PERSONAJUL BIBLIC BARNABA - „FIUL MÂNGÂIERII”
Barnaba s-a îmbrăcat în mângâiere. El a
primit-o de la Dumnezeu și a dat-o mai departe celor din jurul lui. Omul acesta
este o ilustrație vie a principiului expus de apostolul Pavel: ,,Binecuvântat să
fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi
Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre,
pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să
putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!” (2 Cor. 1:3-4).
Despre acest colaborator al apostolului Pavel,
care l-a însoţit pe apostolul neamurilor în prima sa călătorie misionară, găsim
câteva indicaţii în Faptele Apostolilor
şi în epistole. Dacă aşezăm aceste
indicaţii una lângă alta, vom obţine un tablou al unui bărbat binecuvântat,
care ne poate fi în multe privinţe un exemplu. Cuvântul ne spune: „Aţintiţi-vă privirea la cei care umblă aşa”
(Filipeni 3.17).
Fiul
mângâierii:
Pentru prima dată îl întâlnim
pe Barnaba în Fapte 4, unde sunt
descrise primele zile ale Bisericii, pe care Domnul începuse să o zidească.
Mulţimea credincioşilor era o inimă şi un suflet. În „dragostea dintâi”, aveau
toate la comun; niciunul nu spunea că, ceva din averile sale era al său.
Apostolii depuneau cu mare putere mărturie despre învierea Domnului Iisus.
Peste toţi era un mare har. Printre aceşti primi creştini este amintit şi Iosif („El să adauge”). Acesta a fost
numele care i s-a dat când s-a născut ca levit şi cipriot. Dar acum era unul
dintre creştinii, cărora Dumnezeu le dăduse har peste har. Curând a fost numit de apostoli „Barnaba”, pentru că el devenise, în
numărul mare de credincioşi, un adevărat „fiu al mângâierii“. El se străduia în
mod deosebit să-i mângâie pe sfinţii din Ierusalim, care se aflau la primele
prigoniri şi necazuri. Din 2 Corinteni
1.3-7 ştim că cel care doreşte să mângâie pe alţii în tot felul de
necazuri, trebuie să fi fost el însuşi în necazuri şi strâmtorări şi să fi fost
mângâiat de „Părintele îndurărilor şi de Dumnezeul oricărei mângâieri”. Barnaba
culesese pentru sine din acest balsam şi ştia acum să vindece inimile rănite
ale altora cu acest balsam. Deoarece inima sa era umplută până sus cu dragostea
lui Hristos, el era gata, ca mulţi alţi fraţi, să-şi înstrăineze averile şi să
pună la picioarele apostolilor preţul lor, pentru ca aceştia să poată împărţi
fraţilor după nevoile fiecăruia. Faptul că şi-a vândul ogorul pe care îl avea,
are probabil şi o altă motivaţie: pentru a cultiva bine acea bucată de pământ,
avea nevoie de mult timp, pe care dorea să-l folosească în întregime în
lucrarea Domnului său, care îl chemase la aceastăslujbă de slujire. Banii şi
timpul, tot ce avea, dorea să le închine Domnului.
Barnaba -
mângâiere pentru Pavel:
A doua oară, Barnaba este
amintit în Fapte 9.26-30. Între
timp, Biserica din Ierusalim a trecut printr-o perioadă grea, după cum ştim; Ştefan a fost omorât cu pietre pentru mărturtia sa despre Iisus . Ca urmare,
„în ziua aceea a început o mare persecuţie împotriva Bisericii care era în
Ierusalim şi toţi în afară de apostoli au fost împrăştiaţi prin ţinuturile
Iudeii şi ale Samariei“ (Fapte 8.1).
„Tânărul” Saul era unul dintre
instigatori. El sufla ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului,
chiar şi până la Damasc. Dar în drum spre această cetate, Însuşi Domnul
proslăvit a păşit înaintea lui şi a lucrat în el o convertire totală. Saul s devenit
un ucenic al Domnului, o unealtă bine dotată pentru zidirea Bisericii. Cât de
mare şi stăruitoare era acum durerea lui, că „mai înainte eram un hulitor şi un
persecutor şi un batjocoritor”; de aceea mai târziu s-a numit pe sine „cel
dintâi” dintre păcătoşi (1 Timotei
1.13-15)! Când după trei ani (Galateni
1.17, 18; Fapte 9.26-27), Pavel a încercat să se apropie de ucenicii din
Ierusalim, toţi s-au temut de el şi nu credeau că era un ucenic, deoarece îşi
aminteau de el cum era odinioară şi se pare că, nu aveau cunoştinţă de
evenimentele care avuseră loc între timp. Aceasta l-a smerit din nou adânc pe
Pavel şi i-a amintit de dezlănţuirea sa în Ierusalim în necunoştinţă şi râvnă
oarbă. Dacă fraţii nu aveau încredere în el, cum ar fi putut vreodată să-i
slujească liber Domnului? Dar Barnaba a mers după el, a discutat cu el şi l-a
dus la apostoli. El le-a putut relata cum s-a întors Saul la Dumnezeu şi cum
vorbise în Damasc cu îndrăzneală în Numele lui Iisus. Barnaba avea o încredere
foarte mare în harul lui Dumnezeu şi era deplin convins că harul putea face
dintr-un prigonitor extrem, un mare propovăduitor al lui Hristos. Acesta a fost
primit de fraţii din Ierusalim; cât de mulţumitor trebuie să-i fi rămas Pavel
lui Barnaba toată viaţa pentru această slujbă a dragostei!
Barbana
- mângăiere pentru Neamuri:
Prigonirile
credincioşilor din Ierusalim i-au împrăștiat pe credincioşi în împrejurimi. Dar
în loc să tacă de teamă şi de frică, fără să spună ceva despre mântuirea în
Hristos, cei care au fost împrăştiaţi străbăteau ţinuturile şi vesteau Cuvântul
(Fapte 8.4). În Fapte 11.19-26 ni se relatează că au mers până în Fenicia, Cipru şi
Antiohia. Având prejudecăţi iudaice, cei mai mulţi dintre ei vesteau Evanghelia
despre Domnul Iisus numai printre iudei; unii au vorbit, totuși, şi grecilor.
Mâna Domnului era cu aceştia şi un mare număr a crezut şi s-a întors la Domnul;
dar El dorea să se îndrepte şi spre neamuri. Când Biserica din Ierusalim a
auzit aceasta, l-a trimis pe Barnaba la Antiohia. Toţi aceşti oameni de curând
întorşi la Dumnezeu aveau nevoie de o îngrijire deosebită şi de învăţătură, iar
fraţii din Ierusalim, care îl cunoşteau pe Barnaba, erau convinşi că el era
unealta adecvată pentru o astfel de slujbă. El se dovedise printre ei ca un „om
bun şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă”
(Fapte 11:24). Ce înseamnă aceasta? El era „un om bun”, un „fiu al
mângâierii” pentru alţii, unul care se gândea cu bunătate la binele altora. „A
ne iubii unii pe alţii” este caracteristica tuturor celor ce sunt născuţi din
Dumnezeu, şi noi toţi trebuie să fim „buni unii faţă de alţii” (1 Ioan 4.7; Efeseni 4.32); dar Barnaba primise un dar de
har special, care îl făcea capabil să facă această slujbă printre „copilaşii în
Hristos”. El era plin de Duhul Sfânt; Persoana Duhului Sfânt locuia în el, cum
de altfel locuieşte şi în noi; dar în Barnaba cel temător de Dumnezeu şi
evlavios, Duhul Sfânt nu era împiedicat în acţiunea Sa nici prin porniri ale
cărnii, nici printr-o gândire lumească, ci Îşi putea arăta deplin roadele Sale:
„dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie,
blândeţe, înfrânare”. Ce mireasmă plăcută al lui Hristos a împrăştiat Barnaba
în jurul său! „Plin de credinţă” - Exemplele din Evrei 11 ne arată viaţa celor
care sunt „plini de credinţă“: ei sunt convinşi de lucruri care nu se văd. Ei
umblă înaintea Celui nevăzut, se bazează pe promisiunile Sale şi ascultă de El.
Credinţa lor biruie lumea şi duşmănia ei; ea triumfă peste greutăţi, deoarece
pentru Dumnezeul lor nimic nu este imposibil. Ei sunt o mărturie vie şi
luminoasă în această lume şi păşesc într-o nădejde vie spre „patria” cerească,
spre „cetatea” pregătită de Dumnezeu. - Un astfel de bărbat al credinţei era şi
Barnaba. Ce exemplu, ce imbold şi ce ajutor a fost el pentru acei credincioşi
care tocmai veniseră la credinţă! Îndemnul său, de a rămâne cu hotărâre de
inimă cu Domnul, îl vedeau împlinit în el.
Barnaba
- mângâiere în Antiohia:
În legătură cu slujba sa
în Antiohia ni se spune: „o mare mulţime a fost adăugată la Domnul” (versetul 24). El nu-i atrăgea pe
oameni după sine, ci îi conducea la Domnul.
Nici nu avea interesul să ocupe primul loc printre ei. Când a văzut cum
se răspândea lucrarea în acel ţinut şi cum credincioşii aveau nevoie de
îndrumare în învăţătura sănătoasă, a căutat o unealtă, pe care, după cum ştia,
Domnul o dotase în mod deosebit pentru această slujbă: a plecat la Tars şi l-a
căutat pe Saul, apoi l-a adus în Antiohia. Un an întreg s-au strâns în biserică
şi au învăţat cu alţi fraţi multe lucruri. Ce binecuvântat a fost acel timp!
Printre profeţii şi învăţătorii de acolo este amintit mai întâi Barnaba, iar
Saul abia la urmă (13.1). Barnaba
obţinuse prin credincioşia sa printre fraţi o mare încredere. În acele zile, Agab, un profet din Ierusalim, a
anunţat prin Duhul o mare foamete, care va veni peste tot pământul, deci şi
asupra credincioşilor din Iudeea. Când a venit această foamete, Barnaba şi Saul
au fost din nou însărcinaţi să ducă în Iudeea darurile strânse în Antiohia, ca
o expresie a unităţii şi a dragostei (11.27-30).
După ce au îndeplinit această lucrare, Barnaba şi Saul s-au întors de la
Ierusalim şi l-au luat cu ei şi pe Ioan,
care era numit Marcu (12.25).
Barnaba
- mângâiere în misiune, cu Saul în prima călătorie misionară:
Credincioşii din
Antiohia erau într-o stare duhovnicească bună. Acest lucru s-a arătat printre
altele în faptul că ei se gândeau cum poate fi răspândită Evanghelia printre neamuri.
Dar acest lucru trebuia să se facă în dependenţă de Domnul, iar ei căutau să
recunoască voia Sa postind. Atunci „Duhul Sfânt a zis: Puneţi-Mi deoparte acum
pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. Atunci, după ce au
postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. Ei deci,
fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât…” (13.2-4).
Domnul este Cel care doreşte să-Şi trimită slujitorii Săi. Ne-am obişnuit să
vorbim despre călătoriile misionare ale apostolului Pavel şi să vedem pe
însoţitorii săi în umbra acestui mare apostol al naţiunilor. Dar să reţinem:
această lucrare mare a început cu un îndemn divin: „Puneţi-mi deoparte acum pe
Barnaba şi pe Saul pentru lucrare”. Atât primul, cât şi al doilea erau deci
echipaţi adecvat pentru această slujbă, care pretindea atât de multe, iar cei
doi erau într-o stare duhovniceacă bună, încât Domnul îi putea folosi. La fel
ca Pavel, şi Barnaba era constrâns de dragostea lui Hristos, să predice
oamenilor: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Tot atât de puţin ca Pavel, Barnaba nu s-a
lăsat speriat de necazuri, de nevoi, de strâmtorări şi de prigoană în legătură
cu această slujbă (2 Corinteni 6). Acelaşi
har care a prisosit, care îl făcea capabil pe Pavel pentru această slujbă, se
odihnea şi peste Barnaba.
Citind Fapte 13 şi 14 observăm că, apostolul
Pavel a ajuns tot mai mult în prim-plan şi a devenit purtătorul de cuvânt. În
practica slujbei, fiecare a înţeles ce loc i-a fost acordat, şi fiecare a
ocupat locul său prin har în smerenie.
Întorcându-se din prima lor călătorie
misionară, care a durat trei ani, au istorisit bisericii ce făcuse Dumnezeu cu
ei şi cum El deschisese o uşă a credinţei pentru neamuri. Ei Îi atribuiau Lui
totul.
Barnaba
- mângăiere pentru Ioan Marcu:
În capitolul 15 unde ni se spune cum a fost
lămurită problema importantă - „Trebuie să fie circumcişi credincioşii dintre neamuri
după obiceiul lui Moise?” între bisricile din Antiohia şi Ierusalim, îi vedem
pe cei doi slujitori fideli alături luptând pentru adevăr. Mărturia acestor „preaiubiţi,
Barnaba şi Pavel… care şi-au expus vieţile pentru Numele Domnului nostru Iisus
Hristos” (versetele 25-26) avea o
mare greutate. Nu numai Pavel, ci şi Barnaba a recunoscut clar că atât iudeii,
cât şi grecii au fost făcuţi morţi faţă de lege prin trupul lui Hristos (Romani 7.4).
Dar acum apar umbre pe
cărarea lui Barnaba, a acestui slujitor binecuvântat al Domnului. După ce Pavel
şi Barnaba au rămas un timp mai îndelungat în Antiohia, Pavel i-a propus
colaboratorului său demn de încredere să se întoarcă în toate cetăţile în care
vestiseră Cuvântul Domnului, pentru a vizita fraţii de acolo şi a vedea cum le
merge. Apostolul Pavel a fost aici acela care a luat iniţiativa; de la
începutul slujbei sale a fost caracterizat de interesul pentru binele fraţilor
din toate locurile; tot timpul era însoţit de „preocuparea pentru toate bisericile” (2 Corinteni 11.28). Aici nu se
aminteşte că aceasta era şi grija lui Barnaba; se părea aproape că râvna lui de
odinioară cedase în acel moment. El era dispus să întreprindă o a doua
călătorie misionară împreună cu Pavel, dar pentru el, mult mai important decât
călătoria cu acest apostol binecuvântat în lupta Evangheliei, care adusese
atâta roadă pentru veşnicie printre naţiuni, era să-i însoţească „nepotul” său
Ioan Marcu. Uitase el oare că, acesta se despărţise de ei deja la începutul
primei lor călătorii misionare şi nu mersese cu ei în lucrare, deci că, nu se
dovedise destoinic în lucrare? Abia mulţi ani mai târziu, apostolul clarvăzător
a putut să-şi schimbe părerea despre Marcu (Coloseni
4.10; 2 Timotei 2.21) şi să mărturisească: „Mi-a fost de folos în lucrare”.
În cazul lui Barnaba au avut însă acum mai multă greutate legăturile naturale
decât considerentele spirituale. S-a născut o amărăciune. Barnaba s-a despărţit
de Pavel şi a plecat cu Marcu spre patria sa, Cipru. Dacă un om ca Barnaba,
care a acţionat atâţia ani ca o binecuvântare deosebită printre credincioşi şi
printre naţiuni, nu a mai fost pentru un timp pe înălţimile credinţei sale şi
ale dăruirii sale, cu cât mai mult avem noi motiv să veghem şi să ne rugăm, ca
să nu dăm înapoi pe calea pe care Îl urmăm pe Domnul sau chiar să alunecăm de
pe ea!
În Faptele Apostolilor nu se mai relatează de atunci nimic despre
Barnaba. Numai în scrisorile apostolului Pavel mai este amintit de câteva ori,
iar din acele scurte versete rezultă că amărăciunea nu a durat. În mod deosebit
din 1 Corinteni 9.6 rezultă foarte clar că Barnaba a fost şi mai târziu un slujitor
cunoscut şi apreciat al Domnului.
Să nu rămânem la umbrele, care au căzut
trecător pe calea sa! Mai degrabă exemplul acestui frate fidel şi slujitor plin
de dăruire, aşa cum îl descrie Sfânta Scriptură în capitolul 15 din Faptele Apostolilor, să fie un imbold pentru noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu