MAREA UNIRE DIN 1918 VĂZUTĂ DE REGINA MARIA.

MAREA UNIRE DIN 1918 VĂZUTĂ DE REGINA MARIA

       Am intrat în anul Centenarului. Marea Unire continuă să rămână evenimentul cel mai important din istoria modernă a poporului român. Ni se oferă astfel șansa să ne reamintim că avem o conștiință națională pentru a cărei edificare înaintașii noștri chiar au luptat și au suferit, ceea ce unora dintre noi, acum, li se poate părea bizar. În același timp, putem medita asupra felului în care Unirea a fost realizată, fiindcă nu a fost ceva servit „pe tavă”, de la sine înțeles, ci, dimpotrivă, a însemnat un maxim de efort al voinței și inteligenței fruntașilor de atunci. Văzând ce emoționată a fost Regina Maria, înțelegem ce înseamnă să fii cu adevărat un conducător de stat și nu un băutor de cupe de șampanie. Tocmai de aceea un eveniment de o asemenea anvergură nu este ceva abstract, depersonalizat și decontextualizat. Comuniștii au încercat, prin propaganda lor, să separe Marea Unire de făuritorii ei, aducând în prim-plan teza marxistă potrivit căreia istoria ar fi făcută doar de popor. Dar poporul nu este de ajuns dacă în fruntea sa nu există adevărații conducători și adevăratele personalități care știu să-l îndrume. În cazul nostru, personalitățile au jucat un rol decisiv și, cinstind un eveniment, le cinstim, de fapt, pe ele. Prima privire asupra Marii Uniri vine, așadar, de la contemporani. Tocmai de aceea consider că este bine și drept să vedem ce scria Regina Maria despre Unire, rolul ei fiind covârșitor în realizarea acesteia. Fragmentul selectat face parte din volumul „Maria, Regina României - Povestea vieții mele”, sub titlul „Întoarcerea la București, după victorie”:

       „Cotroceni, 18 Noembrie/1 Decembrie 1918. Ne-am întors cu adevărat, ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăsnesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători! Adjectivele sună parcă a gol, când vrei să le pui pe hârtie. A fost o zi de entuziasm, de delir, în pofida greutăților de transport și a distrugerilor lăsate de dușmani; până și vremea ne-a fost propice, însă ploile torențiale prăpădiseră cu totul drumurile stricate dinainte. Trenul nostru ajunse totuși aproape de ceasul prescris ... Pe cap purtam o căciulă de astrahan cenușiu, cu o curelușă sub bărbie, care-mi dădea înfățișarea unui flăcău voinic și bucălat. Acest costum era completat de o lungă manta militărească, cenușie cu guler de blană ... Am fost întâmpinați la gara Mogoșoaia de generalul Berthelot și de câțiva ofițeri francezi și englezi și, bineînțeles, de generalii noștri în frunte cu Prezan. (...). Era întâia oară când salutam pe pământul nostru trupe aliate; bucuria de a le vedea în jurul nostru astăzi, era aproape mai mult decât puteam suporta. Ne vedeam în sfârșit prietenii! Fusesem despărțiți, fără nădejde, de ei, în depărtatul nostru colțișor de lume. În tot timpul războiului nu fusesem niciodată în legătură cu armatele aliate, afară de cele rusești; iar acestea, la sfârșit, se prefăcuseră într'un prilej de groază în loc de a ne fi sprijin. (...). Eu, de pe voinica spinare a lui Jumbo ( numele calului pe care se afla călare Regina, - n.n. - B.M.), puteam privi deasupra capetelor mulțimii drept în ferestrele caselor și puteam prinde însuflețirea de pe fiecare chip, să răspund fiecărui zâmbet, să bag în seamă înfrigurarea fiecărui copil și să simt o apropiată împărtășire a bucuriei poporului meu. (...). Uitându-mă de sus, la toate aceste fețe întoarse spre mine, mi se părea că citesc în ochii fiecăruia suferințele prin care trecuseră. Alaiul nostru își urmă drumul până în piață unde se înălța statuia lui Mihai Viteazul, cu sabia ridicată în vărful brațului stâng. Aici, de când venisem în țară, la 1893, mireasă nevinovată și plină de dor de țara ei, fusesem de față la defilarea de fiece an la 10 Mai, însă niciodată la o paradă ca aceasta în care luau parte armata franceză și cea engleză. Poporul însoțea, cu urale de entuziasm nebun, trecerea desrobitorilor noștri, care veniseră de peste Dunăre, drum lung ca să fie alături de noi în această zi de pomină. După defilare urmă un Te-Deum, oficial la Mitropolie. Pe când soseau oaspeții, am avut 10 minute de răgaz, în care să-mi schimb uniforma în haine de sărbătoare. Slujba a fost scurtă, solemnă și impunătoare. (...). După aceasta plecarăm spre casă, la căminul nostru, la Cotroceni, unde zăcuse Mircea de doi ani în singurătate, așteptând întoarcerea noastră. Aici las să-mi cadă pana din mână. Nu este sfârșitul povestei, căci numai basmele se sfârșesc cu „fericire, cu veșnică fericire” și nu e un basm, ci povestea vieții mele. Ceea ce a urmat apoi e lung, foarte lung, vrednic poate de luare aminte, dar totuși e bine să-mi sfârșesc aici cartea, acum când m'am întors la mormântul lui Mircea și în vechiul meu cămin. Într'o zi voi scrie, poate, ce a urmat. Aceasta rămâne de văzut. Azi simt însă că trebue să sfârșesc evocând cuvintele unuia ce cunoaște mult din durerile Regilor ( Solomon, - n.n. - B.M.): „Această trudă dureroasă a dat-o Dumnezeu oamenilor, ca să se oțelească prin ea. Am văzut toate muncile ce se fac sub soare și iată: toate sunt deșertăciuni și sbuciumare a gândului.” ( Cântarea Cântărilor - n.n. - B.M.).”