ISTORIA EVREILOR - Partea a noua.

 

ISTORIA EVREILOR - Partea a noua

22. Aspecte ale Holocaustului în România:

1. De ce provoacă menționarea Holocaustului din România atâtea reacții de iritare?

 În 2024 se împlinesc 83 de ani de la începutul persecuțiilor pe scară largă ale evreilor din România și din teritoriile vremelnic sau permanent administrate de către statul național-legionar și apoi de către regimul condus de Ion Antonescu. Anul 1941 a fost de departe cel mai tragic pentru evreii care trăiau pe atunci în teritoriile controlate de statul român. Tragedia a început cu Pogromul de la București din 21-23 ianuarie, când legionarii conduși de Horia Sima, adjunctul lui Antonescu la guvernare, au încercat să preia puterea și au profitat ca în acele zile să se răfuiască cu evreii din capitală, ucigând peste 120 și jefuind sute de proprietăți evreiești. Antonescu a ieșit învingător din acea luptă pentru putere cu Mișcarea Legionară, care a fost scoasă în afara legii, dar dacă evreii din România și-au imaginat că atunci s-a sfârșit calvarul lor, ei aveau să se înșele amarnic. Intrarea României în război împotriva URSS alături de Germania Nazistă pe 22 iunie 1941 a dat startul celei mai sângeroase faze a Holocaustului din România, care a dus la moartea a circa 300.000 de evrei, majoritatea în următoarele 12 luni. Pogromul de la Iași și Trenurile Morții din perioada 29 iunie-3 iulie au provocat moartea unui număr estimat de evrei între 13 și 14 mii și s-a constituit în cel mai mare masacru de pe teritoriul actual al României. Intrarea trupelor române în Basarabia, nordul Bucovinei și Herța, teritorii anexate de sovietici cu un an înainte, a prilejuit masacrarea de către armată și jandarmi, uneori cu complicitatea localnicilor civili a unui număr estimat între 45 și 60 de mii de evrei în lunile iulie și august 1941, majoritatea executați sumar, preponderent în zonele rurale. A urmat ghetoizarea și apoi deportarea în masă a evreilor supraviețuitori din aceste teritorii, cu destinația Transnistria, teritoriul dintre Nistru și Bug ocupat de Antonescu după retragerea de acolo a sovieticilor. Aici se întâlnesc foarte multe reacții negative, fie de respingere totală a acestor fapte, fie de justificare prin acte de violență comise de evrei împotriva armatei române în timpul retragerii din iunie 1940. Chiar dacă aceste acte au existat, ele fost acte individuale, comise nu doar de evrei, ci și de ceilalți locuitori ai Basarabiei, inclusiv etnici români și oricum represaliile, care echivalează cu un genocid, inclusiv femei și copii, nu-și au niciun fel de justificare, chiar după standardele anului 1941. În plus, această justificare nu mai este valabilă pentru sudul Bucovinei și județul Dorohoi, de unde au fost deportați în masă evreii în toamna lui 1941, fără ca aceste teritorii să fi intrat sub control sovietic în 1940. Acțiunea de „curățare a terenului” din iulie-august 1941 ca și deportarea în masă a evreilor din Basarabia, Bucovina, Herța și Dorohoi, nu a constiuit doar o răzbunare, ci a fost o acțiune plănuită de purificare etnică a României. „Așa am crescut eu, cu ură împotriva turcilor, jidanilor și ungurilor … și ura asta împotriva dușmanilor patriei trebuie împinsă până la ultima extremitate, îmi asum întreaga răspundere”, spunea conducătorul statului, generalul Ion Antonescu în ședința Consiliului de Miniștri pe 8 aprilie 1941. „Așa că vă rog să fiți implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici … Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniță … Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică și revizuire națională … Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari … Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege (…) Deci, fără forme, cu libertate completă.”, declara în ședința Consiliului de Miniștri din 8 iulie 1941, adjunctul Conducătorului, Mihai Antonescu. Pe data de 18 noiembrie 1941, guvernatorul Basarabiei, generalul Constantin Voiculescu îi raporta lui Antonescu: „În Basarabia, problema evreiască este rezolvată. Se mai găsesc numai 118 evrei în ghetoul de la Chișinău, din care 53 de bolnavi în spitale. În curând, vor fi trecuți peste Nistru și aceștia”. Deci, Basarabia era, ca să folosesc un termen drag aliaților lui Antonescu, naziștii, Judenrein - adică curățată de evrei. O soartă similară, deși nu în aceleași proporții au avut-o și evreii din Bucovina, 20 de mii dintre ei fiind salvați de la deportare de primarul Cernăuțiului, Traian Popovici, decorat post mortem după război de Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim cu titlul Drept între Popoare. În Transnistria au avut loc cele mai mari masacre, dintre care cel mai cunoscut este cel de la Odessa din 22-25 octombrie 1941,  când un număr de cel puțin 26 de mii de evrei au fost uciși de armata română la ordinul lui Antonescu ca represalii la aruncarea în aer a cartierului general al armatei române pe 21 octombrie 1941. Și aici întâlnim justificări cu privire la rolul evreilor în această explozie. În fapt acesta a fost un act legitim de război, în care populația civilă evreiască din oraș nu avea nicio implicare. „A fost un atac legitim pentru că ei au minat clădirea înainte de a evacua orașul, era vorba de fostul sediul al NKVD-ului, deci al poliției secrete sovietice și care a fost minat încă în vara anului 1941 de către trupele armatei de litoral, deci de generalul Krenov. Nici măcar NKVD-ul nu a știut de faptul că aceasta clădire este minată. Explozibilul a fost ascuns foarte bine în subsolul clădirii, peste două tone de explozibil, racordat la un emițător radio. Momentul în care la Sevastopol s-a primit de la șeful unuia dintre detașamentele de partizani informația că în această clădire are loc o consfătuire a Comandamentului militar român, generalul Krenov a decis ca acest emițător radio să fie activat prin trimiterea unui mesaj și clădirea a explodat. Deci este o acțiune subversivă, dar până la urmă legitimă pentru că și germanii au făcut așa ceva, și românii au făcut așa ceva.”, explică istoricul militar Ottmar Trașcă. Pe cât de oribil a fost masacrul de la Odessa, el avea să fie depășit de uciderile în masă de evrei din județul Golta, de pe malul Bugului începute în decembrie 1941. Supra-numit „Regatul Morții”, Golta era condus practic ca o feudă personală de către prefectul Modest Isopescu și adjunctul său, Aristide Pădure, doi dintre cei mai mari ucigași din istoria românilor. Aici, în lagărele de la Bogdanovka, Dumanovka și Ahmecetka, au fost uciși între 50 și 60 de mii de evrei, de către armata română, jandarmi români și polițiști ucrainieni, unii dintre ei arși de vii, majoritatea executați prin împușcare în încercarea de a stăvili epidemia de tifos exantematic, care amenința să se răspândească la est de Bug, în teritoriul administrat de germani, Reichkomissariat Ukraine. Între timp, Antonescu ajunsese la un acord cu Hitler prin care urmau să fie deportați toți evreii din Regat și sudul Transilvaniei, restul teritoriilor aflate sub controlul României, în lagărul de exterminare de la Belzec din estul Poloniei ocupate de Germania Nazistă. În vara lui 1942 când angajamentul militar românesc în războiul împotriva URSS ajunsese la apogeu, Antonescu s-a răzgândit și nu i-a mai predat pe evreii români naziștilor. Motivele nu au fost niciodată explicate cu exactitate, dar Antonescu fusese avertizat de aliații URSS, Statele Unite și Marea Britanie, de consecințele unui astfel de gest. Mai mult, împotriva măsurii s-au pronunțat personalități ca Regina Elena, mama Regelui Mihai, care ar fi amenințat cu părăsirea României în caz că această deportare s-ar fi produs, fiind decorată de Yad Vashem în 1993 cu titlul Dreaptă între Popoare, precum și unii liderii politici din opoziție, cum ar fi președintele Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu. După înfrângerea militară de la Stalingrad din februarie 1943, Antonescu a renunțat la cele mai aspre măsuri împotriva evreilor și a rromilor (deportați în număr de 25.000 în Transnistria în 1942 la ordinul său, dintre care 11.000 au murit), spre deosebire de aliatul său Hitler, care pe măsură ce războiul mergea tot mai rău, devenea tot mai înverșunat împotriva evreilor, - de pildă, evreii din nordul Transilvaniei aveau să fie deportați în masă după ocuparea Ungariei de către Germania Nazistă pe 19 martie 1944 sub coordonarea personală a lui Adolf Eichmann, evrei pe care liderul ungar Miklos Horthy refuzase până atunci să-i predea germanilor pentru a fi deportați în lagărele de exterminare, principalul fiind cel de la Auschwitz. Aceste fapte sunt bine-cunoscute, ele au fost prezentate pe larg în Raportul Final al Comisiei pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” din 2004, document oficial al statului român, dar multe dintre ele erau cunoscute încă în anii de după cel de-al doilea război mondial. În 1946 la editura Socec a apărut „Cartea Neagră: fapte și documente. Suferințele evreilor din România între 1940-1944.” scrisă de Matatias Carp, în care sunt menționate multe dintre cele incluse în raportul Comisiei Wiesel după aproape 60 de ani mai târziu. Raportul Comisiei Wiesel, care are 424 de pagini, se bazează pe documente preluate inclusiv din arhive românești și ajunge la concluzia ca regimul Antonescu este responsabil de moartea a 280-380 de mii de evrei și 11 mii de rromi. Și totuși, menționarea acest fapte și cifre, produce iritare, uneori indignare printre numeroși români. De ce oare? În primul rând necunoașterea unor realități istorice ascunse de regimul comunist timp de 45 de ani și apoi de revenirea discursului naționalist după căderea lui Ceaușescu în 1989. În al doilea rând, mulți asociază Holocaustul din România cu o culpabilizare a poporului român, când de fapt Raportul Comisiei Wiesel atribuie clar responsabilitatea regimului Antonescu, atât celui național-legionar din septembrie 1940, cât și celui de după eliminarea Mișcării Legionare de la putere în ianuarie 1941. În al treilea rând, mulți au în imagine pe Ion Antonescu eliberatorul teritoriilor ocupate de sovietici în 1940 și nu se arată prea interesați de soarta evreilor și rromilor uciși ca urmare a măsurilor dictate de autoproclamatul Conducător al României. Anii 1941 și 1942 au fost cei mai sângeroși din istorie nu doar pentru evreii și rromii din România, dar și pentru etncii majoritari români, care au pierit cu sutele de mii pe frontul de est într-o campanie militară în care armata română, prost pregătită pentru un astfel de conflict gigantic, a fost aruncată în luptă de Antonescu alături de Germania Nazistă, fără niciun fel de garanții din partea lui Hitler. Antonescu este un criminal de război condamnat în 1946, la fel ca alți aliați ai lui Hitler, ca Ferenc Szalasi, Ante Pavelic, Jozef Tiso, Philippe Petain, Pierre Laval, Vidkun Quisling sau Anton Mussert, unii dintre ei judecați în țări ocupate de sovietici, ca România, dar alții în state democratice ca Franța, Norvegia sau Olanda. Iar pentru cei care obiectează la corectitudinea procesului lotului Antonescu din 1946, le reamintesc că în 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat, în condiții de democrație, decizia Tribunalului Poporului, o instanță dominată de comuniști. Cultul lui Antonescu precum și negarea Holocaustului au fost incriminate în 2002 prin Ordonanța de urgență 31, adoptată de guvernul condus de Adrian Năstase în perioada în care România era candidată la aderare la Uniunea Europeană și NATO și care a rezultat într-o singură condamnare în justiție pentru astfel de infracțiuni - Vasile Zărnescu în februarie 2021. Este probabil un alt motiv de iritare pentru cei care consideră că acest act normativ reprezintă o încălcare a dreptului la liberă exprimare. Ei bine, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în două cazuri în 2003 și în 2019 că negarea Holocaustului nu se poate bucura de protecția la liberă exprimare, fiind de fapt incitare la ură, iar aceste decizii fac parte și din dreptul intern românesc. Cei care neagă Holocaustul, unul dintre cele mai cercetate evenimente din istoria omenirii, nu o fac din respect pentru adevărul istoric, ci din ură pentru evrei, rromi sau alte grupuri etno-sociale nimicite de naziști și aliații lor în timpul celui de-al doilea război mondial. Dar până la urmă, de ce ar trebui să ne pese de Holocaustul din România? În fond sunt alte lucruri mai importante și mai apropiate care nu au fost elucidate, cum ar fi de pildă adevărul despre evenimentele din decembrie 1989. Ce trebuie spus aici este că, fără asumarea sau recunoașterea trecutului istoric, fără delimitarea de crimele trecutului, în acest caz ale celui fascist, pe lângă cel comunist, nu se poate construi o democrație veritabilă și durabilă. Antonescu a fost în fruntea unui regim totalitar, la fel de funest ca și cel comunist și chiar dacă acesta a durat doar patru ani a lăsat în urmă aproape un milion de morți, o România înfeudată URSS, care a impus un regim comunist în țara care a fost principalul aliat pe frontul de est al Germaniei Naziste timp de trei ani. Evreii din România practic au dispărut, majoritatea emigrați în Israel, chiar în anii de debut ai regimului comunist pe care chipurile tot ei l-ar fi adus, potrivit antisemiților de serviciu și pe care l-au respins dintru început. Cei pe care îi irită menționarea Holocaustului din România ar trebui să-și pună următoarea întrebare: le-a fost mai bine românilor când evreilor le-a fost rău? Ce a câștigat România de pe urma Holocaustului? Și este o Românie de azi fără evrei, pe care și-a dorit-o Antonescu și pe care au realizat-o comuniștii, o țară mai bună decât cea cu evrei?

2. File din istoria Holocaustului în spațiul românesc: În Transnistria au fost deportați 195.000 de evrei, iar la sfârșitul anului 1943 au rămas în viață 50.000:

 Evenimentele din România au făcut parte din largul Holocaust din Europa, iar mareșalul Ion Antonescu a fost cel care a aplicat în România propria versiune a „Soluției Finale”, denumită „curățarea terenului”, explică cercetătorul Iuliu Palihovici. Sute de mii de evrei au fost deportați și doar o mică parte dintre aceștia au reușit să supraviețuiască Holocaustului. Înaintea alianței dintre România și Germania nazistă, din octombrie 1940, societatea românească cuprindea numeroși evrei ce activau în domeniile politice, economice și intelectuale. Totuși, opinia publică includea convingeri mai mult sau mai puțin antisemite. Evreii erau considerați de unii drept „călăii lui Iisus” sau invidiați pentru faptul că erau școliți și mai avuți, explică Iuliu Palihovici. Holocaustul în România a însemnat discriminare, deportare și exterminarea evreilor aflați pe teritoriile controlate de statul român între anii 1937 și 1944, cât și a evreilor cu cetățenie română, majoritatea din Transilvania de Nord, aflați în afara granițelor, menționează cercetătorul. Atitudinea regimului instituit de Ion Antonescu în privința evreilor s-a bazat pe concepția că evreii ar fi „un inamic la fel de puternic ca Armata sovietică și că lupta împotriva jidanilor va asigura viitorul poporului român”. Deportările din România ce au urmat aveau drept destinație Transnistria, judeţele Golta şi Berezovca, - Regatele morţii ale Guvernământului -, de unde evreii urmau să fie trecuți dincolo de Bug, la germani, sau uciși pe loc de jandarmi sau colaboraționiști localnici. La sfârșitul lunii iulie și începutul lui august 1941, unitățile de exterminare germane au înaintat rapid în Ucraina. Zeci de mii de evrei din Ucraina erau adunați și împușcați. În această situație, și fără nicio coordonare cu germanii, bazându-se numai pe convorbirea dintre Hitler și Antonescu de la München, din 12 iunie, armata română a început să deporteze peste Nistru zeci de mii de evrei arestați în târguri și pe drumuri. Autoritățile militare germane au început să forțeze coloane de evrei să se înapoieze în Basarabia. La 17 august convoiul a fost trecut înapoi în Basarabia pe la Iampol peste un pod îngust de pontoane, ridicat de armata română. Dintr-un convoi de peste 25.000 de evrei, rămăseseră în viață mai puțin de 13.000. Ei au fost închiși în lagărul Vertiujeni. Marele Cartier General a ajuns la concluzia că până la stabilirea statutului teritoriului ucrainian care urma să fie acordat României, deportările să fie oprite. Așa au apărut câteva zeci de lagăre și ghetouri temporare în Basarabia până când urma să fie posibilă din nou trecerea evreilor peste Nistru. De acolo, evreii au fost apoi evacuați în șapte lagăre mari și în ghetoul Chișinău. La sfârșitul lunii august în aceste ghetouri erau circa 80.000 evrei: Secureni - 10.356; Edineț - 11.762; Limbenii Noi - 2.634; Râșcani - 3.072; Răuțel - 3.253; Vertiujeni - 22.969; Mărculeşti - 11.000; ghetoul Chișinău - 11.525; ghetouri și lagăre mici în sudul Basarabiei - 5.000-6.000. La 30 august 1941 a fost rezolvată problema statutului Transnistriei. Provincia a fost transferată României conform promisiunii făcută de Hitler lui Antonescu. Iar Guvernatorul Voiculescu a comunicat presei ca „problema evreiască a fost rezolvată în Basarabia. În satele basarabene astăzi nu mai este niciun evreu, iar în orașe, pentru evreii care au mai rămas, s-au înființat ghetouri”. Prin urmare, prima fază, sub comanda lui Antonescu, a fost executată în întregime în Basarabia și în nordul Bucovinei. Zeci de mii de evrei au fost omorâți în cadrul ordinului de „curățire a terenului”. Următoarele deportări stabilite de Antonescu au început la 16 septembrie cu evreii din lagărul Vertujeni, au continuat cu evreii din celelalte lagăre și ghetouri şi s-au încheiat la sfârșitul lunii decembrie. Numărul evreilor deportați în 1941 din Basarabia, Bucovina și județul Dorohoi din Regat se cifrează, conform rapoartelor secrete la 188.712 persoane. Numai din Bucovina au fost deportați, în anul 1941, 91.845 de evrei. Cercetătorul în etnologia evreilor, Iuliu Palihovici, menționează că împreună cu deportările din vara și toamna anului 1942, numărul deportaților s-a ridicat, conform datelor oficiale secrete, la 194.382 de evrei. Scopul final al acestei migrațiuni era de a-i transfera pe evreii găsiți în viață în lagăre improvizate și până atunci inexistente, lângă Bug. Evreii urmau să rămână în aceste lagăre până când condițiile ar fi devenit propice pentru a-i expedia peste Bug, „curățind astfel Transnistria de evrei”. În Transnistria au fost deportați peste 195.000 evrei, cetățeni români, dintre care au rămas în viață, la 15 noiembrie 1943, 49.927 de evrei. 145.000 de evrei au fost exterminați sau au murit de foame, frig, tifos și alte boli. Această cifră nu cuprinde pe evreii executați în prima fază a războiului în cadrul aplicării ordinului de „curățirea terenului” și a celor care au murit înainte de deportare.

3. Raportul Comisiei Wiesel:

 Holocaustul din România a fost recunoscut oficial de statul român în anul 2004, când a fost publicat Raportul Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România, raport elaborat de o comisie prezidată de Elie Wiesel, supraviețuitor al Holocaustului originar din Sighetul Marmației și laureat al Premiului Nobel pentru Pace 1986. Raportul, care are 424 de pagini, a ajuns la concluzia că statul român se face responsabil de moartea a 280-380 mii de evrei și 11 mii de rromi în perioada 1940- 1944. Dar, după aproape 20 ani de la publicare, acest raport este fie foarte puțin cunoscut, fie concluziile sale sunt contestate. Sondajele de opinie arată că doar în jur de o treime dintre români acceptă faptul că în România a avut loc un Holocaust, adică genocidul populației evreiești. Ignoranță - în bună măsură, dar și rea credință - mai ales în zona naționalistă a opiniei publice, care nu acceptă că Ion Antonescu și regimul său, alături de legionari în mai mică măsură, au avut un rol activ în inițierea și punerea în practică a Holocaustului din România. În afară de Pogromul de la Iași și Trenurile Morții (iunie-iulie 1941) - episod parțial cunoscut din perioada comunistă, dar al cărui bilanț real (peste 13 mii de morți) este fie minimalizat, fie pus pe seama militarilor germani aflați în oraș la începutul războiului împotriva URSS - alte masacre și pogromuri comise în teritoriile sub administrație românească sunt practic necunoscute.

„Curățarea terenului” - ordinul dat de Antonescu de execuție sumară a evreilor din zonele rurale ale Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herței, teritorii ocupate în iunie 1940 de URSS, unde armata română a revenit în iulie 1941, a dus la uciderea a peste 45 de mii de evrei, potrivit Raportului Comisiei Wiesel.

Masacrul de la Odessa - 22-24 octombrie 1941, represalii în urma aruncării în aer a cartierului general al armatei române de către sovieticii în retragere - este unul dintre principalele capete de acuzare împotriva lui Antonescu la procesul său din 1946. Cel puțin 22 de mii de evrei au fost uciși de armata română în acele trei zile, iar restul evreilor din Odessa a fost deportați în lagărele morții (Berezovka, Bogdanovka, Ahmecetka, Dumoanovka), unde majoritatea au fost uciși prin împușcare sau au murit de tifos exantematic, foamete sau frig, alături de alți evrei deportați din Basarabia sau Bucovina, în „Regatul Morții” - cum era cunoscut județul Golta, condus de prefectul Modest Isopescu și adjunctul său, Aristide Pădure, figuri sinistre ale administrației instalate de Antonescu în Transnistria.

Odessa și Bogdanovka (număr estimat de morți - 48 de mii) sunt unele dintre cele mai sângeroase masacre din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar numele lor este mult mai puțin cunoscut decât, de pildă, Babyn Yar (o râpă în apropierea Kievului, unde naziștii au ucis circa 33 de mii de evrei în zilele de 29 și 30 septembrie 1941).

„Iudeo-bolșevism”: Și chiar atunci când aceste masacre sunt recunoscute cu jumătate de gură și mârâieli resentimentare, apare reacția „whatabout-istă” (după tactica diversionistă inventată de KGB în timpul Războiului Rece): „dar despre ce au făcut comuniștii de ce nu spuneți nimic?” Iar această reacție își are originea și în atitudinea regimului Antonescu față de „iudeo-bolșevism”, adică tratarea evreilor în bloc ca agenți ai comunismului internațional și în ultimă instanță ai lui Stalin. Să amintim, aici, cazul unor copii și adolescenți evrei deportați în Transnistria - Shabs Roif - Basarabia, 11 ani, Mirjam Korber-Bercovici - sudul Bucovinei, 18 ani, Liviu Beris - Ținutul Herței, 14 ani, Arno Blei - nordul Bucovinei, 8 ani, Andrei Klein născut în deportare la Moghilev, 1942 - împreună cu familiile lor. Care era vina acestor tineri în afară de aceea de a se fi născut evrei în teritorii disputate? Ei erau agenții iudeo-bolșevismului? Sunt niște întrebări la care negaționiștii sau minimalizatorii Holocaustului nu au răspuns, pentru că de fapt ei nu au în minte deportați și uciși în carne și oase - majoritatea femei, copii, bătrâni - ci niște evrei abstracți, cu intenții subversive și dirijați de la Moscova. Negarea sau minimalizarea Holocaustului din România sunt rare în presa „mainstream”, dar abundă pe Internet, mai ales sub forma comentariilor la diverse articole despre holocaustul românesc. Un lucru este clar: cei mai mulți care reacționează negativ atunci când este vorba de Holocaustul din România o fac dintr-un sentiment de ofensă personală, care confundă propria persoană cu poporul român, considerând că dezvăluirea adevărului istoric în această chestiune constituie o acuzație colectivă. Or Raportul Comisiei Wiesel este foarte clar în a delimita vinovăția pentru Holocaust, atribuind-o în mod clar statului român din perioada 1940-1944 și nu poporului român. Antisemitismul era larg răspândit în unele pături ale populației, încă din anii ’30, și s-a manifestat în anumite situații în mod violent, mai ales în Basarabia și nordul Bucovinei, imediat după intrarea României în războiul împotriva URSS în vara lui 1941, dar nu a jucat un rol important în Holocaustul însuși, care a fost conceput de Ion Antonescu și colaboratorii săi și pus în aplicare de armată, jandarmi și administrație. Ignoranța și reaua-credință în privința Holocaustului din România nu sunt de dată recentă. Regimul comunist, deși era opus în teorie regimului Antonescu pe care-l înlocuise de facto la 23 august 1944 (de jure la 6 martie 1945), nu a avut interesul să facă lumină în privința crimelor comise de regimul fascist, mai ales după turnura naționalistă de după anii ’60. Căderea regimului comunist în decembrie 1989 a deschis calea reabilitării, fie și parțiale, a lui Antonescu și a Mișcării Legionare, ca o reacție anti-comunistă. Apropierea României de NATO și Uniunea Europeană a impus însă o reevaluare a trecutului fascist, de unde și adoptarea OUG 31/2002 și a Raportului Comisiei Wiesel, care au fost văzute mai mult ca gesturi impuse statului român din afară, mai ales de „lobby-ul evreiesc”. Așa se face că azi Holocaustul din România rămâne o temă prea puțin acceptată în opinia publică, percepută ca o obligație, o corvoadă dictată de cancelariile occidentale. Dar adevărul istoric este foarte limpede: în România a avut loc un Holocaust, organizat și pus în practică de autoritățile regimului Antonescu. Și în ziua de azi invocarea necunoașterii acestui adevăr sau, mai grav, respingerea lui de plano, nu reprezintă doar o atitudine incriminată de lege (care, oricum, nu se aplică), echivalentă cu incitarea la ură de rasă, dar și un gest nedemocratic într-o țară care are mari probleme în a-și accepta trecutul fascist și comunist.

4. Anti-semitismul românesc şi „problema evreiască”:

 Încă din Evul Mediu evreii au fost ţinta atacurilor anti-semite. Veniţi pe continentul european în număr mare încă din primele secole ale erei creştine, evreii au devenit „ţapi ispăşitori” pentru tot ceea ce se întâmpla negativ în societate. Din cauza diferenţelor religioase, culturale dar şi a meseriilor practicate de evrei precum negoţul sau cămătăria, aceştia au fost priviţi cu neîncredere în societatea europeană medievală profund mistică şi adesea intolerantă. De altfel evreii au fost măcelăriţi ori de câte ori se ivea ocazia, gloatele fiind asmuţite de liderii politici sau religioşi împotriva acestora, mai mult din dorinţa de a-i deposeda de bunuri dar şi de averile obţinute prin comerţ şi activităţi de natură financiară. Spre deosebire de restul ţărilor medievale europene, unde pogromul îndreptat contra evreilor, era o realitate cotidiană în Principatele Române, „jidovii” cum erau numiţi de populaţie, erau toleraţi, cu antipatie, dar toleraţi. Odată cu trecerea secolelor lucrurile s-au schimbat însă. Anti-semitismul a escaladat, iar evreii au devenit şi pentru români, un element negativ care trebuie înlăturat din societate. Şi asta în condiţiile în care numărul evreilor care veneau să se stabilească în Principate creştea constant. Multe oraşe mai ales din Moldova erau împânzite de evreii care se ocupau în special cu negoţul dar şi cămătăria. Contrastul dintre aparenta bunăstare a evreilor şi sărăcia lucie a ţăranilor agricultori autohtoni mai ales începând cu secolul al XVIII lea a inflamat şi mai mult sentimentul anti-semit. Pentru ţăranul român evreul nu putea fi acceptat, în primul rând, fiindcă nu era creştin. Iar mai apoi era perpetuată ideea, mai ales în Biserică, că ei sunt vinovaţi de uciderea lui Hristos. Mai mult decât atât a ucide un păgân nu era considerat un păcat. „Credinţa populară era că uciderea unui „jidov” nu numai că nu te încarcă de păcate, dar chiar îţi mântuie sufletul de 40 de păcate”, scria Andrei Oişteanu în lucrarea sa „Imaginea evreului în cultura română”. Începând cu secolul al XIX lea, anti-semitismul românesc a fost alimentat şi de intelectualii naţionalişti. Evreii erau văzuţi ca elemente periculoase. Mai ales în contextul în care aceştia încep să practice arendăşia. Evreul este văzut, mai ales prin prisma arendaşilor Fischer de exemplu în Moldova, drept un afacerist pus pe sărăcirea şi impilarea ţăranului român. Treptat evreul, necreştin, fără proprietate funciară, specializat în activităţi nepopulare şi influent la nivel internaţional în anumite cazuri este privit ca un duşman al poporului român. „Întrebăm acum de ce folos, de ce necesitate pot fi evreii, economic şi politic, pentru o ţară a cărei populaţie se stinge din momentul în care ei intră în contact cu ea. Românul e leneş, e imoral, e vicios. De ce însă nu e imoral şi vicios acolo unde nu sunt evrei?”, scria poetul Mihai Eminescu în ziarul „Timpul”. Lucrurile se agravează în perioada interbelică, atunci când odată cu realizarea României Mari, un număr însemnat de evrei vin să se stabilească într-un nou val pe teritoriul ţării. Totodată obligaţi de forurile internaţionale românii trebuie să accepte acordarea cetăţeniei evreilor stabiliţi în România. Pe fondul apariţiei organizaţiilor de extremă dreaptă, precum Legiunea Arhanghelului Mihail fondată de Corneliu Zelea Codreanu, evreii devin inamicul numărul unu. „Majoritatea proveneau din familii înstărite şi erau, în acelaşi timp, fii unor profesionişti din clasa de mijloc şi de aceea dispuneau de o pregătire prealabilă care le asigura un bun randament în sălile de cursuri. Prezenţa lor în facultăţi ca medicina şi dreptul provoca nemulţumiri”, scria istoricul spaniol Francesco Veiga în lucrarea „Istoria Gărzii de Fier”. Ascendenţa uluitoare a mişcării legionare în România, după 1930 a exacerbat şi mai mult anti-semitismul românesc. Mai mult decât atât Carol al II lea, pentru a câştiga sprijinul Mişcării Legionare, o forţă politică, agreeată inclusiv de Germania Nazistă, a început să oficializeze anti-semitismul în România. În primul rând a definit termenul de evreu iar noua lege lăsa această minoritate la cheremul extremiştilor.

Preludiul masacrelor împotriva evreilor: În 1941, după abdicarea regelui Carol al II lea şi preluarea puterii de către generalul mai apoi mareşalul Ion Antonescu încep să apară primele discuţii concrete la nivel oficial despre soarta evreilor din România, considerate elemente indezirabile. Stenograme ale Consiliului de Miniştrii din 1941 consemnează atitudinea şi viziunea lui Antonescu despre problema evreiască în România. Documentele fac parte din rechizitoriul lui Antonescu din 1946. Pe 15 aprilie 1941 Antonescu spunea făţiş în Consiliul de Miniştri că: „Dau drumul mulţimei să-i masacreze. Eu mă retrag în cetatea mea şi după ce-i masacrează pun iarăşi ordine”. Apoi, pe 25 iunie 1941, Mihai Antonescu spunea că deja Ion Antonescu a început să-i scoată pe ascuns pe toţi evrei din comunele rurale din Moldova, Basarabia şi Bucovina. Mai mult decât atât, pe 5 septembrie acelaşi an, Antonescu promitea că: „Am să fac o operă de curăţire totală şi de evrei şi de ucrainieni, greci şi găgăuzi, care rând pe rând trebuie să fie evacuaţi din ţară”. Totodată Antonescu punea problema evacuării totale a evreilor din regiunile ocupate împreună cu armata germană, adică din Basarabia şi Bucovina, precizând că: „Basarabia nu va avea niciun picior de evrei”. Antonescu anunţă şi măsuri concrete împotriva evreilor, măsuri prezentate în aceleaşi stenograme. „Evreii care au fost scoşi din viaţa economică au fost puşi la muncă. Dacă nu pot să o facă plătesc. Acela care nare posibilitatea să plătească, plăteşte comunitatea, dacă nu este expediat din ţară, pentru că noi nu ţinem paraziţi în ţară. La început este ţinut în lagăr şi apoi expulzat dacă nu plăteşte comunitatea pentru el”, se arată în aceleaşi documente. Stenogramele arată că, odată cu trecerea lunilor, în anul 1941 s-au luat şi măsuri concrete împotriva evreilor, cu numeroase victime. „Deocamdată au plecat jidanii de la Iaşi. Am destule greutăţi cu cei care i-am dus la Bug. Numai eu ştiu câţi au murit pe drum ...”, ar fi spus Antonescu pe 13 noiembrie 1941. Era însă doar începutul.

„Trenurile morţii” şi începutul Holocaustului: Primul masacru îndreptat împotriva evreilor a avut loc la Iaşi, aşa cum reiese şi din stenogramele Consiliului de Miniştri. Mai precis în perioada 27-29 iunie 1941 a avut loc aşa numitul pogrom de la Iaşi iniţiat de mareşalul Ion Antonescu, şeful statului român. Alegerea Iaşiului ca început al atrocităţilor nu era întâmplătoare. Conform datelor de recensământ în 1930 Iaşiul avea o populaţie de peste 102.000 de cetăţeni dintre care peste 34.000 erau evrei. Adică o comunitate numeroasă. Pe baza principiilor de epurare etnică iniţiate de Antonescu în Basarabia şi Bucovina, Iaşiul a fost şi el inclus în acest „program de curăţire a terenului”. Totul a început cu pregătirea pogromului. Mai precis pe 25 iunie, jandarmii ieşeni au sfătuit populaţia românească şi creştină să-şi însemne casele cu semnul crucii, tocmai pentru a fi recunoscuţi evreii. Mai apoi pe 26 iunie 1941 au început inclusiv în presa ieşeană instigările la pogrom. Pe 27 iunie 1941 s-a declanşat iadul contra evreilor. Totul a început cu percheziţiile comandate de prefectul judeţului Iaşi colonelul Dumitru Captaru. În aceeaşi zi, la cinci zile după ce România intrase în război de partea Germaniei naziste, Antonescu dă telefon la Iaşi şi ordonă „curăţarea Iaşiului de evrei”. După acel telefon s-a dezlănţuit măcelul. Pe 27 iunie soldaţi români de la Iaşi au omorât 400 de evrei lângă Sculeni. Victimele au fost jefuite şi bătute iar mai apoi obligate să-şi sape groapa şi executate. Mai apoi pe 28 iunie autorităţile dar şi cu ajutorul unei părţi a locuitorilor Iaşiului au început masacrele în oraş. Mulţi evrei au fost bătuţi şi omorâţi în case şi pe stradă. Alte mii au fost duşi cu forţa la sediile de poliţie şi arestaţi. Totodată evreii au fost jefuiţi şi lăsaţi fără bunurile de valoare. Pe 29 iunie, numită şi „Duminica neagră”, mii de evrei din arest au fost împuşcaţi de soldaţi. Se presupune că aproape 8000 de evrei au fost omorâţi în arest şi încă 5000 în ziua precedentă pe străzi, înjunghiaţi, împuşcaţi şi bătuţi. Restul au fost duşi cu forţa către „trenurile morţii”. Propriu-zis 7000 de evrei au fost duşi în gara din Iaşi şi băgaţi în vagoane pentru vite. Au fost închişi, fără apă şi fără mâncare. O garnitură urma să plece către Iaşi iar cealaltă către Podul Iloaiei. Fără aer şi însetaţi în plină vară, mii de evrei au murit sufocaţi în trenurile morţii. Cei decedaţi erau aruncaţi direct din tren şi băgaţi în gropi comune. Nimeni nu avea voie să se apropie de garniturile de tren şi să dea ajutor muribunzilor din tren. Se spune că doar o mie au supravieţuit „trenurilor morţii”. Rapoartele post-belice arată că 14.000 de evrei au fost omorâţi în pogromul de la Iaşi. 

Evrei măcelăriţi la abator: O altă manifestare deosebit de  violentă căreia i-au căzut victime evreii a fost consemnată la Bucureşti în anul 1941. Mai precis în perioada 21-23 ianuarie 1941 avea loc cunoscuta „rebeliune legionară”. Iniţial ataşaţi puterii de mareşalul Ion Antonescu, legionarii care formau un adevărat Guvern Legionar s-au răsculat împotriva liderului statului. În timpul rebeliunii legionare, membrii grupării extremiste româneşti, au desfăşurat un adevărat pogrom împotriva evreilor din Bucureşti. Mai precis legionarii din Bucureşti au ridicat de pe stradă, din sinagogi sau din casele proprietate personală în jur de 1800 de evrei. Aveau vârste cuprinse între 18 şi 85 de ani şi au fost adunaţi de-a valma în centre legionare. Aici au fost bătuţi, schingiuiţi şi mutilaţi de legionari şi obligaţi să spună unde-şi ţineau banii şi bijuteriile. Bineînţeles având în vedere politica anti-semită din aceea perioadă a statului român, evreii nu puteau aştepta ajutor din partea nimănui. În cele din urmă au fost duşi la un abator şi executaţi cu sânge rece. „Au fost ucişi la abator cu instrumentele folosite de obicei pentru căsăpirea animalelor. A doua zi, de-abia dacă mai rămăsese vreo prăvălioară evreiască pe Lipscani care să fi scăpat întreagă şi se făcuseră cozi lungi în faţa morgilor”, scria Ivo Porter, un spion britanic din România acelor ani şi care a descris pogromul în cartea sa „Operaţiunea Autonomous”. Totodată acelaşi agent britanic arată magnitudinea crimelor făcute de legionari în acele zile la abator. „Cel puţin 800 de evrei, negustori,avocaţi,medici cu nevestele şi copiii lor au murit, dar cifra estimativă s-a ridicat la 1800. În aceea noapte la Bucureşti avusese loc unul dintre cele mai îngrozitoare pogromuri din timpul războiului”, scria Ivo Porter. 

Masacre în Bucovina şi Basarabia: Măcelul a continuat în zonele eliberate. Odată ce armata română şi germană înainta în Bucovina şi Basarabia au fost înregistrate alte omoruri îndreptate împotriva populaţiei evreieşti. La Cernăuţi în special au avut loc numeroase atrocităţi. „Unul dintre cele mai mari măceluri ale zilei a avut loc în Cernăuţi, capitala Bucovinei, acolo unde 2000 de evrei au fost ucişi de soldaţii români în cooperare cu localnicii, jandarmii şi soldaţii germani.”, preciza Radu Ioanid în lucrarea sa „The Holocaust in Romania: The destruction of jews and gypsies under the Antonescu regime”. Alte măceluri au avut loc la Hotin şi Soroca iar uciderile au continuat şi în Basarabia, conform datelor în ghetourile din Chişinău, Bălţi, Soroca şi Hotin fiind omorâţi peste 64.000 de evrei. La toate acestea se adaugă alte peste 44.000 în alte localităţi din Basarabia. Totodată evrei din Basrabia şi Bucovina, ca parte a planului de epurare a mareşalului Antonescu, au fost încolonaţi şi deportaţi în Transnistria. Au fost încolonaţi şi trimişi practic pe jos în Transnistria. Mulţi s-au înecat în Nistru, au murit pe drum iar o mare parte au decedat ca urmare a condiţiilor inumane din Transnistria. Se presupune că au murit în Transnistria în jur de 120.000 de evrei deşi se vehiculează şi un total de circa de 200.000. În total în urma Holocaustului din România au pierit în jur de 380.000 de evrei, în teritoriile controlate de statul român.

5. Mama care a oprit Holocaustul în România - Regina Elena sau cum să rămâi om când lumea înnebunește:

 Într-o Românie aflată în război, în care antisemitismul devenise politică de stat încă de pe vremea lui Carol al II-lea, în care sute de mii de oameni au fost deportați și uciși, au existat și oameni care au salvat evrei. Puțină lume știe că Regina Mamă Elena s-a opus și a acționat pentru a opri Holocaustul din România. Dosarul de la Institutul Yad Vashem din Israel, care acordă titlul de „drept între popoare” celor care au salvat evrei de la moarte în timpul Holocaustului, adună multe mărturii ale celor care au fost martori la acțiunile salvatoare ale Reginei. O notă secretă semnată de reprezentantul SS la București, Gustav Richter, arată că: „Regina Mamă i-a spus fiului ei, Regele Mihai, că modul în care sunt tratați oamenii în această țară este rușinos și că ea nu îngăduie acest lucru pentru că fiul ei va fi asociat în istoria României cu crimele comise împotriva evreilor, sub numele de Mihai cel Groaznic”. Insistențele Reginei Elena au oprit extinderea deportărilor și în alte zone decât nordul Moldovei și Bucovina, au dus la trimiterea unui tren cu ajutoare în lagărele din Transnistria și repatrierea orfanilor de acolo înainte de finele războiului. Cine era această femeie curajoasă despre care cărțile de școală nu scriu aproape nimic, iar cercetătorii abia încep să îi descopere biografia? Mama Regelui Mihai, Elena, a fost fiica cea mare a Regelui Constantin al Greciei şi a Reginei Sofia a Greciei. A venit în România în 1921, după căsătoria cu principele moştenitor al României, viitorul rege Carol al II-lea, la Atena, pe 10 martie 1921. Regina Elena a jucat un rol important nu numai în viața copilului Mihai, dar și în viața Regelui Mihai. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Regina Mamă Elena a salvat de la deportare mii de evrei, iar din acest motiv a primit post-mortem, la 11 martie 1993, cel mai înalt titlu al statului Israel, acela de „drept în rândul popoarelor”. „Regina Elena este un personaj destul de puțin cunoscut chiar și în lumea istoricilor, în afară de câteva chestiuni generale legate de mariajul ei cu Carol al II-lea și de această istorie personală nefericită legată de Regele Mihai, de perioada copilăriei și de perioada 1940-1947”, arată istoricul Dorin Dobrincu, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași. Venită în România pentru a se pregăti să fie regină alături de Carol al II-lea, a avut inițial un mariaj fericit sau care cel puțin a fost prezentat ca fiind unul fericit. Principesa Elena este descrisă în foarte multe relatări ca fiind o figură jovială și deschisă „Dar apoi tot acest mariaj fericit a început să se destrame. S-a ajuns în 1925 la plecarea lui Carol și renunțarea lui la tron”, spune istoricul Dorin Dobrincu. În primii ani ai căsătoriei cu Carol, Elena părea o femeie fericită. Este descrisă în mai multe documente ale vremii ca o fire veselă și optimistă. După ce prințul Carol a renunțat la tron în 1926 și a decis să trăiască în străinătate alături de amanta sa, Elena Lupescu, Principesa Elena rămâne în România. Îl va educa pe Mihai cum știa ea mai bine. Și știa bine devreme ce avea ea însăși o educație rafinată și profund morală, era o fire optimistă și foarte activă. Dar la 20 iulie 1927 Regele Fedinand, supranumit Întregitorul României, moare iar Mihai în vârstă de 5 ani şi 9 luni devine rege sub o Regenţă, din care făcea parte și unchiul său-Principele Nicolae. Elena poartă numele de Principesă-Mamă, Regina Mamă fiind Regina Maria, soția lui Ferdinand. Elena își învață copilul cum să se comporte la ceremoniile oficiale la care este nevoit să participe, stă tot timpul cu el și îi ia un profesor cu care micuțul Rege ia lecții. În același timp, Elena are grijă ca fiul ei să aibă activități potrivite copiilor de vârsta lui, să se joace. Până în 1932, când a fost silită să plece în exil, din cauza Restaurației lui Carol al II-lea (acesta a trecut peste interdicția impusă de tatăl său defunct și a revenit la tron), Elena a fost tot timpul în preajma lui Mihai. Despre perioada în care a fost rege-copil, Regele Mihai nu-și aducea aminte decât vag. Tatăl absent a apărut mai târziu în viața lui. „Nici nu mi-a făcut vreo impresie atunci faptul că nu era decât mama mea şi nu şi tatăl meu, asta nu prea înţelegeam ce este. Era firească viaţă pe care o duceam. Era şi bunica mea din când în când, Regina Maria, care mai venea sau mă duceam cu mama mea la ea”, spunea Regele Mihai în „Conversații cu Regele Mihai” de Stelian Tănase. Mihai știa că tatăl lui se îmbolnăvise și era la Paris, iar el îi trimitea regulat jucării, după cum amintește istoricul Arthur Gould Lee în cartea „Regina-Mamă Elena a României”. Împrejurările istorice au făcut ca după moartea Regelui Ferdinand, oamenii politici de atunci în frunte cu Iuliu Maniu să plănuiască întoarcerea lui Carol al II-lea. Elena nu a fost consultată, ci pusă în fața faptului împlinit, iar la 8 iunie 1930 Carol al II-lea își ținea primul discurs ca Rege într-o ceremonie fastuoasă în Parlament. Oamenii politici o îndemnau să se împace cu Carol și să anuleze divorțul pentru „binele țării”, dar aranjamentul s-ar fi făcut cu prețul ipocriziei într-un menaj a trois, iar Elena a refuzat acest lucru. Carol a pedepsit-o inițial prin neacordarea titlului de Regină Mamă, iar apoi printr-un regim draconic al prezenței lui Mihai la ea. Regina Maria a fost alături de nepotul ei și de Regina Elena, dar avea viziuni diferite asupra educației nepotului. Era însă foarte atentă să nu lezeze în vreun fel autoritatea mamei. Fire voluntară, Maria știa ce înseamnă să fii sincer cu tact. Carol o îndepărtează treptat pe Elena de fiul ei. Regina Elena era conștientă că într-o zi ar fi putut să nu-l mai vadă pe Mihai. Un moment decisiv a fost când Mihai s-a îmbolnăvit de difterie, iar tatăl lui l-a obligat să meargă la parada de 10 Mai, cu toate că sănătatea lui era pusă în pericol. Elena a realizat atunci că micul prinț va fi permanent obiectul disputei dintre părinții lui, subliniază istoricul Arthur Gould Lee. În cele din urmă, în 1932, a fost silită să plece în exil la Florenţa, cu gândul că se va putea întoarce de ziua lui Mihai pe 25 octombrie, ceea ce a și făcut. Atunci a încercat să rămână în România să fie aproape de fiul ei cât mai mult, însă toată lumea - apropiați sau mai puțin apropiați - au conchis că ea e o sursă de enervare pentru Regele Carol al II-lea. Necazul cel mai mare era însă altul. Programul lui Mihai era stabilit în detaliu de tatăl lui, se scurgeau săptămâni fără să îl vadă. În acest timp, principesa trăia izolată și umilită. În țara acestui Vodă autoritar, cei care frecventau casa Elenei, riscau să își piardă funcțiile și influența și să fie la rândul lor izolați. Principesa Elena pleacă definitiv din România și se stabilește la Vila Sparta de la Florența, o locuință cumpărată de familia ei de la Atena. Convenția încheiată cu fostul soț era ca Mihai să-și viziteze mama de două ori pe an câte o lună. Totul se petrecea însă sub atenta supraveghere a aghiotanților trimiși de Regele Carol al II-lea. Vizitele lui Mihai la mama sa s-au desfășurat timp de 8 ani. „În timpul vizitelor, Mihai nu avea aproape deloc libertate de mișcare. Nu avea voie să călătorească împreună cu mama lui dincolo de o zonă limitată în jurul casei sau hotelului unde locuiau, indiferent de motivele călătoriei”, după cum arată istoricul Arthur Gould Lee. Distanța fizică dintre Mihai și mama sa nu i-a îndepărtat unul de celălalt, ci dimpotrivă. Revederile lor erau tot timpul un moment de apropiere și bucurie sufletească. Totul se întâmpla într-o Europă infectată din ce în ce mai grav de extremism. Italia era deja dominată de mulți ani de fascistul Benito Mussolini. Istoricul Dorin Dobrincu explică pentru Europa Liberă contextul istoric în care au loc plecarea și întoarcerea din exil a Elenei, în 1940: „România era o democrație liberală, dar cu limite evidente. În primul rând, naționalismul era în ofensivă, un naționalism etnic, șovin. Era răspândit în toată partea asta de lume, nu numai în România. Creștea antisemitismul, creșteau mișcările extremiste, nu doar comuniștii care produseseră spaimă în primii ani postbelici, dar se ridicau fasciștii care produceau niște mișcări foarte violente”, spune Dorin Dobrincu. Restaurația lui Carol al II-lea s-a petrecut chiar în toiul Marii Crize cu care au debutat anii '30. În acest context, el determină plecarea Elenei, care avea să rămână în exil până în 1940, când are loc o schimbare dramatică, în contextul prăbușirii granițelor României. Atunci Antonescu îl obligă pe Carol al II-a să abdice”, mai arată Dobrincu. La finele lui iunie 1940, URSS ocupă Basarabia și Bucovina de Nord, la 30 august România pierde Transilvania de Nord prin Dictatul de la Viena, iar în septembrie pierde Cadrilaterul în favoarea Bulgariei. Carol al II-lea renunță la tron și părăsește țara, conducerea este preluată de generalul Ion Antonescu alături de extrema dreaptă. Mihai devine rege cu Garda de Fier sub ferestrele Palatului Regal, la 19 ani neîmpliniți. În noile condiții, Elena se întoarce în România la chemarea lui Ion Antonescu și primește titlul de Regină Mamă. „Pentru a avea stabilitate într-un context extrem de complicat, Antonescu o cheamă pe Regina Elena să se întoarcă în România. A flatat-o pentru că voia să aibă stabilitate”, explică Dorin Dobrincu. Întoarsă în țară, Elena devine consiliera de nădejde a lui Mihai și martoră la momentele grele prin care trece țara și implicit fiul său. „Antonescu îl trata pe Mihai ca pe un copil. Era un militar de modă veche, ultranaționalist. Această atitudine a și dus la Holocaustul din teritoriile controlate de români. Regina Elena, în discreția ei, știm că s-a implicat în salvarea vieții evreilor. Iar pentru asta a fost numită post mortem „Drept între popoare”, pentru salvarea evreilor în timpul Holocaustului”, descrie istoricul Dorin Dobrincu contribuția Elenei la oprirea Holocaustului la care participau autoritățile regimului Antonescu. În 1941, are loc Pogromul de la Iași. Tot în 1941 are loc masacrul de la Odesa, în care Armata Română ucide ca represalii pentru aruncarea în aer a Statului Major 20.000 de civili, majoritatea evrei. Informații despre ororile care se întâmplau evreilor ajungeau din ce în ce mai frecvent la Regina Elena. „La fiecare apel al meu, Regina Mamă a răspuns imediat. Cu evlavie, cu înţelepciune, cu delicateţe şi fermitate. A făcut eforturi să salveze evreii prigoniţi. Şi i-a salvat. În scrierile mele am numit-o o adevărată mamă. Aşa a fost Regina-Mamă Elena pentru evreii din România, în anii în care erau vânați fără milă", declara rabinul Șafran al României în demersul de acordare a titlului de „drept între popoare” Reginei Elena. În 1942, Regina Elena a salvat mii și mii de evrei realmente prin faptul că la 30 octombrie s-a opus categoric unor noi valuri de deportări. Până atunci, regimul Antonescu deportase în Transnistria evreii care locuiau în Moldova și Bucovina. Apartenența la Axă reclama participarea României la „Soluția Finală”, adică la eliminarea tuturor evreilor - prin ucidere, sterilizare, marginalizare, etc. Tributar extremei drepte, Antonescu a acceptat pe fondul unui vechi antisemitism al românilor care privea însă mai ales evreii din Moldova unde aceștia erau mai numeroși. Departe de București și într-un climat informațional controlat de cenzură, informațiile despre ceea ce se întâmpla în lagărele românești în Transnistria au ajuns greu la mediile intelectuale din Capitală, și ele infestate de antisemitism. Dar în Transnistria au murit de foamete, de frig, de boli, împușcați, spânzurați între 150.000 și 300.000 de evrei, mulți înainte de 1942. „Nu este nimic ascuns care să nu iasă la lumină”, spune Evanghelia. Or, o crimă de asemenea proporții nu putea fi mușamalizată. Aici intervin și Patriarhul Nicodim, și Regina Elena. Sora ei era deja închisă într-un lagăr nazist, era folosită drept cobai în experimente medicale. O mătușă a Elenei murise deja în lagăr. Elena știa ce riscă! În dosarul de la Yad Vashem, prin care Regina Elena a fost numită „drept între popoare” există și o notă a ofițerului SS de la București în care descrie insistența cu care Elena a intervenit pentru oprirea deportării evreilor. Iar faptul că Regina Elena și-a riscat realmente viața pentru salvarea evreilor, cum este consemnat în dosarul Yad Vashem pentru obţinerea titlului de „drept între popoare” din partea Israelului, este de necontestat. Presat de Elena, de Patriarh, dar și de oameni politici democrați care începeau să înțeleagă ce se întâmplă, Antonescu începe să ezite. Invocând faptul că situația Transnistriei era neclară, Ion Antonescu refuză să deporteze evreii rămași acasă. După marea înfrângere a Axei la Stalingrad, deci inclusiv a Armatei Române, Antonescu avea și un argument strategic. Urma înfrângerea lui Hitler. În 1943, România oprește toate deportările. În toamna lui 1943, Regina Elena pornește altă bătălie. Vrea să repatrieze orfanii evrei din Transnistria. Operațiunea a fost împiedicată de Adolf Eichmann însuși, cel care superviza Holocaustul în toată Europa. Ion Antonescu a avertizat-o pe Elena că este în pericol și i-a recomandat să se oprească. „Regina Elena l-a influențat pe Mihai în atitudinea mai omenoasă pentru că societatea românescă era foarte dură. Aceasta a avut un rol important în educația lui”, spune istoricul Dorin Dobrincu. De ce pentru acțiunea ei de salvare a evreilor, Regina Mamă Elena a primit abia post-mortem la 11 martie 1993, titlul de Dreaptă între Popoare? Iată ce spune Regele Mihai: „După mulţi ani, mai târziu, graţie unui profesor român, tot evreu, din America, nu ştiu de ce tocmai el singurul, nici nu mai ştiu dacă trăieşte, îl chema Emil Simiu. El ştia tot ce se întâmpla cu evreii şi tot ce încercase să facă mama mea. El mi-a spus, că ne-am văzut în America, el a spus că situaţia asta cu mama mea nu mai poate să dureze în felul ăsta. Trebuie făcut ceva ca să fie recunoscută ea de către Israel, la Yad Vashem. A făcut ce a făcut, nu ştiu cum, a scos o grămadă de documente care au fost secrete la Gestapo, le-a trimes la ei acolo în Israel, în fine ... După o destul de lungă perioadă, ei au acceptat ca să o înscrie în formula lor, „drepţi între popoare”. Se pare că este chiar un copac cu numele ei acolo. Din păcate, n-a apucat să vadă asta, fiindcă a murit în '82, şi documentul pe care l-au făcut a fost după. Şi ambasadorul Israelului de la Berna m-a invitat în mod oficial, şi cu Regina Ana, şi cu diverşi alţi acolo, la ambasada lor şi cu rabinul Şafran şi mi-a dat acest document pe care îl am şi acuma. Scris pe franţuzeşte pe de-o parte şi pe limba lor pe partea cealaltă şi o medalie. Postumă” - „Conversații cu Regele Mihai”, de Stelian Tănase. De altfel, Eugen Simiu a scris o scrisoare rabinului Alexandru Safran din Elveția în care îi spunea că el este în viață datorită Reginei Mamă Elena. Regina Elena este una dintre cele peste 60 de persoane din România care au fost decorate cu această înaltă distincție. Potrivit cutumei, pentru fiecare salvator în marele parc al Memorialului de la Yad Vashem a fost plantat un măslin. Simbol al păcii și al aducerii aminte devreme de măslinul este unul dintre cei mai longevivi copaci, se înalță vreme de sute de ani, chiar milenii. Cel care a propus oficial acordarea titlului a fost rabinul Alexandru Șafran însuși care a spus că regina a răspuns tuturor apelurilor lui pentru trimiterea de ajutoare deportaților din Transnistria, pentru repatrierea orfanilor din Transnistria, și, în sfârșit, pentru evitarea deportării restului populației evreiești. Într-un interviu acordat BBC în 1998, Rabinul Șafran a spus că „ea a fost o adevărată mamă pentru populația evreiască din România, populație crunt obidită în perioada Holocaustului”. Atrocitățile din cel de-al Doilea Război Mondial nu s-au terminat odată cu eliberarea României de nazism. După ce Armata Roșie a ocupat România, Regina Elena a fost martora acaparării țării de către comuniști. „În anii 1944-1947, când România iese din alianța cu Germania lui Hitler și trece de partea Aliaților, dar de fapt este ocupată de Armata Roșie, țara începe să fie controlată încet-încet de comuniști. Până la finalul lui 1944 este o perioadă complicată pentru România și pentru Regele Mihai. Regele avea mulți sfătuitori, inclusiv din partidele politice, și toți sperau că România nu va rămâne în spatele Cortinei de Fier”, explică istoricul Dorin Dobrincu. Regina Elena asistă la unele dintre discuţiile dintre Rege şi liderii politici democraţi și se teme pentru viața fiului ei. Una dintre cele mai grele întâlniri descrise de Regina Elena în jurnalul ei este cea dintre Petru Groza la instalarea primului guvern pro-sovietic în România. „A fost cea mai îngrozitoare zi. Bietul Mihai este la capătul puterilor, pentru că jumătate dintre ei îl trag într-o parte, iar jumătate în cealaltă parte. Orașul se află sub controlul tancurilor și soldaților lui Malinovski. Așa că Mihai n-are de ales. Trebuie să cedeze”, scrie Regina Elena în jurnalul ei preluat de Arthur Gould Lee. Mama este înspăimântată la gândul că Mihai ar fi putut fi arestat de ruși în cazul în care refuza instaurarea Guvernului Groza. Dar comandamentele care au dus la această decizie au fost de cu totul altă natură. Țara era pradă tulburărilor instrumentate de agenți NKVD care începuseră să infiltreze sindicatele sau de militarii sovietici aflați în număr mare pe teritoriul României (până la 700 de mii la o populație de 17 milioane de locuitori) în timp ce Transilvania se afla sub administrație sovietică, Armata Română lupta la mii de kilometri pe Frontul de Vest. Ulterior, Regele Mihai intră în greva regală, refuzând să mai semneze decretele guvernului pro-sovietic Petru Groza. Aranjamentele între Washigton și Londra pe de o parte și Moscova pe de altă parte, au surclasat problema românească. Anglo-americanii au acceptat guvernul Groza, cu un adaos de doi miniștrii democrați, unul țărănist și altul liberal. Cum nu avea alternativă, Mihai I a încetat în ianuarie 1946 greva regală. O perioadă în care presiunile sovietice asupra familiei regale nu au încetat nicio clipă. Regina Elena scrie în jurnalul său că „un oficial sovietic le-a spus direct că dacă Mihai nu încetează cu plângerile transmise SUA și Marii Britanii va fi închis într-un ospiciu.” Practica aceasta a fost aplicată pe scară largă timp de decenii în URSS, contra opozanților și recalcitranților de orice fel și a fost aplicată frecvent în anii '80 și în România. Pe de altă parte, Regina Mamă știa că numărul deținuților politici arestați de sovietici și de guvernul marionetă Groză se ridica deja la 200.000. Încă doi, ea și fiul ei n-ar fi fost mare lucru ... La 30 decembrie 1947 Regele Mihai este forțat să abdice și cei doi pleacă în exil. Regina Mamă Elena continuă să joace un rol în viața copilului său și în exil, fiind aproape de cele 5 nepoate. A locuit la Vila Sparta de la Florența până în 1980 când a fost nevoită să o vândă. Făcuse datorii ca o poată întreține, nu o mai putea păstra. S-a mutat într-un apartament la Lausanne care nu îi plăcea, dar avea cel puțin avantajul că de a fi aproape de fiul ei care locuia în apropiere, în micul orășel Versoix. Principesa Margareta, care o striga „Amama”, spune că Regina Elena a fost steaua ei călăuzitoare. „Ea m-a învăţat multe despre viaţă, mi-a deschis ochii către tot ceea este frumos şi bun pe lume. Ea mi-a arătat ceea ce este urât sau primejdios, dar m-a lăsat să învăţ singură din propriile mele greşeli. Regina a fost un îndrumător plin de tact, nu pentru că dădea sfaturi, ci pentru că întrupa adevărata înţelepciune care spune că trebuie să înveţi singur, din propria ta voinţă, pentru a te forma, ca om”, a spus Margareta la reînhumarea Reginei Elena, în 2019, la Mănăstirea Curtea de Argeş.