ECONOMIE, SOCIETATE ȘI CULTURĂ ÎN ROMÂNIA SECOLULUI XX - ASPECTE GENERALE ( ACEST ARTICOL REPREZINTĂ REZOLVAREA SUBIECTULUI I, PUNCTUL B AL EXAMENULUI DE TITULARIZARE - ISTORIE, SESIUNEA 2017).

ECONOMIE, SOCIETATE ȘI CULTURĂ ÎN ROMÂNIA SECOLULUI XX - ASPECTE GENERALE.

(Rezolvarea Subiectului I, punctul B al examenului de Titularizare - Istorie, sesiunea 2017).

PUNEREA ÎN CONTEXT/CONTEXTUALIZARE:

     Secolul XX a avut în cazul României o desfășurare contradictorie, cu suișuri și coborâșuri, deopotrivă. Este și astăzi greu să desprindem judecăți de valoare categorice. Și-n privința țării noastre, acest secol a marcat o desfășurare extrem de rapidă a evoluțiilor politice, cu toate implicațiile lor în sferele vieții economice, sociale, culturale, determinând impresia de „durată scurtă a secolului”, de „secol al extremelor”, după cum, cu îndreptățire, sublinia istoricul Erich Hobsbawn în excepționala sa lucrare „Secolul extremelor”.

PREZENTARE/ARGUMENTARE:

      Prima parte a secolului a marcat realizarea deplinei unități naționale. Aceasta a intervenit la capătul Primului Război Mondial, prin Marea Unire din 1918. Din nefericire, în perioada interbelică, democrația românească prezintă o trăsătură caracteristică, anume: democrația parlamentară era deseori încălcată prin modul în care partidele ajungeau la guvernare. Astfel, deși, teoretic, aveau loc alegeri libere, în realitate, partidul de la guvernare utiliza mijloace „diverse” pentru a câștiga alegerile. Sunt edificatoare, în acest sens, observațiile lui Constantin Argetoianu din lucrarea sa „Amintiri din vremea celor de ieri pentru cei de mâine”. Cadrul democratic, asigurat la nivel de principii de către Constituția din 1923, era grav perturbat și de legea „primei electorale” din 1926. Aceasta asigura, practic, dominația unui singur partid, în sensul că, se acorda partidului care obținea 40% din voturi automat 50% din locurile în Parlament. Într-un fel, aceste practici au facilitat instaurarea regimurilor dictatoriale, începând cu cel monarhic-autoritar al regelui Carol al II-lea și terminând cu cel comunist. De altfel, istoricul Lucian Boia, dincolo de numeroasele sale exagerări pe linia „demitizării” istoriei românilor, are dreptate atunci când afirmă că, regimul comunist a găsit terenul pregătit pentru a se instaura în țara noastră. Cu excepția alegerilor din 1937, când partidul de la guvernare (P.N.L.) le-a pierdut, multe rânduri de alegeri, ca să nu spunem toate, au fost falsificate clar de aparatul de stat aflat în slujba partidelor de la guvernare. Democrația interbelică a prezentat, așadar, această pendulare între ideal și realitatea românească, unde caracteristicile democrației parlamentare de tip occidental erau „filtrate”, „adaptate” la „caracteristicile”românești, anticipând, am putea concluziona, fără nicio exagerare, „democrația originală” de după 1989.

        La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în urma înțelegerilor secrete dintre Marile Puteri, și-n țara noastră se va instaura regimul comunist. Acest regim a prins mult mai trainic și într-o formă mult mai stalinistă decât în alte țări, - cazul Poloniei, de exemplu -, tocmai datorită caracteristicilor precare ale democrației interbelice. Evoluțiile politice au marcat profund economia, ca și întreaga societate. 

     În plan economic, regimul comunist, a impus în deceniul V o serie de măsuri de tip sovietic. Astfel economia românească s-a caracterizat prin două fapte, anume:

*Primul: naționalizarea. În iunie 1948, comuniștii au legiferat primul decret de naționalizare. Spre deosebire de naționalizarea practicată de unele guverne occidentale - exemplu: guvernul laburist din Marea Britanie -, naționalizarea comunistă a avut caracter de confiscare, caracter reieșit din doctrina marxist-leninistă în conformitate cu care proprietatea privată reprezenta răul absolut în societate.

*Al doilea fapt: planificarea economică centralizată. În acest sens, încă din 1947, au început să funcționeze oficiile industriale pentru a pregăti trecerea la planificare. Planificarea comunistă, de asemenea, nu are nimic în comun cu planificarea economică din unele state capitaliste, planificare impusă de doctrina keynesiană a dirijismului economic neoliberal. Dimpotrivă, planificarea economică de tip comunist se baza pe pretenția comuniștilor conform căreia ei sunt conduși de o știință obiectivă a istoriei - știința marxistă a „materialismului dialectic”. Această „știință” îi îndreptățea doar pe comuniști să pună diagnostic societății, să ia măsurile ce se impuneau, pentru că ei erau „agenți ai istoriei”, care aplicau legile ei de neînlăturat, care ar fi determinat evoluția logică a societății umane spre comunism. Astfel, în baza acestor pretenții aberante, planificarea economică comunistă nu avea legătură cu realitatea economică obiectivă, ci era motivată exclusiv ideologic.

      Și-n plan cultural, secolul XX a avut desfășurări contradictorii, determinate și ele de evoluțiile politice, interne și externe. Astfel, în prima jumătate a secolului XX observăm deschiderea culturii românești spre cultura europeană, dar și evidențierea matricei proprii românești. În fapt, nu mai era resimțită nevoia de a integra cultura românească în cea europeană, pentru că, această integrare era deja resimțită ca atare, ca un fapt de la sine înțeles. Se observă, în această direcție, activitatea din jurul revistei „Sburătorul” condusă de Eugen Lovinescu. Aici, s-au afirmat mari nume ale literaturii românești interbelice: Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Ion Barbu etc.. În acest cadru, cultura română a prezentat o mare desfășurare de idei, o confruntare liberă a acestora. Lucrurile, din păcate, au fost stopate din evoluția lor firească, de regimul comunist.

       Regimul comunist, mai ales, în anii '50, a dus o politică de sovietizare a culturii românești. Însă, odată cu „Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român ( denumirea de atunci a P.C.R.) în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, din aprilie 1964, se revine, oarecum, la matricea tradițională a culturii românești. Se produce o deschidere către cultura occidentală, dar spre deosebire de prima jumătate a secolului XX, această deschidere a fost limitată de lipsa libertății de exprimare, de cenzură, de lipsa unei confruntări libere a ideilor și curentelor culturale.

CONCLUZIA FINALĂ:

      Ca o concluzie, observăm, și din această scurtă prezentare, că, într-adevăr, secolul XX a fost și-n cazul României unul al pendulării între extreme, cu toate consecințele, pozitive sau negative, pentru economia, societatea și cultura românească. O judecată de valoare cu privire la bilanțul acestui secol este încă dificil de dat.