:37); şi El i-a căutat şi i-a
răscumpărat pe toţi, dăruindu-Se pe Sine. De aceea El va rămâne aici până când
ultimul dintre aceştia va fi adus din întuneric în lumina minunată a lui
Dumnezeu. Atunci El nu va mai amâna, fiindcă aceeaşi iubire care L-a făcut să
Se dăruiască Îl va împinge să-Şi aducă mireasa. De aceea El Se prezintă
Adunării spunând: „Iată, Eu vin curând”, reamintind că dragostea Lui nu
oboseşte niciodată, că El aşteaptă cu dor momentul când poate veni să o
primească la El. Odată luaţi cei ai Săi şi aduşi în casa Tatălui şi înfăţişaţi
înaintea scaunului de judecată, timpul nunţii a venit, şi acesta este
evenimentul sărbătorit în textul citat din Apocalipsa 19. Este nunta
Mielului (Apocalipsa 19:7). Mielul Îl reprezintă pe Fiul lui Dumnezeu care a
îndurat amărăciunile pentru noi. Sufletul înţelege aceasta, de aceea acest
titlu, „mireasa Mielului”, spune despre suferinţele pe care Domnul le-a
îndurat; atât de mult a preţuit-o, încât a lăsat totul pentru ea. Chiar şi acum
credincioşii sunt uniţi cu Domnul Hristos, dar nunta Mielului vorbeşte despre
un alt lucru: este timpul când toţi credincioşii din această dispensaţie - incluzându-i
pe toţi de la Cincizecime până la întoarcerea Domnului - deja în glorie şi
priviţi colectiv - sunt în final deplin asociaţi cu Omul înviat şi glorificat,
cu Cel care, în harul şi iubirea Lui fără asemănare, a ales Adunarea să fie
tovarăşa Lui pentru totdeauna. Înainte de a Se întoarce în locul de unde a fost
respins, El Se va uni în mod oficial cu cea care a împărtăşit în mare măsură
amărăciunile şi suferinţele Lui, ca s-o prezinte lumii împărtăşind şi aceeaşi
glorie cu El. „Şi Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să
fie una, cum Noi suntem una: Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuţi
desăvârşiţi spre a fi una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai
iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:22-23). Aceasta se referă la timpul
când El Se întoarce să-Şi ia puterea şi Împărăţia. Nunta este premergătoare
acestei înfăţişări în public şi este expresia faptului că Adunarea participă la
gloria şi la bucuria Lui. Luând împreună textele din Apocalipsa şi din Efeseni putem
vedea că soţia va fi îmbrăcată într-o dublă frumuseţe. „Să ne bucurăm şi să ne
veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a
pregătit. Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat,
pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor” (Apocalipsa 19:7-8);
„Să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau
ceva de felul acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur” (Efeseni 5:27).
Această ultimă frumuseţe este rezultatul a ceea ce Hristos a făcut pentru ea:
„S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin
spălarea cu apă, prin Cuvânt”. El a făcut din ea o tovarăşă potrivită pentru El
şi aşa a adus-o El acum înaintea Lui: în ea străluceşte propria Lui frumuseţe,
reflectând propria Lui glorie. Este chipul Lui pe care îl are înaintea Sa,
reprodus în soţia Sa; şi astfel, El a făcut-o tovarăşa potrivită a preamăririi
şi a gloriei Lui. Inul subţire este dreptatea sfinţilor, rezultată în urma
înfăţişării înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Acest fapt minunat
lărgeşte gândurile noastre cu privire la harul Dumnezeului nostru. Dacă facem
un singur lucru care întruneşte aprobarea Lui, acesta poate fi făcut numai prin
puterea pe care El Însuşi ne-a dat-o: „Pentru că suntem lucrarea Sa, creaţi în
Hristos Iisus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să
umblăm în ele” (Efeseni 2:10). Şi totuşi El ne va împodobi cu tot rodul şi cu
toată frumuseţea a ceea ce a fost lucrat în şi prin noi prin harul şi puterea
Lui. Toate aspectele frumuseţii divine şi umane vor caracteriza mireasa
Mielului, după perfecţiunea gândurilor şi sfaturilor lui Dumnezeu şi după
gândul şi inima Mielului. Mai multe lucruri distincte marchează sărbătorirea
nunţii. Întâi izbucnirea de bucurie şi laudă: „Şi am auzit ca un glas de
mulţime mare şi ca un glas de ape multe şi ca un glas de tunete puternice,
spunând: Aleluia! Pentru că Domnul Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a
început să împărăţească” (Apocalipsa 19:6). Nunta, în adevăr, este imediat
înainte de venirea în judecată a Împăratului împăraţilor şi a Domnului
domnilor, deci în ajunul suveranităţii în lume a Domnului nostru şi a
Hristosului Său (Apocalipsa 11:15). Apoi ei strigă: „Să ne bucurăm şi să ne veselim
şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit”
(Apocalipsa 19:7). Nunta Mielului provoacă adorarea în uimire a cerului, a
tuturor slujitorilor lui Dumnezeu şi a celor care se tem de El, fie mici, fie
mari (v. 5). La urmă, lui Ioan i se porunceşte să scrie: „Ferice de cei chemaţi
la cina nunţii Mielului!” (Apocalipsa 19:9). Partea soţiei este incomparabilă,
dar cei invitaţi să ia parte la bucuria acelei zile sunt numiţi fericiţi. Şi nu
este de mirare, fiindcă ei sunt chemaţi să vadă împlinirea desăvârşită a
dorinţelor lui Hristos, bucurie cu care El Şi-o înfăţişează pe cea pentru care
a murit şi care, făcută potrivită pentru unirea cu El, este acum îmbrăcată în
gloria lui Dumnezeu (Ioan 17:22; Apocalipsa 21:10-11). Este o zi de
bucurie neîntreruptă, bucurie a inimii lui Dumnezeu, bucuria Mielului şi a
miresei şi bucuria tuturor celor chemaţi să vadă această scenă minunată. Dar
Mielul Însuşi ne atrage privirile, fiind figura proeminentă a zilei; este
„nunta Mielului”, nu nunta Adunării sau a miresei Mielului, Mielul fiind Cel
care este în primul rând în această bucurie. Adunarea va avea bucuria ei în
Hristos, dar Hristos Însuşi va avea bucuria Lui şi mai mare în Adunare. Cel mai
puternic puls al bucuriei care va bate în eternitate va fi în pieptul Domnului
pentru mireasa Lui răscumpărată.
Capitolul
6. Restaurarea evreilor:
Nimic
nu este mai sigur din Cuvântul lui Dumnezeu decât că evreii, care sunt
împrăştiaţi, în cea mai mare parte, în lume, vor fi restabiliţi în ţara lor; pentru
că „Cel care a împrăştiat pe Israel îl va aduna” (Ieremia 31:10). Timpul
restabilirii depline nu este descoperit, dar, cum ei sunt în mare lor
majoritate în ţară după răpirea sfinţilor, este evident că va avea loc cam în
aceeaşi vreme. Nu putem spune dacă înainte de aceasta sau după, dar probabil
după, pentru că altfel ar fi un semn vizibil că Domnul este aproape. O referire
succintă la căile lui Dumnezeu în cârmuire pe pământ va simplifica şi va uşura
foarte mult înţelegerea acestui subiect. Învăţăm din profetul Daniel că, în
urma eşecului total al lui Israel ca depozitar al puterii lui Dumnezeu pe
pământ, dominaţia a fost transferată neamurilor. Astfel, în interpretarea
marelui chip pe care Nebucadneţar l-a văzut în visul lui, Daniel spune: „Tu, împărate,
eşti împăratul împăraţilor, căruia Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţia,
puterea şi tăria şi gloria. Şi oriunde locuiesc fiii oamenilor, fiarele
câmpului şi păsările cerurilor, El le-a dat în mâna ta şi te-a făcut stăpân
peste toate. Tu eşti capul de aur” (Daniel 2:37-38). Trei imperii vor urma:
medo-persan, grec şi roman; şi ultimul dintre acestea, dispărut pentru un timp,
va reveni în final, dar împărţit în zece regate, cum sunt prezentate cele zece
degete ale picioarelor chipului, toate fiind unite într-o confederaţie sub un
conducător suprem (Daniel 2:31-43; 7; Apocalipsa 13 şi 17).
Aceste imperii dispar pe rând; şi ultimul este eliminat, distrus de Împărăţia
lui Hristos: pentru că „în zilele împăraţilor acestora, Dumnezeul cerurilor va
ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată; şi împărăţia aceea nu va
trece la alt popor; ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, dar ea va
rămâne pentru totdeauna” (Daniel 2:44; vezi şi Apocalipsa
19:11-21; 20). Acum perioada care cuprinde toate aceste monarhii este
numită „timpul neamurilor”, timp în care, după cuvintele Domnului nostru,
„Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri” (Luca 21:24). Absenţa
evreilor din ţara lor va coincide aproximativ cu această perioadă. Dar ţelurile
lui Dumnezeu în legătură cu vechiul Său popor vor fi totuşi împlinite: „Pentru
că darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău” (Romani
11:29). Şi, odată cu împlinirea şi răpirea Adunării, Dumnezeu va începe să
lucreze din nou cu această naţiune. Este adevărat că unei mici rămăşiţe, în
principal din Iuda şi Beniamin (Ezra 10:7-9), i s-a permis să se întoarcă la
Ierusalim în timpul domniei lui Cirus, istorie pe care o avem în Ezra şi
Neemia; dar aceasta nu este nicidecum restaurarea naţională, nici împlinirea
scopurilor lui Dumnezeu, pentru că Hagai, Zaharia şi Maleahi, toţi profeţind
după această perioadă, vorbesc despre binecuvântarea naţională la timpul viitor
(Hagai 2:7-9; Zaharia 9 - 14; Maleahi 3 şi 4).
Într-adevăr, de la întoarcerea lor şi până la naşterea Domnului nostru, departe
de a fi o naţiune independentă, ei au fost tot timpul supuşi puterii
naţiunilor. Într-o asemenea situaţie nu era nimic care să corespundă prezicerii
strălucite a profetului. „Şi fiii străinului îţi vor reconstrui zidurile şi
împăraţii lor îţi vor sluji. Pentru că în mânia Mea te-am lovit, dar în
bunăvoinţa Mea M-am îndurat de tine. Şi porţile tale vor fi mereu deschise, nu
se vor închide nici zi, nici noapte, ca să se aducă la tine bogăţiile
neamurilor şi să fie conduşi împăraţii lor. Pentru că naeamul sau împărăţia
care nu-ţi va sluji va pieri şi neamurile acelea vor fi pustiite cu
desăvârşire” (Isaia 60:10-12). Motivul acestei întoarceri parţiale pare să fi
fost ca Hristos să Se nască între ei, după prezicerile profeţilor, şi să li Se
înfăţişeze ca Mesia. Aceasta a avut loc; şi Evanghelia după Matei, care se
ocupă în special cu acest subiect, ne arată pe larg rezultatul. El a fost total
respins. Ei l-au ales pe Baraba ca să-L nimicească pe Hristos: „Şi guvernatorul,
răspunzând, le-a spus: Pe care din cei doi vreţi să vi-l eliberez? Şi ei au
spus: Pe Baraba! Pilat le-a spus: Ce să fac deci cu Iisus, care Se numeşte
Hristos? Ei toţi i-au spus: Să fie răstignit! Şi el a spus: Dar ce rău a făcut?
Iar ei şi mai tare strigau, spunând: Să fie răstignit!” (Matei 27:21-23). În
Evanghelia după Ioan, nedreptatea lor este, dacă se poate, prezentată şi mai
izbitor: „Pilat le-a spus: Să-L răstignesc pe Împăratul vostru? Preoţii de
seamă au răspuns: Nu avem împărat decât pe Cezarul!” (Ioan 19:15). Aşadar, de
bunăvoie ei au renunţat la speranţa gloriei neamului lor. L-au
respins pe Mesia în dorinţa lor rea de a-L răstigni pe Iisus din Nazaret: şi
din acea zi până azi au suferit consecinţele crimei lor groaznice, ca proscrişii
şi ocara naţiunilor pământului. Dar Dumnezeu, oricare ar fi păcatul poporului
Său, nu poate să Se nege pe Sine: şi, în moartea Celui pe care vechiul Său
popor L-a respins (pentru că El a murit pentru acel neam - Ioan 11:52), El
a pus baza restaurării şi binecuvântării viitoare. Dovezile sunt atât de
numeroase, încât este greu de spus unde să începem şi unde să încheiem: dar
câteva texte pot fi alese, lăsând cititorii să urmărească detaliile. „Şi va fi
aşa: în ziua aceea, Domnul Îşi va întinde din nou mâna, a doua oară, ca să
dobândească rămăşiţa poporului Său, care va fi rămas, din Asiria, şi din Egipt,
şi din Patros, şi din Cuş, şi din Elam, şi din Şinear, şi din Hamat şi din
insulele mării. Şi va înălţa un steag pentru neamuri şi-i va aduna pe cei
alungaţi ai lui Israel şi-i va strânge pe cei risipiţi ai lui Iuda, din cele
patru colţuri ale pământului” (Isaia 11:11-12). Din nou citim: „Domnul va avea
milă de Iacov şi din nou va alege pe Israel şi-i va aşeza în odihnă în ţara
lor; şi străinul se va însoţi cu ei şi se vor lipi de casa lui Iacov. Şi
popoarele îi vor lua şi-i vor aduce la locul lor şi casa lui Israel îi va
stăpâni în ţara Domnului, ca robi şi roabe. Şi îi vor lua captivi pe cei care-i
ţinuseră captivi şi vor stăpâni peste asupritorii lor” (Isaia 14:1-3). Citiţi
şi Isaia
25:6-12; 26; 27:6; 30:18-26; 35:10; 49:7-26; 54; 60; 61.
Limbajul lui Ieremia este tot aşa de clar: „Iată, vin zile, zice Domnul,când îi
voi ridica lui David o Odraslă dreaptă şi va împărăţi ca împărat şi va lucra cu
înţelepciune şi va face judecată şi dreptate în ţară. În zilele Lui, Iuda va fi
mântuit şi Israel va locui în siguranţă. Şi acesta este Numele Lui, cu care Se
va numi: Domnul, Dreptatea noastră. De aceea, iată, vin zile, zice Domnul, când
nu vor mai zice: Viu este Domnul care i-a scos pe fiii lui Israel din ţara
Egiptului, ci: Viu este Domnul care a scos şi care a adus înapoi sămânţa casei
lui Israel din ţara de la nord şi din toate ţările unde-i alungasem; şi vor
locui în ţara lor” (Ieremia 23:5-8). Citiţi mai ales Ieremia 30, 31 şi 33.
Nu este profet care să nu atingă acest subiect: dacă Sionul nu ar fi fost
confundat cu Adunarea, nici unul nu s-ar fi îndoit de intenţiile lui Dumnezeu
în legătură cu vechiul Său popor. Mai mult chiar, dacă mărturia profeţilor a
fost mai puţin precisă, argumentul apostolului Pavel ar trebui să fie suficient
ca să ne înveţe că El nu va abandona ţelurile Lui de har şi de binecuvântare
pentru sămânţa lui Avraam, pentru că, după ce arată că Dumnezeu nu Şi-a lepădat
poporul (Israel), el spune: „Pentru că nu doresc să nu ştiţi, fraţilor, taina
aceasta, ca să nu fiţi înţelepţi în voi înşivă: pentru că lui Israel i s-a
făcut orbire în parte, până va intra plinătatea neamurilor; şi astfel, tot
Israelul va fi mântuit, după cum este scris: Salvatorul va veni din Sion şi va
îndepărta neevlavia de la Iacov. Şi acesta este legământul din partea Mea
pentru ei, când voi înlătura păcatele lor” (Romani 11:25-27). Două lucruri sunt
clare din acest text: că binecuvântarea este păstrată pentru Israel şi că
Salvatorul va veni din Sion, arătând că ei trebuie să fie în ţara lor înainte
de binecuvântarea descrisă. Sunt totuşi mai multe etape în stabilirea lor,
înainte de rezultatul deplin despre care vorbeşte apostolul Pavel. O parte s-a
întors în Palestina în necredinţă, refăcând statul Israel. Aceasta este cert
din faptul că Zaharia descrie convertirea lor în ţară prin apariţia Domnului
(Zaharia 12:9-14; 13:1, vezi şi Isaia 17:10-11; 28:14-15). În
necredinţa lor vor construi un templu şi vor căuta să restabilească slujbele
preoţeşti, netezind astfel drumul pentru ridicarea prin Antihrist a urâciunii
pustiirii în locul sfânt, de care Domnul i-a prevenit pe ucenicii Săi (Matei
24:15 , vezi şi Apocalipsa 11:1-2 şi Isaia 66:1-6). Va fi
însă o rămăşiţă în mijlocul fraţilor lor necredincioşi, care se va bizui pe
Dumnezeu şi care, necunoscând încă pe Mesia al lor, va striga către Domnul din
nenorocirea ei, şi va fi ferită de urâciunile în care partea mare a neamului va
cădea. Aceştia sunt rămăşiţa aleasă, a cărei experienţă este atât de larg
expusă în Psalmi şi în profeţi. Restaurarea celor zece triburi se va face după
ce Domnul Îşi va lua Împărăţia în stăpânire, cu atât mai mult cu cât ei nu au
avut niciun rol în respingerea şi răstignirea lui Hristos. Deşi ei vor fi
judecaţi pentru păcatele lor, vor fi cruţaţi de groaznicele experienţe prin
care fraţii lor vor trebui să treacă drept consecinţă a acceptării şi legăturii
lor cu Antihrist. De aceea, după întoarcerea lui Hristos, El va aduce la lumină
şi va restaura această parte de mult pierdută a poporului Său. Ezechiel descrie
restaurarea lor: „Viu sunt Eu, zice Domnul Dumnezeu, că Eu voi domni peste voi
cu mână puternică şi cu braţ întins şi cu furie revărsată. Şi vă voi scoate
dintre popoare şi vă voi aduna din ţările în care aţi fost împrăştiaţi cu mână
puternică şi cu braţ întins şi cu furie revărsată; şi vă voi aduce în pustiul
popoarelor şi acolo, faţă în faţă, voi intra la judecată cu voi! Cum am intrat
la judecată cu părinţii voştri în pustiul ţării Egiptului, aşa voi intra la
judecată cu voi, zice Domnul Dumnezeu. Şi vă voi trece pe sub toiag şi vă voi
aduce în legătura legământului. Şi voi curăţi dintre voi pe cei răzvrătiţi şi
pe cei care nu-Mi sunt credincioşi; îi voi scoate din ţara în care locuiesc ei
temporar, dar nu vor intra pe pământul lui Israel. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt
Domnul” (Ezechiel 20:33-38). Ieremia merge şi mai departe şi descrie venirea
lor în ţară într-un limbaj de o frumuseţe singulară: „Pentru că va fi o zi când
păzitorii vor striga pe muntele lui Efraim: Ridicaţi-vă şi să ne suim în Sion,
la Domnul Dumnezeul nostru! Pentru că aşa zice Domnul: Cântaţi cu bucurie
pentru Iacov şi chiuiţi înaintea căpeteniei neamurilor! Strigaţi, cântaţi laude
şi ziceţi: Salvează, Doamne, pe poporul Tău, pe rămăşiţa lui Israel! Iată, îi
voi aduce din ţara de la nord şi-i voi aduna de la marginile pământului; şi,
printre ei, pe orb şi pe şchiop, pe femeia însărcinată şi pe cea care este în
durerile naşterii, pe toţi împreună: o adunare mare se va întoarce aici! Vor
veni plângând şi-i voi conduce cu cereri; îi voi face să umble pe lângă
pâraiele de apă, pe o cale dreaptă, pe care nu se vor poticni. Pentru că Eu îi
voi fi tată lui Israel, iar Efraim va fi întâiul Meu născut” (Ieremia 31:6-9).
Profetul Ieremia expune mai departe scopul pe care şi l-a propus Dumnezeu
pentru poporul Său şi viitoarea lor moştenire de bucurie: „Ascultaţi, neamuri,
cuvântul Domnului! Şi faceţi-l cunoscut în insulele îndepărtate şi ziceţi: Cel
care a împrăştiat pe Israel îl va aduna şi-l va păzi, ca un păstor turma sa.
Pentru că Domnul l-a salvat pe Iacov şi l-a răscumpărat din mâna unuia mai tare
decât el. Şi ei vor veni şi vor cânta pe înălţimea Sionului; şi vor alerga
împreună la bunătatea Domnului, la grâu şi la must şi la untdelemn, şi la cei
tineri din turmă şi din cireadă, iar sufletul lor va fi ca o grădină udată şi
nu vor mai lâncezi nicidecum. Atunci fecioara se va bucura la joc, şi tinerii
şi bătrânii împreună. Şi le voi schimba jalea în veselie şi-i voi mângâia şi-i
voi bucura în întristarea lor. Şi voi sătura sufletul preoţilor cu grăsime şi
poporul Meu se va sătura cu bunurile Mele, zice Domnul” (Ieremia 31:6-14). Cele
zece seminţii nu numai că sunt aduse înapoi, ci, mai mult, ni se spune că vor
fi unite cu Iuda în fericita şi glorioasa domnie a lui Mesia: „nu vor mai fi
două neamuri, nici nu vor mai fi despărţiţi în două împărăţii”, ci slujitorul
lui Dumnezeu, David (David cel adevărat, Hristos), va fi Prinţul lor pentru
totdeauna (Ezechiel 37:21-28). Dumnezeu nu Şi-a uitat legământul Său cu Avraam
(Geneza 17:4-8). În timp ce Israel a greşit în responsabilitatea lui şi a
pierdut orice drept înaintea lui Dumnezeu, El, în credincioşia pentru Cuvântul
Său, în minunea harului Său, va face ceea ce a spus. Şi se apropie vremea când
Israel, încă o dată restabilit pe deplin în ţara lui „în viitor, ... va prinde
rădăcină, ... va înflori şi va înmuguri şi va umple faţa lumii cu rod” (Isaia
27:6), pentru că „Aşa zice Domnul: Dacă nu rămâne legământul Meu cu ziua şi cu
noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda
şi sămânţa lui Iacov şi a lui David, robul Meu, încât să nu iau din sămânţa lui
conducători peste sămânţa lui Avraam, Isaac şi Iacov: pentru că îi voi întoarce
pe cei captivi ai lor şi voi avea milă de ei” (Ieremia 33:25-26).
Capitolul
7. Apostazia şi Antihristul:
În
intervalul dintre răpirea sfinţilor şi apariţia lui Hristos, pământul va fi
scena unora dintre cele mai groaznice evenimente pe care le-a văzut vreodată
lumea. Printre acestea va fi apostazia - abandonarea deschisă a oricărei
mărturii creştine, negarea atât a Tatălui cât şi a Fiului (1. Ioan 2:22) şi
apariţia omului păcatului (Antihristul). Apostolul Pavel ne-a dat cele mai
precise şi mai clare învăţături cu privire la acest subiect. Falşi învăţători au
căutat să tulbure gândurile credincioşilor tesaloniceni, afirmând că ziua
Domnului a venit deja. Şi, ca să preîntâmpine această greşeală, el a scris: „Vă
rugăm dar, fraţilor, pentru venirea Domnului nostru Iisus Hristos şi strângerea
noastră împreună la El, ca voi să nu vă lăsaţi repede clătinaţi în gândire,
nici să nu vă tulburaţi, nici prin duh, nici prin cuvânt, nici prin epistolă,ca
fiind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi prezentă acum. Nimeni să nu vă
înşele în niciun fel, pentru că această zi nu va fi dacă nu va veni întâi
lepădarea de credinţă şi nu va fi descoperit omul păcatului, fiul pieirii, care
se împotriveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce
este vrednic de închinare, încât el însuşi se aşază în templul lui Dumnezeu,
prezentându- se pe sine că este Dumnezeu” (2. Tesaloniceni 2:1-4). Suntem în
mod limpede avertizaţi că „lepădarea de credinţă” (apostazia) şi „omul
păcatului” vor fi văzuţi în intervalul dintre răpirea sfinţilor şi venirea
Domnului, fiindcă apostolul îşi bazează îndemnul către aceşti credincioşi pe
venirea Domnului nostru Iisus Hristos şi strângerea noastră împreună la El.
Strângerea lor împreună la Hristos a fost o demonstraţie a imposibilităţii ca
ziua Domnului să fi venit deja. Întâi, pentru că nu erau încă strânşi creştinii
la Domnul, ei trebuind să vină cu El; în al doilea rând, cel rău, care trebuia
să fie judecat, nu apăruse încă, aşa că judecata nu putea să fie exercitată.
Apostolul ne arată că, până ca Adunarea să fie ridicată, această împlinire şi
întrupare a răutăţii nu poate avea loc: „Şi acum ştiţi ce-l opreşte ca să fie
descoperit la timpul său. Pentru că taina fărădelegii lucrează deja, numai până
când cel care o opreşte acum va fi luat din cale; şi atunci va fi descoperit
cel fărădelege - pe care Domnul Iisus îl va mistui cu suflarea gurii Sale şi-l
va desfiinţa prin arătarea venirii Sale” (2. Tesaloniceni 2:6-8).
Apostazia:
Aceasta
a fost prevăzută şi prezisă din primele zile ale creştinismului. Domnul nostru
Însuşi o arată în unele din parabole şi niciodată nu vorbeşte de răspândirea
treptată a adevărului până când toată lumea va fi ajuns să-L mărturisească pe
El ca Domn. Pe de altă parte, El compară Împărăţia cerurilor, cum este văzută
în lume, cu „un aluat” (aluatul în Scriptură are în general semnificaţia
stricăciunii) „pe care l-a luat o femeie şi l-a ascuns în trei măsuri de făină,
până s-a dospit tot” (Matei 13:33; vezi şi parabola neghinei şi a grăuntelui de
muştar în acelaşi capitol). Apostolul Pavel le spune bătrânilor adunării din
Efes: „Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi
îngrozitori, care nu cruţă turma; şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni
vorbind lucruri stricate, ca să-i tragă pe ucenici după ei” (Fapte 20:29-30).
Iar în cele două epistole către Timotei (1. Timotei 4 şi 2. Timotei
3) întâlnim descrieri specifice răului „timpurilor din urmă”. Ce poate fi mai
direct şi mai accentuat decât aceasta? Sfinţii cărora li se scria erau
preveniţi că taina fărădelegii lucra deja şi, deşi deocamdată împiedicată, când
piedica nu va mai fi, se va ridica repede şi puternic, depăşind orice limite şi
în final se va împlini în acea fiinţă înspăimântătoare care se va împotrivi şi
se va înălţa mai presus de orice este numit Dumnezeu şi va cere să i se aducă
închinarea care I se cuvine numai lui Dumnezeu. Petru vorbeşte despre răul
„zilelor din urmă”, de asemenea şi Iuda, în special în forma apostaziei. În
Apocalipsa ne este dat să vedem forma ei finală în „Taină, Babilonul cel mare,
mama curvelor şi a urâciunilor pământului” (Apocalipsa 17:5). Ca să înţelegem
bine aceasta, trebuie să ne amintim că, după ce sfinţii sunt luaţi, Adunarea în
forma ei exterioară (mărturia creştină) va rămâne. Numai adevăraţii creştini
vor fi luaţi sus ca să-L întâlnească pe Domnul în văzduh. Vor fi lăsaţi în urmă
milioane de aşa-numiţi credincioşi. Şi, fără îndoială, această mărturie de
faţadă va fi menţinută; şi bisericile şi capelele şi alte locuri unde creştinii
de nume se întâlneau îşi vor continua serviciile lor religioase ca şi înainte.
Clopotele vor suna şi adunările se vor ţine, chiar cu un număr mai mic, prin
absenţa copiilor lui Dumnezeu. De asemenea se vor intona cântări, se vor face
sau se vor repeta rugăciuni şi se vor rosti predici. Dar când Duhul lui
Dumnezeu, Cel care împiedica desfăşurarea „tainei fărădelegii” în Adunare, nu
va mai fi, răul va fi fără frâu, iar inimile necredincioase în caracterul lor,
care se dădeau înapoi ca să primească învăţături şi care desconsiderau
autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi doctrinele lui fundamentale, vor cădea
în curând cu totul sub stăpânirea lui. „Şi de aceea Dumnezeu le trimite o
lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna, ca să fie judecaţi toţi cei care
nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nedreptate” (2. Tesaloniceni
2:11-12). Aşa vor fi, treptat, pregătiţi să cadă sub influenţa şi puterea lui
Antihrist şi deci să abandoneze cu desăvârşire chiar şi forma creştinismului.
Şi nu este greu de remarcat că apostazia se va dezvolta sub cele trei forme în
care omul a fost în relaţie cu Dumnezeu: firea (păcatul neînfrânat care se
înalţă); iudaismul (cel care stă în templul lui Dumnezeu) şi creştinismul (cel
căruia i se aplică termenul de apostazie în pasajul din 2. Tesaloniceni
2). Ce perspectivă înspăimântătoare! Şi cât de trist este să observăm această
„taină a fărădelegii” lucrând atât de clar în ziua de azi, ridicându-şi curajos
capul în amvoanele creştinătăţii şi proclamând nestânjenit doctrine care
răstoarnă chiar temeliile adevărului descoperit, pregătind drumul, îndată ce
Adunarea va fi luată, pentru venirea omului păcatului!
Antihristul:
El
este numit: „împărat” (Daniel 11:36), „păstorul cel netrebnic” (Zaharia 11:17),
„omul păcatului”, „fiul pieirii” (2. Tesalonicei 2:3), „Antihrist” (1. Ioan
2 ; 2. Ioan 7), „fiara” (Apocalipsa). Antihristul nu este o figură de
stil folosită pentru a ilustra un principiu rău sau un sistem rău, ci indică o
persoană reală. Oricine va face efortul să citească diferitele texte unde el
este amintit va vedea aceasta imediat. Mai mult chiar, sunt motive să credem că
el nu va fi dintre neamuri, ci un evreu, foarte probabil din tribul lui Dan.
Astfel, Domnul nostru, fără a lăsa loc la îndoieli când Se referă la această
încarnare a răului, spune: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi;
dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi” (Ioan
5:43 ); şi aceasta ar fi de neconceput dacă n-ar fi din neamul lor.
Într-adevăr, el se va prezenta ca Mesia, în antagonism cu Hristos; în Daniel se
spune că el „nu va ţine seama de dumnezeii părinţilor săi” (Daniel 11:37),
arătând clar descendenţa lui evreiască, la fel de bine ca şi caracterul lui
apostat. Şi „se va înălţa şi se va mări mai presus de orice dumnezeu şi va
rosti lucruri uimitoare împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va reuşi, până
când se va împlini mânia; pentru că ce este hotărât se va face” (Daniel 11:36).
În Apocalipsa 13 avem descrise atât ridicarea lui, cât şi caracterul
faptelor lui. După cum i s-a descoperit lui Daniel, şi prin el a fost anunţat
Nebucadneţar, patru împărăţii vor fi până la sfârşit: cea a Babilonului, cea
medo-persană şi cea greacă au apărut şi au trecut; a patra, simbolizată prin
picioarele de fier şi labele picioarelor parte din fier şi parte din lut, este
ultima: „o piatră s-a desprins, fără mâini, şi a lovit chipul peste picioarele
lui de fier şi de lut şi le-a sfărâmat ... Şi piatra care a lovit chipul s-a
făcut un munte mare şi a umplut tot pământul” (Daniel 2:34-35). Acesta este
imperiul roman - întâi în energia lui primară şi în forţa irezistibilă, cum
este înfăţişat sub simbolul fierului, apoi în forma lui finală, cele zece
împărăţii, înfăţişate ca zece degete, unite într-o confederaţie sub un şef
suprem. În Apocalipsa 13:1, Ioan descrie întâi înălţarea puterii
imperiului roman în forma lui finală: „Şi am văzut ridicându-se din mare o
fiară având zece coarne şi şapte capete; şi pe coarne, zece diademe, şi pe
capete, nume de hulă” (Apocalipsa 13:1). Marea ilustrează masa informă de
oameni într-o stare tulbure a lumii: popoare în mare agitaţie, precum valurile
fără odihnă ale adâncului. Şi din masa în anarhie şi confuzie se ridică o
putere imperială. Fiara care apare astfel este caracterizată prin aceea că are
şapte capete şi zece coarne, căreia „balaurul i-a dat puterea lui şi tronul lui
şi autoritate mare” (Apocalipsa 13:2), în aceeaşi măsură în care balaurul
însuşi le avea atât de distinct în capitolul anterior (Apocalipsa 12:3). Şi
este de remarcat că acest transfer de caracteristici, care arată sursa puterii
fiarei, urmează izgonirii lui Satan din cer (Apocalipsa 12:9). Cununile erau pe
capetele balaurului, dar la fiară erau pe coarnele ei, ceea ce înseamnă că în
imperiul roman avem exercitarea puterii ca o stare de fapt, în timp ce în cazul
lui Satan avem principiul în sine, rădăcina faptului. Este o chestiune de sursă
şi caracter, nu de istorie. Avem înaintea noastră forma finală a puterii
naţiunilor, animată şi umplută de energia lui Satan şi posedând în ea toate
trăsăturile care i-au marcat pe predecesorii ei (v. 2; Daniel 7:4-6). Cele
şapte capete reprezintă forme succesive ale puterii, care au existat, dar care
acum sunt concentrate în fiară; cele zece coarne sunt împăraţi şi aceşti zece
în final se vor uni sub un şef suprem. „Aici ... cele şapte capete sunt şapte
munţi, pe care şade femeia. Şi sunt şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este,
celălalt nu a venit încă; iar când va veni, trebuie să rămână puţin. Şi cele
zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care n-au primit încă
împărăţie, ci primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara”
(Apocalipsa 17:9, 10, 12). Va fi o asemenea demonstraţie de forţă cum lumea nu
a mai văzut niciodată; şi, cum şi sursa şi energia sunt satanice, ea va fi
îndreptată împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său: „Şi şi-a deschis gura
pentru hule împotriva lui Dumnezeu, ca să hulească Numele Lui şi cortul Lui şi
pe cei care locuiesc în cer. Şi i s-a dat să lupte împotriva sfinţilor şi să-i
învingă; şi i s-a dat autoritate peste orice seminţie şi popor şi limbă şi
naţiune; şi i se vor închina toţi aceia care locuiesc pe pământ, al căror nume
nu a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului celui
înjunghiat” (Apocalipsa 13:6-8). Va fi o vreme de împotrivire făţişă împotriva
lui Dumnezeu şi de aceea va fi un necaz înspăimântător pentru sfinţi. În
legătură cu toate acestea se ridică o altă „fiară”; nu din mare, ca
predecesoarea ei, ci din pământ, într-un timp când este o guvernare stabilită
sub ordinele şi stăpânirea primei fiare. Acesta este Antihristul. El „avea două
coarne asemenea unui miel şi vorbea ca un balaur” (v. 11). El este un imitator
al lui Hristos, deşi este împotriva Lui; dar glasul îi descoperă adevăratul
caracter. El acţionează ca un fel de reprezentant al primei fiare,
exercitându-şi puterea şi făcând ca „pământul şi cei care locuiesc pe el să se
închine primei fiare, a cărei rană de moarte fusese vindecată” (Apocalipsa
13:12). El, mai mult, face minuni, sau aparente minuni, şi de aceea înşală pe
locuitorii pământului, determinându-i să facă o icoană primei fiare şi să se
închine ei. Şi cel mai eficace mijloc de a-şi atinge scopul este: „să dea
suflare chipului fiarei, încât chipul fiarei să şi vorbească şi să facă să fie
ucişi toţi cei care nu se vor închina chipului fiarei. Şi face ca tuturor, celor
mici şi celor mari, şi celor bogaţi şi celor săraci, şi celor liberi şi celor
robi, să li se dea un semn pe mâna lor dreaptă sau pe fruntea lor; şi ca nimeni
să nu poată cumpăra sau vinde, dacă nu are semnul, numele fiarei sau numărul
numelui ei” (Apocalipsa 13:15-17). Va fi astfel o trinitate înşelătoare,
compusă din Satan, prima fiară şi profetul mincinos; şi obiectul strădaniilor
lor va fi să-L excludă pe Dumnezeu de pe pământ şi să-I uzurpe locul în minţile
oamenilor. Prima fiară este puterea supremă seculară; cea de-a doua, Antihrist,
acţionând sub prima, avându-şi domeniul în sfera religioasă; Satan este
inspiratorul şi sursa de energie. Toate lucrările înşelăciunii şi activităţile
mentale ale oamenilor, despărţite de Hristos, nu au decât un singur scop,
fiindcă toate ţintesc şi se vor întrupa în împotrivitorul plin de ură faţă
de Dumnezeu şi Hristosul Său. Apostolul Ioan îi previne pe credincioşii
din zilele lui că spiritul lui Antihrist era deja răspândit (1. Ioan 4:3); şi
de aceea este necesar, în special când necredinţa creşte mai îndrăzneaţă ca
niciodată, să fim în gardă şi să cântărim bine aceste trăsături schiţate ale
omului păcatului care va veni, pentru ca să fim feriţi, în harul Dumnezeului
nostru, de orice asociere care, fiind sămânţă a lui Satan, este şi un semn de
ostilitate faţă de Hristos. În clipa de faţă este mai ales necesar să fim
vigilenţi, pentru că sunt multe indicii că Satan este angajat din plin în
strângerea şi antrenarea forţelor pentru conflictul viitor. Dar, ca întotdeauna,
mişcările lui sunt subtile. El încă nu îndrăzneşte să mărturisească deschis
împotrivirea faţă de Hristos; dar el poate influenţa şi influenţează minţile
oamenilor împotriva doctrinelor fundamentale ale creştinismului; şi el îi
foloseşte în acest scop pe cei care sunt învăţători recunoscuţi ai
creştinismului. Duşmanii noştri sunt cei din însăşi casa noastră! Dar atâta
timp cât suntem strâns lipiţi de Cuvântul lui Dumnezeu - refuzând înţelepciunea
şi raţionamentele omeneşti - şi căutăm să fim călăuziţi numai de Duhul Sfânt,
vom scăpa din cursă şi vom fi ţinuţi credincioşi lui Hristos.
Capitolul
8. Necazul cel mare:
Stăpânirea
Antihristului va fi un eveniment de o importanţă deosebită, în legătură cu care
găsim anunţuri răspândite prin toţi profeţii şi de asemenea în unele texte ale
Noului Testament. Evenimentul este numit, în general, necazul cel mare, dar,
examinat îndeaproape, se poate vedea că aceasta este numai una dintre
trăsăturile acestui înspăimântător timp de judecată prin care cei de pe pământ,
din acea vreme, vor trebui să treacă. De fapt va fi un timp de tulburări fără
seamăn, atât pentru evrei, cât şi pentru naţiuni; şi noi ne propunem să adunăm
în acest text unele din informaţiile pe care ni le dă Scriptura despre acest
subiect şi să arătăm cine sunt sfinţii care vor avea de trecut prin cuptorul
încins de foc al necazului celui mare.
Vremea
necazului pentru evrei:
„Aşa
vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel, zicând: Scrie într-o carte toate
cuvintele pe care ţi le-am spus. Pentru că, iată, vin zile, zice Domnul, când
îi voi întoarce pe captivii poporului Meu, pe Israel şi pe Iuda, zice Domnul;
şi-i voi întoarce în ţara pe care am dat-o părinţilor lor şi o vor stăpâni. Şi
acestea sunt cuvintele pe care le-a spus Domnul despre Israel şi despre Iuda; pentru
că aşa zice Domnul: Glas de groază am auzit, de spaimă şi nu de pace. Întrebaţi
acum şi vedeţi dacă naşte vreun bărbat! De ce văd pe orice bărbat cu mâinile pe
coapsele sale, ca o femeie la naştere, şi toate feţele au devenit palide? Vai,
pentru că mare este ziua aceea! Niciuna nu este asemenea ei; şi este timp de
necaz pentru Iacov; dar el va fi salvat din el. Şi va fi aşa: în ziua aceea,
zice Domnul oştirilor, voi sfărâma jugul lui de pe grumazul tău şi-ţi voi rupe
legăturile; şi străinii nu-l vor mai înrobi. Ci vor sluji Domnului Dumnezeului
lor şi lui David, împăratul lor, pe care li-l voi ridica” (Ieremia 30:2-9).
Trei lucruri sunt evidente din acest text: Israel va fi totuşi restabilit în
ţara lui; după restabilirea multora va fi un timp de necaz fără seamăn; după
acesta va fi izbăvirea lor finală şi binecuvântarea. Legătura dintre
aceste trei lucruri fixează perioada necazului lor şi arată că va fi după
întoarcerea lor în ţara lor şi înaintea apariţiei Domnului. Profetul Daniel ne
oferă o mărturie similară. După ce vorbeşte despre faptele Antihristului
(Daniel 11:36-45), el spune: „Şi, în timpul acela, se va ridica Mihail,
căpetenia cea mare, care stă pentru fiii poporului tău; şi va fi un timp de
strâmtorare cum n-a fost niciodată de când există un popor, până în timpul
acela. Şi, în timpul acela, poporul tău va fi salvat, oricine va fi găsit scris
în carte” (Daniel 12:1). Din nou descoperim că, atunci când sunt în ţara lor şi
în legătură cu faptele Antihristului, deci după ce Domnul S-a întors pentru
mireasa Lui şi înainte de arătarea Lui în glorie, evreii trec printr-un timp de
necaz cum n-a mai fost niciodată. Domnul nostru spune acelaşi lucru.
Prevenindu-Şi ucenicii, răspunzând la întrebarea lor: „Când vor fi acestea?”
(Matei 24:3), El spune: „Când veţi vedea deci urâciunea pustiirii, despre care
s-a spus prin profetul Daniel, stând în loc sfânt (cine citeşte să înţeleagă),
atunci cei care sunt în Iudeea să fugă în munţi; cine este pe acoperiş să nu
coboare ca să ia cele din casa lui; şi cine este la câmp să nu se întoarcă
înapoi ca să-şi ia haina. Dar vai de cele însărcinate şi de cele care alăptează
în acele zile! Rugaţi-vă însă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici în sabat;
pentru că atunci va fi necaz mare, aşa cum nu a fost de la începutul lumii până
acum, nici nu va mai fi vreodată. Şi, dacă n-ar fi fost scurtate zilele acelea,
n-ar fi fost mântuită nicio făptură; însă, datorită celor aleşi, zilele acelea
vor fi scurtate” (Matei 24:15-22; vezi şi Marcu 13:14-20). Acest text este
extrem de important în multe privinţe. El leagă necazul despre care am vorbit
cu un eveniment prezis de Daniel, şi deci cu Antihristul, şi de asemenea
dezvăluie cauza şi perioada acestui necaz fără seamăn (vezi Daniel
12:11 şi 9:27). Acum, legând mai multe texte date, aflăm că, după
restaurarea lor, expuşi din nou, ca în zilele lui Antiochus Epiphanus (Daniel
11:21-31), ostilităţii împăratului de la nord, evreii, pentru a se apăra, fac
legământ cu prima fiară, capul imperiului roman reînviat, şi la aceasta se referă
Daniel când zice: „Şi el va întări un legământ cu cei mulţi, o săptămână; şi la
jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare” (Daniel
9:27). Prin acest legământ în care a intrat cu evreii este evident că prinţul
acesta s-a angajat să-i protejeze în rânduielile lor religioase; dar acum,
asociat cu Antihristul, el încalcă tratatul şi ordonă ca jertfa să fie oprită
şi ca urâciunea care pustieşte să fie aşezată în locul sfânt (Daniel 12:11).
Aceasta este un idol aşezat în templu (citiţi 2. Tesaloniceni
2:4 şi Apocalipsa 13:11-17). La aceasta Se referă Domnul nostru în
pasajul citat; şi El dă aşezarea „urâciunii care pustieşte” drept semnal pentru
fuga rămăşiţei credincioase care va fi în Ierusalim în acea vreme. Atunci va fi
dat un decret pentru ca toţi să se închine imaginii care a uzurpat locul lui
Dumnezeu şi, odată cu aceasta, timpul necazului va începe - cu o mânie
nemaiauzită - împotriva tuturor celor care refuză să se supună acestui decret,
începând cu cei dintre evrei şi extinzându-se în toată lumea. În îndurarea lui
Dumnezeu, acest proces este limitat la jumătatea săptămânii şi, de aceea, va
ţine numai trei ani şi jumătate. Acestea sunt cele 42 de luni sau 1260 de zile,
atât de constant menţionate în Apocalipsa. Aceasta coincide cu mărturia celor
doi martori (Apocalipsa 11) şi judecăţile divine - vaiurile - de care se leagă.
În timpul acestei perioade, diavolul aruncat îşi varsă mânia sa mare împotriva
rămăşiţei seminţei femeii, care ţine poruncile lui Dumnezeu şi are mărturia Domnului
Iisus (Apocalipsa 12:9-17). Şi tocmai balaurul dă putere fiarei şi inspiră
toate faptele capului imperiului roman şi ale Antihristului împotriva poporului
lui Dumnezeu. Combinând aceste lucruri ne-am putea face o idee despre
caracterul acestui necaz fără seamăn. El este satanic atât în sursa lui, cât şi
în energia lui, conţinând orice element de suferinţă pe care ura fără seamăn a
lui Satan o poate inventa şi îndeplini; dar este folosit de Dumnezeu, ca să
pedepsească naţiunea evreiască pentru culmea păcatului lor, aceea de a-L fi
respins pe Mesia. Dacă adăugăm că şi cei mai evlavioşi nu vor simţi niciun
strop de favoare de la Dumnezeu, deşi Duhul Lui lucrează în inimile lor, vom
înţelege într-o oarecare măsură cuvintele Domnului nostru: „Atunci va fi necaz
mare, aşa cum nu a fost de la începutul lumii până acum, nici nu va mai fi
vreodată”. Acest necaz îi afectează în special pe evrei. Pasajele citate din
Ieremia şi Daniel se aplică lor şi explică referirea Domnului nostru la aceasta
din urmă. Pe lângă aceste indicii din discursul Său, El nu lasă loc de îndoială
că avea în vedere acelaşi popor. Istoria trecută a naţiunii şi vina groaznică
pe care şi-a asumat-o, răstignindu-L pe Mesia, ne va ajuta să înţelegem atât
motivul cât şi obiectul, în timp ce este o consolare să ne amintim că, în acest
caz, unde se spune despre acestea, urmează îndată izbăvire şi binecuvântare
pentru rămăşiţa aleasă a lui Dumnezeu.
Vremea
necazului pentru naţiuni:
Pe
lângă „necazul lui Iacov”, citim şi despre necazul cel mare. Acesta este
menţionat în Apocalipsa 7. În prima parte a capitolului sunt văzuţi „patru
îngeri stând la cele patru colţuri ale pământului, ţinând cele patru vânturi
ale pământului, ca niciun vânt să nu sufle pe pământ, nici pe mare, nici peste
vreun copac. Şi am văzut un alt înger, urcând de la răsăritul soarelui, având
pecetea Dumnezeului celui viu; şi a strigat cu glas tare celor patru îngeri,
cărora li se dăduse să vatăme pământul şi marea, spunând: Nu vătămaţi pământul,
nici marea, nici copacii, până îi vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe
frunţile lor” (Apocalipsa 7:1-3). În consecinţă, o sută patruzeci şi patru de
mii sunt pecetluiţi din cele douăsprezece seminţii, rămăşiţă a lui Israel
cruţată de Dumnezeu. Apoi citim: „După acestea am văzut: şi iată o mulţime
mare, pe care nimeni nu putea să o numere, din orice neam şi seminţii şi
popoare şi limbi, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în
haine albe, şi cu ramuri de palmier în mâinile lor. Şi strigau cu glas tare,
spunând: Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe tron, şi a
Mielului!” (Apocalipsa 7:9-10). Şi despre această mulţime nenumărată l-a
întrebat pe Ioan unul din cei 24 de bătrâni: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în
haine albe, cine sunt şi de unde au venit? Şi i-am spus: Domnul meu, tu ştii.
Şi mi-a spus: Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare şi ei şi-au spălat
hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (Apocalipsa 7:13-14). Această
imensă mulţime a trecut prin necazul cel mare şi sunt în scena dinainte ca o oştire
salvată care se bucură. Avem o dovadă certă că nu va fi un necaz fără seamăn
numai pentru evrei, ci şi, probabil cam în acelaşi timp (poate fi puţin mai
înainte), o perioadă similară de necaz pentru naţiuni - toate naţiunile,
popoarele şi limbile. Acesta ar părea să fie acelaşi eveniment de care vorbeşte
Domnul nostru ca fiind „... ceasul încercării, care va veni peste tot pământul
locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ” (Apocalipsa 3:10). Cât
despre sursa sau caracterul lui puţin sau aproape nimic nu ne este descoperit.
Dar este suficient justificat prin starea înspăimântătoare în care va cădea
lumea după răpirea Adunării: „Şi (fiarei) i s-a dat o gură, care vorbea lucruri
mari şi hule; şi i s-a dat autoritate să lucreze patruzeci şi două de luni. Şi
şi-a deschis gura pentru hule împotriva lui Dumnezeu, ca să hulească Numele Lui
şi cortul Lui şi pe cei care locuiesc în cer. Şi i s-a dat să lupte împotriva
sfinţilor şi să-i învingă; şi i s-a dat autoritate peste orice seminţie şi
popor şi limbă şi popor; şi i se vor închina toţi aceia care locuiesc pe
pământ, al căror nume nu a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii
Mielului celui înjunghiat” (Apocalipsa 13:5-8).
Vremea
necazului pentru sfinţi:
Întrebarea
se pune dacă Adunarea va fi în acest necaz, dacă nu, atunci cine sunt sfinţii
văzuţi în el? Cei care au citit textele prezentate anterior vor fi având deja
răspunsul, dar subiectul este important şi ar fi indicat să reamintim
învăţătura Scripturii în această privinţă. În primul rând este foarte clar -
dacă interpretarea dată de noi Scripturii este corectă - că Adunarea va fi
luată înainte de această perioadă. Astfel, în Apocalipsa 19 găsim că
fiara şi profetul mincinos (Antihristul) sunt luaţi şi distruşi la apariţia
Domnului (versetele 11 şi 12). Din 2 Tesaloniceni aflăm că Domnul îl va nimici
pe cel rău (Antihristul) „prin arătarea venirii Sale” (cap. 2:8). Dar ni se
spune în Coloseni „Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi
fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie” (Coloseni 3:4). În textul la care
ne-am referit deja (Apocalipsa 19) se spune de asemenea că „oştirile din cer Îl
urmau pe cai albi, îmbrăcate în in subţire, alb şi curat” (Apocalipsa 19:14).
Din versetul 8 înţelegem că inul subţire „sunt faptele drepte ale sfinţilor”.
Sfinţii (Adunarea) în ambele texte sunt prezentaţi venind împreună cu Hristos
şi deci trebuie să fi fost doar sus, ca să fie cu El înainte. Structura cărţii
Apocalipsa arată acelaşi lucru. „Scrie ce ai văzut şi cele ce sunt şi ceea ce
va fi după acestea” (Apocalipsa 1:19). Primul capitol conţine ceea ce a văzut;
al doilea şi al treilea - „cele ce sunt” - timpul Adunării; şi
restul cărţii se ocupă cu lucrurile de după încheierea perioadei Adunării. De
aceea imediat după al treilea capitol sunt prezentaţi cei douăzeci şi patru de
bătrâni, stând pe tronuri, îmbrăcaţi în haine albe şi cu cununi de aur pe cap
(Apocalipsa 4:4). Cine sunt aceştia? Cununile lor vorbesc despre
caracterul imperial, iar hainele arată caracterul lor preoţesc şi ne îndreaptă
clar spre Apocalipsa 1:6 . Ei sunt sfinţii şi astfel sunt găsiţi
transpuşi în cer înainte de începerea necazului. Dar am putea să ne întrebăm
cine sunt atunci acea mare mulţime pe care nimeni nu o poate număra
în Apocalipsa 7, care, în mod cert, se spune că vin din necazul cel mare?
Acum, dacă bătrânii simbolizează Adunarea - fără a-i exclude pe sfinţii din
dispensaţiile trecute - este clar că această mulţime nu poate desemna aceeaşi
clasă. Bătrânii sunt în cer, iar această mulţime răscumpărată este pe pământ;
şi această distincţie ne ajută să înţelegem cine sunt. Ei sunt, după cum sunt
descrişi, un număr mare de naţiuni, aduşi prin necazul cel mare în
binecuvântare, şi de aceea vor intra împreună cu Hristos în gloria şi
binecuvântările împărăţiei milenare; ei vor avea un loc deosebit în timpul
domniei Lui, „pentru aceasta sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu şi-I
slujesc zi şi noapte în templul Său; şi Acela care şade pe tron Îşi va întinde
cortul peste ei. Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va
dogori soarele, nici vreo arşiţă; pentru că Mielul, care este în mijlocul
tronului, îi va păstori şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va
şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7:15-17). Cealaltă parte a
întrebării rămâne. Cine sunt sfinţii văzuţi în necaz? Ei sunt
rămăşiţa aleasă de Dumnezeu dintre evrei. Aceasta se poate vedea din Matei
24. Despre cei din Iudeea vorbeşte Domnul nostru (v. 16). Ei trebuie să se
roage ca fuga lor să nu fie într-o zi de sabat (v. 20) - o instrucţiune care
n-ar avea nicio semnificaţie dacă nu s-ar adresa unui evreu evlavios aflat sub
lege; ei sunt preveniţi împotriva falşilor hristoşi (v. 23-24) - avertisment
care cu greu ar fi putut fi înţeles de creştini, care Îl ştiu pe Hristos la
dreapta lui Dumnezeu; şi, în final, cei aleşi nu sunt strânşi decât după necaz,
şi după apariţie, câtă vreme Adunarea va apărea împreună cu Hristos. Indicii în
acelaşi sens pot fi strânse, dacă este nevoie, şi din Apocalipsa; dar am arătat
deja că bătrânii din cer dovedesc faptul că Adunarea nu putea fi pe pământ în
timpul necazului. Sunt deci dovezi din abundenţă care arată că aceia sunt evrei
evlavioşi ca Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care vor fi aruncaţi în cuptorul de
foc ce va fi încălzit „de şapte ori mai mult”. Amărăciunile şi strigătele lor
în acest timp de chin fără seamăn sunt exprimate în mai mulţi Psalmi.
Credincioşii din această dispensaţie sunt întorşi de la idoli la Dumnezeu, ca
să slujească unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aştepte din ceruri pe Fiul
Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Iisus, care ne scapă de mânia care
vine (1. Tesaloniceni 1:9-10). Fiindcă Domnul nostru le adresează lor aceste
cuvinte: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de
ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe
cei care locuiesc pe pământ” (Apocalipsa 3:10).
Capitolul
9. Arătarea lui Hristos:
Diferenţa
dintre venirea Domnului şi arătarea Lui este că, în primul caz, El vine pentru
sfinţii Săi, în timp ce în ultimul El vine cu sfinţii Săi. De aceea Împărăţia
este întotdeauna legată de arătarea Lui, pentru că atunci El Îşi va lua puterea
şi „va domni de la o mare la altă mare şi de la râu până la marginile pământului”
(Psalmul 72:8 - T.M.). Acest eveniment va fi cu totul neaşteptat. Cufundată
adânc în somn şi surdă la orice avertisment, lumea, sub amăgirea puternică
trimisă peste ea, va crede o minciună, înşelăciunea lui Satan, şi se va încrede
în capodopera lui - Antihristul. Oamenii între timp îşi vor găsi fericirea
uitând de Dumnezeu; „pentru că, aşa cum erau oamenii în zilele dinainte de
potop, mâncând şi bând, însurându-se şi măritându-se, până în ziua când a
intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut până a venit potopul şi i-a luat pe toţi,
aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Matei 24:38-39). Da, atât de neaşteptat va
fi, îngrozind o lume până atunci nepăsătoare şi acum uimită: „Pentru că, aşa
cum fulgerul care fulgeră străluceşte dintr-un capăt de sub cer până la
celălalt capăt de sub cer, aşa va fi şi Fiul Omului în ziua Sa” (Luca 17:24).
Dar, pentru a avea o viziune mai clară a acestui eveniment minunat, este
indicat să ne facem o idee generală despre starea lucrurilor de atunci. Spre
sfârşitul necazului, descris în ultimele pagini, va fi o coaliţie de puteri
ostile evreilor. Aşa se spune în unul dintre psalmi: „Urzesc cu viclenie
planuri împotriva poporului Tău şi se sfătuiesc împotriva celor ascunşi ai Tăi.
Ei au zis: Veniţi, şi să-i nimicim ca popor şi să nu mai fie amintit numele lui
Israel” (Psalmul 83:3-4 - T.M.). Rolul principal în această confederaţie ar
putea să-l aibă asirianul, atât de des pomenit de Isaia (Isaia
10:24 ; 14:25), altfel spus, împăratul de la nord sau cornul mic
din Daniel 8, prima fiară, capul imperiului roman înviat şi profetul
mincinos - Antihrist. Zaharia se referă la aceasta când strigă în Numele
Domnului: „Iată, voi face Ierusalimul un potir de ameţire pentru toate
popoarele de jur-împrejur; şi va fi de asemenea împotriva lui Iuda la asediul
împotriva Ierusalimului. Şi va fi aşa: în ziua aceea voi face Ierusalimul o
piatră grea pentru toate popoarele. Toţi câţi se vor împovăra cu ea vor fi greu
răniţi; şi toate neamurile pământului se vor aduna împotriva lui” (Zaharia
12:2-3). Şi, ca întotdeauna, Satan este cel care inspiră inimile duşmanilor lui
Israel, dar Domnul îi foloseşte ca să pedepsească naţiunea apostată. De aceea
Zaharia mai spune: „Iată, vine o zi a Domnului şi prada ta va fi împărţită în
mijlocul tău. Şi voi aduna toate neamurile la luptă împotriva Ierusalimului”
(Zaharia 14:1-2). În Apocalipsa găsim alţi actori importanţi în scenă, a căror
duşmănie este descrisă aici ca fiind împotriva Mielului şi a sfinţilor Săi şi
probabil de aceea avem acolo o dezvoltare ulterioară a planurilor lor
ocazionate de arătarea lui Hristos: „Şi am văzut fiara şi pe împăraţii
pământului şi oştirile lor adunate să lupte împotriva Celui care şedea pe cal
şi împotriva oştirii Lui” (Apocalipsa 19:19). Combinând aceste relatări cu
detaliile suplimentare care se găsesc în Zaharia, putem indica ordinea
evenimentelor. Toate naţiunile s-au adunat împotriva Ierusalimului şi „cetatea
va fi luată, şi casele vor fi jefuite, şi femeile batjocorite; şi jumătate din
cetate va merge în captivitate şi rămăşiţa poporului nu va fi nimicită din
cetate” (Zaharia 14:2). Dar în aceste clipe de cumpănă, când îşi dau frâu liber
răzbunării asupra acestui popor nefericit, când scopurile mârşave ale lui Satan
sunt aproape să se îndeplinească, „Domnul va ieşi şi va lupta cu neamurile
acelea, ca atunci când a luptat în ziua bătăliei” (Zaharia 14:3). Dar aliaţii
lui Satan nu se lasă lipsiţi de prada lor şi, împinşi spre atacul care
încununează calea lor rea, conduşi de fiară şi de profetul mincinos, care de
mult căutau să şteargă de pe pământ Numele lui Dumnezeu şi al Hristosului Său
şi să şteargă amintirea Lor din inimile oamenilor, îndrăznesc acum „să lupte
împotriva Celui care şedea pe cal şi împotriva oştirii Lui”. Astfel, ei se
grăbesc să-şi întâmpine destinul: „Şi fiara a fost prinsă, şi falsul profet
care era cu ea, care făcuse înaintea ei semnele prin care îi înşelase pe cei
care au primit semnul fiarei şi pe cei care s-au închinat chipului ei. Cei doi
au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă; şi ceilalţi au
fost ucişi cu sabia Celui care şedea pe cal, sabie care ieşea din gura Lui; şi
toate păsările s-au săturat din carnea lor” (Apocalipsa 19:20-21). Isaia
vorbeşte despre această zi când spune: „va lovi pământul cu nuiaua gurii Lui,
şi-l va ucide pe cel rău cu suflarea buzelor Sale” (Isaia
11 .4). Iar Pavel ne aminteşte: „şi atunci va fi descoperit cel
fărădelege - pe care Domnul Iisus îl va mistui cu suflarea gurii Sale şi-l va
desfiinţa prin arătarea venirii Sale.” Astfel Se ridică Dumnezeu, şi vrăjmaşii
Lui sunt împrăştiaţi. Dacă ne întoarcem la alt text, vom găsi noi detalii
legate de această arătare. După ce descrie necazul, Domnul nostru continuă:
„Iar îndată după necazul acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va
da lumina şi stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate.
Şi atunci se va arăta semnul Fiului Omului în cer şi atunci toate seminţiile
pământului se vor jeli şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu
putere şi cu glorie mare” (Matei 24 .29-30). Şi profetul Ioel spune în mod
asemănător: „Şi voi arăta minuni în ceruri şi pe pământ, sânge şi foc şi stâlpi
de fum. Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni
ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare” (Ioel 2:30-31). Vor fi astfel minuni
în ceruri şi pe pământ care să vestească arătarea lui Hristos, când va veni cu
zecile Lui de mii de sfinţi: „Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea
şi cei care L-au străpuns; şi toate seminţiile pământului se vor jeli din cauza
Lui! Da, amin” (Apocalipsa 1:7). Va fi o scenă de o grandoare impresionantă şi
înfricoşătoare, pentru că va fi „arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi
Mântuitor, Iisus Hristos” (Tit 2:13) - manifestarea publică a lui Dumnezeu în
gloria Sa, a Celui odată respins şi răstignit, dar care acum Se întoarce ca Fiu
al Omului ca să ia în stăpânire întreaga lume. Şi pe cei adormiţi în Iisus,
Dumnezeu îi va aduce cu El (1. Tesaloniceni 4:14), asociaţi cu Domnul lor în
glorie, aşa cum odinioară au fost asociaţi cu El în respingerea Lui, ca să fie
admirat în toţi cei care au crezut (2. Tesaloniceni 1:10). După ce am văzut
felul în care El Se va arăta, putem prezenta unele evenimente care însoţesc
arătarea Lui. Unul dintre acestea a fost deja notat - nimicirea vrăjmaşilor Lui.
După aceea urmează convertirea lui Israel: „Şi va fi aşa: în ziua aceea voi
căuta să nimicesc toate neamurile care vor veni împotriva Ierusalimului. Şi voi
turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului duhul îndurării şi
al cererilor; şi vor privi spre Mine, Acela pe care L-au străpuns; şi vor boci
pentru El, cum boceşte cineva pentru singurul lui fiu, şi se vor amărî pentru
El, cum este cineva în amărăciune pentru întâiul său născut. În ziua aceea va
fi plângere mare în Ierusalim, ca plângerea din Hadadrimon în valea
Meghidonului. Şi ţara va boci, fiecare familie în parte; familia casei lui
David deoparte şi soţiile lor deoparte; familia casei lui Natan deoparte, şi
soţiile lor deoparte; familia casei lui Levi deoparte, şi soţiile lor deoparte;
familia şimeiţilor deoparte, şi soţiile lor deoparte; toate celelalte familii,
fiecare familie deoparte şi soţiile lor deoparte. În ziua aceea se va deschide
un izvor casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului, pentru păcat şi pentru
necurăţie” (Zaharia 12:9-14; 13:1). Îndată ce Adunarea va fi luată,
Dumnezeu va începe să lucreze prin Duhul Său în inimile unora din vechiul Lui
popor - rămăşiţa atât de constant menţionată în Psalmi şi profeţi, şi aceştia,
după cum se poate înţelege din Psalmi şi unele părţi din Isaia, se vor pleca în
ţărână, simţind mânia sfântă a lui Dumnezeu împotriva poporului Său Israel din
cauza apostaziei lor; şi acest sentiment, împreună cu necazul înspăimântător,
caracterizează sufletele lor. Şi, în acest moment, în care cuptorul în care au
fost aruncaţi arde cel mai tare şi sunt suspendaţi deasupra abisului
distrugerii totale, Domnul li Se arată şi Îl recunosc imediat şi privesc pe Cel
pe care L-au străpuns. Adevăratul Iosif Se descoperă fraţilor Săi şi ei sunt
cuprinşi de mâhnire amară şi umilinţă din cauza păcatului lor şi a neamului
lor. Dar în această privinţă există o soluţie: izvorul deschis care spală
păcatul şi necurăţia şi de aceea ei pot acum să strige: „Iată, acesta este
Dumnezeul nostru; pe El L-am aşteptat şi El ne va mântui. Acesta este Domnul:
L-am aşteptat, ne vom bucura şi ne vom desfăta în mântuirea Lui” (Isaia 25:9).
Şi nu numai rămăşiţa din Ierusalim va fi chemată, ci, la arătarea Lui, „va
trimite pe îngerii Săi cu sunet puternic de trâmbiţă şi vor strânge pe aleşii
Săi din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă
margine a lor” (Matei 24:31). Oriunde se vor găsi, niciunul nu va fi pierdut
din vedere, ci toţi vor fi aduşi să împărtăşească binecuvântările Împărăţiei
Sale. El „va înălţa un steag pentru neamuri şi-i va aduna pe cei alungaţi ai
lui Israel şi-i va strânge pe cei risipiţi ai lui Iuda, din cele patru colţuri
ale pământului” (Isaia 11:12). S-ar putea ca aceasta să nu se împlinească până
la începutul domniei Lui; pentru că, după arătarea puterii şi a gloriei Lui,
după ce Domnul va fi venit „cu foc şi carele Lui sunt ca un vârtej, ca să-Şi
arate mânia Sa cu furie şi mustrarea Sa cu flăcări de foc” (Isaia 66:15), unii
dintre cei salvaţi sunt trimişi să vestească gloria Lui între naţiuni; ei „vor
aduce pe toţi fraţii voştri din toate neamurile, ca un dar de mâncare pentru
Domnul, pe cai şi în care şi în căruţe acoperite şi pe catâri şi pe dromadere,
la muntele Meu cel sfânt, la Ierusalim - zice Domnul - cum aduc fiii lui Israel
un dar de mâncare în vas curat în casa Domnului” (Isaia 66:20). Mai este de
consemnat un alt eveniment de mare importanţă legat de stabilirea Împărăţiei şi
probabil pregătitor acesteia. După ce descrie nimicirea fiarei şi a profetului
mincinos şi măcelul celor care i-au urmat, Ioan spune: „Şi am văzut un înger,
coborând din cer, având cheia Adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi l-a
apucat pe balaur, şarpele cel vechi, care este Diavol şi Satan, şi l-a legat
pentru o mie de ani, şi l-a aruncat în Adânc, şi a închis şi a pecetluit
deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până când se vor împlini cei o
mie de ani; după acestea trebuie să fie dezlegat pentru puţin timp” (Apocalipsa
20:1-3). Astfel Domnul Îşi manifestă puterea în judecată asupra întregii trinităţi
a răului - Satan, fiara şi profetul mincinos - care s-a ridicat împotriva Lui
şi, hulind, I-a uzurpat autoritatea; şi, în acelaşi timp, El eliberează pe
poporul Său, pe cei aleşi din Israel, şi Îşi netezeşte şi Îşi pune bazele
domniei Sale milenare. Dorim acum să îndreptăm atenţia cititorului către cei pe
care Hristos îi va asocia cu El în domnia Lui. Sunt mai multe categorii
distincte care vor avea această onoare. Oricine înţelege că cei credincioşi din
această dispensaţie vor împărăţi cu Hristos. Aceasta este prea clar afirmat
pentru ca să mai admitem vreo îndoială: „dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună;
dacă Îl tăgăduim, şi El ne va tăgădui” (2. Timotei 2:12). Dar sunt şi unii
singularizaţi pentru această înălţare specială; Ioan spune: „Şi am văzut
tronuri, şi ei şedeau pe ele şi li s-a dat să facă judecată; şi am văzut
sufletele celor decapitaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru Cuvântul lui
Dumnezeu; şi aceia care nu se închinaseră fiarei, nici chipului ei şi nu
primiseră semnul pe fruntea şi pe mâna lor; şi ei au înviat şi au împărăţit cu
Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până când nu s-au împlinit cei
o mie de ani. Aceasta este cea dintâi înviere. Fericit şi sfânt este cel care
are parte de cea dintâi înviere: asupra lor, a doua moarte nu are putere; ci
vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de
ani” (Apocalipsa 20:4-6). Clasa celor care stau pe tronuri şi cărora li s-a dat
să facă judecată este compusă din oştirile care L-au urmat pe Hristos din cer
(Apocalipsa 19:14) - sfinţii care au fost luaţi sus mai înainte, ca să-L
întâlnească pe Domnul în văzduh (1. Tesaloniceni 4): într-un cuvânt, Adunarea
şi, probabil, şi sfinţii din dispensaţiile anterioare. Dar sunt şi alte două
clase: întâi cei care au fost martirizaţi în timpul puterii Antihristului - cei
care au fost decapitaţi pentru mărturisirea Domnului Iisus şi pentru Cuvântul
lui Dumnezeu; şi, în al doilea rând, cei care s-au îndepărtat de ispita lui şi,
neclintiţi sub ameninţări, au refuzat să primească semnul. Ca recompensă pentru
credincioşia lor în mijlocul necredinţei generale, semn al favorii şi aprobării
Domnului, ei sunt făcuţi părtaşi primei învieri, asociaţi cu Hristos în
Împărăţia Lui. Ei au parte atât de demnitatea preoţească, cât şi de cea
imperială - onoare minunată pe care au moştenit-o prin harul Lui, care Şi-a
însemnat suferinţele lor şi S-a bucurat în statornicia lor pentru Numele Lui şi
pentru mărturie. Forţa acestui pasaj este adesea explicată argumentând că
învierea despre care se vorbeşte este una figurată. Dar, dacă este aşa, atunci
învierea şi judecata descrise în ultima parte a capitolului sunt şi ele
figurate şi astfel întregul adevăr al unei judecăţi finale este pierdut. Nu, nu
se poate fura semnificaţia unor cuvinte atât de clare, ca să nu mai vorbim
despre acordul lor perfect cu alte părţi din Cuvântul lui Dumnezeu.
Binecuvântată perspectivă pentru sfinţii lui Dumnezeu! Şi cum se vor bucura ei,
nu atât pentru asocierea lor cu Hristos în splendorile Împărăţiei Lui, oricât
de neînchipuită va fi onoarea, cât mai ales pentru că El Şi-a primit locul
cuvenit titlului şi lucrării Sale! Chiar glasuri puternice în cer vor sărbători
evenimentul, zicând: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a
Hristosului Său şi El va împărăţi în vecii vecilor. Şi cei douăzeci şi patru de
bătrâni, care stau înaintea lui Dumnezeu pe tronurile lor, s-au prosternat şi
s-au închinat lui Dumnezeu, spunând: Îţi mulţumim, Doamne, Dumnezeule
atotputernic, care eşti şi care erai, că ai luat puterea Ta cea mare şi ai
început să împărăţeşti” (Apocalipsa 11:15-17). Dar ce groază va umple această
sărmană lume când Îl vor vedea pe Cel pe care L-au refuzat şi L-au respins
venind în putere şi mare glorie să judece totul după standardele dreptăţii Lui!
Şi va veni „ca un hoţ în noapte. Când spun: Pace şi siguranţă!, atunci deodată
vine pieirea peste ei, ca durerea peste cea însărcinată; şi nicidecum nu vor
scăpa” (1. Tesaloniceni 5:2-3).
Capitolul
10. Împărăţia lui Hristos:
În
dispensaţia actuală, harul domneşte prin dreptate (Romani 5:21); în starea
eternă va locui dreptatea; în Împărăţia milenară va domni dreptatea. Aceasta va
fi, în adevăr, caracteristica Împărăţiei după cuvântul profetului: „Iată, un
împărat va împărăţi cu dreptate şi căpeteniile vor conduce cu judecată” (Isaia
32:1). Sau cum spune psalmistul: „Tronul Tău, Dumnezeule, este în vecii
vecilor; sceptrul împărăţiei Tale este un sceptru de dreptate” (Psalmul 45:6 -
T.M. ). Sunt două antetipuri ale lui Hristos ca Împărat: David şi Solomon.
David Îl preînchipuie ca Împărat al dreptăţii, iar Solomon ca Prinţ al păcii.
Acestea două sunt îmbinate în Melhisedec, împăratul Salemului (Evrei 7:2).
Dreptatea şi pacea sunt trăsături distincte ale domniei lui Hristos, prima
precedând-o şi generând-o pe cealaltă (Isaia 32:17). Hristos nu poate fi numit
nicidecum Împărat al Adunării. Cu Adunarea El este într-o relaţie mai strânsă,
chiar de Cap, fiind unit cu ea prin Duhul lui Dumnezeu. Adevărat, El este
Împărat prin titlu, deşi în prezent este un Împărat respins; şi este adevărat
că cel credincios nu are altă autoritate decât a Lui; dar a afirma că Domnul
Hristos împărăţeşte acum înseamnă a face o confuzie între dispensaţii. În
prezent El stă la dreapta lui Dumnezeu şi va continua să stea până când
vrăjmaşii Săi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale. Atunci El va apărea
şi va trece să doboare orice domnie, autoritate şi putere, „pentru că El
trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” (2.
Corinteni 15:25). Aceasta este Împărăţia pe care o luăm în considerare în acest
capitol. Împărăţia cerurilor există acum (Matei 13), la fel şi Împărăţia lui
Dumnezeu (Ioan 3) şi credincioşii se spune că vor fi mutaţi în Împărăţia Fiului
iubit al lui Dumnezeu (Coloseni 1:13), dar domnia lui Hristos ca Împărat este
limitată în mileniu. Mariei i-a spus: „Şi Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui
David, tatăl Său” (Luca 1:32). Această promisiune nu a fost împlinită încă;
atunci când El a fost prezentat iudeilor ca Mesia, ei nu L-au primit şi în final
au strigat: „Nu avem împărat decât pe Cezarul!” (Ioan 19:15). Dar fiecare
cuvânt al lui Dumnezeu rămâne, astfel că El va fi Împărat al lui Israel, şi nu
numai al lui Israel, întrucât ca Fiu al Omului El moşteneşte o glorie mai mare:
„şi toate stăpânirile Îi vor sluji şi-L vor asculta” (Daniel 7:27). Israel va
fi centrul stăpânirii universale, prin care El va cârmui naţiunile pe pământ.
Întâi, după ce Îşi va lua tronul (ceea ce va avea loc după ce El Se va arăta),
El va lucra în judecată, după modelul lui David, adică va judeca totul după
dreptate. De aceea psalmistul spune: „Dumnezeule, dă judecăţile Tale
împăratului, şi dreptatea Ta fiului împăratului. El va judeca pe poporul Tău cu
dreptate, şi pe întristaţii Tăi cu nepărtinire” (Psalmul 72:1-2 - T.M.). El „va
trimite pe îngerii Săi şi ei vor aduna din împărăţia Sa toate prilejurile de
poticnire şi pe cei care practică nelegiuirea” (Matei 13:41) şi „Domnul va fi
Împărat peste tot pământul. În ziua aceea va fi un singur Domn şi Numele Lui,
unul singur” (Zaharia 14:9). Avem o prezentare remarcabilă a acestui personaj
în Matei 25 . După ce Şi-a aşezat tronul în dreptate, toate naţiunile
sunt adunate înaintea Lui pentru judecată. Aceasta este cert legată de
Împărăţia Lui. „Dar, când va veni Fiul Omului în gloria Sa, şi toţi îngerii cu
El, atunci va şedea pe tronul gloriei Sale; şi toate neamurile vor fi adunate
înaintea Lui” (Matei 25:31-32). Este singura dată când Domnul nostru aplică
titlul de împărat referindu-Se la El Însuşi: „Atunci Împăratul va spune ...” (Matei
25:34-40). Aceasta arată că Împărăţia a fost întemeiată, marcând în adevăr
începutul domniei milenare. Dacă examinăm trăsăturile acestei judecăţi, vom
vedea că nu este niciun pretext să o confundăm cu cea a tronului mare şi alb
(Apocalipsa 20) sau să deducem din ea ideea populară a judecăţii generale - a
credincioşilor şi a necredincioşilor împreună. Este de fapt o judecată a
naţiunilor în viaţă. Nu avem niciun precedent scripturistic în care morţii să
fie numiţi „neamuri”. Apar aici trei clase - oile, caprele şi „fraţii”
Împăratului. Felul în care naţiunile i-au tratat pe „fraţii” Împăratului devine
criteriul clasificării lor în oi şi capre. Acest fapt este cheia întregii
scene. Cine sunt „fraţii” Împăratului? Desigur, ei trebuie să fie evrei - neamul
Lui după carne, dar şi adevăraţii slujitori ai Lui. În Isaia
66 descoperim că, după ce Domnul va fi venit în judecată, unii dintre cei
salvaţi sunt trimişi să vestească gloria Lui între naţiuni. „Fraţii”
Împăratului în mod cert s-au dus ca mesageri între naţiuni şi de aceea au fost
învestiţi cu o autoritate specială şi au un loc deosebit şi, ca ambasadori ai
unui suveran, sunt îmbrăcaţi cu toate onorurile şi demnitatea Celui pe care Îl
reprezintă. Principiul pe care ei sunt trimişi este acelaşi cu care Domnul i-a
trimis pe cei doisprezece: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte” (Matei
10:40). De aceea Împăratul spune celor de la dreapta Sa: „Adevărat vă
spun, întrucât aţi făcut acestea unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei,
Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25:40) şi ei vor moşteni Împărăţia pregătită pentru ei
de la întemeierea lumii. Celor de la stânga le spune: „Adevărat vă spun,
întrucât n-aţi făcut unuia dintre aceştia foarte mici, nici Mie nu Mi-aţi
făcut. Şi aceştia vor merge la pedeapsă eternă, iar cei drepţi la viaţă eternă”
(Matei 25:45-46). Hristos, arătându-Şi puterea în judecată, obţine stăpânirea
universală: pentru că „împăraţii Tarsisului şi ai insulelor vor aduce daruri,
împăraţii din Seba şi Saba vor prezenta tribut. Da, toţi împăraţii se vor pleca
înaintea lui, toate neamurile îi vor sluji” (Psalmul 72:10-11 - T.M.). După ce
a doborât orice stăpânire şi orice autoritate şi putere, El domneşte ca Prinţ
al păcii. „Numele lui va fi pentru totdeauna; numele lui va dăinui înaintea
soarelui: şi se vor binecuvânta în el; toate neamurile îl vor numi fericit”
(Psalmul 72:17 - T.M.).
Vom
arăta în continuare câteva din trăsăturile de seamă ale Împărăţiei Lui:
1.
Ierusalimul îşi va recăpăta gloria de dinainte; poziţia lui viitoare însă o va
întrece cu mult pe cea de dinainte, pentru că, gloria lui Hristos ca Împărat în
strălucirea Lui va face ca David şi Solomon să pară şterşi. „Şi fiii străinului
îţi vor reconstrui zidurile şi împăraţii lor îţi vor sluji. Pentru că în mânia
Mea te-am lovit, dar în bunăvoinţa Mea M-am îndurat de tine. Şi porţile tale
vor fi mereu deschise, nu se vor închide nici zi, nici noapte, ca să se aducă
la tine bogăţiile neamurilor şi să fie conduşi împăraţii lor. ... Gloria
Libanului va veni la tine, chiparosul, pinul şi bradul, laolaltă, ca să
împodobească locul sfântului Meu locaş; şi voi face glorios locul picioarelor
Mele. Şi fiii celor care te-au făcut să suferi vor veni, plecându-se înaintea
ta; şi toţi cei care te-au dispreţuit se vor pleca la aşternutul picioarelor tale
şi te vor numi Cetatea Domnului, Sionul Sfântului lui Israel. În loc să fii
părăsită şi privită cu ură, încât nimeni nu trecea prin tine, te voi face o
podoabă pentru totdeauna, o bucurie din generaţie în generaţie ... Şi vei fi o
cunună a frumuseţii în mâna Domnului şi o diademă împărătească în mâna
Dumnezeului tău” (Isaia 60:10-15; 62:3; etc). Este potrivit ca metropola
Împărăţiei lui Mesia să fie pe măsura vredniciei, demnităţii şi gloriei
Împăratului!
2.
Templul şi slujbele acestuia vor fi reluate într-o şi mai mare splendoare
(Ezechiel 40 -46). Unii au simţit o dificultate în ce priveşte
restabilirea jertfelor, dar dificultatea dispare când ne amintim că jertfele
sunt legate de un templu de pe pământ şi vor avea un caracter comemorativ. În
vechea dispensaţie nu aveau nicio eficienţă în afară de referirea la Hristos,
pentru că nu era posibil ca sângele taurilor şi al ţapilor să îndepărteze
păcatul (Evrei 10:4); şi în mileniu ele vor privi tot către unica jertfă pentru
păcat care s-a oferit pe cruce, după cum au preînchipuit-o cele din dispensaţia
mozaică. De aceea ele vor reaminti celor recunoscători, inimilor evlavioase ale
poporului lui Dumnezeu, de sângele Domnului Iisus Hristos, Fiul Său, care
curăţeşte orice păcat.
3.
Toate naţiunile se vor sui la Ierusalim ca să se închine. Astfel citim: „Şi va
fi aşa: la sfârşitul zilelor, muntele casei Domnului va fi întărit în vârful
munţilor şi se va înălţa peste dealuri; şi toate neamurile vor veni spre el. Şi
multe popoare vor merge şi vor zice: Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la
casa Dumnezeului lui Iacov; şi El ne va învăţa căile Sale şi vom umbla pe
cărările Sale. Pentru că din Sion va ieşi legea, şi din Ierusalim cuvântul
Domnului” (Isaia 2:2-3). Zaharia spune: „Şi va fi aşa: toţi câţi vor rămâne din
toate neamurile care au venit împotriva Ierusalimului se vor sui din an în an,
ca să se închine Împăratului, Domnului oştirilor, şi să ţină sărbătoarea
Corturilor” (Zaharia 14:16).
4.
Creaţia animală va împărăţi în pace şi binecuvântare în acea zi. „Lupul şi
mielul vor paşte împreună şi leul va mânca paie ca boul” (Isaia 65:25 ;
vezi şi 11:6-9), însă şarpele se va hrăni cu ţărână. Presupunem că şarpele va
fi exclus de la eliberarea din robia sub care însăşi creaţia animală a gemut
până acum, amintită în Romani 8:21 : „creaţia însăşi va fi eliberată
de robia stricăciunii, pentru a se bucura de libertatea gloriei copiilor lui
Dumnezeu“.
5.
Blestemul va fi luat de pe pământ. Când Adam a căzut, pământul a fost blestemat
din cauza lui. Cu toată uşurarea sentinţei sub Noe, el nu este complet abrogat
până la Împărăţia lui Mesia. Astfel, psalmistul cântă: „Să Te laude popoarele,
Dumnezeule, toate popoarele să Te laude! Pământul îşi va da rodul; Dumnezeu,
Dumnezeul nostru ne va binecuvânta” (Psalmul 67:5-6 - T.M. ). Amos
profeţeşte: „Iată, vin zile, zice Domnul, când plugarul va ajunge pe secerător
şi cel care calcă struguri pe semănător şi munţii vor picura must şi toate
dealurile se vor topi” (Amos 9:13). Pentru că în acest timp „pustietatea se va
veseli şi va înflori ca trandafirul. Va înflori din belşug şi se va bucura, da,
cu bucurie şi strigăt; i se va da gloria Libanului, măreţia Carmelului şi a
Saronului. Vor vedea gloria Domnului, măreţia Dumnezeului nostru” (Isaia
35:1-2).
6. În
tot mileniul nu va fi moarte decât prin judecată. „Nu va mai fi acolo prunc
care să trăiască puţine zile, nici bătrân care să nu-şi împlinească zilele.
Căci cine va muri în vârstă de o sută de ani va fi tânăr, iar păcătosul în
vârstă de o sută de ani va fi blestemat” (Isaia 65:20). Semnificaţia acestui
text ar părea să fie că moartea va fi cu totul excepţională, şi atunci numai pe
calea judecăţii drepte. Vârsta lui Metusala poate deci nu numai să fie egalată,
ci chiar depăşită, în această perioadă binecuvântată a Împărăţiei lui Mesia.
7.
Orice nedreptate va fi imediat îndreptată. Aceasta se impune în mod necesar
prin guvernarea lui Mesia. De aceea citim: „Pentru că el va scăpa pe săracul
care strigă şi pe întristatul care n-are ajutor. Va avea milă de cel lipsit şi
de cel sărac şi va salva sufletele săracilor. Va răscumpăra sufletul lor din
asuprire şi violenţă şi sângele lor va fi preţios în ochii lui” (Psalmul
72.12-14 - T.M.). Oamenii visează cu drag că acesta este ţelul cunoaşterii şi
al progresului omenirii, dar ignoră sau uită stricăciunea incurabilă a naturii
umane şi nu se gândesc că, chiar dacă toată lumea ar avea legi drepte şi egale,
ei ar da greş fie în administrarea lor, fie în aplicarea lor. Nu; Domnul
Hristos este singura speranţă pentru pământ, ca şi pentru sfânt; pentru că „El
vine să judece pământul: El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele cu
nepărtinire” (Psalmul 98.9 - T.M.).
8. Dar,
în ciuda tuturor acestor trăsături binecuvântate, vor fi revolte chiar şi sub
domnia lui Hristos. „Din cauza mărimii puterii Tale, vrăjmaşii Tăi Te
linguşesc” (Psalmul 66:3 - T.M. ). Sau: „Îndată ce au auzit cu urechea
lor, m-au ascultat; fiii străinului mi se supun linguşindu-mă” (Psalmul 18:44 -
T.M. ). S-ar părea din aceste afirmaţii că demonstraţia forţei lui Hristos
în judecată va fi atât de copleşitoare, pe cât va fi şi în judecata naţiunilor
strânse împotriva Ierusalimului, încât mulţi, neplecaţi în inima lor, vor
accepta de groază cârmuirea Lui. Ei vor arăta supunere, în timp ce inimile lor
vor fi străine de El; astfel vor fi uşor tentaţi să renunţe la supunere sub
stăpânirea Lui. Astfel, probabil nu mult după întemeierea Împărăţiei Lui, Gog
vine împotriva poporului Său Israel cu o mulţime de adepţi, cu „o mulţime mare
şi o oştire puternică” (Ezechiel 38:15), ca „un nor care să acopere ţara”
(Ezechiel 38:9). Dar el vine ca să-şi găsească nimicirea totală şi imediată,
încât „şapte luni îi va înmormânta casa lui Israel, ca să cureţe ţara”
(Ezechiel 39:12). Din nou, la sfârşitul mileniului, este o revoltă şi mai mare,
direct atribuită lui Satan. „Şi, când se vor împlini cei o mie de ani, Satan va
fi dezlegat din închisoarea lui şi va ieşi ca să amăgească neamurile care sunt
în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru
război pe cei al căror număr este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe întinderea
pământului şi au încercuit tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită” (Apocalipsa
20:7-9). Astfel, fiecare dispensaţie se încheie cu un eşec, ca o mărturie
izbitoare despre caracterul şi natura omului. Încercat în orice fel: fără lege,
sub lege, sub har şi în cele din urmă sub guvernarea personală a lui Mesia, el
arată că nu se poate îmbunătăţi. Carnea rămâne aceeaşi şi nu este supusă legii
lui Dumnezeu şi, în adevăr, nu poate fi, pentru că gândurile fireşti sunt vrăjmăşie
împotriva lui Dumnezeu. Evreii şi-au ales un Cezar, da, un Baraba în locul lui
Hristos; şi în final omul îl acceptă pe Satan însuşi şi sub conducerea lui se
duce să atace şi să distrugă „tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită”, aflate
sub protecţia specială a gloriosului Mesia. Deznodământul nu poate fi decât
unul singur. Lui Dumnezeu nu Îi mai rămâne decât să răzbune dreptatea tronului
lui Hristos; şi astfel citim că „a coborât foc din cer de la Dumnezeu şi i-a
mistuit. Şi diavolul, care i-a amăgit, a fost aruncat în iazul de foc şi
pucioasă, unde sunt şi fiara şi falsul profet; şi vor fi chinuiţi zi şi noapte,
în vecii vecilor” (Apocalipsa 20:9-10). Aşa se încheie perioada de o mie de
ani. A fost introdusă prin judecată şi se încheie prin judecată; şi totuşi va
fi timpul bucuriei şi al binecuvântării pământului. Pentru că trebuie să ne
amintim că Satan este legat până la sfârşitul perioadei şi, de aceea, în timp
ce carnea rămâne aceeaşi, puterea răului fiind absentă, orice influenţă la care
este supus omul este de la Hristos. Va fi un total revers al stării actuale a
lucrurilor, aşa încât strigătul psalmistului poate triumfa: „Să se bucure
cerurile şi să se veselească pământul, să mugească marea şi tot ce o umple! Să
se bucure câmpia şi tot ce este pe ea! Atunci toţi copacii pădurii vor cânta de
bucurie înaintea Domnului, pentru că El vine, pentru că El vine să judece
pământul. El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele după credincioşia Sa”
(Psalmul 96:11-13 - T.M.).
Capitolul
11. Noul Ierusalim:
Ne-au
stat în atenţie în capitolele precedente numai caracteristicile pământeşti ale
Mileniului; acum vom lua în considerare aspectul ceresc, cum este el oglindit
în Noul Ierusalim. Apocalipsa 19.11-21, 20.1-15 şi 21.1-8 sunt texte relevante
cu privire la o serie de evenimente: venirea Domnului Iisus, urmat de oştirile
care erau în cer, pentru judecată; distrugerea Fiarei, a profetului mincinos şi
a oştirilor lor; legarea lui Satan pentru o mie de ani; dezlegarea lui Satan;
marele tron alb şi starea eternă. Imediat după aceasta suntem conduşi la o
descriere a Noului Ierusalim (care se extinde până în capitolul 22), mai exact
la o prezentare a caracterului cetăţii în timpul Mileniului şi a relaţiei ei cu
pământul în această perioadă. Ioan spune: „Şi a venit unul din cei şapte
îngeri, care avuseseră cele şapte potire, pline cu cele din urmă şapte plăgi,
şi a vorbit cu mine, spunând: Vino aici: îţi voi arăta mireasa, soţia Mielului!
Şi m-a dus, în Duh, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea cea
sfântă, Ierusalimul, coborând din cer, de la Dumnezeu, având gloria lui
Dumnezeu” (Apocalipsa 21:9-11). Este izbitor contrastul dintre textul acesta şi
cel din capitolul 17: „Şi unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte
potire, a venit şi a vorbit cu mine, spunând: Vino aici; îţi voi arăta sentinţa
curvei celei mari, care şade pe apele cele multe” (versetul 1). În capitolul 17
este zugrăvit Babilonul, iar în capitolul 21, Noul Ierusalim. Babilonul este
cetatea omului, iar Noul Ierusalim este cetatea lui Dumnezeu; primul este
expresia a ceea ce este omul, al doilea, perfecţiunea gândurilor lui Dumnezeu
îmbrăcată în gloria lui Dumnezeu. Să urmărim cu grijă contrastul şi să învăţăm
din el lecţia divină. Cetatea este „mireasa, soţia Mielului”. Aceasta îi
determină caracterul. Este Adunarea pe care Hristos Şi-o înfăţişează ca
„Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci
... sfântă şi fără cusur” (Efeseni 5:27), înfrumuseţată cu propria Lui
frumuseţe şi având gloria lui Dumnezeu. În ce priveşte poziţia ei, atât în
versetul 2 cât şi în versetul 10, cetatea sfântă este văzută coborând de la
Dumnezeu din cer; dar o comparaţie între cele două texte ne va arăta locul pe
care cetatea îl ocupă în cei o mie de ani. În versetul 10 este văzută coborând
din cer de la Dumnezeu, dar, după ce o declaraţie similară a fost făcută în
versetul 2, Ioan aude proclamaţia: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii”
(Apocalipsa 21:3), arătând că ceea ce a coborât a şi rămas pe pământ. Concluzia
din plin susţinută de alte texte este că în versetul 10 cetatea coboară către
pământul milenar, dar rămâne deasupra lui, deasupra Ierusalimului pământesc.
Ţinută astfel deasupra cetăţii pământeşti, ea va fi un obiect vizibil de lumină
şi glorie; şi probabil aceasta explică limbajul cu care profetul se adresează
Ierusalimului: „Soarele nu va mai fi lumina ta ziua, nici luna nu te va lumina
prin strălucire, ci Domnul va fi lumina ta eternă şi Dumnezeul tău, gloria ta”
(Isaia 60:19). Să examinăm acum câteva din caracteristicile ei: 1) Originea ei
este divină şi caracterul ei este ceresc: cetatea coboară de la Dumnezeu din
cer; 2) Cetatea are „gloria lui Dumnezeu”. Lumina ei este ca o piatră
preascumpă, ca o piatră de iaspis (jasp), cum este cristalul, iaspisul fiind un
simbol al gloriei lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:3). Adunarea este glorificată
împreună cu Hristos în gloria lui Dumnezeu. În versetele 18 şi 19 se spune că
zidul şi temelia sunt din iaspis. Gloria lui Dumnezeu conferă atât stabilitatea
şi siguranţa cetăţii cereşti, cât şi lumina şi frumuseţea ei. Şi zidul pe de o
parte exclude tot ce este nepotrivit cu gloria, iar pe de altă parte păstrează
înăuntru tot ce este în acord cu ea; 3) Cetatea are douăsprezece porţi şi
douăsprezece temelii: „având douăsprezece porţi şi la porţi doisprezece îngeri
şi nume înscrise, care sunt ale celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui
Israel. Spre răsărit: trei porţi; şi spre nord: trei porţi; şi spre sud: trei
porţi; şi spre apus, trei porţi. Şi zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi
pe ele erau douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului”
(Apocalipsa 21:12-14). Toate acestea se referă la zidul cetăţii, iar
caracteristica distinctivă este numărul doisprezece - doisprezece îngeri,
douăsprezece seminţii, doisprezece apostoli, douăsprezece porţi, douăsprezece
temelii. Îngerii devin de bunăvoie păzitori ai porţilor marii cetăţi, care sunt
rodul în glorie al lucrării de răscumpărare a lui Hristos. Cele douăsprezece
porţi simbolizează perfecţiunea umană deplină în puterea de guvernare şi
administrare. Poarta era locul de judecată, iar doisprezece semnifică
perfecţiunea şi puterea guvernamentală. Caracterul porţii
este marcat de numele celor douăsprezece seminţii. Porţile nu aveau
rostul de a fi o temelie, ci de a deţine caracterul puterii. Erau şi
douăsprezece temelii: cei doisprezece apostoli ai Mielului, prin semnificaţia
lucrării lor. Astfel, Cârmuitorul (Iahve) şi Adunarea, odinioară întemeiată la
Ierusalim, sunt aduşi împreună în cetatea cerească, locul organizat al puterii
cereşti. Cetatea este prezentată ca mireasă, este „mireasa, soţia Mielului”.
Totuşi nu apare aici caracterul paulinic al deplinei ei comuniuni cu Hristos în
binecuvântare. Este Adunarea aşa cum a fost întemeiată la Ierusalim sub cei
doisprezece apostoli, reşedinţa organizată a puterii cereşti, noua capitală,
acum cerească, a cârmuirii lui Dumnezeu; 4) Cetatea este măsurată, indicând
faptul că este stăpânită de Dumnezeu şi destinată Lui. Măsurile simbolizează
perfecţiunea ca un dar divin. Astfel, cetatea este un cub, egal pe fiecare
faţă, semn al perfecţiunii împlinite; 5) Sunt apoi prezentate materialele din
care este clădită cetatea şi temeliile ei. Cetatea este clădită, în natura ei,
în dreptate şi sfinţenie divină - aur transparent ca sticla. Ceea ce Cuvântul
produce şi aplică în omul de jos este însăşi esenţa acestui locaş privit ca un
întreg (Efeseni 4:24). Pietre preţioase - aspecte ale firii dumnezeieşti -
împodobesc acum temeliile cetăţii. Porţile au frumuseţea morală (fiecare poartă
era dintr-o singură perlă) care-L atrage pe Hristos în Adunare. Unde calcă
oamenii, în loc să fie pericol de întinare, este neprihănire şi sfinţenie;
străzile cu care vin în contact oamenii sunt dreptate şi sfinţenie - aur
transparent ca sticla; 6) Nu are templu: „Şi nu am văzut templu în ea, pentru
că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic şi Mielul sunt templul ei” (Apocalipsa
21:22). Un templu ar vorbi despre un adăpost sau despre un loc special unde
S-ar arăta Dumnezeu Însuşi celor care s-ar apropia pentru închinare. Dar toate
acestea sunt de domeniul trecutului. Chiar acum, cât suntem aici, avem acces
liber în Sfânta Sfintelor (Evrei 10); da, locul nostru este în lumină, după cum
şi Dumnezeu este în lumină. În cetatea cerească, Dumnezeu este deplin
manifestat; 7) Nu este nevoie de lumină creată: „cetatea nu are nevoie de
soare, nici de lună, ca s-o lumineze; pentru că a luminat-o gloria lui Dumnezeu
şi lumina ei este Mielul” (Apocalipsa 21:23). Dumnezeu luminează cetatea cu
gloria Lui, glorie descoperită în persoana Mielului care este astfel făclia
cetăţii. După ce ne-am oprit atenţia asupra caracteristicilor cetăţii, trecem
acum să observăm relaţia acestei cetăţi cu pământul milenial. Întâi ni se spune
că „neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îi vor aduce
gloria lor” (Apocalipsa 21:24). Cuvântul tradus „în” ar trebui redat prin „la”
sau „către”; altfel ar părea că împăraţii pământului au acces în cetatea
cerească. Noul Ierusalim va străluci cu o putere copleşitoare, încât naţiunile
vor umbla în lumina lui - lumina gloriei care este în el şi prin care este
iluminat. Va fi suspendat deasupra Ierusalimului pământesc şi, de acolo, va
transmite razele gloriei lui Dumnezeu de care este înconjurat şi străbătut. Mai
mult, împăraţii pământului i se vor închina, aducând gloria şi onoarea lor la
el, recunoscându-l ca obiectul încântării lui Dumnezeu şi scena manifestării
prezenţei Lui în glorie, tronul lui Dumnezeu şi Mielul fiind acolo. Apoi se
adaugă: „porţile ei nicidecum nu vor fi închise ziua, pentru că noapte nu va fi
acolo. Şi i se vor aduce gloria şi onoarea naţiunilor. Şi nimic întinat nu va
intra nicidecum în ea, nici cine practică urâciune şi minciună, ci numai cei
scrişi în cartea vieţii Mielului” (Apocalipsa 21:25-27). Nu se poate să nu fim
izbiţi de asemănarea dintre limbajul acesta şi cel cu care profetul se
adresează Ierusalimului pământesc: „Porţile tale vor fi mereu deschise, nu se
vor închide nici zi, nici noapte, ca să se aducă la tine bogăţiile neamurilor
şi să fie conduşi împăraţii lor” (Isaia 60:11). Va fi o relaţie intimă între
cele două cetăţi, asemănătoare cu cea dintre Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor în
cort, deşi trebuie să ne reamintim mereu faptul că una este cerească, iar
cealaltă pământească, în caracterul lor. Porţile deschise sunt un simbol al
deplinei securităţi de care se bucură cetatea: niciun adversar nu va fi acolo;
iar absenţa nopţii prefigurează că răul a trecut şi de aceea este mereu zi. Nu
numai absenţa răului, ci şi imposibilitatea intrării lui caracterizează cetatea
sfântă, pentru că înăuntru nu sunt „decât cei scrişi în cartea vieţii
Mielului”. Sunt apoi prezentate râul cu apa vieţii şi pomul vieţii: „Şi mi-a
arătat un râu de apă a vieţii, strălucitor ca cristalul, ieşind din tronul lui
Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul străzii ei şi a râului, de o parte şi de
alta, era pomul vieţii, făcând douăsprezece roade, dându-şi rodul în fiecare
lună; şi frunzele pomului sunt pentru vindecarea neamurilor” (Apocalipsa
22:1-2). Toate acestea ilustrează relaţia cetăţii cu pământul milenar şi
descoperă sursa vieţii şi a binecuvântării milenare. Tronul lui Dumnezeu şi al
Mielului sunt întemeiate, ca întotdeauna, pe har şi viaţă, iar frunzele pomului
vieţii slujesc la vindecarea naţiunilor. Numai cei glorificaţi se vor hrăni cu
cele douăsprezece feluri de roade ale pomului. Şi se adaugă: „Nu va mai fi
niciun blestem, şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea; şi robii Lui
Îi vor sluji şi vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Şi nu
va mai fi noapte, şi nici nevoie de lampă şi de lumină de soare, pentru că
Domnul Dumnezeu va lumina peste ei şi vor împărăţi în vecii vecilor”
(Apocalipsa 22:3-5). Adam, după căderea lui în păcat, a fost alungat din
grădina Edenului şi Dumnezeu „a pus heruvimii şi flacăra sabiei strălucitoare
spre răsăritul grădinii Edenului, ca să păzească drumul către pomul vieţii”
(Geneza 3:24). Acum pomul vieţii este în piaţa cetăţii de aur, iar sfinţii
glorificaţi găsesc în roadele lui împrospătare şi bucurie. Blestemul este pe
veci desfiinţat, pentru că tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi acolo şi
slujitorii Domnului Îi slujesc în mod desăvârşit, Îi văd faţa şi au Numele Lui
pe frunţile lor - minunate expresii ale deplinei şi perfectei fericiri a celor
răscumpăraţi! Nu va fi noapte şi ei nu au nevoie de lumina creată, pentru că
Dumnezeu Însuşi este sursa luminii şi a binecuvântării, iar gloria Lui
luminează întreaga scenă. În această stare ei vor împărăţi în veci de veci,
asociaţi cu Hristos în gloria Lui imperială. Ni se permite în felul acesta să
vedem nu numai binecuvântările pământeşti, ci şi perfecţiunea şi gloriile
acestei cetăţi cereşti, caracteristici însemnate ale perioadei milenare. Cu
privire la felul comunicării dintre sferele cereşti şi pământeşti sau al
modului exact în care Hristos Îşi va exercita guvernarea ca Împărat, Scriptura
rămâne tăcută. Ceea ce ni se spune însă este că „domnia va fi pe umărul Lui;
şi-I vor pune numele: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al
eternităţii, Domn al păcii. Întinderea domniei Lui şi a păcii va fi fără
sfârşit, pe tronul lui David şi în împărăţia sa, ca s-o întărească şi s-o
susţină cu judecată şi cu dreptate, de acum şi pentru totdeauna” (Isaia 9:6-7).
Capitolul
12. Marele tron alb şi starea eternă:
Mileniul
încheie lunga serie de dispensaţii pământeşti. Relaţiile lui Dumnezeu cu
pământul, fie în har, fie în îndurare, fie în judecată, sunt acum încheiate; şi
de aceea pământul şi cerul dispar dinaintea Celui care a luat loc pe tronul
mare şi alb: „Şi am văzut un mare tron alb, şi pe Cel care şedea pe el,
dinaintea căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele”
(Apocalipsa 20:11). Judecata finală are loc între sfârşitul Mileniului şi
începutul stării eterne; este un eveniment de mare amploare şi important:
nimicirea prin foc a pământului şi a cerurilor. Despre aceasta vorbeşte şi
apostolul Petru: „Ziua Domnului va veni ca un hoţ; în ea cerurile vor trece cu
vuiet mare şi elementele, arzând cu căldură, vor fi descompuse, şi pământul şi
lucrările de pe el vor fi arse în întregime. ... aşteptând şi grăbind venirea
zilei lui Dumnezeu, din cauza căreia cerurile, fiind aprinse, vor fi
descompuse, şi elementele, arzând cu căldură, se vor topi” (2. Petru 3:10, 12).
Ziua Domnului acoperă întreaga perioadă de o mie de ani. Ea vine ca un hoţ,
introdusă de arătarea Domnului; şi, la încheierea ei, are loc consumarea
pământului şi a cerurilor prin foc. Acest eveniment este inclus în ziua
Domnului, deşi are loc la sfârşitul ei. Focul este instrumentul ales de
Dumnezeu pentru distrugerea acestei scene. Apoi urmează marele tron alb,
judecata finală având loc după ce au trecut cerurile şi pământul. În ce
priveşte Judecătorul, suntem pe deplin lămuriţi de Scriptură că „Tatăl nici nu
judecă pe nimeni, ci toată judecata I-a dat-o Fiului, pentru ca toţi să-L
onoreze pe Fiul, după cum Îl onorează pe Tatăl. ... după cum Tatăl are viaţă în
Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine. Şi I-a dat autoritate să
facă judecată, pentru că este Fiu al Omului” (Ioan 5:22, 26-27). Şi Pavel spune
în acord cu aceasta: „ca în Numele lui Iisus să se plece orice genunchi, al
celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ, şi orice limbă
să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Iisus Hristos este Domn”
(Filipeni 2:10-11). Cel care a fost odată pe pământ, dar respins şi răstignit,
este Cel care va sta pentru judecata celor care L-au refuzat ca Mântuitor şi
Domn. Tatăl vrea ca toţi oamenii să-L onoreze pe Fiul cum Îl onorează pe El
Însuşi. Dându-I să ocupe acest tron de judecată, Dumnezeu Îl răzbună public pe
Hristos în prezenţa oamenilor şi a îngerilor, punându-L înainte ca subiect al
onorării şi al închinării universale, aşa încât orice genunchi care a refuzat
să se plece înaintea Lui în ziua harului să fie obligat, în cele din urmă, să
se plece în recunoaşterea domniei şi supremaţiei Lui. Aşezat pe marele tron
alb, El a devenit Arbitrul destinelor eterne ale tuturor vrăjmaşilor Săi.
Tronul pe care stă El este descris ca „mare” şi „alb”. Este mare, potrivit
demnităţii ocupantului lui; şi este alb, simbol al caracterului judecăţilor
care se vor pronunţa, fiecare dintre ele fiind după sfinţenia firii lui
Dumnezeu. Această judecată este asupra persoanelor, nu asupra lucrurilor, şi
numai asupra celor necredincioşi. Ioan spune: „Şi i-am văzut pe cei morţi, mari
şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi.
Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi
după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor. Şi marea a dat înapoi pe
morţii care erau în ea; şi Moartea şi Locuinţa morţilor au dat pe morţii care
erau în ele; şi au fost judecaţi fiecare potrivit faptelor lor. Şi Moartea şi
Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Aceasta este a doua moarte:
iazul de foc. Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost
aruncat în iazul de foc” (Apocalipsa 20:12-15). Observăm că nu este nicio urmă
de credincios în această mare mulţime (nenumărată). Într-adevăr, toţi
credincioşii sunt luaţi sus în nori, ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh la
venirea Lui. Rămân, pe lângă cei lăsaţi în morminte la venirea Lui, doar două
categorii - sfinţii Mileniului nu vor muri; şi astfel, de vreme ce această
scenă îi include numai pe morţi (versetul 12), cei care stau înaintea tronului
Său de judecată sunt numai cei răi sau necredincioşi. Această concluzie este
stabilită şi în alt fel. Sunt două feluri de cărţi deschise ca bază pentru
judecată: cărţile faptelor şi cartea vieţii; şi „morţii au fost judecaţi după
cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor” (versetul 12). Ei sunt judecaţi de
fapt după două criterii - pozitiv şi negativ. Lucrările lor sunt aduse ca
dovezi împotriva lor; iar absenţa numelor lor din cartea vieţii arată că nu au
niciun drept la îndurare sau favoare. „Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în
cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc”. Nu este nici urmă de vreunul
care să aibă numele acolo şi, de aceea, faptele lor devin temeiul sentinţei
lor; prin lucrările legii niciun om nu va fi îndreptăţit (Romani 3:20). Numai
harul suveran a putut mântui, după gândul mai dinainte al lui Dumnezeu. Şi de
aceea apare o carte a vieţii. Oricine nu era scris acolo avea să fie aruncat în
iazul de foc. Şi era scena de hotar prin care se închidea întreaga istorie a
acestei lumi şi a rasei umane. Şi deşi erau judecaţi fiecare după lucrările
lui, totuşi harul suveran n-a izbăvit pe niciunul; şi oricine nu a fost găsit
în cartea harului a fost aruncat în iazul de foc. Marea a dat pe morţii din ea;
Moartea şi Locuinţa morţilor au dat pe morţii din ele. Şi Moartea şi Locuinţa
morţilor şi-au găsit sfârşitul prin judecata divină. Cerul şi pământul au
trecut, dar trebuiau să fie reînnoite; dar Moartea şi Locuinţa morţilor
niciodată. Pentru ele nu au rămas decât nimicirea şi judecata divină. Ele sunt
privite ca puterea lui Satan. El are puterea morţii şi porţile Locuinţei
morţilor; şi, de aceea, acestea sunt distruse pe vecie. Ultimul duşman
(Moartea) este acum nimicit, pentru că Hristos „trebuie să împărăţească până va
pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” (1. Corinteni 15:25). „Pentru că,
după cum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii, dar
fiecare la rândul lui: cel dintâi rod, Hristos, apoi cei ai lui Hristos, la
venirea Lui; atunci va fi sfârşitul, când El va da Împărăţia Celui care este
Dumnezeu şi Tată, când va fi desfiinţat orice stăpânire şi orice autoritate şi
putere. Pentru că El trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub
picioarele Sale. Cel din urmă vrăjmaş desfiinţat va fi moartea. Pentru că El a
supus toate sub picioarele Lui. Dar, când spune că toate au fost supuse, se
înţelege că în afară de Cel care I-a supus toate. Dar, când Îi va supune toate,
atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care I-a supus toate, pentru ca
Dumnezeu să fie totul în toţi” (1. Corinteni 15:22-28). Acest pasaj este
remarcabil, având în vedere toate dispensaţiile. Subiectul imediat al
apostolului este cel al învierii. După ce declară că toţi mor în Adam şi
adevărul corespunzător că „toţi” cei legaţi de Hristos vor fi făcuţi vii în
Hristos, ne arată ordinea în care acest ultim fapt se va împlini. Învierea lui
Hristos este primul rod al acestui seceriş minunat, „apoi cei ai lui Hristos”,
care trebuie strânşi la venirea Lui. „Atunci va fi sfârşitul”. Între acest „apoi”
şi acest „atunci” este Mileniul, astfel încât „sfârşitul” ne aduce la
încheierea acestuia şi, mai mult chiar, la încheierea judecăţii de la tronul
mare şi alb. Este sfârşitul ca atare al Împărăţiei mediatoriale. De aici El Îi
dă Împărăţia lui Dumnezeu-Tatăl. Toate lucrurile I-au fost supuse, iar El oferă
Împărăţia Celui care I-a dat în stăpânire toate lucrurile şi El Însuşi ia locul
de supus, ca de acum încolo Dumnezeu să fie totul şi în toţi. Este încheierea
şi predarea Împărăţiei Lui pământeşti şi, de acum încolo, ca Om glorificat, El
Însuşi este supus. Esenţa Lui dumnezeiască rămâne în veci; într-adevăr,
termenul „Dumnezeu”, folosit astfel în mod absolut, include pe Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt. Este o descoperire minunată, din care învăţăm că în eternitate El
Îşi va păstra umanitatea Lui glorioasă, umblând printre cei răscumpăraţi, toţi
asemenea chipului Său, ca Întâi-născut între mai mulţi fraţi. Dacă în acest
text avem, pe de o parte, predarea Împărăţiei pământeşti, avem, de asemenea, pe
de altă parte, introducerea în starea eternă, unde Dumnezeu este totul şi în
toţi. În Apocalipsa găsim însă cea mai completă descriere a stării eterne: „Şi
am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi
trecuseră; şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Isaia a vorbit despre ceruri
noi şi un pământ nou (Isaia 65:17), dar numai într-un sens moral în legătură cu
Mileniul. Apostolul Petru, sub călăuzirea Duhului Sfânt, a spus: „Dar noi,
potrivit promisiunii Sale, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care
locuieşte dreptatea” (2. Petru 3:13). În Apocalipsa vedem în viziune împlinirea
în fapt a promisiunii. Mai mult, ni se spune că „marea nu mai era”, pentru că
timpul separării s-a sfârşit şi s-a dus. Şi orice parte a noii scene a fost adusă
în frumuseţea rânduită înaintea lui Dumnezeu, totul fiind conform gândului Său.
Din acest moment este prezentată cetatea sfântă: „Şi am văzut cetatea sfântă,
noul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă
împodobită pentru soţul ei. Şi am auzit din cer un glas puternic, spunând:
Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu ei, şi ei vor fi
poporul Său, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor. Şi El va şterge
orice lacrimă din ochii lor; şi moarte nu va mai fi, nici întristare, nici
strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut” (Apocalipsa
21:2-4). Sunt mai multe puncte de observat în această minunată descriere a
perfecţiunii stării eterne. Întâi, cetatea cerească este văzută coborând de la
Dumnezeu din cer. În timpul Mileniului, ea stă deasupra Ierusalimului
pământesc; dar acum, deşi Ioan se întoarce atât la originea cât şi la
caracterul ei, ea coboară şi mai jos, până când se aşază pe pământul nou creat.
Pământul milenar n-ar fi putut-o primi, pentru că, deşi binecuvântat cu mari
binecuvântări, fiind imperfect, nu putea fi reşedinţa cortului etern al lui
Dumnezeu. Această favoare este rezervată noului pământ, unde va locui
dreptatea: aceasta va fi la ea acasă. Admirabil este zugrăvită cetatea
„pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei”. Cei o mie de ani au trecut
şi cetatea este tot îmbrăcată în frumuseţea ei de nuntă. Vârsta nu-i poate
umbri tinereţea şi de aceea este tot „Adunarea glorioasă, neavând pată sau
zbârcitură sau ceva de felul acestora”. Acum este făcută proclamaţia: „Iată,
cortul lui Dumnezeu este cu oamenii”. Înţelegem că Adunarea glorioasă este
locul unde locuieşte Dumnezeu; şi cum în tabăra din pustiu seminţiile erau
aşezate în jurul cortului, aici găsim oameni - sfinţi din alte dispensaţii -
grupaţi în jurul cortului lui Dumnezeu în starea eternă. Domnul Însuşi a spus
poporului Său Israel în pustiu: „Eu voi pune locaşul Meu între voi şi sufletul
Meu nu vă va dispreţui. Şi Eu voi umbla între voi şi voi fi Dumnezeul vostru şi
voi veţi fi poporul Meu” (Levitic 26:11-12; vezi şi Ezechiel 27:26-27). Şi
acum, în desfăşurările harului Său, după scopurile dragostei Sale, cuvântul Lui
este împlinit după perfecţiunea gândurilor Lui. Cortul Lui este acum cu
oamenii, iar El locuieşte cu ei şi ei vor fi poporul Său, iar Dumnezeu Însuşi
va fi Dumnezeul lor. Apoi avem binecuvântarea locuitorilor acestei scene. Acolo
va fi absent orice lucru care ne-a produs supărare şi amărăciune aici. Întâi,
„Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor”; nicio urmă a amărăciunilor
dinainte nu va mai rămâne. Dumnezeu Însuşi va face aceasta! Aşa cum o mamă
şterge cu tandreţe lacrimile copilului ei, Dumnezeu Însuşi va fi încântat să
şteargă lacrimile din ochii sfinţilor Săi. Şi, odată şterse, ele nu mai pot
reveni, pentru că „moarte nu va mai fi (şi câte lacrimi nu a stors moartea
din ochii celor văduviţi în această lume!), nici întristare, nici strigăt,
nici chin”. Toate aceste lucruri de dinainte - aceşti nori întunecoşi - vor fi
trecut pentru totdeauna dinaintea luminii şi a bucuriei prezenţei eterne a lui
Dumnezeu. „Şi Cel care şedea pe tron a spus: Iată, Eu fac toate noi. Şi a spus:
Scrie, pentru că aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate. Şi mi-a spus: S-a
împlinit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Eu îi voi da celui
care însetează din izvorul apei vieţii, fără plată. Cel care învinge va moşteni
acestea. Şi Eu îi voi fi Dumnezeu şi el Îmi va fi fiu. Dar cât despre fricoşi
şi necredincioşi şi păcătoşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi
idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi
pucioasă, care este a doua moarte” (Apocalipsa 21:5-8). Astfel totul este făcut
nou: creaţia cea nouă a fost înfăptuită. Totul înăuntru şi în afară este foarte
bun: perfect după măsura sfinţeniei lui Dumnezeu. Este o scenă în care El poate
locui cu toată mulţumirea şi bucuria. Totul a decurs de la El şi totul reflectă
gloria Lui, pentru că El este Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Scena se
încheie prin anunţarea harului, promisiunii şi judecăţii. Oricine însetează
poate bea fără plată din fântâna cu apa vieţii. Învingătorul va moşteni toate
lucrurile. Lumea pentru creştin este acum un mare Refidim. Aceasta este îndoita
parte a binecuvântării lui finale; el Îl va avea pe Dumnezeu ca Dumnezeul lui.
Cei care se tem de această cale nu au biruit lumea şi pe Satan, ci umblă în
nelegiuire şi îşi vor avea partea în iazul de foc. Aceasta încheie istoria
căilor lui Dumnezeu. Remarcăm că nu este deloc menţionat Mielul. Motivul este
că Fiul Însuşi este acum supus Celui care I-a supus toate lucrurile, pentru ca
Dumnezeu să fie totul şi în toţi. „Pentru că din El şi prin El şi pentru El
sunt toate lucrurile. A Lui fie gloria pentru totdeauna! Amin.” (Romani 11:36).
Notă:
acest studiu special 8 este un comentariu mai sintetic al Apocalipsei necesar
pentru a avea o imagine clară asupra cărții și pentru … a ne trage sufletul
după atâtea studii speciale.
