ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Partea a șasea.

 

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Partea a șasea

6. REVOLUŢIA FRANCEZĂ ŞI IMPERIUL LUI NAPOLEON:

 Pe măsură ce prefacerile determinate de revoluţia industrială şi de iluminism s-au făcut simţite pe continent pe parcursul secolului al XVIII-lea şi ulterior, europenii au parcurs un proces de modernizare economică şi intelectuală. Noi curente politice s-au adăugat acelora care introduseseră industria în civilizaţia europeană. După anul 1780, fuzionarea acestor forţe politice, economice şi intelectuale a influenţat şi mai profund populaţia continentului. În Franţa, aceste elemente au dus la izbucnirea revoluţiei politice modernizatoare în 1789. Aristocraţia a cerut, atunci, convocarea Stărilor Generale, care nu se mai întruniseră din 1614.

REVOLUŢIA MODERATĂ: Teama de absolutismul monarhic, care determinase cele trei stări să fie solidare între ele, nu mai putea fi un factor de coeziune în momentul când au început alegerile pentru Adunare. Starea a Treia şi o minoritate semnificativă a clerului şi a nobilimii reformatoare au cerut abolirea procedurilor tradiţionale de convocare a Stărilor Generale. La întrunirile anterioare, fiecare Stare, reprezentând o entitate distinctă, avusese acelaşi număr de delegaţi şi dăduse un singur vot comun într-o problemă. Un membru al clerului, abatele Emmanuel de Sieyes, a scris un pamflet intitulat „Ce este Starea a Treia?” în care susţinea că cei lipsiţi de titluri nobiliare reprezentau naţiunea şi că ei trebuiau să decidă în orice problemă. Majoritatea membrilor celor două Stări privilegiate se situau pe poziţii diametral opuse. Ludovic al XVI-lea a fost de acord cu dublarea numărului de reprezentanţi ai Stării a Treia. Totuşi, el nu a acceptat solicitarea reformatorilor de a se vota individual, nu pe Stări, ceea ce le-ar fi permis delegaţilor Stării a Treia şi susţinătorilor lor din rândurile aristocraţiei să preia controlul asupra Stărilor Generale. Reprezentanţii Stărilor s-au întrunit în această atmosferă explozivă la 5 mai 1789. Delegaţii Stării a Treia au refuzat însă să participle la lucrări, în condiţiile în care dreptul la vot nu era egal pentru toţi membrii adunării. Ca urmare, la 17 iunie 1789, Starea a Treia s-a proclamat Adunare Naţională. Membrii acestui nou organism i-au îndemnat pe reprezentanţii aristocraţiei şi clerului să li se alăture. Acum Franţa avea o Adunare Naţională dominată de către delegaţia Stării a Treia. Curând după concesiile acordate Adunării Naţionale, s-a crezut că monarhul este gata să recurgă la forţă. Această impresie se baza pe faptul că trupe regale fuseseră masate lângă Versailles iar Necker, trezorierul reformator, a fost destituit. La 14 iulie 1789, mulţimea dezlănţuită a împresurat bătrâna fortăreaţă a Bastiliei. Atacatorii i-au decapitat pe comandant şi pe mai mulţi soldaţi ucişi, expunându-le capetele înfipte în suliţe, în semn de victorie. Acest mare triumf simbolic a făcut ca ziua de 14 iulie 1789 să fie considerată prima zi de libertate a poporului francez. Violenţa parizienilor şi-a pus pecetea asupra cursului revoluţiei. Regele a renunţat la intenţia de a dizolva Adunarea Naţională acceptând în aparenţă Adunarea şi revoluţia înfăptuite. În primele zile ale lunii august, care au marcat apogeul revoltei ţărăneşti şi al Marii Frici, Adunarea a adoptat rezoluţii şi decrete menite să consfinţească legitimitatea revoluţiei care se extinse în toată ţara. Într-o singură noapte, 4 august 1789, delegaţii au decretat sfârşitul privilegiilor nobilimii şi al drepturilor exercitate încă din Evul Mediu de instituţii ca Biserica şi corporaţiile. Câteva zile mai târziu, decretele oficiale emise de Adunare consemnau abolirea Vechiului Regim. Printre răspunderile asumate de către Adunare s-a numărat şi aceea a elaborării unei constituţii. Ca urmare, acest organism reprezentativ a devenit cunoscut şi sub numele de Adunarea Constituantă. La 26 august 1789, membrii Adunării au adoptat o cuprinzătoare declaraţie de principii politice, primul pas spre crearea unei constituţii. În „Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului” se afirma că dreptul de a guverna aparţine poporului, nu regelui. În continuare, se susţinea că toţi cetăţenii aveau dreptul înnăscut şi inalienabil la libertate, egalitate, proprietate şi securitate. Nimeni nu putea fi privat de dreptul la libertatea de gândire şi exprimare. Documentul, analog „Declaraţiei de Independenţă americane”, desăvârşea procesul iniţiat prin decretele din august, care puneau capăt în mod oficial Vechiului Regim. Totodată, în noiembrie 1789, conducătorii politici au început să pună în circulaţie bancnote (assignats) garantate cu vânzarea bunurilor clerului. În continuare, ei au elaborat o Constituţie civilă a clerului, care, o dată promulgată în iulie 1790, subordona total Biserica faţă de stat. Adunarea Naţională a prezentat legile fundamentale ale noului regim într-o constituţie adoptată în septembrie 1791, de fapt prima constituţie scrisă pe care a avut-o vreodată Franţa. Astfel, un organism legislativ unicameral, Adunarea Legislativă, urma să decidă în toate domeniile legate de impozite şi cheltuieli de guvernare. Monarhul avea temporar drept de veto faţă de măsurile Adunării, însă recuzarea acestuia în trei întruniri consecutive ale Adunării putea anula voinţa regelui, care continua să răspundă de politica externă şi de armată. Constituţia conferea drept de vot tuturor bărbaţilor care plăteau impozite echivalente cu salariul pe trei zile. Însă legea nu permitea cetăţenilor să-şi aleagă direct reprezentanţii. Aceştia trebuiau să desemneze prin vot un număr de electori, care-i alegeau apoi pe cei 745 de membrii ai Adunării Legislative. În plus, doar 50 000 de persoane erau suficient de bogate pentru a putea ocupa, conform legii, funcţiile respective. Deşi conţinea asemenea restricţii, Constituţia promitea Franţei cel mai democratic sistem din Europa. Tot acum, spinoasa problemă constituţională a dreptului de veto al regelui a condus la scindarea Adunării în diverse facţiuni. Radicalii se opuneau menţinerii dreptului de veto al regelui. Ei ocupau partea stăngă a sălii de şedinţe, în raport cu tribuna din faţă. Grupul mai conservator, amplasat în dreapta, se declara pentru un drept de veto al regelui care să nu poată fi contestat de Adunare. Acum au luat naştere, de fapt, conceptele de stânga şi dreapta politică, atât de relevante pentru ştiinţa politică.

REVOLUŢIA RADICALĂ: În octombrie 1791, când s-a întrunit Adunarea Legislativă conform prevederilor noii constituţii, la orizont se întrevedea spectrul războiului şi al revoluţiei radicale. În iunie 1791, Ludovic al XVI-lea a încercat să părăsească Franţa. Astfel, în timp ce legislativul se confrunta cu probleme grave, îndeosebi cu perspectiva războiului, mai multe facţiuni şi cluburi politice se angajaseră în disputa electorală. Cel mai radical dintre aceste grupuri, condus de către Maximilien Robespierre, s-a întrunit iniţial pe strada pariziană St.Jacques, de unde numele de iacobini prin care a devenit cunoscut. Deşi, în calitate de susţinători ai principiului suveranităţii poporului, iacobinii aparţineau aripii stângi, acest club eminamente burghez dorea să păstreze controlul asupra mult mai radicalilor sansculottes, ale căror vederi le împărtăşeau. De asemenea, iacobinii luptau pentru supremaţia guvernării centrale asupra autorităţii politice locale. Delegaţii Adunării Legislative includeau şi un număr de reprezentanţi pentru departamentul Gironde, plasat în zona Bordeaux. Girondinii împărtăşeau ostilitatea iacobinilor faţă de puterea monarhică şi aristocratică, în schimb se opuneau suveranităţii poporului. Federalismul girondin - susţinerea unei guvernări puternice la nivel local - venea şi el în conflict cu idealurile iacobine. Oricum, violenţa civilă şi războiul revoluţionar au creat o atmosferă de criză pe toată durata alegerilor pentru Adunarea Constituţională sau, cum avea să fie denumită, Convenţia Naţională. Delegaţii ei s-au întrunit la 20 septembrie 1792, sub impresia încurajatoare despre o mare victorie împotriva prusacilor la Valmy. În cadrul sesiunilor Convenţiei, iacobinii ocupau scaunele din partea stângă, secţiune situată ceva mai sus decât restul sălii, căpătând astfel numele de Montaignards (munteni). Girondinii ocupau partea dreaptă a sălii, iar moderaţii centrul ei. Aceste facţiuni s-au solidarizat, luând decizia de abolire a monarhiei şi de instaurare a republicii. Cu toate acestea, ei au intrat în dispută în privinţa situaţiei monarhului, devenit, peste noapte, Cetăţeanul Capet. Iacobinii au adus un potop de argumente în sensul ideii că un rege în viaţă ar fi fost o continuă incitare la contrarevoluţie. Girondinii s-au împotrivit, pledând în favoarea graţierii. Delegaţii de centru au cedat argumentelor aduse de iacobini şi radicali. Soarta regelui era pecetluită. La 21 ianuarie 1783, Ludovic al XVI-lea cădea victimă proaspăt inventatei ghilotine. În aprilie 1793, în cadrul Convenţiei s-a format aşa-zisul Comitet al Salvării Publice, care deţinea puterea executivă. Comitetul, compus din nouă membrii, a fost condus de către Georges Jacques Danton, un montaignard. Curând, ei au ajuns să preia controlul adunării după ce, cu ajutorul maselor, i-au eliminat, în iunie, pe girondini din Convenţie. Noua constituţie, expresie a principiului suveranităţii populare, extindea dreptul de vot la toţi bărbaţii adulţi. În iulie 1793, Danton împărţea puterea cu trei dintre cei mai radicali montagnarzi. Noii lideri erau M. Robiespierre, Louis de Saint-Just şi Georges Couton. În acea vară de criză, Robespierre a căpătat puteri supreme în cadrul Comitetului Salvării Publice, organism care includea acum douăsprezece persoane. Din septembrie 1793, noua conducere, în majoritate iacobină, a început să exercite în toată Franţa o autoritate dictatorială. Robespierre a determinat Comitetul şi Convenţia să susţină realizarea marii lui cauze, instaurarea unei Republici a Virtuţii. În viziunea lui, suveranitatea poporului sau democraţia nu puteau exista fără virtute publică, concept prin care înţelegea devotament absolut faţă de naţiunea revoluţionară şi noile ei legi. Robespierre şi iacobinii intenţionau să instaureze o dictatură adaptată la starea de necesitate şi să lanseze o campanie de teroare etatică, cu scopul de a institui un regim politic complet democratic, toate sub masca îngăduitoare a principiului suveranităţii populare. Valul de violenţe a cuprins întreaga ţară. Victimele Terorii iacobine au murit nu numai ghilotinate, ci şi înnecate în masă sau în faţa plutoanelor de execuţie. Până în iulie 1794, când s-a încheiat domnia terorii, revoluţionarii au masacrat între 30 000 şi 40 000 de persoane. Concomitent cu lichidarea presupuşilor trădători, uitând însă de prevederile Constituţiei din 1793, guvernanţii au trecut la aplicarea în continuare a programului lor revoluţionar. Legislaţia adoptată abolea pedeapsa cu închisoarea pentru neplata datoriilor, desfiinţa sclavia în coloniile franceze şi interzicea acordarea de titluri nobiliare. S-au stabilit, de asemenea, un nou sistem metric, s-a introdus un nou calendar cu săptămâni de zece zile şi ani de zece luni şi s-a organizat o Religie a Raţiunii. Dacă unităţile de măsură şi greutate s-au permanentizat, noul calendar şi noua religie au avut o durată limitată. Cele zece luni ale noului calendar aveau denumiri extrem de sugestive. În cea de-a noua zi a lunii Termidor (caniculă) din al doilea an revoluţionar (27 iulie 1794), delegaţii Convenţiei au luat atitudine împotriva Terorii şi lui Robespierre. Ei au decis prin vot arestarea şi ghilotinarea lui. Odată cu execuţia lui Robespierre, revoluţia radicală a luat sfârşit. Convenţia a sistat activitatea Comitetului Salvării Publice, concomitent cu desfiinţarea altor organisme ale republicii dictatoriale şi cu închiderea Clubului iacobinilor din Paris. Deputaţii girondini care reuşiseră să scape cu viaţă în timpul Terorii au revenit în Convenţie. Începând din acest moment, s-a făcut simţit un nou spirit republican, mult mai moderat. Termidorienii au ridicat restricţiile impuse presei, economiei, producţiei teatrale şi cultului catolic. Convenţia nu a revenit la constituţia din 1793. În schimb, a elaborat o nouă constituţie. După lovitura de stat din 9 Termidor, Adunarea a rămas adepta guvernării republicane, nu şi a suveranităţii poporului. Constituţia din 1795 refuza dreptul de vot unui procent de douăzeci şi cinci la sută din populaţie, care avea situaţia economică cea mai precară. De asemenea ea instituia un organism legislativ bicameral. Garanţie suplimentară a spiritului moderat în politică, Convenţia stipula ca în Camera superioară (Consiliul Bătrânilor) să intre membri în vârstă de cel puţin patruzeci de ani. În sfârşit, termidorienii au numit un executiv slab şi cu puteri restrânse, Directoratul, compus din cinci membri nominalizaţi de Camera inferioară (Consiliul celor 500) şi aleşi de Bătrâni.

Difuziunea ideilor revoluţionare în spaţiul românesc: Noile idei revoluţionare s-au răspândit, şi aici, cu iuţeala focului. Numai că ele au trebuit să se adapteze nivelului de dezvoltare propriu. Lipsind o burghezie suficientă pentru a le purta politic, şi destul de naţională pentru a purta stindardul lor naţional, purtătoarea politică a noilor idei va fi, înainte de toate, boierimea. Acceptând noile idei sociale şi politice, boierimea le adoptă diferenţiat, în funcţie de propriile ei interese. Să mai adăugăm că aici protipendada este străină sau înstrăinată în ochii boierimii de rând, stâlp al regimului fanariot impus din exterior. Aceasta, pretinzând că ea reprezintă autohtonismul, patriotismul, naţiunea, a răspândit noul credo sociopolitic prin intermediul a numeroase memorii şi proiecte de reformă, elemente de bază în construirea unei istorii a ideilor politice româneşti în epoca modernă. Între acestea putem aminti „Proiectul de republică aristo-dimocrăticească” atribuit logofătului moldovean Dimitrie Sturza (1802), „Memoriul” întocmit de către Ştefan Crişan (1807), „Îndreptarea ţării” de la 1821, şi, unul dintre cele mai importante acte revendicative de acest tip, „Constituţia cărvunarilor” din 1822.

ASCENSIUNEA LUI NAPOLEON BONAPARTE: Noua formă de guvernare, Directoratul, s-a preocupat mai curând de întărirea ordinii şi a controlului, decât de schimbări revoluţionare. Totuşi, într-o primă fază, această guvernare a ordinii şi legii s-a confruntat cu probleme. Condiţia ca două treimi din membrii noului legislativ să fi făcut parte din Convenţia Naţională a declanşat revolte la Paris. Tânărul general Napoleon Bonaparte le-a reprimat cu tunurile. La începutul războaielor revoluţionare, Napoleon a dat dovadă de un excepţional talent în calitate de locotenent de artilerie, avansând în grad cu o uimitoare rapiditate. La vârsta de douăzeci şi şase de ani era general de brigadă. Doi ani mai târziu (1796), tânărul general a preluat comanda trupelor franceze din Italia, iar în 1797 avea să le conducă la victorie în confruntarea cu trupele austriece. După o triumfală vizită în Franţa, în iulie 1789 Napoleon a început campania din Egipt. El plănuia să dea Angliei o lovitură nimicitoare, închizându-i calea către India, perla imperiului colonial britanic. La sfârşitul anului 1799, după ce trecuseră mai bine de şapte ani de când republica franceză revoluţionară pornise războiul de transformare a Europei monarhice, Directoratul oferea naţiunii puţine şanse de redresare. Napoleon s-a înapoiat din Egipt într-un moment în care adeziunea faţă de o republică moderată era aproape inexistentă. Doi membri ai Directoratului au complotat împreună cu generalul în vârstă de treizeci de ani ca să răstoarne guvernul. Lovitura lor de stat a reuşit şi la 9 noiembrie 1799 (18 Brumar), rolul conducător al Directoratului s-a încheiat, o dată cu guvernarea republicană. Napoleon a elaborat o nouă lege fundamentală pentru Franţa, Constituţia anului VIII (1799). În acest nou plan de guvernare, el a preluat multe dintre ideile abatelui de Sieyes, la care a adăugat şi câteva idei proprii. În decembrie 1799, când a început guvernarea Consulatului, Franţa a intrat sub autoritatea dictatorială a lui Napoleon. El a câştigat rapid o largă susţinere populară pentru Consulat datorită reacţiei sale prompte şi eficiente la problemele ţării şi la necesităţile celor mai multe categorii sociale. Primul Consul a trimis trupe cu misiunea să pună capăt actelor de banditism din sudul Franţei şi rebeliunii regaliste care dura de ani întregi în Vandeea. În paralel cu procesul de pacificare, Napoleon a iniţiat reforme care în patru ani i-au adus o popularitate aproape universală. Dezvoltarea sistemului de învăţământ iniţiată de el în 1802 a mărit cifra de şcolarizare şi totodată controlul statului asupra sistemului de învăţământ. Până în 1804, sub îndrumarea lui Napoleon, prima etapă a procesului de reorganizare juridică se încheiase, cu succes, prin elaborarea unui Cod Civil. În următorii şase ani au fost adăugate alte patru secţiuni, rezultatul fiind un corp unitar de legi naţionale. Mai mult, deşi împărtăşea dispreţul faţă de religie manifestat de filozofi, el a cucerit masele încheind, la 16 iulie 1801, un Concordat cu capii Bisericii Catolice franceze. Napoleon Bonaparte a mai fost, fapt esenţial, primul care a utilizat transferul de mesianism revoluţionar de la sanculoţi la soldat. Iar rezultatele nu au întârziat să apară. Curând după preluarea puterii, Primul Consul a declanşat o viguroasă campanie împotriva armatelor austriece staţionate în Italia. Luptele date acolo au culminat cu victoria de la Marengo, în iunie 1800. În februarie anul următor, tratatul de la Luneville a adus Italia şi o porţiune întinsă a teritoriului german sub dominaţia lui Napoleon. Întrucât anumite diferende de ordin politic cu Anglia determinaseră Rusia să iasă din coaliţie, Napoleon mai avea de înfruntat numai pe britanici. Totuşi, niciuna dintre cele două mari puteri nu a reuşit să obţină o victorie decisivă, aşa încât au hotărât să încheie pace. Înţelegerea semnată la Amiens în martie 1802 nu cerea însă Franţei să renunţe la niciuna dintre cuceririle sale europene.

IMPERIUL NAPOLEONIAN: Consulatul îi privase pe francezi de dreptul la autoguvernare, oferindu-le în schimb o compensaţie extrem de satisfăcătoare: pacea internă şi internaţională, însănătoşirea economiei, o administraţie eficientă şi un imperiu european. În 1804, Napoleon a oferit naţiunii un nou dar: încoronarea lui ca împărat şi fondator a unei noi dinastii. Pe plan extern, pacea de la Amiens pusese capăt războiului cu Anglia, nu însă şi luptei lui Napoleon pentru supremaţie. De altfel, această situaţie s-a menţinut până în mai 1803. În următorii doi ani, britanicii cooptaseră însă Austria, Suedia şi Rusia într-o nouă coaliţie îndreptată împotriva Franţei şi a Spaniei, aliata lui Napoleon. El şi-a atacat fulgerător duşmanii la Ulm, în Bavaria austriacă. În această bătălie din 17 octombrie 1805, armatele împăratului au repurtat o victorie decisivă. Încercarea simultană de a ataca Anglia a eşuat. Amiralul Nelson şi-a urmărit duşmanul, ajungându-l din urmă în dreptul coastei sud-vestice a Spaniei, la Trafalgar, unde a înfrânt flota aliată a Franţei şi Spaniei (21 octombrie 1805). Franţa nu mai putea rivaliza cu Anglia pe mare! Austriecii au continuat să lupte şi după înfrângerea de la Ulm. La sfârşitul anului 1805, francezii au pornit la atac împotriva armatelor ruseşti şi austriece aflate pe teritoriul Austriei. Rezultatul bătăliei de la Austerlitz (2 decembrie) a convins Austria să iasă din război, decizia fiind stipulată în tratatul de la Pressburg încheiat la 26 decembrie 1805. După ce îi zdrobeşte pe prusaci la Jena şi Auerstadt, Franţa mai avea, pe continent, un singur adversary redutabil: Rusia. O nouă ciocnire între forţele franceze şi cele ruseşti a avut loc în Prusia, la Eylau. Cu toate acestea, războiul a continuat. Armatele lui Napoleon au înaintat la nord-est de Eylau, înfrângându-i pe ruşi la Friedland, la 14 iunie 1807. Ţarul Alexandru I (1801-1825) a acceptat oficial înfrângerea la 21 iunie. El şi Napoleon s-au întâlnit la 25 iunie la bordul unei ambarcaţii de pe fluviul Nieman, unde au semnat tratatul de la Tilsit. Prin acest tratat, ţarul accepta noua hartă a Europei stabilită prin cuceririle lui Napoleon de până la acea dată. Acordul impus lui Frederic Wilhelm al Prusiei pretindea împăratului austriac să recunoască, la rândul său, aceste schimbări teritoriale şi, totodată, să limiteze efectivul armatei austriece la 42 000 de soldaţi, să plătească Franţei 120 000 000 de franci despăgubire de război şi să cedeze teritoriul aflat la vest de Elba, acesta urmând să intre în componenţa Confederaţiei Rinului, înfiinţată de Napoleon. Destinul Principatelor Dunărene rămânea, ca şi până atunci, indisolubil legat de cel al Imperiului Otoman. Tratatul de la Tilsit a reprezentat, de fapt, doar un armistiţiu. Ţarul Alexandru I aspira să dobândească stăpânirea asupra Constantinopolului şi, implicit, accesul la Marea Mediterană. Napoleon se împotrivea acestei ambiţii. În plus, împăratul francez l-a provocat pe ţarul Alexandru la acţiuni care sugerau o posibilă anexare a Poloniei la imperiu. Au existat şi alte diferende care au tulburat relaţiile franco-ruse, însă cele mai însemnate au fost cele legate de Blocada Continentală, instituită de Napoleon pentru a sufoca Anglia din punct de vedere economic. Numai că această politică afecta interesele Rusiei, întrucât economia ei predominant agrară necesita un comerţ activ cu Anglia industrială. Alexandru a ignorat din ce în ce mai mult Blocada Continentală - vasele britanice transportau mărfuri în Rusia sub pavilion American - pentru ca, în cele din urmă, să o respingă deschis. Napoleon s-a hotărât să invadeze Rusia. În ultimele săptămâni ale anului 1812, împăratul francez a mărşăluit cu o armată de 400 000 de oameni până la graniţa Rusiei, la râul Nieman. În spatele marii armate franceze venea o alta de rezervă, numărând 200 000 de soldaţi. Napoleon a trecut râul împreună cu primele contingente. În următoarele zile, restul marii armate se afla pe teritoriul Rusiei. Doar jumătate dintre soldaţii care înaintau spre Moscova erau francezi, restul fiind recrutaţi împotriva voinţei lor din state înglobate imperiului, ca Suedia, Olanda, Prusia, Polonia, Elveţia, Austria şi Italia. Ruşii s-au retras din faţa lor, distrugând aproape totul în cale. Napoleon plănuise să se aprovizioneze la faţa locului. Generalul Mihail Kutuzov a amplasat trupele ţariste în dispozitiv de luptă la Borodino, localitate amplasată la aproximativ 120 de kilometri la vest de Moscova. Deşi înfrânţi, la 7 septembrie1812, ruşii au pricinuit pierderi grele francezilor. O săptămână mai târziu, Napoleon intra în Kremlin. A doua zi, în Moscova au izbucnit incendii care au durat aproape o săptămână şi care au produs pagube imense. Trupele de ocupaţie nu puteau rămâne toată iarna în Moscova fără provizii. La 19 octombrie armata franceză a început să se retragă. La începutul lunii decembrie 1812, când au ajuns la râul Nieman, trupele franceze numărau mai puţin de 100 000 de soldaţi. La vremea aceea, Napoleon se afla la Paris, pentru a aduna o armată menită s-o înlocuiască pe cea distrusă în campania din Rusia. Ea va fi formată, evident, mai mult din recruţi. Pentru români, campania a avut un rol funest. Alexandru I, cu scopul de a-şi disponibiliza trupele angajate în conflictul cu Poarta, a încheiat pacea de la Bucureşti (mai 1812). Conform prevederilor ei, Moldova a pierdut teritoriul dintre Prut şi Nistru, numit, de atunci, Basarabia.

Sfârşitul imperiului napoleonian: În 1813, Napoleon s-a confruntat cu o nouă şi temută coaliţie. Austria, Prusia, Rusia şi Suedia au atacat trupele franceze neexperimentate la Leipzig. Bătălia a durat trei zile, soldându-se cu o înfrângere zdrobitoare pentru Napoleon. În luna următoare, armate engleze şi spaniole au atacat Franţa dinspre sud. La sfârşitul lunii martie 1814 trupele coaliţiei au ocupat Parisul iar împăratul a fost silit să abdice. Învingătorii i-au îngăduit lui Napoleon să-şi păstreze titlul imperial, în schimb l-au exilat pe insula Elba, de pe coasta italiană. Pe tronul Franţei a fost adus Ludovic al XVIII-lea, din dinastia Bourbon, fratele lui Ludovic al XVI-lea. Exilul împăratului şi restauraţia dinastiei de Bourbon nu au reuşit să înlăture ameninţarea pe care o reprezenta Napoleon pentru Europa monarhistă. La 1 martie 1815, zece luni după debarcarea pe Elba, Împăratul a invadat sudul Franţei cu mai puţin de 2000 de oameni. Regele a reacţionat imediat, trimiţând un corp expediţionar care, însă, a îngroşat imediat rândurile armatei imperiale renăscute. La 20 mai, Napoleon a cucerit Parisul, începându-şi a doua domnie, care a durat aproximativ 100 de zile. Revenind la cârma Franţei, Împăratul a recrutat o nouă armată cu care a intrat în Belgia. Iniţial, sorţii victoriei au fost de partea sa în lupta cu o coaliţie ce grupa, de astă dată, principalele puteri europene. Atacul dat de Napoleon împotriva englezilor la Waterloo, pe 18 iunie 1815, l-a dus la un pas de o nouă victorie. Însă armata comandată de către ducele de Wellington (fostul Sir Arthur Wellesley) a rezistat eroic toată ziua, după care au sosit prusacii care au pecetluit destinul lui Napoleon. Aceasta a fost ultima sa bătălie. El s-a predat englezilor, care, temători, i-au refuzat până şi cererea de a se retrage în Marea Britanie. Ei l-au exilat, în schimb, pe insula Sf. Elena, la peste 1600 de km. de coasta sud-vestică a Africii, unde s-a stins în 1821.