PLINIREA VREMII
Întruparea Fiului lui Dumnezeu, rânduită din veșnicie și pregătită pe căi tainice în toată perioada care a precedat nașterea Domnului, avea să aibă loc într-un moment determinat al devenirii istorice.
Mântuitorul și-a început predica cu următoarele cuvinte: „S-a împlinit vremea” (Marcu cap. 1, vs. 15), subliniind astfel că venirea Sa s-a petrecut într-un anumit moment, condiționat de coordonate bine definite. Întrucât Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, a suferit și S-a jertfit în timp, dăruidu-ne mântuirea, rezultă că El a conferit timpului sens iar clipei o valoare inestimabilă. Pentru fiecare dintre noi este valabil acest adevăr, deoarece noi ne mântuim sau ne pierdem în cuprinsul clipei, care poate fi convertită în veșnicie.
Expresia scripturistică atât de bogată în semnificații „la plinirea vremii”, folosită pentru a evoca evenimentul întrupării Cuvântului, desemnează acel moment unic al devenirii istorice în care a putut avea loc coborârea Divinității în cuprinsul lumii create. Ea a fost pregătită pe multiple planuri, căci toată desfășurarea istoriei, precum și evoluția diferitelor credințe religioase, din epoca anterioară Întrupării, tindeau spre acest eveniment unic, menit să dea sens întregii creații și să o restabilească în starea anterioară căderii. De aceea formula „plinirea vremii” indică momentul în care acumulările de experiență religioasă vor face posibilă trecerea într-un nou registru istoric, într-o nouă etapă de viață spirituală. Atunci și numai atunci, în acea clipă unică, va intra Dumnezeu în legătură nemijlocită cu creatura și Își va asuma condiția umană.
Este semnificativ că veacul anterior nașterii lui Hristos va fi dominat de așteptarea unui mântuitor, chemat să-i elibereze pe oameni de păcatul ce îi apăsa. O asemenea aspirație se găsește la aproape toate popoarele ce trăiau în jurul Mării Mediterane și în Orientul Apropiat.
Paralel cu răspândirea nădejdii în venirea unui mântuitor se poate constata creșterea sentimentului de vină, de culpabilitate, propriu tuturor muritorilor, sporit poate în acea clipă și de apariția atâtor vicii, care îl desfigurau și îl pângăreau pe om. Dar cu cât se înmulțea păcatul, luând forme multiple, cu atât creștea dorul după un izbăvitor, datorat neputinței omului de a se mântui singur.
Situația popoarelor din zona Mării Mediterane, regiune în care se afla localizat la acea vreme centrul politic al lumii, era și ea de natură să favorizeze gestația spirituală pe care o surprindem în această epocă. Vestea cea bună, adusă de Mântuitorul omenirii apăsate de păcat, trebuia să se poată răspândi cât mai ușor. În vederea acestui scop era necesară existența unui anumit cadru istoric, menit să creeze o ambianță potrivită, favorabilă unificării conștiințelor, ce va fi realizată în creștinism. Și este semnificativ faptul că apariția acestui cadru a precedat cu trei secole nașterea Mântuitorului, tocmai pentru a ușura procesul de fuziune a credințelor și aspirațiilor soteriologice ale omenirii.
Elenizarea Orientului Apropiat și a lumii mediteraneene, în urma războaielor lui Alexandru cel Mare, a constituit evenimentul cheie care a dus la crearea unei civilizații neogrecești, ce avea să se întindă pe o arie extrem de vastă. Elenismul a impus o limbă unică, de mare circulație, menită să ușureze răspândirea ideilor șia credințelor, și un anumit spirit ce-și avea originea în concepția despre lume proprie filozofiei grecești. El a pregătit astfel osmoza dintre diferitele religii și culte, ce avea să ducă, în preajma nașterii Domnului, la fenomenul denumit sincretism. Cuceririle ulterioare întreprinse de Roma s-au altoit pe mlădițele elenistice și au precipitat acel proces de contopire a neamurilor șia credințelor ce a dus le ștergerea particularităților etnice și al promovarea unor religii cu caracter universalist.
Răspândirea evreilor pe toată întinderea acestei zone elenizate, ca urmare a deportării lor în Babilon și arăzboaielor purtate împotriva dinastieie seleucide, fenomen cunoscut sub numele de Diaspora, a avut de asemenea urmări importante pe plan religios, pregătind astfel viitoarea sinteză iudeo-creștină. Întâlnirea dintre iudaism și elenism (ne referim aici în special la sinteza care a avut loc în Egiptul Ptolemeilor) va avea consecințe incalculabile, deoarece prin întrepătrunderea celor două concepții opuse se va constitui matca stilistică în care se vor fi turnate adevărurile descoperite de Hristos.
Perioada ultimelor două secole care preced nașterea Mântuitorului este caracterizată din punct de vedere religios printr-o adevărată efervescență spirituală. Păgânismul intrase într-o fază de descompunere, căci omenirea - înțelegând, în mod obscur, că toate religiile la care aderase spre a-și potoli setea de Dumnezeu nu puteau să o elibereze de păcat și să-i dăruiască pacea sufletească - năzuia spre noi forme de adorare a Divinității. De aceea în acest timp apar noi culte, în centrul cărora se aflau așa-numitele mistere cu caracter esoteric, axate pe speranța în dobândirea mântuirii.
Prin opoziție cu religiile anterioare (ne referim îndeosebi la religia Greciei și cea Romei), unde accentul se punea mai ales pe cultul exterior și pe îndeplinirea unor practici, ceea ce se urmărește în religiile cu mistere este pirificarea sufletelor în vederea izbăvirii lor. Preoții încetează a mai fi simpli slujitori ai altarelor, pentru a începe să devină păstori de suflete; ei predică și îi cheamă pe credincioși la pocăință. Acest fenomen cu totul nou este vizibil mai ales în misterele cu caracter soteriologic, unde în centrul cultului se află un zeu răscumpărător, care moare și înviază, dăruind viață veșnică adepților săi. Astfel este cultul lui Isis, axat pe adorarea lui Osiris, zeu mort și revenit la viață, cel al lui Mithra, al lui Adonis, al lui Attis sau al Cybelei. majoritatea cultelor, de tip inițiatic, erau de proveniență orientală, dar acestea au pătruns în toată lumea greco-romană, fiind extre, de răspândite chiar în capitala Imperiului Roman.
În centrul tuturor acestor manifestări de ordin religios se constată tendința de a trezi în suflete conștiința păcatului ce le apăsa, precum și nădejdea în venirea unui mântuitor, chemat să-i elibereze de suferințe și de moarte pe toți oamenii. În modul acesta se depășea caracterul particular, propriu păgânismului - promotor al unui cult local, închinat unui zeu local -, prin nașterea unui spirit universalist care aspira la mântuirea tuturor oamenilor.
Setea generală de mântuire și aspirația spre ispășire, pe care le regăsim și în religiile păgâne din perioada sincretistă, demonstrează că pregătirea întrupării Fiului lui Dumnezeu se făcea la scară universală și într-un ritm tot mai accentuat, anunțând apropiata coborâre a Cuvântului în lume. Pe de altă parte, această intensă febră spirituală era menită să creeze climatul potrivit în care sămânța evanghelică avea să dea roade.
Prin contactul său cu elenismul, Israel, izolat până atunci în mijlocul lumii păgâne, a fost și el antrenat în curentul istoriei universale. Cea mai importantă consecință a răspândirii poporului ales printre neamuri a fost traducerea Bibliei în limba greacă, traducere efectuată în Alexandria în anul 285 î.H., eveniment ce constituie un moment dialectic unic în vederea pregătirii neamurilor pentru primirea Evangheliei. Prin transpunerea textului sacru în greacă, înțelepciunea concentrată în cărțile Vechiului Testament devenea accesibilă unui număr mare de cititori și, în felul acesta, principalele învățături din revelația mozaică începeau să fie cunoscute și de păgâni. Când apostoli vor pleca să evanghelizeze lumea, vor găsi terenul pregătit și este semnificativ faptul că primele comunități creștine din lumea păgână vor fi de obicei alcătuite din prozeliți ai iudaismului.
Sub presiunea elenismului, elita spirituală a lui Israel s-a scindat în două grupe distincte: unii care au părăsit intoleranța tradițională și au acceptat o serie de compromisuri cu străinii și cu învățăturile lor, - saducheii -, iar alții, - fariseii -, care, păstrând intact tezaurul cuprins în Lege, aveau să devină de o extremă intransigență. La rândul lor, fariseii se vor împărți și ei în două grupe, pe timpul lui Ioan Hircan, adică în jurul anului 110 î.H. - unii care, rămânând la Ierusalim, vor fi obligați să facă anumite concesii, și alții care vor pleca în deșert și se vor stabili la Qumran, pe malul Mării Moarte. Aceștia, după părerea marii majorități a cercetătorilor, vor constitui secta esenienilor. Ei s-au retras în pustiu, ca un protest împotriva contemporanilor, considerând că vechea alianță se epuizase și că ei erau unicii aleși, cu care Dumnezeu avea să încheie o nouă alianță. Spre deosebire de farisei, esenienii intuiau deci necesitatea reînnoirii alianței, dar credeau că numai ei vor fi beneficiarii noului legământ. Exclusivismul iudaic atinge aici limita sa extremă. Membrii comunității din Qumran așteptau cu înfrigurare Ziua Domnului, iar în persepectiva acestui eveniment înțeleseseră să se izoleze de lume. Totuși, prin așteptarea intensă a etapei eshatologice, prin aspirația spre puritate, și prin nădejdea în apariția unui nou legământ, esenienii se înscriu în marea mișcare spirituală care a premers nașterea Domnului, și chiar dacă învățătura lui Hristos nu-și păoate găsi antecedente explicative în doctrina lor, apariția sectei în sânul iudaismului constituie încă un semn precursor al plinirii vremurilor.
Fariseii care nu se retrăseseră în pustiu constituiau, împreună cu scribii sau cărturarii și cu preoții, elita conducătoare a evreilor. Dacă templul se afla sub autoritatea exclusivă a preoților, iar Sanhedrinul, tribunalul suprem, era alcătuit din preoți și din cărturarii interpreți ai Legii, fariseii dominau sinagogile risipite pe toată întinderea țării. În felul acesta, fariseii exercitau o mare influență; socotind că rigorismul lor și practicarea unei morale severe le dădeau dreptul săs e simtă superiori celorlalte categorii sociale, evitând contactul cu acestea de teama pângăririi, ei tindeau să facă din vechiul așezământ, care fusese dat cu titlu provizoriu și în vederea unei revelații mai depline, o entitate sacră și imuabilă. Legea, care trebuia să fie pedagog spre Hristos, devenea astfel obstacol în calea mântuirii, deoarece ea, în los să-i deschidă omului porțile cerului, îl închidea pe acesta în imanent. Fariseii, în fapt, considerau Legea un sistem de practici care puteau oferi omului mântuirea. Ei reduseseră astfel viața religiaosă la un formalism lipsit de conținutul adevăratei trăiri, crezând în mod eronat că omul se poate mântui prin faptele Legii.
Se constată deci că în preajma nașterii Domnului Israel atinsese un punct critic al evoluției sale religioase. Tendințe cotradictorii se ciocneau, vădind apropierea unei crize. Reprezentanții religiei oficiale deformaseră sensul revelației și al Legii și făceau astfel ca tot ceea ce rodise în trecut, în vederea marii împlinri, săs e ofilească și să-și piardă semnificația. Aceste fenomene, de natură contradictorie, chemau parcă marea clipă a împlinirii. Procesul de evoluție al vechiului așezământ ajunsese la un punct mort, evidențiind faptul că mântuirea nu atârna de om și nu putea fi conferită de Lege. De aceea spre al putea primi pe Dumnezeul ce avea să ia chip de om, Israel trebuia să fie zguduit, să fie trezit, pentru ca sistemul închis reprezentat de Tora să fie dislocat, pentru ca aparentul echilibru să fie rupt și oamenii să fie puși în fața păcatului lor, cu neputință de înlăturat prin mijloace omenești. Aceasta va fi misiunea lui Ioan Botezătorul, ultimul mare profet, chemat ca, în clipa în care Dumnezeu Se va fi întrupat, să facă încercarea supremă de a trezi poporul evreu din amorțire, descoperindu-L pe Mesia cel așteptat.
Prin opoziție cu religiile anterioare (ne referim îndeosebi la religia Greciei și cea Romei), unde accentul se punea mai ales pe cultul exterior și pe îndeplinirea unor practici, ceea ce se urmărește în religiile cu mistere este pirificarea sufletelor în vederea izbăvirii lor. Preoții încetează a mai fi simpli slujitori ai altarelor, pentru a începe să devină păstori de suflete; ei predică și îi cheamă pe credincioși la pocăință. Acest fenomen cu totul nou este vizibil mai ales în misterele cu caracter soteriologic, unde în centrul cultului se află un zeu răscumpărător, care moare și înviază, dăruind viață veșnică adepților săi. Astfel este cultul lui Isis, axat pe adorarea lui Osiris, zeu mort și revenit la viață, cel al lui Mithra, al lui Adonis, al lui Attis sau al Cybelei. majoritatea cultelor, de tip inițiatic, erau de proveniență orientală, dar acestea au pătruns în toată lumea greco-romană, fiind extre, de răspândite chiar în capitala Imperiului Roman.
În centrul tuturor acestor manifestări de ordin religios se constată tendința de a trezi în suflete conștiința păcatului ce le apăsa, precum și nădejdea în venirea unui mântuitor, chemat să-i elibereze de suferințe și de moarte pe toți oamenii. În modul acesta se depășea caracterul particular, propriu păgânismului - promotor al unui cult local, închinat unui zeu local -, prin nașterea unui spirit universalist care aspira la mântuirea tuturor oamenilor.
Setea generală de mântuire și aspirația spre ispășire, pe care le regăsim și în religiile păgâne din perioada sincretistă, demonstrează că pregătirea întrupării Fiului lui Dumnezeu se făcea la scară universală și într-un ritm tot mai accentuat, anunțând apropiata coborâre a Cuvântului în lume. Pe de altă parte, această intensă febră spirituală era menită să creeze climatul potrivit în care sămânța evanghelică avea să dea roade.
Prin contactul său cu elenismul, Israel, izolat până atunci în mijlocul lumii păgâne, a fost și el antrenat în curentul istoriei universale. Cea mai importantă consecință a răspândirii poporului ales printre neamuri a fost traducerea Bibliei în limba greacă, traducere efectuată în Alexandria în anul 285 î.H., eveniment ce constituie un moment dialectic unic în vederea pregătirii neamurilor pentru primirea Evangheliei. Prin transpunerea textului sacru în greacă, înțelepciunea concentrată în cărțile Vechiului Testament devenea accesibilă unui număr mare de cititori și, în felul acesta, principalele învățături din revelația mozaică începeau să fie cunoscute și de păgâni. Când apostoli vor pleca să evanghelizeze lumea, vor găsi terenul pregătit și este semnificativ faptul că primele comunități creștine din lumea păgână vor fi de obicei alcătuite din prozeliți ai iudaismului.
Sub presiunea elenismului, elita spirituală a lui Israel s-a scindat în două grupe distincte: unii care au părăsit intoleranța tradițională și au acceptat o serie de compromisuri cu străinii și cu învățăturile lor, - saducheii -, iar alții, - fariseii -, care, păstrând intact tezaurul cuprins în Lege, aveau să devină de o extremă intransigență. La rândul lor, fariseii se vor împărți și ei în două grupe, pe timpul lui Ioan Hircan, adică în jurul anului 110 î.H. - unii care, rămânând la Ierusalim, vor fi obligați să facă anumite concesii, și alții care vor pleca în deșert și se vor stabili la Qumran, pe malul Mării Moarte. Aceștia, după părerea marii majorități a cercetătorilor, vor constitui secta esenienilor. Ei s-au retras în pustiu, ca un protest împotriva contemporanilor, considerând că vechea alianță se epuizase și că ei erau unicii aleși, cu care Dumnezeu avea să încheie o nouă alianță. Spre deosebire de farisei, esenienii intuiau deci necesitatea reînnoirii alianței, dar credeau că numai ei vor fi beneficiarii noului legământ. Exclusivismul iudaic atinge aici limita sa extremă. Membrii comunității din Qumran așteptau cu înfrigurare Ziua Domnului, iar în persepectiva acestui eveniment înțeleseseră să se izoleze de lume. Totuși, prin așteptarea intensă a etapei eshatologice, prin aspirația spre puritate, și prin nădejdea în apariția unui nou legământ, esenienii se înscriu în marea mișcare spirituală care a premers nașterea Domnului, și chiar dacă învățătura lui Hristos nu-și păoate găsi antecedente explicative în doctrina lor, apariția sectei în sânul iudaismului constituie încă un semn precursor al plinirii vremurilor.
Fariseii care nu se retrăseseră în pustiu constituiau, împreună cu scribii sau cărturarii și cu preoții, elita conducătoare a evreilor. Dacă templul se afla sub autoritatea exclusivă a preoților, iar Sanhedrinul, tribunalul suprem, era alcătuit din preoți și din cărturarii interpreți ai Legii, fariseii dominau sinagogile risipite pe toată întinderea țării. În felul acesta, fariseii exercitau o mare influență; socotind că rigorismul lor și practicarea unei morale severe le dădeau dreptul săs e simtă superiori celorlalte categorii sociale, evitând contactul cu acestea de teama pângăririi, ei tindeau să facă din vechiul așezământ, care fusese dat cu titlu provizoriu și în vederea unei revelații mai depline, o entitate sacră și imuabilă. Legea, care trebuia să fie pedagog spre Hristos, devenea astfel obstacol în calea mântuirii, deoarece ea, în los să-i deschidă omului porțile cerului, îl închidea pe acesta în imanent. Fariseii, în fapt, considerau Legea un sistem de practici care puteau oferi omului mântuirea. Ei reduseseră astfel viața religiaosă la un formalism lipsit de conținutul adevăratei trăiri, crezând în mod eronat că omul se poate mântui prin faptele Legii.
Se constată deci că în preajma nașterii Domnului Israel atinsese un punct critic al evoluției sale religioase. Tendințe cotradictorii se ciocneau, vădind apropierea unei crize. Reprezentanții religiei oficiale deformaseră sensul revelației și al Legii și făceau astfel ca tot ceea ce rodise în trecut, în vederea marii împlinri, săs e ofilească și să-și piardă semnificația. Aceste fenomene, de natură contradictorie, chemau parcă marea clipă a împlinirii. Procesul de evoluție al vechiului așezământ ajunsese la un punct mort, evidențiind faptul că mântuirea nu atârna de om și nu putea fi conferită de Lege. De aceea spre al putea primi pe Dumnezeul ce avea să ia chip de om, Israel trebuia să fie zguduit, să fie trezit, pentru ca sistemul închis reprezentat de Tora să fie dislocat, pentru ca aparentul echilibru să fie rupt și oamenii să fie puși în fața păcatului lor, cu neputință de înlăturat prin mijloace omenești. Aceasta va fi misiunea lui Ioan Botezătorul, ultimul mare profet, chemat ca, în clipa în care Dumnezeu Se va fi întrupat, să facă încercarea supremă de a trezi poporul evreu din amorțire, descoperindu-L pe Mesia cel așteptat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu