DESPRE DINOZAURI.

 

DESPRE DINOZAURI

1. Descoperirea unor „reptile gigantice” de altădată:

 Dacă stai pe malul râului Red Deer River, la sud de orăşelul Drumheller din Alberta-Canada, te trezeşti la graniţa dintre două lumi diferite. În faţa ochilor de jur împrejur se întind nesfârşitele lanuri de grâu din preriile albertine. Dar dacă vizitatorul priveşte în jos, spre valea pustie şi aridă se simte transportat într-o altă lume, aceea a dinozaurilor. Din această vale, în care apa şi-a croit un defileu abrupt prin straturile de roci sedimentare multicolore, au fost scoase la iveală osemintele a sute de dinozauri. Deşi unii locuitori i-au dat numele de „pământ rău”, turiştii care vin aici, atât tineri, cât şi vârstnici, rămân uimiţi contemplând această bogată moştenire de fosile ale unora dintre cele mai ciudate animale care au trăit vreodată pe pământ.

Descoperirea dinozaurilor:

 Până în 1824, oamenii nu au ştiut nimic despre dinozauri. Atunci, în Anglia, au fost scoase la suprafaţă osemintele a diverse reptile fosilizate. Paleontologul britanic, Richard Owen, le-a dat acestor animale numele de „dinozauri” („şopârle înspăimîntătoare”), pornind de la cuvintele greceşti deinos şi sauros. Această denumire a rămas valabilă până în zilele noastre, cu toate că dinozaurii au fost reptile, nu şopârle. Din anul 1824 încoace, au fost găsite fosile de dinozauri pe toate continentele. Fosilele găsite în straturile de aluviuni atestă faptul că dinozaurii - ca specie - au fost foarte numeroşi şi prezentau o mare diversitate de forme în epoca geologică denumită „era dinozaurilor”. Unii dinozauri trăiau pe uscat, alţii în locuri mlăştinoase, unele specii putând fi chiar amfibii, ca hipopotamul de azi. Numeroase resturi de dinozauri - inclusiv resturi nescheletice, cum ar fi urme fosile - au fost găsite în Preeriile din America de Nord. În câmpiile care se întind în centrul Albertei au fost găsite multe rămăşiţe, printre care aproape 500 de schelete complete. În anii 1920 unele expediţii care cercetau ţinuturile deşertului Gobi din Asia centrală, au găsit şi aici oseminte de dinozauri. În 1940, o expediţie sovietică a descoperit în Mongolia un schelet de dinozaur având circa 12 metri lungime. În 1986, savanţii argentinieni au găsit în Antarctica fosilele unui dinozaur ierbivor. Până în acel moment, aceasta era singura mare regiune a lumii unde nu se găsiseră fosile de dinozauri. Cu puţin înainte, un cercetător american descoperise oseminte de dinozaur chiar şi în North Slope, în Alaska. În decursul ultimilor 130 de ani, au fost găsite oseminte de dinozauri în atât de multe locuri, încît s-a ajuns la concluzia unanimă că într-o anumită epocă din trecutul îndepărtat toată planeta era populată de dinozauri.

Când au trăit?

 La timpul lor dinozaurii au îndeplinit un rol important în viaţa terestră. Dar, dintr-o dată au încetat să mai existe. Straturile geologice care conţin fosile umane se află în mod sistematic deasupra straturilor conţinând fosile de dinozauri. Pornind de la acest fapt, savanţii concluzionează că oamenii au apărut mai târziu pe suprafaţa Terrei. În această privinţă, în cartea scrisă de James Scott, intitulată „Palaeontology” se face următoarea precizare: „Chiar primele specii de Homo sapiens au trăit la mult timp după dispariţia dinozaurilor. Luând în considerare faptul că straturile geologice au suferit alunecări (datorită mişcărilor tectonice), reiese că straturile care conţineau fosile de origine umană au rămas sistematic deasupra acelora care conţineau oseminte bine conservate ale acestor reptile uriaşe, dinozaurii, ceea ce înseamnă că aceştia aparţin unei epoci mai vechi decât aceea din care proveneau rămăşiţele scheletelor umane.” În valea rîului Red Deer River există un strat sedimentar, care conţine oseminte de dinozauri. Imediat deasupra acestuia se găseşte un strat de culoare purpurie, care se întinde pe tot traseul. Peste acest strat se află alt strat de aluviuni de culoare brun închis, care conţine fosile ale unor ferigi subtropicale. Acest aspect semnalează o climă caldă, tropicală. Urmează apoi câteva straturi de cărbune, iar mai sus putem găsi straturi de roci detritice. Însă în niciunul din straturile superioare nu au fost găsite oseminte de dinozauri. Cartea „A Vanished World: The Dinosaurs of Western Canada” (O lume dispărută: Dinozaurii din Vestul Canadei) conţine următoarea precizare: „Toate cele 11 specii de bază ale dinozaurilor şi-au încetat existenţa cam în acelaşi timp, în partea vestică a ţării”. Atât aspectul sus amintit, cât şi faptul că între fosilele dinozaurilor nu s-au găsit şi oseminte umane, i-a condus pe cei mai mulţi oameni de ştiinţă la concluzia că „era dinozaurilor” s-a sfârşit înainte de apariţia omului pe pământ. Trebuie remarcată însă şi părerea unor specialişti care susţin că fosilele de dinozauri nu sunt amestecate cu oseminte de origine umană datorită faptului că dinozaurii trăiau în anumite zone nelocuite de oameni. Aceste divergenţe de opinii arată că există anumite dificultăţi în interpretarea registrelor de fosile descoperite şi că nimeni nu ştie astăzi răspunsul cu privire la ceea ce s-a petrecut, în mod exact, în trecutul îndepărtat.

Caracteristicile lor:

 Concluzia savanţilor este că în trecut, pe teritoriul nord-american, spre răsărit de Munţii Stâncoşi, se întindea o mare de mică adâncime. Această mare având o lăţime de sute de kilometri se întindea de la actualul Ocean Arctic până în Mexic. De-a lungul ţărmului său existau păduri luxuriante şi mlaştini. Judecând după numeroasele fosile se poate deduce că în acest mediu ecologic formidabil au locuit multe specii de dinozauri. Se pare că Edmontozaurii cu cioc de raţă aveau lungimi de circa 9 metri şi păşteau în cirezi, asemenea vacilor de azi. Paleontologii şi-au formulat aceste presupuneri studiind urmele labelor formate din trei degete precum şi rămăşiţele fosilizate ale conţinutului din stomacul unei reptile. Alte dovezi par să susţină ideea că unele specii de dinozauri trăiau în grupuri compacte. Le plăcea să pască în cirezi, uneori numărând sute de exemplare. Pe de altă parte, cercetând numeroasele straturi în care se aflau cuiburi cu ouă, toate în cadrul aceleiaşi zone, se poate deduce că unii dintre dinozauri se întorceau anual în acelaşi loc pentru a-şi depune ouăle. Prezenţa în apropierea cuiburilor a unor oseminte aparţinând unor pui de dinozauri - se scria în „Scientific American” - sugerează ideea unui comportament social părintesc şi implică de asemenea ca părinţii să-şi fi exercitat o supraveghere asupra puilor după ieşirea acestora din ouă. Aşadar toate fosilele arată că dinozaurii au fost numeroşi şi de multe feluri. Dar cum arătau ei? Oare să fi fost chiar nişte monştri gigantici şi înspăimântători - supranumiţi „şopârle înspăimântătoare”? De ce au dispărut atât de brusc?

2. Dinozaurii - Diversitate de forme şi dimensiuni:

 Dintre toate formele de viaţă dispărute în prezent, probabil că dinozaurii au stârnit cel mai mult imaginaţia oamenilor. Ideea cea mai răspândită este că dinozaurii au fost nişte animale uriaşe, înspăimântătoare. Când s-a formulat pentru prima dată acest nume din cuvintele greceşti însemnând „şopîrlă înspăimântătoare”, s-a presupus că este vorba de nişte animale gigantice, fiindcă fosilele de dinozauri care fuseseră găsite până atunci erau foarte mari.Unele specii de dinozauri au fost într-adevăr gigantice şi înfricoşătoare, pentru că, greutatea lor era mai mare decât a zece elefanţi africani. Însă, în decursul deceniilor următoare, paleontologii au descoperit oseminte ale unor dinozauri mai mici. Dimensiunile unora dintre ei se pot compara cu ale unui măgar, altele însă au mărimea unor pui de găină! Să aruncăm aşadar o privire asupra acestor reptile preistorice atât de fascinante!

Reptile zburătoare:

 Una dintre speciile de reptile preistorice care le-a dat multă bătaie de cap savanţilor este Pterozaurus (şopârlă zburătoare) din care face parte şi Pterodactilus (şopârla cu membrană între degete). De fapt acestea nu erau nici dinozauri, şi nici păsări, ci reptile zburătoare preistorice, care au fost clasificate drept reptile ca şi dinozaurii şi crocodilii. La unele specii, distanţa dintre aripile deschise (sau anvergura) ajungea până la 8 metri. Un exemplar găsit în 1975, în Texas, indică faptul că existau specii la care anvergura depăşea 15 metri. Acestea trebuia să fi fost cele mai mari animale zburătoare care au existat vreodată pe Pământ. Cu toate că dinţii, craniul, bazinul şi membrele posterioare ale acestora erau ca ale reptilelor, în alte privinţe nu se asemănau cu dinozaurii. Pe de altă parte, în ciuda aripilor lor rigide, cu contur aerodinamic, a oaselor goale şi a unor articulaţii la nivelul aripilor şi gleznelor, ele nu erau nici păsări. Într-adevăr, şopârlele zburătoare (Pterozaurii) aveau aripi membranoase, şi nu acoperite cu pene, ca în cazul păsărilor, iar aceste aripi erau susţinute de cel de-al patrulea deget al membrelor anterioare, dezvoltat foarte mult, şi nu de-al doilea deget ca la păsări.

Ornithischienii:

 Dinozaurii au fost divizaţi în două ordine după structura bazinului lor. Prima grupă, aceea a ornithischienilor („cu bazin de pasăre”) este compusă din animale având un bazin asemănător cu al păsărilor, dar de dimensiuni mult mai mari. Ca dimensiuni, existau şi unele exemplare mai mici, dar altele erau gigantice. De exemplu, specia denumită Iguanodon atingea lungimea de 9 metri. Scheletele proeminente de la unele specii de hidrozauri arată că aceste reptile aveau fălcile asemănătoare ciocului de raţă, prevăzute cu mulţi dinţi. Aceşti hidrozauri, după toate probabilităţile, erau bipezi şi puteau să umble şi să alerge pe labele posterioare. Unele exemplare au atins şi 10 metri lungime. Şi Stegozaurii aparţineau categoriei ornithischienilor. Pe spate purtau nişte plăci osoase ascuţite începând de la cap până la jumătatea cozii. Erau patrupezi şi aveau până la 6 metri lungime. În dreptul bazinului ajungeau la înălţimea de 2,4 metri. Recent s-a emis ipoteza că acele plăci osoase dorsale aveau nu numai rolul de a-i apăra, ci serveau şi ca regulator termic. Labele posterioare erau puternice şi grele, în schimb cele anterioare erau cu mult mai mici, ceea ce le aducea capul (foarte mic în comparaţie cu trupul) aproape de sol. Coada era puternică şi se termina cu lungi ţepi osoşi dispuşi de jur împrejur. În ultima grupă a ornithischienilor se numărau Ceratopsienii, adică dinozaurii cu corn, care au fost cei mai răspândiţi pe toată suprafaţa Pământului. Lungimea acestora varia între 2 şi 8 metri. Destul de asemănători rinocerilor africani, aceste veritabile „tancuri” blindate aveau un craniu lat, iar gâtul le era apărat de un guler caracteristic din plăci osoase. În lumea dinozaurilor a fost bine cunoscută specia Triceratops, care avea trei coarne. Cele două coarne mari erau dispuse deasupra ochilor şi uneori atingeau chiar şi 90 centimetri lungime. Multe fosile de triceratops au fost descoperite în valea râului Red Deer River, din Alberta.

Saurischienii - dinozaurii gigantici:

 O altă categorie de dinozauri a fost cunoscută sub denumirea de saurischieni („cu bazin de şopârlă”) caracterizaţi printr-un bazin asemănător cu al şopârlelor, dar cu mult mai mare. Ei corespund foarte bine formatului general-cunoscut al dinozaurilor: erau gigantici şi înfricoşători. Între aceştia se numără şi specia Apatozaurus (cu denumirea mai veche de Brontozaurus). Erau animale patrupede ierbivore. Lungimea totală a corpului atingea peste 20 metri, iar greutatea circa 30 de tone. Aceşti dinozauri au fost descoperiţi pe teritoriul Americii de Nord şi în Europa. Specia Diplodocus, de dimensiuni gigantice din cauza lungimii enorme a cozii şi gâtului, semăna mai mult cu şerpii decât cu reptilele, numai că avea şi picioare. Dintre toate formele cunoscute, acest soi de dinozauri a avut lungimea cea mai mare (27 metri) însă greutatea lor era mai mică decât a Apatozaurilor. Fosilele lui au fost descoperite pe teritoriul Americii de Nord. Orificiile nazale ale speciei Diplodocus erau situate pe partea superioară a capului, astfel încât se putea scufunda în apă aproape total.Trebuie să amintim şi specia Brachiozaurus. Pe baza scheletului descoperit în Tanzania, având o lungime de circa 21 metri, se crede că greutatea unui exemplar ajungea până la 85 de tone. Stând în picioare atingea înălţimea de 12 metri. Gâtul lung, asemănător cu al girafei, i se subţia treptat în direcţia capului. În 1985, în New Mexico, (SUA) a fost descoperit un schelet fosilizat de dimensiuni neobişnuite. Administratorul Muzeului de Geografie din New Mexico i-a dat numele de Seismozaurus. Se estimează că lungimea animalului ajungea la 30 metri, iar greutatea la circa 100 de tone! Specia denumită Tyrannozaurus rex („regele şopârla-titan”), avea un aspect exterior foarte înspăimântător, cu o înălţime la nivelul bazinului de circa 3 metri. Ridicându-se în picioare, putea atinge înălţimea de 6 metri, la o lungime de aproximativ 12 metri. Capul foarte voluminos, de circa 1,2 metri lungime prezenta nişte maxilare uriaşe cu numeroşi dinţi ascuţiţi, având fiecare 15 cm lungime. Picioarele dinapoi, foarte puternice, contrastau cu cele anterioare care erau foarte mici. Corpul i se termina cu o coadă enormă şi puternică asemănătoare cu a şopârlelor. Astăzi se consideră că şopârla-tiran nu putea sta drept în picioare, ci se deplasa mai mult în poziţia orizontală, servindu-se de coada sa masivă pentru a-şi echilibra greutatea corpului.

Schimbare de decor:

 Din cercetarea materialelor fosile reiese foarte clar că suprafaţa Pământului prezenta un peisaj diferit de cel de astăzi şi era populată de foarte mulţi dinozauri, bineînţeles într-o epocă îndepărtată care a apus demult. Cu privire la momentul aproximativ când ar fi trăit acestea, paleontologul D. A. Russell face următoarea remarcă: „Este regretabil faptul că metodele actuale cu ajutorul cărora am putea determina timpul când s-au desfăşurat acele evenimente preistorice sunt relativ imprecise”.

 Ce s-a întâmplat cu dinozaurii? Ce denotă apariţia şi - după aceea - dispariţia bruscă a acestora? Existenţa dinozaurilor ar putea pune la îndoială unele principii fundamentale ale darwinismului? Răspunsurile la aceste întrebări vor fi analizate în partea următoare.

3. Ce s-a întâmplat cu dinozaurii?

 „Paleontologia se ocupă cu studiul fosilelor. Prin expresia „fosile” înţelegem urme ale vieţii din epocile trecute. Dar, potrivit afirmaţiei unui paleontolog, „aceasta este o ştiinţă foarte speculativă şi foarte dogmatic”. Acest fapt este evident şi în cazul dinozaurilor. Enumerând anumite ipoteze teoretice cu privire la ceea ce s-ar fi putut petrece cu dinozaurii, savantul G. L. Jepson, de la Universitatea Princeton, s-a exprimat astfel: „Numeroşi autori, cu diverse pregătiri de specialitate opinează că dispariţia dinozaurilor poate fi pusă în legătură cu modificarea nefavorabilă a climei şi a condiţiilor de hrană. Alţii presupun că anumite boli şi paraziţi, schimbarea presiunii atmosferice sau a compoziţiei acesteia, gazelor toxice, cenuşa vulcanică, excesul de oxigen degajat de plante, căderea unui mare număr de meteoriţi sau comete, apariţia unor mamifere mici care mâncau ouăle acestor reptile, o doză prea mare de radiaţii cosmice, devierea axei de rotaţie a Pământului, inundaţiile, deriva continentelor, secarea mlaştinilor şi a lacurilor, sau exploziile solare ar fi putut duce la dispariţia dinozaurilor”. - „The Riddle of the Dinosaur” (Enigma dinozaurilor). Având în vedere aceste teorii este clar că oamenii de ştiinţă nu sunt în stare să spună cu certitudine: Ce anume s-a întâmplat cu dinozaurii?

Teoria dispariţiei bruşte:

 Cea mai recentă teorie în acest sens a fost prezentată de cuplul de savanţi tată şi fiu: Luis şi Walter Alvarez. În urma unor cercetări făcute în apropierea oraşului Gubbio din Italia centrală, Walter Alvarez a descoperit un strat curios de argilă roşie foarte fină situat între două straturi sedimentare. În stratul inferior s-au găsit multe fosile, dar în stratul superior aproape deloc. Acest fapt i-a condus pe geologi la ideea unei dispariţii bruşte a vieţii, iar acel strat roşiatic subţire a avut un rol important în acest eveniment. În urma analizelor a reieşit că acest strat are o concentraţie de iridiu (un metal) de 30 de ori mai mare decât cea normală. Se ştia că o concentraţie atât de înaltă din acest element rar nu putea să provină decât din magma interioară a Pământului sau din spaţiul cosmic. Cercetătorii au dedus că această cantitate mare de iridiu a provenit din impactul Pământului cu un asteroid gigantic, iar acest şoc a provocat dispariţia bruscă a dinozaurilor. După descoperirea de la Gubbio a acestui strat bogat în iridiu au fost descoperite depuneri similare şi în alte zone ale Pământului. A fost astfel dovedită ipoteza asteroidului? Unii dintre savanţi rămân sceptici. Însă, după cum recunoaşte şi cartea „The Riddle of the Dinosaur”, descoperirea de la Alvarez a adus un „puternic stimulent în cadrul studiului asupra condiţiilor evoluţiei şi dispariţiei acestora”. Pe de altă parte, paleontologul Stephen Jay Gould recunoaşte că aceasta ar putea diminua „importanţa concurenţei dintre specii”. Referitor la această nouă teorie şi la dispariţia aparent bruscă a dinozaurilor, același Stephen Jay Gould emite următoarea părere: „Aceasta ar putea să zguduie temelia biologiei evoluţioniste şi să pună la îndoială noţiunea actuală de selecţie naturală”. David Jablonski, de la Universitatea din Arizona, concluzionează că „stingerea numeroaselor specii de plante şi animale a intervenit brusc şi dintr-un motiv sau altul, într-un mod special. Dispariţiile masive nu se rezumă pur şi simplu la acumularea unui mare număr de victime. Trebuie să se fi produs un eveniment deosebit”. Dar şi apariţia lor a avut loc la fel de brusc. „Scientific American” face următoarea remarcă: „Fosilele descoperite atestă într-un mod indubitabil că cele două subspecii ale pterozaurilor au apărut brusc, fără etape prevestitoare, de altfel un fenomen destul de frecvent în paleontologie”. Această remarcă este aplicabilă şi în cazul dinozaurilor. Apariţia şi dispariţia lor, relativ bruscă, contrazice teoria general acceptată a evoluţiei lente şi îndelungate.

Vârsta dinozaurilor:

 Osemintele fosilizate ale dinozaurilor apar sistematic în straturile geologice inferioare celor care conţin fosile umane, de unde mulţi au dedus că dinozaurii au trăit într-o epocă anterioară omului. Geologii o numesc era mezozoică, care la rândul ei poate fi subdivizată în trei perioade şi anume: cretaciul, jurasicul şi triasicul. Scara timpului folosită pentru aceste perioade este de ordinul zecilor de milioane de ani. Dar această scară a fost oare stabilită cu precizie? Una dintre metodele de determinare a vârstei fosilelor poartă numele de datarea cu ajutorul carbonului radioactiv. Prin această metodă se măsoară cantitatea de carbon radioactiv care s-a dezintegrat de la moartea acelui organism supus cercetării. „Când un organism moare, el încetează să absoarbă dioxid de carbon din aer şi astfel proporţia de izotopi scade treptat, pe măsură ce se continuă dezintegrarea carbonului radioactive”, se precizează în cartea „Science and Technology Illustrated” (Ştiinţă şi tehnologie în imagini). Pe de altă parte, această metodă de determinare a vârstei are puncte foarte vulnerabile. În primul rând, dacă vârsta fosilei a fost estimată la 50 000 de ani, nivelul de radioactivitate a scăzut atât de mult încât măsurarea sa devine foarte dificilă. În al doilea rând, chiar şi în eşantioanele cele mai recente acest nivel este atât de scăzut încât este foarte greu să fie măsurat cu exactitate. În al treilea rând, oamenii de ştiinţă pot măsura numai viteza actuală de formare a carbonului radioactiv, dar nu pot să ştie care era concentraţia de carbon în timpurile îndepărtate. Astfel, indiferent că pentru determinarea vârstei fosilelor se utilizează metoda carbonului, potasiului sau a uraniului sau thoriului radioactiv, nu există niciun mijloc de a aprecia care a fost concentraţia acestor elemente în epocile de referinţă. Melvin A. Cook, profesor de metalurgie şi siderurgie, confirmă acest lucru în următorii termeni: „Omul nu poate decât să presupună concentraţia materialelor radioactive şi, din acest motiv, rezultatele obţinute nu constituie altceva decât simple presupuneri”. Este normal să fi existat variaţii, mai ales dacă luăm în considerare faptul că Potopul din zilele lui Noe, care a avut loc acum mai bine de 4 300-5 000 de ani, conform unor teologi, a produs schimbări foarte mari atât pe Pământ, cât şi în atmosferă. Declaraţiile geologilor Charles Officer şi Charles Drake, de la Institutul Dartmouth, permit existenţa unor îndoieli şi mai mari cu privire la metoda datării cu ajutorul carbonului radioactiv: „Concluzia noastră este că iridiul şi alte elemente asociate acestuia nu s-au depus instantaneu, ci că au fost aduse mai degrabă în cantităţi enorme, dar în mod discontinuu într-un interval relativ scurt, cuprins între 10 000 şi 100 000 de ani”. Ei argumentează că detaşarea şi deriva continentelor au provocat perturbaţii pe întreaga planetă, cauzând erupţii vulcanice care au întunecat lumina Soarelui şi au poluat atmosfera cu gaze toxice. Bineînţeles că aceste activităţi vulcanice au putut modifica substanţial nivelul radioactivităţii, şi acestui fapt i se pot datora şi rezultatele deformate furnizate de orologiile radioactive ale ştiinţei moderne.

Dinozaurii şi Geneza:

 Cu toate că metoda determinării vârstei fosilelor pe baza radioactivităţii unor elemente este considerată ca o inovaţie, în realitate este fundamentată numai pe speculaţii şi presupuneri. În contrast cu aceasta, relatarea biblică despre creaţie, descrisă în primul capitol din Geneza, precizează într-un mod simplu şi accesibil succesiunea generală a creaţiei. Nimic din aceste pagini nu se opune ideii că formarea Pămîntului ar fi pretins miliarde de ani, nici că amenajarea sa pentru a-l face locuinţa oamenilor să se fi realizat în multe milenii, pe care Scripturile le împart în şase „zile” sau perioade de creaţie. Este posibil ca unele specii de dinozauri (şi pterozauri) să fi fost create în cea de-a cincea perioadă, din cele enumerate în cartea Genezei, în care Dumnezeu a creat „creaturile zburătoare” şi „marii monştri marini”. Probabil că alte specii de dinozauri au fost create în decursul celei de-a şasea „zi” de creație. Marea lor varietate şi lăcomia exagerată a dinozaurilor se încadrează bine în acea împrejurare care a fost foarte propice pentru dezvoltarea abundentă a vieţii vegetale. - Geneza 1:20-24. Atunci când dinozaurii şi-au îndeplinit scopul prevăzut de Dumnezeu, viaţa lor a luat sfârşit. Cînd? Cum s-a întîmplat? Biblia nu ne relatează nimic pe această temă. Putem fi siguri că Dumnezeu a creat dinozaurii cu un scop bine definit, chiar dacă momentan nu înţelegem exact acest scop. Dinozaurii nu au constituit un produs al evoluţiei, şi cu atât mai puţin o eroare a creaţiei. Faptul că ei apar brusc în straturile de fosile, fără evoluţii prealabile, şi că au dispărut tot aşa de brusc, fără alte verigi de succesiune, constituie un argument foarte clar împotriva teoriei conform căreia aceste animale au evoluat din altele inferioare în decursul multor milioane de ani. Aşadar, mărturia obţinută prin cercetarea fosilelor nu sprijină teoria evoluţionistă. Mai degrabă este în armonie cu ceea ce spune Biblia despre activitatea de creație a lui Dumnezeu.