CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU.
PARTEA A ȘASEA.
Pavel şi Barnaba dovedesc umilinţă,
perseverenţă şi curaj; Faptele 14:1-28:
În Listra domneşte haosul. Un olog din
naştere sare de bucurie căci doi străini tocmai l-au vindecat. Oamenii rămân
uluiţi, convinşi fiind că cei doi sunt zei. Un preot al lui Zeus aduce
ghirlande în cinstea lor şi se pregăteşte să înjunghie taurii de jertfă, care
mugesc şi sfornăie agitaţi. Pavel şi
Barnaba se opun, strigând din
răsputeri. Îşi sfâşie veşmintele şi se reped în mijlocul mulţimii, implorându-i
pe oameni să nu le aducă închinare. Cu greu reuşesc să-i oprească. Însă iată că la Listra sosesc nişte iudei
împotrivitori din Antiohia Pisidiană
şi din Iconium. Ei otrăvesc minţile
locuitorilor Listrei cu calomnii veninoase. Mulţimea, care până atunci voia
să-i aducă închinare lui Pavel, îl înconjoară şi aruncă în el cu pietre până
când acesta îşi pierde cunoştinţa. După ce-şi varsă furia, listrienii, crezând
că Pavel este mort, îi târăsc trupul plin de vânătăi în afara porţilor oraşului.
Dar cum s-a ajuns la această întâmplare
tragică?
„O mare mulţime de iudei şi de greci au
devenit credincioşi” (Faptele 14:1-7):
Cu câteva zile înainte, Pavel şi Barnaba
fuseseră alungaţi din oraşul roman Antiohia din Pisidia după ce opozanţii iudei
stârniseră o persecuţie împotriva lor. Însă ei nu s-au descurajat, ci au plecat
de acolo în mod paşnic, „scuturându-şi praful de pe picioar”’ împotriva
locuitorilor nereceptivi (Fap. 13:50-52; Mat. 10:14). Acei opozanţi urmau
să-şi primească judecata de la Dumnezeu (Fap. 18:5, 6; 20:26). Astfel, fără să-şi
piardă bucuria, cei doi misionari şi-au continuat munca de propovăduire a
Evangheliei. După o călătorie de aproximativ 150 de kilometri spre
sud-est, ei au ajuns într-o zonă fertilă, pe un podiş aflat între lanţurile
muntoase Taurus şi Sultan. Mai întâi,
Pavel şi Barnaba s-au oprit la Iconium, unul dintre cele mai importante oraşe
ale provinciei romane Galatia. În
acest oraş, care încă păstra amprenta culturii greceşti, existau o comunitate
evreiască puternică şi mulţi neevrei prozeliţi. Potrivit obiceiului lor, Pavel
şi Barnaba au intrat în sinagogă şi au început să predice (Fap. 13:5, 14). Ei „au vorbit în aşa fel încât o
mare mulţime de iudei şi de greci au devenit credincioşi“ (Fap. 14:1).
SUPLIMENTAR:
ICONIUM, ORAŞUL FRIGIENILOR:
Situat
pe un podiş înalt, bine udat şi fertil, Iconium se afla la răscrucea unor
importante drumuri comerciale, care legau Siria
de provincia romană Asia, de Grecia şi de Roma.
În Iconium se practica cultul Cibelei, zeiţa frigiană a fertilităţii,
cult ce includea elemente religioase greceşti, adoptate în perioada elenistică.
În anul 65 î.H, oraşul a ajuns sub stăpânire romană, iar în
secolul I d.H. era un centru agricol şi comercial prosper. Deşi în
Iconium exista o comunitate evreiască puternică, se pare că oraşul păstrase
amprenta culturii greceşti. Este demn de remarcat că în „Faptele” se vorbeşte despre locuitori iudei şi „greci“ (Fap. 14:1).
Iconium
era situat la graniţa dintre Licaonia
şi Frigia, regiuni ale provinciei Galatia. Unii scriitori din primul
secol, precum Cicero şi Strabon, considerau că oraşul Iconium
aparţinea Licaoniei. Şi, într-adevăr, din punct de vedere geografic, acest oraş
se afla în acea regiune. Cu toate acestea, în cartea Faptele, Iconium nu este
considerat un oraş al Licaoniei, unde se vorbea „limba licaoneană“ (Fap. 14:1-6, 11). Din acest motiv, criticii au
contestat acurateţea cărţii biblice Faptele. Însă, în 1910, arheologii au
descoperit în acest oraş inscripţii care atestă că în Iconium s-a vorbit limba
frigiană încă două secole după vizita lui Pavel şi Barnaba. Prin urmare,
scriitorul cărţii Faptele a avut dreptate când a făcut distincţie între Iconium
şi oraşele Licaoniei.
CONTINUARE:
De ce a fost atât de
eficient modul în care au vorbit Pavel şi Barnaba? Pavel cunoştea foarte bine
Scripturile, fiind un adevărat tezaur de înţelepciune. El aducea cu iscusinţă
argumente din istorie, din profeţii şi din Legea mozaică pentru a dovedi că Iisus
era promisul Mesia (Fap. 13:15-31; 26:22, 23). Cât despre Barnaba,
el dovedea interes sincer faţă de oameni (Fap. 4:36, 37; 9:27; 11:23, 24). Pavel şi Barnaba nu
s-au bazat pe propria pricepere, ci au vorbit „prin puterea primită de la
Domnul“. Dar nu toţi
locuitorii din Iconium au fost încântaţi să audă ce aveau de spus Pavel şi
Barnaba. „Iudeii care nu credeau au stârnit şi au întărâtat sufletele oamenilor
din naţiuni împotriva fraţilor“, spune Luca în continuare. Însă Pavel şi
Barnaba şi-au dat seama că era necesar să rămână acolo şi să apere vestea bună,
astfel că „au petrecut mult timp vorbind cu îndrăzneală“. Drept urmare,
„mulţimea din oraş s-a dezbinat: unii erau de partea iudeilor, iar alţii de
partea apostolilor“ (Fap. 14:2-4). După
o vreme, împotrivitorii din Iconium au urzit un complot ca să-i omoare cu
pietre pe Pavel şi pe Barnaba. Când au aflat ce se punea la cale, cei doi
misionari au decis să se mute în alt teritoriu de predicare (Fap. 14:5-7).
„Să vă întoarceţi ... la Dumnezeul cel viu” (Faptele 14:8-19):
Pavel şi Barnaba au plecat
la Listra, o colonie romană situată la 30 de kilometri sud-vest de Iconium.
Listra avea legături strânse cu Antiohia din Pisidia, dar aici nu exista o
comunitate evreiască puternică, aşa cum exista în Antiohia. Deşi se pare că locuitorii
vorbeau limba greacă, limba lor maternă era licaoneana. Pavel şi Barnaba au
început să le predice într-un loc public, probabil deoarece în acest oraş nu
exista sinagogă. Aşa cum făcuse şi Petru în Ierusalim, Pavel a vindecat aici un
olog din naştere (Fap. 14:8-10). Însă, dacă în urma
miracolului înfăptuit de Petru o mare mulţime de oameni au devenit credincioşi,
miracolul lui Pavel a avut cu totul alt efect (Fap. 3:1-10). Când
au văzut că ologul fusese vindecat, închinătorii păgâni din Listra au tras
concluzia greşită că Barnaba era Zeus, mai-marele zeilor, iar Pavel, Hermes,
fiul lui Zeus şi mesagerul zeilor. Însă Barnaba şi Pavel erau hotărâţi să ajute
mulţimea să înţeleagă că ei vorbeau şi acţionau nu cu autoritatea unor zei
păgâni, ci cu autoritatea primită de la Dumnezeul adevărat (Fap. 14:11-14).
SUPLIMENTAR:
LISTRA ŞI CULTUL LUI ZEUS ŞI AL LUI HERMES:
Oraşul Listra era situat într-o vale
izolată, departe de drumurile principale. Cezar
August l-a transformat în colonie romană, numindu-l Iulia Felix Gemina Lustra. Aici exista o garnizoană care apăra
provincia romană Galatia de triburile locale din munţi. Oraşul era administrat
de oficiali cu titluri latine, potrivit organizării romane civile. Totuşi,
influenţa romană nu a fost atât de pregnantă, Listra păstrându-şi în mare
măsură caracterul licaonean. Într-adevăr, listrienii pe care îi menţionează
cartea Faptele vorbeau limba licaoneană. Printre vestigiile arheologice
descoperite în zona anticului Listra se numără un altar al lui Zeus şi Hermes,
o statuie a lui Hermes şi inscripţii care fac referire la „preoţii lui Zeus“. Poetul
roman Ovidiu
(43 î.H.-17 d.H.) a consemnat o legendă din care aflăm unele lucruri
despre credinţele religioase ale vremii. El spune că Jupiter şi Mercur,
corespondenţii zeilor greci Zeus şi Hermes în panteonul roman, au coborât
pe Pământ ca oameni muritori şi au vizitat ţinutul deluros al Frigiei. Ei au căutat găzduire la o mie
de case, însă nimeni n-a vrut să-i primească. Doar un bătrân, Filemon, şi soţia lui, Baucis, i-au primit în umila lor
căsuţă. Drept răsplată, Zeus şi Hermes le-au transformat locuinţa într-un
templu de marmură şi aur şi i-au făcut pe cei doi preot şi preoteasă. Dar pe
cei ce n-au vrut să-i găzduiască i-au pedepsit, distrugându-le casele. În
legătură cu această legendă, cartea The Book of Acts in Its Graeco-Roman Setting face
următorul comentariu: „Dacă locuitorii Listrei s-au gândit la această legendă
când i-au văzut pe Pavel şi Barnaba vindecându-l pe olog, nu e de mirare că au
vrut să-i întâmpine cu jertfe“.
CONTINUARE:
În pofida situaţiei presante care s-a creat,
Pavel şi Barnaba s-au străduit să găsească cea mai bună cale de a ajunge la
inima acelor oameni. Cu această ocazie, Luca menţionează o metodă eficientă
prin care li s-a predicat vestea bună păgânilor. Iată cum li s-au adresat Pavel
şi Barnaba locuitorilor din Listra: „Bărbaţilor, de ce faceţi aceste lucruri?
Şi noi suntem oameni cu aceleaşi slăbiciuni ca voi şi vă anunţăm vestea bună,
ca să vă întoarceţi de la aceste lucruri deşarte la Dumnezeul cel viu, care a
făcut Cerul, Pământul, marea şi tot ce este în ele. În generaţiile trecute, el
le-a permis tuturor naţiunilor să-şi urmeze căile, deşi nu s-a lăsat fără
mărturie, fiindcă a făcut bine, dându-vă ploi din cer şi anotimpuri roditoare,
umplându-vă inimile până la refuz de hrană şi de bucurie“ (Fap. 14:15-17).
Să
analizăm o lecţie importantă ce se desprinde din cuvintele lui Pavel şi
Barnaba. Aceştia au fost adaptabili. Spre deosebire de evreii şi de prozeliţii
din Iconium, locuitorii Listrei aveau puţine cunoştinţe din Scripturi sau chiar
deloc. Ei nu ştiau nici despre relaţiile lui Dumnezeu cu poporul lui Israel.
Totuşi, puteau vedea clar calităţile Creatorului reflectate în natură. Listra
era situată într-o zonă cu climă blândă şi terenuri mănoase, iar locuitorii ei
se ocupau cu agricultura. Astfel, multe lucruri din natură, precum
„anotimpurile roditoare”, constituiau argumente potrivite pentru ei. Cei doi
misionari au pornit de la această bază comună pentru a-i ajuta să gândească (Rom. 1:19, 20).
„I-au încredinţat Domnului” (Faptele 14:20-28):
După ce licaonienii l-au
târât pe Pavel afară din Listra şi l-au lăsat acolo crezând că este mort,
discipolii l-au înconjurat, iar el s-a ridicat şi a intrat în oraş, unde a
rămas peste noapte. A doua zi, Pavel şi Barnaba au plecat spre Derbe, aflat la
100 de kilometri depărtare. Trecuseră numai câteva ore de când Pavel fusese
lovit cu pietre. Cât de greu trebuie să-i fi fost să facă această călătorie lungă
şi extenuantă! Însă el şi Barnaba au perseverat, iar, când au ajuns la Derbe,
„au făcut mulţi discipoli“. Apoi, în loc să aleagă traseul mai scurt spre
Antiohia Siriană, punctul de plecare în această călătorie, ei „s-au întors la
Listra, la Iconium şi la Antiohia din Pisidia“. Cu ce scop? Ca să întărească
„sufletele discipolilor, încurajându-i să rămână în credinţă“ (Fap. 14:20-22).
Pe lângă faptul că i-au
întărit pe discipoli prin cuvintele şi exemplul lor, Pavel şi Barnaba au numit
„pentru ei bătrâni/prezbiteri în fiecare biserică“. Chiar dacă fuseseră
„trimişi de Duhul sfânt“ în această călătorie misionară, Pavel şi Barnaba s-au
rugat şi au postit când „i-au încredinţat pe bătrâni Domnului“ (Fap. 13:1-4; 14:23).
Când Pavel şi Barnaba s-au
întors în cele din urmă în Antiohia
Siriană, centrul activităţii lor misionare, au istorisit „tot ce făcuse
Dumnezeu prin ei, precum şi faptul că le deschisese popoarelor uşa credinţei“ (Fap. 14:27).
„Au avut nu puţine neînţelegeri” Problema circumciziei este adusă în atenţia conducerii
Bisericii;
Faptele 15:1-12:
Pavel
şi Barnaba tocmai s-au întors în Antiohia Siriană din prima lor călătorie
misionară. Ei sunt plini de bucurie şi de entuziasm deoarece Domnul „le-a deschis
neamurilor uşa credinţei” (Fap. 14:26, 27). În plus, în toată
Antiohia se vorbeşte cu viu interes despre vestea bună şi „un mare
număr“ de oameni dintre neamuri devin membri ai bisericii de aici (Fap. 11:20-26). Vestea îmbucurătoare despre această creştere
ajunge în scurtă vreme şi în Iudeea.
Însă nu toţi o primesc cu bucurie. Ea redeschide o problemă mai veche, cea
referitoare la circumcizie, astfel
că luarea unei decizii în această privinţă nu mai poate fi amânată. Ce relaţii
ar trebui să existe între creştinii evrei şi creştinii neevrei şi cum ar trebui
să considere aceştia din urmă Legea mozaică? Neînţelegerile provocate de
această controversă devin atât de serioase, încât ameninţă să dezbine Biserica
Creştină. Cum va fi rezolvată problema? Să analizăm
în continuare relatarea biblică.
„Dacă nu vă circumcideţi” (Faptele 15:1):
Luca a scris: „Nişte bărbaţi
au coborât din Iudeea la Antiohia şi au început să-i înveţe pe fraţi astfel: Dacă
nu vă circumcideţi după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiți“ (Fap. 15:1). Biblia nu specifică dacă aceşti
bărbaţi făcuseră parte din secta fariseilor înainte să devină creştini. Dar,
indiferent cum au stat lucrurile, se pare că ei erau influenţaţi de gândirea
acestei grupări evreieşti, care punea un accent exagerat pe litera Legii. În
plus, probabil ei pretindeau că vorbeau în numele apostolilor şi al bătrânilor
din Ierusalim, fapt cu totul neadevărat (Fap. 15:23, 24). Având în vedere că
trecuseră deja 13 ani de când apostolul Petru îi invitase, la porunca
lui Dumnezeu, pe oamenii necircumcişi din neamuri în Biserica Creştină, de ce
unii creştini evrei încă susţineau circumcizia? (Fap. 10:24-29, 44-48) Probabil că
acei evrei susţineau circumcizia din mai multe motive. Circumcizia fusese
instituită de însuşi Dumnezeu şi era un semn al unor relaţii speciale cu El. Ea
data dinainte de legământul Legii, devenind ulterior o parte a acestuia (Lev. 12:2, 3). Primii circumcişi au
fost Avraam şi familia sa. În
plus, sub Legea mozaică, chiar şi străinii trebuiau să se circumcidă dacă
doreau să se bucure de anumite privilegii, precum participarea la masa de Paşte
(Ex. 12:43, 44, 48, 49). Într-adevăr, pentru
evrei, un bărbat necircumcis era necurat şi vrednic de dispreţ (Is. 52:1). Având în vedere toate acestea,
pentru a se conforma adevărului revelat, creştinii evrei aveau nevoie de
credinţă şi de umilinţă. Legământul Legii fusese înlocuit de noul legământ,
astfel că un evreu din naştere nu mai era în mod automat un membru al poporului
lui Dumnezeu. În plus, creştinii evrei care trăiau într-o comunitate evreiască,
cum erau credincioşii din Iudeea, aveau nevoie de mult curaj ca să-şi declare
credinţa în Hristos şi să-i accepte ca fraţi pe cei necircumcişi din neamuri (Ier. 31:31–33; Luca 22:20). Desigur, normele lui Dumnezeu nu se
schimbaseră. Ca dovadă a acestui fapt, în noul legământ se regăsea spiritul Legii
mozaice (Mat. 22:36-40). De exemplu, cu privire la
circumcizie, Pavel a scris mai târziu: „Iudeu este cel ce e aşa pe dinăuntru,
iar circumcizia lui este aceea a inimii, prin duh şi nu printr-un cod scris“ (Rom. 2:29; Deut. 10:16). Bărbaţii veniţi din
Iudeea pierduseră din vedere aceste adevăruri şi susţineau că Dumnezeu nu
anulase legea circumciziei. Aveau ei să asculte argumentele şi să-şi corecteze
punctul de vedere?
SUPLIMENTAR:
ÎNVĂŢĂTURILE IUDAIZANŢILOR:
Chiar şi după ce conducerea Bisericii Creștine
din secolul I a luat o decizie în problema circumciziei, unii care
pretindeau că sunt creştini purtau încă discuţii contradictorii pe această temă.
Apostolul Pavel i-a numit „fraţi falşi”, care „vor să denatureze vestea bună
despre Hristos“ (Gal. 1:7; 2:4; Tit 1:10). Aceşti iudaizanţi
urmăreau, se pare, să-i tempereze pe evrei, ca să nu se mai împotrivească atât
de violent creştinismului (Gal. 6:12, 13). Ei susţineau cu
încăpăţânare că un om este declarat drept/mântuit prin faptele Legii, adică
prin respectarea prevederilor Legii mozaice privitoare la mâncare, la
circumcizie şi la sărbători evreieşti (Col. 2:16). Este clar că persoanele cu
astfel de concepţii nu agreau compania creştinilor din neamuri. Iar din
nefericire, chiar unii creştini evrei respectabili s-au lăsat influenţaţi de o
asemenea atitudine nepotrivită. De exemplu, când unii membri ai bisericii din
Ierusalim au vizitat Antiohia, ei s-au separat de fraţii creştini din neamuri.
Până şi Petru, care până atunci nu
avusese nicio reţinere faţă de creştinii din neamuri, s-a retras şi nu a mai
mâncat împreună cu aceştia. Da, el a acţionat tocmai împotriva principiilor pe
care le apărase mai înainte. De aceea, Pavel l-a mustrat (Gal. 2:11-14).
CONTINUARE:
„Neînţelegeri şi discuţii aprinse” (Faptele 15:2):
Luca relatează în
continuare: „După ce Pavel şi Barnaba au avut nu puţine neînţelegeri şi
discuţii aprinse cu ei (cu acei bărbaţi din Iudeea), s-a hotărât ca Pavel,
Barnaba şi alţi câţiva dintre ei să urce la apostolii şi bătrânii din
Ierusalim, în legătură cu această dispută“ (Fap. 15:2). „Neînţelegerile şi
discuţiile aprinse” ce s-au iscat dovedesc că, de ambele părţi, creştinii
ţineau mult la ideile lor, fiind ferm convinşi că aveau dreptate. Biserica din
Antiohia nu putea rezolva problema. Astfel, pentru a se păstra pacea şi
unitatea Bisericii, bătrânii au hotărât să aducă problema în atenţia „apostolilor
şi a bătrânilor din Ierusalim”, care alcătuiauconducerea Bisericii Creștine.
Fraţii creștini din Antiohia ştiau că cei ce alcătuiau conducerea
Bisericii erau toţi evrei. Totuşi, ei au avut încredere că aceştia vor
soluţiona problema circumciziei în armonie cu Scripturile. Ei erau siguri că Dumnezeu-Tatăl
avea să dirijeze lucrurile prin intermediul Duhului Sfânt şi prin intermediul
Capului Bisericii Creştine, Iisus Hristos (Mat. 28:18, 20; Ef. 1:22, 23). Totodată, relatarea ne învață valoarea
umilinţei şi a răbdării. Pavel şi Barnaba fuseseră desemnaţi direct de Duhul Sfânt
ca să meargă la neamuri, însă ei nu au uzat de autoritatea primită încercând să
rezolve acea chestiune atunci, în Antiohia (Fap. 13:2, 3). Pavel a scris ulterior:
„Am urcat la Ierusalim în urma unei revelaţii“, cuvinte ce dovedesc că au
acţionat potrivit îndrumării divine (Gal. 2:2). Să remarcăm că fraţii creștini din
timpul lui Pavel au trebuit să aştepte până în jurul anului 49 d.H. ca să
se clarifice problema circumciziei, adică aproximativ 13 ani de la ungerea
lui Corneliu în 36 d.H.. De ce atât de mulţi ani? Probabil că Dumnezeu a
dorit să le acorde suficient timp evreilor sinceri ca să se obişnuiască cu
această schimbare importantă. În fond, abrogarea legământului circumciziei,
care fusese încheiat cu strămoşul lor iubit, Avraam, şi care fusese valabil
1 900 de ani, nu era o schimbare oarecare! (Ioan 16:12)
Au povestit „amănunţit” experienţe
încurajatoare (Faptele 15:3-5):
Luca îşi continuă relatarea
astfel: „După ce au fost conduşi de biserică o bucată de drum, aceşti bărbaţi
şi-au continuat drumul prin Fenicia şi Samaria. Ei povesteau amănunţit despre
convertirea oamenilor din neamuri şi le făceau o mare bucurie tuturor fraţilor“
(Fap. 15:3). Conducându-i pe Pavel, pe
Barnaba şi pe ceilalţi delegaţi o bucată de drum, membrii bisericii le-au arătat onoare. Gestul lor de iubire
creştină dovedea totodată că doreau ca Dumnezeu să-i binecuvânteze în călătoria
lor. În drum spre Ierusalim, călătorii s-au dovedit
o adevărată binecuvântare pentru fraţii creştini din Fenicia şi din Samaria,
povestindu-le „amănunţit“ despre succesul lucrării de predicare la oamenii din
neamuri. Printre cei încurajaţi au fost probabil şi creştini evrei care se
refugiaseră în aceste regiuni după martiriul lui Ştefan. După o călătorie de aproximativ 550 de
kilometri spre sud, delegaţia din Antiohia a ajuns în sfârşit la destinaţie.
Luca scrie: „Când au ajuns la Ierusalim, au fost primiţi cu bunătate de biserică,
de apostoli şi de bătrâni şi au istorisit multele lucruri pe care le făcuse
Dumnezeu prin ei“ (Fap. 15:4). Totuşi, „unii din secta
fariseilor care crezuseră s-au ridicat de pe scaun şi au zis: Trebuie să fie
circumcişi şi să li se poruncească să respecte legea lui Moise!“ (Fap. 15:5). Era clar că circumcizia
creştinilor neevrei devenise o problemă majoră, care trebuia neapărat
soluţionată.
„Apostolii şi bătrânii/prezbiterii” s-au
întrunit (Faptele 15:6-12):
În Proverbele 13:10 se spune:
„Înţelepciunea este cu cei ce se sfătuiesc“. În armonie cu acest principiu
sănătos, „apostolii şi bătrânii s-au adunat să analizeze problema circumciziei“
(Fap. 15:6). „Apostolii şi bătrânii“ au
acţionat ca reprezentanţi ai întregii Biserici Creştine. Dar de ce se întruneau
şi „bătrânii“ cu apostolii? Să ne amintim că apostolul Iacov fusese omorât, iar cel puţin o perioadă Petru fusese întemniţat. Astfel de
lucruri li se puteau întâmpla oricând şi celorlalţi apostoli. Prin prezenţa
alături de apostoli a altor bărbaţi unşi cu Duhul Sfânt se asigura
continuitatea unei supravegheri corespunzătoare. În
continuare, Luca spune: „După o discuţie lungă şi aprinsă, Petru s-a ridicat şi
le-a zis: Bărbaţilor, fraţilor, ştiţi bine că din primele zile Dumnezeu m-a
ales pe mine dintre voi pentru ca, prin gura mea, oamenii neamurilor să audă
cuvântul veştii bune şi să creadă. Şi Dumnezeu, care cunoaşte inima, a depus
mărturie dându-le Duhul Sfânt, ca şi nouă. El n-a făcut nicio deosebire între
noi şi ei, ci le-a purificat inimile prin credinţă“ (Fap. 15:7-9). Termenul grecesc tradus prin
„discuţie aprinsă“ în versetul 7 are şi sensul de
„cercetare“, „dezbatere“. Astfel, se pare că fraţii, sinceri în intenţiile lor,
aveau opinii diferite, pe care şi le exprimau în mod deschis. Petru le-a reamintit tuturor că el însuşi fusese
de faţă la ungerea cu Duhul Sfânt a primilor oameni necircumcişi din neamuri,
Corneliu şi casa lui, în anul 36 d.H.. Prin urmare, dacă Dumnezeu nu mai
făcea deosebire între evrei şi neevrei, cu ce drept ar fi făcut oamenii această
deosebire? În plus, inima unui creştin este purificată prin credinţa în Hristos,
nu prin respectarea Legii mozaice (Gal. 2:16). Având în
vedere mărturia incontestabilă a Cuvântului lui Dumnezeu şi aDuhului Sfânt,
Petru a spus în încheiere: „Acum, de ce-l puneţi pe Dumnezeu la încercare,
aşezând pe gâtul discipolilor un jug pe care nici strămoşii noştri, nici noi
n-am putut să-l purtăm? Noi avem însă încredere că vom fi salvaţi prin harul
dăruit de Domnul Iisus la fel ca oamenii
aceştia“ (Fap. 15:10, 11). Susţinătorii
circumciziei „îl puneau pe Dumnezeu la încercare”, sau „îi puneau răbdarea la
încercare“, după cum este redat acest verset într-o altă traducere. Ei le
impuneau celor din neamuri o lege pe care nici evreii nu o putuseră respecta pe
deplin şi care, prin urmare, îi condamna la moarte (Gal. 3:10). În loc să susţină circumcizia,
evreii cărora li se adresa Petru ar fi trebuit să fie recunoscători pentru
harul lui Dumnezeu, manifest prin jertfa Domnului Iisus Hristos.
Cuvintele lui Petru au avut, se pare, mare
greutate întrucât „toată mulţimea a tăcut“. Apoi Barnaba şi Pavel „au istorisit
multele semne şi minuni pe care Dumnezeu le făcuse prin ei în mijlocul
neamurilor“ (Fap. 15:12). Acum, în sfârşit, apostolii şi
bătrânii puteau să cântărească toate dovezile şi să ia o hotărâre care să
reflecte în mod clar voinţa lui Dumnezeu cu privire la problema circumciziei.
Se
pare că din delegaţia ce a mers la Ierusalim făcea parte şi Tit, care mai târziu a fost un tovarăş de nădejde şi un mesager al
lui Pavel (Gal. 2:1; Tit 1:4). Acest bărbat necircumcis de
origine greacă, uns cu Duhul Sfânt, era o dovadă vie în controversa referitoare
la circumcizie (Gal. 2:3).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu