O PRIVIRE ASUPRA RELIGIILOR; STUDIU - PRIMA PARTE.

 

O PRIVIRE ASUPRA RELIGIILOR; STUDIU - PRIMA PARTE

1. Egiptul - Câmpul de bătălie al dumnezeilor:

 „În Egipt, religia era la baza oricărui lucru şi mai presus de orice lucru”. - Will Durant, istoric şi scriitor din secolul al XX-lea.

 Primii locuitori ai Egiptului, erau urmaşi ai lui Ham, fiul lui Noe, foarte probabil prin Miţraim, fiul lui Ham şi unchiul lui Nimrod. După încurcarea limbilor la Babel, constructorii dezamăgiţi s-au împrăştiat pentru a începe o nouă viaţă, ducând cu ei religia lor babilonică. Unii dintre ei s-au stabilit în regiunea care va deveni cunoscută sub numele Egipt. În „Istoria civilizaţiei”, Will Durant vorbeşte despre faptul că „anumite elemente specifice ale civilizaţiei egiptene derivă din Sumer şi Babilon”. Astfel, religia falsă babilonică a marcat în mod profund Egiptul, unde religia a devenit un factor dominant. „Noua Enciclopedie britanică” declară: „Viaţa socială şi culturală era atât de impregnată de idei religioase, încât este imposibil să înţelegi civilizaţia egipteană fără a cunoaşte religia egipteană, şi invers”.

Inconsecvenţa:

 Religia egipteană era politeistă şi cuprindea peste 500 de dumnezei, dacă nu chiar o mie. „În tot Egiptul, grupurile de dumnezei locali erau în general triade/trinităţi/”, spune egiptologul E. Wallis Budge. Cu timpul s-a impus triada compusă din Osiris (tatăl), Isis (mama) şi Horus (fiul lor), toţi trei formând o familie sfântă. În acest cult politeist, mai mulţi dumnezei îşi disputau titlul de „dumnezeu unic”. Dar preoţii şi teologii nu vedeau, se pare, nicio obiecţie în a crede într-un singur dumnezeu, considerînd totodată, că el exista sub multiple forme. Pentru B. Mertz, acest fapt „nu este decât un nou exemplu de frumoasă inconsecvenţă, caracteristică religiei egiptene”. Egiptenii reprezentau adesea însuşirile dumnezeilor, ba uneori chiar pe dumnezeii înşişi, sub formă de animale. Dar autorul francez Fernand Hazan afirmă că aceste animale, departe de a fi nişte simple simboluri, erau obiect de închinare, „pentru că ele constituiau punctul de convergenţă al puterilor divine, bune sau rele”. Nu este deci deloc surprinzător că, potrivit unei relatări, un cetăţean roman a fost linşat pentru că omorâse un motan, şi că în mormintele egiptene s-au descoperit mumii de câini, pisici, crocodili, şoimi şi tauri. Ritualurile, practicile oculte şi artele magice făceau parte integrantă din religia egipteană. De asemenea folosirea imaginilor şi simbolurilor religioase, cum ar fi crucea cu mâner care reprezintă viaţa. Conform cu „Noua Enciclopedie britanică”, se acorda o atât de mare importanţă acestor simboluri încât „credinţa individuală (adică devoţiunea personală) nu a fost niciodată primordial”. Această lucrare adaugă că dintre toate imaginile, „aceea a lui Isis ţinându-l pe fiul ei Horus pe genunchi - probabil vechiul model al Fecioarei cu Pruncul - este cea mai remarcabilă”. Egiptenii credeau în viaţa de după moarte. Ei mumificau morţii şi puneau corpul faraonilor decedaţi în impresionante piramide. Conform unei broşuri, în interiorul vechilor morminte s-au găsit „obiecte neînsemnate, dar revelatoare, cum ar fi cutii cu fard, perle şi vase care cândva conţinuseră alimente şi băuturi”.

Zece plăgi - Preludiul distrugerii:

 Ceea ce s-a întâmplat în anul 1728 î.H. (după unii specialiști în cronologie), urma să aibă consecinţe deosebite pentru Egipt şi pentru religia sa. La circa 2 secole după şederea lui Avraam în Egipt, descendenţii săi s-au stabilit acolo pentru a se salva de la o mare foamete. (Geneza 12:10; 46:6, 7). Cunoscuţi sub numele de israeliţi, ei au locuit în această ţară timp de 215 ani. În acest context a avut loc bătălia dumnezeilor, care opuneau o mulţime de dumnezei egipteni lui Yahwe, Dumnezeul unic al israeliţilor. Când aceştia au cerut autorizaţia de a părăsi Egiptul pentru a se închina Dumnezeului lor, situaţia a devenit în mod rapid foarte critică. Regele Egiptului, numit faraon, - titlu derivat dintr-un cuvânt egiptean însemnând „casă mare” -, a refuzat cererea lor. Yahwe/Iehova şi-a făcut cunoscută atunci intenţia de a-şi exercita în mod miraculos puterea în favoarea poporului său. (Exod 7:1-6; 9:13-16). Făcând să vină o serie de 10 plăgi asupra Egiptului, el i-a provocat pe dumnezeii Egiptului la o confruntare faţă-n faţă. - Exod 12:12. Prima plagă a preschimbat în sânge apa Nilului, artera hrănitoare a Egiptului, fapt care a cauzat moartea peştilor şi i-a obligat pe egipteni să sape pentru a găsi apă potabilă. (Exod 7:19-24). Ce dezonoare pentru Hapi, dumnezeul Nilului! Broasca era considerată ca un simbol al fertilităţii. Cartea „Dumnezeii egiptenilor” (engl.) arată că zeul-broască şi zeiţa broască erau consideraţi că ar fi avut un rol primordial în creaţia lumii”. Astfel, plaga broaştelor i-a umilit nu numai pe zeii fertilităţii - ca Osiris, Ptah şi Sebek - ci şi pe zeii egipteni ai creaţiei. - Exod 8:1-6. Preoţii-magicieni nu au putut imita cea de-a treia plagă, aşa cum făcuseră cu primele două. (Exod 8:16-18). Zeul Thot, patronul magicienilor îşi pierduse puterea sa magică. Cât despre Geb, zeul pământului, a fost incapabil să împiedice ca „ţărâna pământului” să se transforme în ţânţari. Începînd cu a patra plagă, a fost stabilită o linie de demarcaţie între ţinutul Goşen, un teritoriu din Egiptul de Jos, unde locuia comunitatea israelită, şi restul ţării. Plaga tăunilor, nu a afectat Goşenul, în timp ce a provocat mari pierderi în alte regiuni ale Egiptului. (Exod 8:20-24). Buto, o zeiţă protectoare, ca şi Horus, s-au dovedit în mod clar incapabili de a stăpâni evoluţia situaţiei în Egiptul de Jos, ai cărui apărători erau. Hator era o zeiţă cu cap de vacă, iar Nut, zeiţa cerului, era de asemenea reprezentată ca o vacă. Amândouă au fost profund umilite când a cincea plagă a adus o ciumă mortală peste „toate felurile de animale”. - Exod 9:6. Se pretindea că Thot cunoştea „toate formulele magice necesare pentru a vindeca bolile”. Cât despre Amon-Ra, conform celei de-a 70-a strofe a unui poem compus în onoarea sa, era un medic „care îndepărta răul şi alunga bolile”. Dar aceşti doi zei consideraţi că ar avea puterea de a vindeca nu vor putea să se opună celei de-a şasea plăgi, „furuncule cu băşici, care au apărut pe oameni şi animale”, şi chiar pe „preoţii-magicieni”. - Exod 9:10, 11. Zeilor Shu, Reşpu şi Tefnet li se atribuia stăpânirea asupra elementelor naturii. Dar ca şi meteorologii de azi, ei nu au reuşit să împiedice trăsnetele şi grindina care lovea oamenii, animalele şi vegetaţia, şi „culca toate felurile de arbori de pe camp” în timpul celei de-a şaptea plăgi. (Exod 9:25). Ceea ce a rămas după această ploaie de grindină, a fost distrus prin lăcuste în cea de-a opta plagă. (Exod 10:12-15). O usturătoare înfrângere a suferit astfel Min, zeul recoltelor, care era reprezentat ţinând trăsnetul în mâna sa dreaptă, fiind considerat stăpânul tunetelor şi al fulgerelor. În timpul acestor două plăgi, toate puterile sale s-au spulberat. În timpul plăgii a noua, „o beznă totală va începe să se producă în toată ţara Egiptului timp de trei zile”. (Exod 10:21, 22). Ra, zeul-soare, Sekmet, zeiţa al cărei cap avea deasupra discul solar şi Thot, zeul-lunii, şi-au văzut literalmente stinsă lumina lor. Şi ce jale când întâii-născuţi au murit brusc! „Nu era casă unde să nu fie un mort”, chiar şi în „casa mare” a lui faraon. (Exod 12:29, 30). Dat fiind că faraonul era considerat a fi fiul zeului-soare Ra, moartea neaşteptată a primului său născut era în realitate moartea unui zeu. Ce zdrobitoare înfrângere pentru Bes, protectorul casei regale, şi pentru Buto, care-l proteja pe rege împotriva duşmanilor! Dezonorat - nu numai o dată, ci de zece ori - dornic de răzbunare, faraon, în fruntea armatelor sale s-a aruncat ca un nebun în urmărirea israeliţilor, care erau pe punctul de a părăsi ţara. (Exod 12:37, 41, 51; 14:8). Compus cândva în onoarea lui Ni-maat-Re, un faraon puţin cunoscut, un poem lăuda astfel meritele sale: „Luptaţi pentru numele său. (...). Să nu aibă mormânt răzvrătitul care se opune majestăţii sale, cadavrul său este aruncat în apă”. Dar în ceea ce-l priveşte pe acest faraon asupra căruia s-a abătut distrugerea prin mâna divină, propriul său cadavru a fost aruncat în apă. Acela, pe care o lucrare de referinţă îl descrie ca fiind „încarnarea terestră a zeului Horus, urmaşul regalităţii lui Atum, fiul zeului-soare Ra”, a pierit în Marea Roşie prin mâna Dumnezeului israeliţilor, contra căruia se ridicase. - Exod 14:19-28; Psalm 136:15 - T.M..

Aceste evenimente au avut realmente loc?

 Deşi pretinde că expunerea Exodului ar fi „sub unele aspecte o legendă”, „Noua Enciclopedie britanică” admite că „bibliştii moderni tind să creadă că în spatele legendei se găsesc fapte reale”. Vorbind despre dificultatea de a data dinastiile egiptene plecând de la lista regilor, ea declară: „Aceste liste nu constituie o mărturie istorică sigură, căci ele nu menţionează decât numele regilor consideraţi demni de a fi onoraţi; numeroşi suverani modeşti şi unii nepopulari sunt total ignoraţi - suprimaţi din liste”. Dată fiind această inexactitate istorică şi această manipulare a faptelor, este oare surprinzător că zdrobitoarea înfrângere a Egiptului şi a falşilor săi dumnezei, a fost pur şi simplu „suprimată”? Nicidecum, mai ales dacă ne amintim că scribii redactau analele sub tutela preoţilor, al căror principal interes era, în mod evident, acela de a-şi păstra poziţia şi de a apăra gloria dumnezeilor lor. Aceste evenimente survenite în Antichitate nu prevestesc nimic bun pentru oricine susţine acele organizaţii care constituie echivalentul modern al religiei practicate în Egipt. Numai cei care practicau adevărata religie - israeliţii şi un oarecare număr de egipteni care îi însoţeau - au scăpat neatinşi din bătălia dumnezeilor. Un viitor strălucitor se deschidea pentru ei, care formau „un popor pus deoparte, diferit de celelalte”.

Suplimentar:

a. Este imposibil de stabilit cu certitudine ce faraon domnea în epoca celor 10 plăgi din Exod. Egiptologii presupun că ar fi vorba, între alţii, de Tutmosis III, Amenhotep II sau Ramses II.

b. În epoca în care trăiau în Egipt, israeliţii erau oare singurii care practicau adevărata închinare? Nu, căci „un om ireproşabil şi drept, temător de Dumnezeu şi care se abate de la rău” locuia în ţara Uţ, care este astăzi în Arabia Saudită. El se numea Iov şi integritatea sa a fost dur pusă la încercare. El a trăit probabil în perioada cuprinsă între moartea lui Iosif, survenită în 1657 î.H. (conform multor bibliști) şi momentul când Moise s-a ridicat ca un fidel slujitor al lui Yahwe. - Iov 1:8.

2. Un popor pus deoparte, diferit de celelalte:

 Deși însoţită de tunete şi fulgere, aceasta a fost o naştere memorabilă. Data: 1513 î.H. (după mulți bibliști); locul: muntele Sinai (la data aceea aflându-se în Arabia, dar astăzi aparţinând Egiptului). Dar nu era vorba despre naşterea unui om, ci a unui popor. Cu mai puţin de un an înainte, israeliţii formau încă o societate patriarhală, de aproape trei milioane de oameni, ţinuţi în sclavie de către puterea mondială egipteană. O dată ce au fost eliberaţi, Dumnezeul lor a hotărât să-i organizeze într-un popor, dar nu un popor  oarecare. Ei urmau să constituie un popor pus deoparte, diferit de toate celelalte popoare, trecute sau viitoare.

„Biserica şi statul” - dar cu o diferenţă:

 Tentativa lui Nimrod din Babilon, de a fuziona religia cu guvernarea, s-a soldat cu un eşec. Însă, ceea ce se petrecea acum la muntele Sinai prezenta câteva similitudini cu acest proiect. Avea să aducă această fuziune rezultate mai bune?

 Un popor are nevoie de legi. Israeliţii au primit deci zece legi fundamentale, numite în mod curent cele Zece Porunci, cărora le-au fost adăugate aproximativ 600 de alte reguli. (Exod 20:1-17). Acest cod de legi se baza pe adevăruri fundamentale care se aplicaseră întotdeauna religiei adevărate înainte de Potop și după acesta şi care i se mai aplică încă şi în zilele noastre. Oare se inspirau aceste legi din codul lui Hammurabi, redactat anterior? Probabil că unii aşa consideră, dat fiind faptul că Hammurabi, regele primei dinastii babiloniene, a domnit cu mai mult de un secol şi jumătate înainte ca Israelul să fie constituit ca popor. În 1902, s-a descoperit o stelă pe care era copiat acest cod de legi, şi care iniţial, se afla în Babilon, în templul lui Marduk. Totuşi, iată ce declară referitor la acest subiect cartea „Documents From Old Testament Times” (Documente din epoca Vechiului Testament): „În pofida numeroaselor asemănări, nimic nu ne autorizează să credem că textul ebraic provine direct din textul babilonian. Chiar şi acolo unde cele două coduri de legi diferă puţin în ce priveşte litera, ele diferă mult în ce priveşte spiritual”. Aceasta era doar una dintre modalităţile prin care acest popor avea să fie diferit de celelalte. De fapt, iniţial, el nu trebuia să fie condus de un om, ci de un rege ceresc invizibil, ceea ce făcea acest popor cu adevărat diferit de celelalte. Numai după aproape 400 de ani a fost stabilită o dinastie de regi umani. Dar chiar şi atunci, poporul Israel a rămas unic, în felul lui. Într-adevăr, spre deosebire de alţi suverani, cum ar fi de exemplu faraonii Egiptului, regele său nu pretindea că este Dumnezeu sau un descendent al lui Dumnezeu. Regii Israelului şedeau pe „Tronul lui Yahwe”, doar în sensul că îl reprezentau pe Yahwe/Iehova. - 1 Cronici 29:23.

 Diferitele subdiviziuni ale puterii în Israel - puterea legislativă, judiciară şi executivă - ne fac probabil să ne gândim la unele forme de guvernământ moderne. Dar şi în această privinţă, remarcăm o diferenţă profundă. Isaia 33:22 explică: „Căci Domnul/Iehova este Judecătorul nostru/organul judiciar, Iehova este Legislatorul nostru/organul legislativ, Iehova este Regele nostru /organul executiv”. Dumnezeul Israelului deţinea aceste trei puteri. Nici regele, nici judecătorii, nici preoţii poporului nu puteau exercita o putere absolută. Spre deosebire de dictaturile politice şi religioase de astăzi, libertatea lor era limitată de legile şi directivele promulgate de Dumnezeul pe care-l reprezentau. Astfel, în timp ce asocierea dintre religie şi stat din zilele lui Nimrod unea religia falsă, ceea ce s-a petrecut la muntele Sinai unea o guvernare divină cu adevărata religie. Aceasta garanta cele mai bune rezultate.

Unirea credinţelor - inadmisibilă:

 Datorită lipsei lor de credinţă, israeliţii au rătăcit 40 de ani prin deşert. În sfârşit, în 1473 î.H. (conform multor bibliști), erau pe punctul de a intra în Canaan, ţara pe care le-o promisese Dumnezeu. Li s-a amintit atunci că, întrucât formau un popor pus deoparte pentru serviciul lui Dumnezeu, ei erau obligaţi să reflecte gloria sa. Ei nu aveau voie să fraternizeze cu canaaniţii. Aşa se explică de ce o lucrare de referinţă vorbea despre „ostilitatea lor faţă de vecinii ne-yahvişti, şi insistenţa asupra unicităţii lui Yahveh”. - vezi William H. McNeill, „Ascensiunea Occidentului; o istorie a comunității umane și un eseu retrospective”.

 „Dar, un moment”, ar putea obiecta unii, „de ce această intoleranţă? Poate canaaniţii erau foarte sinceri. Ba mai mult, nu sunt toate religiile căi diferite care duc la acelaşi Dumnezeu?” Înainte de a vă pronunţa, amintiţi-vă efectele negative pe care le-au suferit mulţi dintre cei care au trăit înainte de potop, în acea perioadă marcată de violenţă, precum şi în zilele lui Nimrod, când era construit Turnul Babel şi în atmosfera politeistă a Egiptului. Unii dintre ei erau probabil sinceri, dar sinceritatea nu i-a scutit de consecinţele pe care le atrăgea după sine practicarea unor religii, în mod evident neacceptate de către Creator. Era religia canaanită la fel de detestabilă cum fuseseră altele? Luaţi în considerare faptele prezentate la subpunctul „Suplimentar: Religia canaanită: adevărată sau falsă?” şi judecaţi voi singuri.

Şchiopătând între două opinii diferite:

 După intrarea în Ţara promisă, Iosua, succesorul lui Moise, a condus lupta împotriva falsei religii. După moartea lui, israeliţii au neglijat să continue lupta pentru a lua în stăpânire ţara. Ei au adoptat o politică tolerantă de coexistenţă, ceea ce nu a fost în avantajul lor. Canaaniţii, au devenit pentru ei ca nişte spini în coastă, hărţuindu-i încontinuu şi determinându-i de nenumărate ori să devieze de la adevărata religie. -Numere 33:55; Judecători 2:20-22. În cursul celor 300 de ani care au urmat s-au ridicat succesiv 12 judecători numiţi de Dumnezeu pentru a-i elibera pe israeliţii apostaţi din sclavia religiei false. Unii dintre aceşti judecători sunt bine cunoscuţi, cum ar fi Barac, Ghedeon, Iefta şi Samson. Apoi, în 1117 î.H. (conform unei cronologii larg acceptate de bibliști), s-a produs o schimbare majoră în structura guvernamentală: Saul a fost întronat ca cel dintâi rege peste Israel. David, succesorul său, i-a supus în sfârşit pe toţi duşmanii Israelului din Ţara promisă, extinzând teritoriul poporului la frontierele fixate de Dumnezeu. În timpul domniei lui Solomon, fiul lui David, Israelul a atins apogeul gloriei sale, bucurându-se de o prosperitate care îl distingea de toate ţările vecine. Dar la moartea lui Solomon, care a survenit în 998 sau 997 î.H., a avut loc un dezastru. Poporul s-a divizat în două părţi. Cele zece triburi din nord au purtat de atunci numele de Israel, iar cele două triburi meridionale Iuda şi Beniamin, numele de Iuda. Deşi pretindeau că-l reprezintă pe adevăratul Dumnezeu, niciunul din cei 19 regi succesivi ai regatului din nord (fără a-l număra pe Tibni) nu a practicat religia adevărată. (1 Regi 16:21, 22). De fapt, ei şchiopătau între două opinii diferite, atitudine care a avut consecinţe grave în zilele regelui Ahab. (Vezi 1 Regi 18:19-40). Şi mai grave au fost consecinţele suferite în 740 î.H., an în care regatul lui Israel a fost răsturnat de asirieni. În aceeaşi perioadă de timp, dintre cei 19 regi ai lui Iuda, începând cu Roboam, fiul lui Solomon, numai câţiva au practicat închinarea adevărată. În timp ce pe tron s-au succedat regi buni şi răi, în acelaşi timp poporul a oscilat între religia adevărată şi cea falsă. Doctrinele religioase false şi practicile degradante ale popoarelor învecinate, îndeosebi închinarea la Baal, au devenit prezente din ce în ce mai mult în casele israeliţilor. Conform cu „The New Encyclopædia Britannica”, aceste elemente ale închinării false „se implantau şi mai profund în credinţa israeliţilor, şi poporul a început să uite condiţia sa unică şi misiunea sa, de a fi un martor pentru popoare”. Această atitudine a condus poporul ales la ruină. În mod evident, ordinul pe care îl primiseră israeliţii de a rămâne separaţi de canaaniţi avea drept scop ocrotirea lor şi menţinerea purităţii închinării lor. Dat fiind că ei aparţineau unui popor care practica religia adevărată, ei trebuiau să fie într-un contrast evident cu cei care nu o practicau. Dar prea des s-au arătat nehotărîţi. În final, în 607 î.H. (după mulți bibliști), Ierusalimul a fost distrus de babilonieni, iar supravieţuitorii au fost duşi în exil. Timp de 70 de ani, ei au suferit tristele consecinţe ale abandonării religiei adevărate. Babilonul, leagănul religiei false de după potop a triumfat asupra acestui popor care fusese pus deoparte, diferit de toate celelalte.

Un domnitor este necesar:

 Atâta timp cât israeliţii practicau religia adevărată, ei se bucurau de pace şi securitate. Unirea guvernării divine cu religia adevărată le procura tot felul de binecuvântări. Totuşi, succesul era limitat. Pentru ca toate popoarele să se poată bucura din plin de pacea şi securitatea pe care a experimentat-o un singur popor, de-a lungul unei perioade limitate de timp, era necesar ceva în plus. Era imperios necesar un domnitor capabil să obţină un succes total asociind o guvernare dreaptă cu adevărata religie. Dar cine avea să fie acesta? După aproximativ 250 de ani de la căderea Ierusalimului, s-a născut un om care, în pofida vieţii sale scurte, s-a făcut cunoscut atât pe sine cât şi poporul său. El a umblat prin Babilon şi Egipt unde avea să fie aclamat ca un mare salvator. „The New Encyclopædia Britannica” spune despre el: „Nu este greşit să spunem că Imperiul Roman şi extinderea creştinismului în lumea întreagă (...) sunt într-o anumită măsură rodul acţiunii lui”. Acest conducător proeminent (Alexandru Macedon/cel Mare) s-a dovedit oare a fi acela de care era nevoie? Vom vedea în partea a doua a acestui studiu.

Suplimentar: Religia canaanită: adevărată sau falsă?

 „Săpăturile arheologice din Palestina au scos la lumină o mulţime de reprezentări ale Astarteei sub cele mai diverse forme; majoritatea dintre ele sunt mici şi neprelucrate, ceea ce arată că este vorba în principal de o divinitate casnică; probabil femeile o purtau asupra lor sau o puneau acasă într-o nişă. Caracterul senzual al cultului Astarteei şi al lui Baal, plăcea poporului. Bineînţeles, că erau inevitabile prejudicii grave; perversităţile sexuale comise în onoarea zeiţei, desfrâul şi lipsa totală de reţinere au început să facă parte integrantă din închinare şi au pătruns apoi în cămine”. - „Calwer Bibellexikon” (Lexicul biblic al lui Calwer). „Festivităţile religioase erau ocazii ale unei veritabile dezlănţuiri a laturii animale din natura umană. Chiar şi scriitorii romani şi greci au fost scandalizaţi de ceea ce făceau canaaniţii în numele religiei”. - „The  Encyclopedia of the Bible”. „Printre practicile religioase ale canaaniţilor, menţionăm aici numai sacrificarea copiilor, pe care săpăturile arheologice au dovedit-o cu claritate. Atât la Gezer cât şi la Meghido, maniera în care sînt îngropate în zid cadavrele copiilor dezvăluie în mod evident această practică”. - „Die Alttestamentliche Wissenschaft” (Cunoaşterea Vechiului Testament). „În nicio altă ţară nu s-a descoperit un număr atât de mare de figurine reprezentând nudul zeiţei fertilităţii, dintre care unele sunt în mod evident obscene. Nicăieri în altă parte cultul şarpelui nu era atât de răspândit. Prostituate sacre şi preoţi eunuci erau extrem de mulţi. Jertfirea de oameni era de asemenea ceva obişnuit. Este deci uşor de înţeles aversiunea pe care au resimţit-o închinătorii Dumnezeului YHWH atunci când au fost confrunataţi cu idolatria canaaniţilor”. - „Recent Discoveries in Bible Lands” (Descoperiri recente în ţările biblice).