DESPRE ORIGINEA VIEȚII! - studiu; prima parte!
Originea vieţii:
Viața ne înconjoară pretutindeni. Îi stau
mărturie zumzetul insectelor‚ cântecul păsărilor‚ freamătul micilor animale din
lăstărişul pădurilor. Este prezentă în regiunile polare îngheţate‚ ca şi în
deşerturile pârjolite de soare‚ există de la suprafaţa scăldată în soare a
mării‚ până în cele mai întunecate adâncuri ale ei. Creaturi minuscule plutesc
foarte sus în atmosferă‚ iar jos‚ sub picioarele noastre‚ nenumărate miliarde
de microorganisme se află la lucru în sol‚ fertilizându-l‚ pentru a înlesni creşterea
vegetaţiei care este indispensabilă vieţii.
Pământul freamătă de o
inimaginabilă abundenţă şi varietate a vieţii. Cum a început ea? Cum a venit în
existenţă planeta noastră cu toţi locuitorii ei? Şi‚ mai ales‚ cum a venit în
existenţă omul? Am evoluat noi‚ oare‚ din animale de felul maimuţelor? Sau am
fost creaţi? Într-un cuvânt‚ cum anume am apărut şi ce
legătură are răspunsul la aceste întrebări cu viitorul fiinţei umane? Întrebări
ca acestea îi preocupă de multă vreme pe oameni şi ele au rămas încă tot fără
răspuns pentru mulţi‚ până astăzi.
Poate aveţi convingerea că asemenea întrebări
nu vă afectează cu nimic. Sau judecaţi‚ probabil‚ în felul acesta: „Nu are
importanţă cum am ajuns să exist. Fapt este că exist. Şi poate că voi trăi 60‚
70 sau 80 de ani - cine ştie? Dar fie că am fost creaţi‚ fie că am evoluat‚
asta nu schimbă cu nimic lucrurile pentru mine.” Însă‚ dimpotrivă‚ faptul acesta ar putea
schimba o mulţime de lucruri‚ cum ar fi modul în care trăim şi condiţiile noastre
de viaţă.
Puncte de vedere
diferite:
Potrivit opiniei multora dintre aceia care
acceptă teoria evoluţiei‚ viaţa va cunoaşte întotdeauna spiritul concurenţei
acerbe‚ conflictele‚ ura‚ războaiele şi moartea. Ba mai mult‚ unii consideră că
omul se va autodistruge într-un viitor apropiat. Un proeminent om de ştiinţă a
declarat: „Nu mai avem decât câteva decenii până la Sfârşitul Lumii. Dezvoltarea armelor nucleare şi a sistemelor lor de lansare
va duce‚ mai devreme sau mai târziu‚ la un dezastru mondial.” Dar chiar dacă nu s-ar întâmpla curând lucrul
acesta‚ mulţi consideră că atunci când moartea întrerupe firul vieţii unui om‚
acesta devine inexistent pentru totdeauna. Alţii îşi închipuie că în viitor se
va stinge orice fel de viaţă terestră. Ei emit presupunerea că soarele va
cunoaşte o fază de dilatare‚ devenind o gigantă roşie‚ fenomen datorită căruia
oceanele vor fierbe‚ atmosfera se va volatiliza în spaţiu şi o catastrofă de
proporţii inimaginabile va surprinde planeta noastră.
Printre aceia care resping asemenea concluzii
se află şi adepţii „creaţionismului ştiinţific”. Dar interpretarea pe care o
dau ei relatării despre creaţie din Geneza
i-a determinat să pretindă că Pământul nostru nu are mai mult de 6 000 de
ani vechime şi că cele şase „zile” menţionate în relatarea biblică au avut doar
24 de ore fiecare. Dar o asemenea idee reprezintă‚ oare‚ cu
exactitate‚ ceea ce spune Biblia? A fost creat Pământul‚ cu toate formele
sale de viaţă‚ doar în şase zile obişnuite? Sau există o altă posibilitate‚ mai
raţională‚ de interpretare?
Când examinează probleme legate de originea
vieţii‚ mulţi se lasă influenţaţi de părerile general acceptate sau de
sentimente. Pentru a evita lucrul acesta şi pentru a ajunge la concluziile
exacte‚ este nevoie să examinăm dovezile având mintea eliberată de prejudecăţi.
De asemenea‚ este interesant de observat că însuşi Charles Darwin‚ cel mai cunoscut apărător al evoluţiei‚ a dat de
înţeles că era conştient de limitele teoriei sale. În concluzia sa la Originea speciilor
el a vorbit despre „grandoarea modului în care a fost concepută
viaţa cu puterile ei diverse dăruite iniţial de către Creator câtorva forme sau
uneia singure”‚ -
afirmaţie din care rezultă cu claritate că subiectul originii vieţii rămânea
deschis pentru examinări ulterioare.
Nu ştiinţa este
contestată:
Înainte de a merge mai departe‚ poate fi utilă
o clarificare: Nu realizările ştiinţifice constituie obiectul de
controversă în expunerea de faţă. Orice om bine informat este conştient de
uluitoarele realizări ale oamenilor de ştiinţă în numeroase domenii.
Cercetările ştiinţifice au lărgit în mod spectaculos cunoştinţele noastre
privitoare la univers‚ la planeta noastră şi la vieţuitoarele de pe ea.
Cercetările făcute asupra corpului uman au dezvăluit posibilităţi mai bune de
tratare a bolilor şi a leziunilor. Progresele rapide din domeniul electronicii
au inaugurat era computerului‚ care transformă viaţa noastră. Oamenii de
ştiinţă au fost capabili de fapte extraordinare‚ printre care chiar şi acea
performanţă a trimiterii de oameni pe lună şi a reîntoarcerii lor pe pământ. Se
cuvine să manifestăm tot respectul în faţa abilităţii graţie căreia s-au
adăugat atît de multe lucruri la cunoştinţele noastre despre lumea care ne înconjoară‚
de la infinitul mic până la infinitul mare.
Ar putea fi‚ de asemenea‚ util să clarificăm
semnificaţia termenilor utilizaţi: Astfel termenul evoluţie se
referă la evoluţia organică‚ respectiv la teoria care afirmă că cel dintâi
organism viu s-a dezvoltat din materia nevie. Apoi‚ pe măsură ce el s-a
reprodus‚ se spune că s-a transformat în diferite feluri de vieţuitoare‚
producând‚ în final‚ toate formele de viaţă care au existat vreodată pe pământ‚
inclusiv omul. Şi se consideră că toate acestea s-au realizat fără o dirijare
inteligentă şi fără nicio intervenţie supranaturală. Pe de altă parte‚
prin creaţie înţelegem
că apariţia vieţuitoarelor nu poate fi explicată decât prin existenţa unui
Dumnezeu Atotputernic‚ un Dumnezeu care a proiectat şi a făcut Universul şi
toate genurile fundamentale ale vieţii de pe Pământ. Evident‚ există deosebiri
profunde între teoria evoluţiei şi relatarea despre creaţie din Geneza. Cei
care acceptă evoluţia susţin că ideea creaţiei este neştiinţifică. Dar judecând
cinstit lucrurile‚ s-ar putea ridica întrebările: Evoluţia este cu adevărat
ştiinţifică? Pe de altă parte‚ este‚ oare Geneza doar un oarecare mit antic
despre creaţie‚ aşa cum susţin mulţi? Sau este în armonie cu descoperirile
ştiinţei moderne?
Aceia care sprijină teoria evoluţiei trăiesc cu impresia că ea este acum
un fapt stabilit. Ei consideră că evoluţia este o întâmplare sau împrejurare
reală‚ un lucru petrecut în realitate, un fapt! Dar este ea‚ oare‚ într-adevăr‚
un fapt? Să recurgem la o ilustrare: Cândva‚ se credea că Pământul este plat.
Acum s-a stabilit‚ cu toată certitudinea‚ că el are formă sferică. Acesta este
un fapt. Odinioară se credea că Pământul este centrul Universului şi că
cerurile execută o mişcare de revoluţie în jurul pământului. Noi ştim astăzi‚
mai presus de orice posibilitate de îndoială‚ că pământul este acela care
execută‚ pe o orbită‚ o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui. Acesta este‚ de
asemenea‚ un fapt. Multe lucruri care erau odinioară teorii
controversate au fost stabilite‚ cu ajutorul dovezilor‚ drept solide
realităţi sau adevăruri.
Oare o examinare a dovezilor care pledează
în favoarea evoluţiei îl vor lăsa pe cercetător să se simtă pe un teren la fel
de solid? Este interesant de remarcat faptul că încă de la apariţia‚ în 1859‚ a
cărţii lui Darwin‚ Originea
speciilor diverse aspecte ale teoriei
sale au constituit obiectul unor considerabile dezacorduri chiar printre cei
mai de seamă savanţi evoluţionişti. Astăzi‚ această dispută este mai intensă
decât oricând. De aceea‚ este edificatoare o examinare a lucrurilor pe care le
au de spus în această privinţă înşişi apărătorii evoluţiei.
Evoluţia luată cu
asalt:
Revista ştiinţifică Discover explică situaţia
în felul următor: „Evoluţia este atacată nu numai de către creştinii
fundamentalişti. Ea este contestată chiar şi de renumiţi oameni de ştiinţă.
Opiniile paleontologilor‚ savanţi care studiază documentele fosile‚ se află
într-un tot mai accentuat dezacord cu concepţia predominantă a darwinismului.” Francis Hitching‚
evoluţionist şi autor al cărţii The
Neck of the Giraffe (Gâtul girafei) a declarat:
„În ciuda acceptării sale în lumea ştiinţifică‚ drept marele principiu
unificator al biologiei‚ darwinismul se află în dificultăţi surprinzător de
mari.”
După o importantă conferinţă‚ la care au
participat circa 150 de specialişti evoluţionişti şi care s-a ţinut la Chicago‚ în statul Illinois‚ S.U.A.‚ un
raport a formulat concluzia: „Evoluţia trece prin cea mai cuprinzătoare şi mai
profundă revoluţionare a sa din ultimii circa 70 de ani. Întrebarea cum s-a
petrecut în mod exact evoluţia constituie o chestiune de mari controverse
printre biologi. Nu s-a întrezărit nicio posibilitate de soluţionare clară a
controverselor.”
Paleontologul Niles Eldredge‚ un proeminent evoluţionist‚ a spus: „Îndoielile
care s-au strecurat în ultimii douăzeci de ani în biologia evoluţionistă‚
subminându-i siguranţa de odinioară‚ de-o înfumurată încredere‚ au
dezlănţuit pasiunile.” El a vorbit despre „dezacordul total chiar şi în sânul
fiecăreia dintre taberele aflate în conflict” şi a adăugat că „situaţia este cu
adevărat confuză. Uneori ai impresia că există tot atât de multe variaţiuni pe
fiecare temă evoluţionistă câţi biologi există.“”
Cristopher
Booker‚ scriitor şi publicist de la revista Times din
Londra (şi care acceptă şi el teoria evoluţiei)‚ a spus cu privire la aceasta:
„A fost o teorie fermecător de simplă şi de atrăgătoare. Singurul necaz a
constat‚ după cum însuşi Darwin a fost‚ măcar în parte‚ conştient de aceasta‚
în faptul că era plină de colosale lacune.” Privitor la Originea speciilor‚ a
lui Darwin‚ el a făcut observaţia: „Ne aflăm aici în faţa supremei ironii că o
carte care a devenit celebră prin faptul că explică originea speciilor‚ în realitate nu explică nimic de felul acesta.” (Sublinierea
ne aparţine.) Booker a mai declarat: „La
un secol de la moartea lui Darwin‚ nu dispunem încă de nici cea mai neînsemnată
idee demonstrabilă şi nici măcar plauzibilă cu privire la modul în care s-a
petrecut în realitate evoluţia‚ iar faptul acesta a dus‚ în ultimii ani‚ la o
extraordinară serie de bătălii în jurul întregii problem. O stare de război
aproape făţişă există chiar printre evoluţioniştii înşişi‚ fiecare grupare
evoluţionistă recomandând câte o nouă modificare.” El a spus în concluzie: „Nu
avem‚ şi probabil nici nu vom avea niciodată‚ nici cea mai vagă idee cu privire
la modul în care s-a produs în realitate evoluţia şi nici cu privire la cauza
ei.” Şi revista britanică New
Scientist a remarcat că „un număr
crescând de oameni de ştiinţă şi mai ales un număr crescând de evoluţionişti susţin
că teoria evoluţionistă darwinistă nu este câtuşi de puţin o adevărată teorie
ştiinţifică. Mulţi dintre critici se bucură de cea mai înaltă consideraţie pe
plan intelectual.”
Dileme privitoare
la origini:
Astronomul Robert Jastrow‚ referindu-se la obârşia vieţii‚ a spus următoarele:
„Spre amărăciunea lor‚ oamenii de ştiinţă nu pot să dea niciun răspuns clar‚
deoarece chimiştii au eşuat în toate încercările lor de a reproduce
experimentele naturii de creare a vieţii din materie nevie. Oamenii de ştiinţă
nu ştiu cum s-a petrecut lucrul acesta.” El a mai adăugat: „Oamenii de ştiinţă
nu dispun de nicio dovadă împotriva ideii că viaţa a fost rezultatul unui act
de creaţie.“” Dar
dificultăţile nu se limitează la problema originii vieţii. Gândiţi-vă la
asemenea organe ale corpului cum sunt ochiul‚ urechea şi creierul. Toate sunt
de o ameţitoare complexitate‚ depăşind cu mult cea mai complicată aparatură
creată de om. O problemă o constituie pentru evoluţie faptul că toate părţile
unor asemenea organe trebuie să funcţioneze împreună şi simultan‚ pentru ca să
aibă loc procesul vederii‚ al auzului şi al gândirii. Asemenea organe ar fi
fost absolut inutile atâta vreme cât n-ar fi fost completate toate celelalte
părţi ale întregului. Aşadar se impune întrebarea: Ar fi putut oare întâmplarea
oarbă‚ care este considerată drept factorul determinant al evoluţiei‚ să aducă
laolaltă toate aceste părţi exact la timpul oportun‚ pentru a produce asemenea
complicate mecanisme? Darwin a
recunoscut că aceasta este o problemă serioasă. Spre exemplu‚ el a scris: „A
presupune că ochiul s-ar fi putut forma prin evoluţie‚ pare‚ o mărturisesc
deschis‚ cât se poate de absurd.” De
atuncia trecut multă vreme, deja. S-a rezolvat oare această problemă? Nu.
Dimpotrivă‚ ce s-a aflat din timpul lui Darwin încoace cu privire la ochi arată
că el este mai complex decât s-a crezut. De aceea Jastrow a spus: „Ochiul pare
să fi fost proiectat; niciun constructor de telescoape n-ar fi putut să-l facă
mai bine.“” Dacă aşa stau lucrurile în ce priveşte ochiul‚
ce vom putea spune atunci despre creierul uman? Dacă nici chiar o maşină simplă
nu evoluează prin forţa întâmplării‚ cum ar putea fi creierul un fapt evolutiv‚
el‚ care este infinit mai complex? Jastrow a tras apoi concluzia: „Este greu de
acceptat evoluţia ochiului uman ca produs al întîmplării; este şi mai greu de
acceptat că evoluţia inteligenţei umane nu ar fi decât produsul unor
deranjamente întâmplătoare în celulele cerebrale ale strămoşilor noştri.”
Dileme privitoare
la fosile:
Oamenii de
ştiinţă au dezgropat din pământ milioane de oase şi alte vestigii ale vieţii
din trecutul planetei. Acestea se numesc fosile.
Dacă evoluţia ar fi un fapt‚ fireşte că‚ în toate acestea‚ ar trebui să existe
ample dovezi ale transformărilor evolutive ale unor specii în altele. Dar
publicaţia Bulletin‚
editată de Field Museum of Natural
History‚ din Chicago‚ a făcut următoarea observaţie critică: „Teoria
evoluţionistă a lui Darwin a fost pusă întotdeauna într-o strânsă legătură cu
dovezile furnizate de fosile şi‚ probabil‚ cei mai mulţi oameni presupun că
fosilele furnizează o parte foarte însemnată din argumentaţia generală în
favoarea interpretărilor darwiniste ale istoriei vieţii. Din nefericire‚ lucrul
acesta nu este riguros adevărat.” Din ce motiv? Menţionatul Bulletin spune în
continuare că Darwin „a fost pus în încurcătură de către documentele fosile‚
deoarece acestea n-au arătat aşa cum a prezis el că vor arăta. Mai târziu‚
informaţiile furnizate de geologie nu au oferit şi nu oferă nici acum un lanţ
continuu‚ care să ateste o evoluţie lentă şi progresivă.” În realitate‚ acum
„dispunem de şi mai puţine exemple de tranziţie evoluţionistă‚ decât pe timpul
lui Darwin”‚ explica Bulletin. Cum
se explică faptul acesta? Prin aceea că documentele fosile‚ mult mai
numeroase acum‚ arată că unele dintre exemplele care erau utilizate cândva pentru
a sprijini evoluţia nu mai sunt considerate astăzi drept dovezi. Această nereuşită de a sprijini evoluţia
treptată cu ajutorul documentelor fosile i-a tulburat pe numeroşi
evoluţionişti. În lucrarea sa The
New Evolutionary Timetable (Noul tabel al perioadelor
evoluţioniste)‚ Steven Stanley
vorbea de „nereuşita generală a documentelor de a dovedi trecerile treptate de
la un grup principal la altul”. El a zis: „Documentele fosile cunoscute nu sunt
şi nu au fost niciodată de acord cu evoluţia lentă.” Niles
Eldredge a recunoscut şi el că: „Modelul care ni se spune de 150 -160 de ani că va fi găsit‚ nu există.”
Teorii mai noi:
Toate
acestea i-au determinat pe mulţi oameni de ştiinţă să formuleze noi teorii
evoluţioniste. În acest sens‚ Science
Digest se exprimă în felul următor:
„Unii oameni de ştiinţă propun acum variaţii evolutive şi mai rapide‚ preocupându-se
în prezent‚ cu toată seriozitatea‚ de idei care odinioară erau popularizate
numai în literatura ştiinţifico-fantastică.“” De pildă‚ unii oameni de ştiinţă au ajuns la
concluzia că viaţa n-ar fi putut să apară spontan pe Pământ. În schimb‚ ei emit
ideea speculativă că ea trebuie să fi provenit din spaţiul cosmic şi a coborât
apoi pe pământ. Dar aceasta nu face decât să transfere problema originii vieţii
într-un alt loc‚ într-un mediu şi mai ostil. Primejdiile cu care este
confruntată viaţa în ambianţa ostilă a spaţiului cosmic sunt bine cunoscute.
Este oare verosimil deci ca viaţa să fi apărut în
mod spontan altundeva‚ în Univers‚ şi să
fi supravieţuit în asemenea vitrege condiţii‚ ajungând apoi într-un mod
oarecare pe Pământ‚ iar mai târziu să se fi dezvoltat aşa cum o cunoaştem noi?
Deoarece documentele fosile nu arată o
dezvoltare treptată a vieţii şi o transformare dintr-un tip
într-altul‚ unii evoluţionişti emit teoria speculativă că procesul trebuie
să se fi petrecut prin şocuri şi salturi bruşte‚ şi nu în ritm continuu. Aşa
cum explică The
World Book Encyclopedia: „Numeroşi
biologi cred că noile specii este posibil să fi apărut prin subite şi drastice
schimbări în patrimoniul genetic.”
Unii
dintre adepţii acestei teorii au numit acest proces „echilibrul punctat”.
Adică‚ speciile îşi păstrează „echilibrul” (ele rămân multă vreme aceleaşi)‚
dar‚ la intervale regulate se produce o „punctare” (un mare salt‚ prin care se
transformă în altceva). Această teorie este de-a dreptul opusă ideilor pe care
le-au acceptat multe decenii aproape toţi evoluţioniştii. Prăpastia dintre cele
două teorii a fost ilustrată printr-un titlu principal din New York Times: „Teoria
evoluţiei rapide este atacată.” Articolul observa că ideea mai nouă a
„echilibrului punctat” „a stârnit o nouă împotrivire” printre aceia care ţin la
punctul de vedere tradiţional.
Indiferent ce teorie este îmbrăţişată‚ este
raţional să ne aşteptăm să existe cel puţin unele dovezi care să arate că o
formă de viaţă se transformă într-o altă formă de viaţă. Dar între diversele
forme de viaţă atestate de documentele fosile precum şi între cele existente
astăzi pe Pământ a existat şi continuă să existe o prăpastie. De asemenea‚ este relevant faptul de a vedea ce
s-a întâmplat cu ideea lui Darwin‚ acceptată îndelungată vreme‚ privitoare la
„supravieţuirea celui mai bine adaptat“. El i-a dat acestei idei numele de
„selecţie naturală”. Cu alte cuvinte‚ el credea că natura i-a „selectat”‚ în vederea
supravieţuirii‚ pe indivizii cel mai bine adaptaţi. Întrucât aceşti „adaptaţi” au dobândit‚ după cum se presupune‚ trăsături noi‚ care s-au dovedit
avantajoase pentru ei‚ aceştia‚ încet-încet‚ au evoluat. Dar dovezile acumulate
în mai bine de 150 de ani arată că‚ chiar dacă indivizii mai bine adaptaţi
pot supravieţui‚ asta nu explică însă cum au
apărut ei. Un leu poate fi mai bine adaptat decât alt leu‚ dar
faptul acesta nu explică felul în care a devenit el leu. Şi toţi descendenţii
lui vor fi tot lei şi nu altceva. În acest
sens‚ scriitorul Tom Bethell făcea‚ în revista Harper’s‚ următorul
comentariu: „Darwin a săvârşit o greşeală suficient de gravă pentru a-şi
submina întreaga lui teorie. Iar acea greşeală n-a fost recunoscută ca atare
decât foarte recent. Un organism poate fi‚ într-adevăr‚ mai bine „adaptat” decât altul. Desigur‚ faptul acesta nu este ceva de natură să contribuie
la crearea organismului. Este limpede‚ cred‚ că a
existat ceva foarte‚ foarte greşit într-o asemenea idee.” Bethell a mai
adăugat: „După câte văd eu‚ concluzia este cam descumpănitoare: Teoria lui Darwin cred eu‚ este în pragul
prăbuşirii.”
Fapt sau teorie?
Rezumând
unele dintre problemele nerezolvate cu care se confruntă evoluţia‚ Francis Hitching a făcut remarca:
„Teoria modernă a evoluţiei a eşuat în trei domenii de importanţă hotărâtoare
în care poate fi testată: Documentele
fosile dezvăluie mai degrabă un
model de salturi evolutive‚ decât o schimbare treptată. Genele sunt
mecanism de puternică stabilizare‚ a cărui principală funcţie este aceea de a
împiedica evoluarea a noi forme. Mutaţiile întâmplătoare‚
produse pas cu pas‚ la nivel molecular‚ nu pot să explice complexitatea
organizată şi crescândă a vieţii.” Apoi‚ în
concluzie‚ Hitching a făcut această observaţie: „Pentru a ne exprima în
termenii cei mai delicaţi‚ o teorie evoluţionistă care suscită atâtea îndoieli‚
chiar printre aceia care o propagă‚ nu poate să nu fie pusă sub semnul
întrebării. Dacă darwinismul este‚ cu
adevărat‚ marele principiu
unificator al biologiei‚ atunci el cuprinde domenii de ignoranţă extraordinar
de vaste. El nu reuşeşte să explice câtuşi de puţin probleme fundamentale
ca acestea: cum au devenit vii elementele chimice lipsite de viaţă‚ ce „reguli
gramaticale” se află îndărătul codului genetic‚ cum dau genele formă lucrurilor
vii.” De fapt‚ Hitching a declarat că el consideră că teoria modernă a
evoluţiei este „atât de nesatisfăcătoare încât merită să fie tratată drept chestiune de credinţă.” Însă numeroşi apărători ai
evoluţiei consideră că au suficiente motive să insiste asupra părerii că
evoluţia este un fapt. Ei afirmă că discuţiile lor în contradictoriu se
desfăşoară doar în jurul detaliilor. Dar dacă vreo altă teorie ar avea asemenea
enorme dificultăţi nerezolvate şi asemenea contradicţii majore printre
apărătorii ei‚ ar fi ea‚ oare declarată cu atâta grabă drept fapt? Simpla repetare că ceva este un fapt nu-l
face să devină realmente fapt.
Lucrurile stau aşa cum a scris biologul John
R. Durant în revista londoneză The
Guardian: „Mulţi oameni de ştiinţă
capitulează în faţa tentaţiei de a fi dogmatici‚ de nenumărate ori chestiunea
originii speciilor a fost prezentată ca şi cum ar fi fost definitiv
clarificată. Nimic mai departe de adevăr! Dar tendinţa de a fi dogmatici
persistă şi ea nu serveşte cu nimic cauza ştiinţei.” Pe de
altă parte‚ ce se poate spune despre creaţie
ca explicaţie a apariţiei vieţii? Argumentele prezentate de către aceia care
cred în ea sunt oare mai credibile decât argumentele care sunt prezentate în
sprijinul evoluţiei? Şi‚ în calitatea sa de cea mai bine cunoscută
relatare despre creaţie‚ aruncă oare Geneza o lumină verosimilă asupra felului
în care a apărut Pământul şi vieţuitoarele care îl locuiesc?
Ce spune Geneza?
Ca și în cazul altor lucruri care sunt
reprezentate greşit sau înţelese greşit‚ primul capitol al Bibliei merită cel
puţin o examinare obiectivă. Nu este vorba de o denaturare a relatării biblice
pentru a o adapta vreunei teorii oarecare‚ ci de a cerceta şi a stabili dacă
este în armonie cu faptele cunoscute. Să nu uităm‚ de asemenea‚ că relatarea
Genezei n-a fost scrisă pentru a arăta „cum a avut loc“ creaţia. În schimb‚ ea
prezintă evenimentele majore în mod progresiv‚ descriind ce lucruri au fost formate‚
ordinea în care au fost formate şi intervalul de timp‚ sau „ziua” în care a
apărut prima dată fiecare. Când
examinăm relatarea Genezei‚ este util să reţinem că ea abordează lucrurile din
punctul de vedere al omului de pe Pământ. Astfel‚ ea descrie evenimentele de
parcă ar fi fost văzute de către observatori umani‚ care ar fi fost prezenţi.
Faptul acesta se poate observa din felul în care Geneza tratează evenimentele
din cea de a patra „zi“ a ei. Soarele şi Luna sînt descrise‚ în comparaţie cu
stelele‚ ca nişte mari luminători. Totuşi‚ multe stele sunt mult mai mari decât
soarele nostru‚ iar luna este neînsemnată în comparaţie cu ele‚ dar nu şi
pentru un observator terestru. Astfel‚ aşa cum este el văzut de pe Pămînt‚
Soarele ne apare ca un „luminător mai mare‚ care stăpâneşte ziua”‚ iar Luna ca
un „luminător mai mic‚ ce domină noaptea”. - Geneza
1:14 -18.
Prima
parte a Genezei arată că Pământul putea să fi existat cu miliarde de ani
înainte de prima „zi” a Genezei‚ deşi ea nu spune cu cât timp anume. Ea descrie
însă care era starea Pământului înainte de-a fi început acea primă „zi”: „Iar
Pământul era pustiu şi gol (netocmit, în alte traduceri)pe suprafaţa adâncului
era întuneric; şi Duhula lui Dumnezeu se mişca încoace şi încolo pe suprafaţa
apelor.” - Geneza
1:2.
Durata unei „zile“
din Geneza?
Cuvântul ebraic yohm‚ tradus
„zi”‚ poate desemna perioade de timp
de lungimi diferite. Printre sensurile lui posibile‚ lucrarea Old Testament Word Studies (Studii
de lexic al Vechiului Testament)‚ de William
Wilson‚ îl include şi pe următorul: „Zi; exprimă în mod frecvent ideea de
timp în general sau de timp îndelungat; o întreagă perioadă luată în
considerare. Cuvântul zi mai exprimă şi ideea unei anumite epoci sau a unui
timp în care se produc anumite evenimente extraordinare.” Această
explicaţie din urmă pare să fie aplicabilă „zilelor” de creare‚ deoarece‚
evident‚ ele au fost perioade în care se arată că s-au petrecut evenimente
extraordinare. Este vorba‚ de asemenea‚ de perioade mult mai lungi decât un
interval de 24 de ore.
Capitolul 1
din Geneza utilizează în legătură cu perioadele de creare termenii
„seară” şi „dimineaţă”. Nu indică‚ oare faptul acesta că ele erau zile de 24 de
ore? Nu neapărat. În unele părţi oamenii se referă adesea la durata de viaţă a
unui om cu expresia „zilele sale”. Ei vorbesc despre „zilele părinţilor noştri”
sau despre „zilele lui Shakespeare”. Această durată de viaţă sau „zile” ale
cuiva se poate spune că au subîmpărţiri ca şi ziua obişnuită‚ putându-se vorbi
despre „zorii” sau dimineaţa vieţii cuiva‚ ca şi despre „apusul” sau sfârşitul
vieţii lui. Astfel‚ „dimineaţa” şi „seara” din capitolul 1 al Genezei nu
limitează nici ele sensul cuvântului „zi“ la 24 de ore.
Aşa cum este folosită în Biblie‚ „ziua” poate include iarna şi vara‚ trecerea anotimpurilor (Zaharia
14:8). „Ziua secerişului“ include mai multe zile. (Vezi Proverbe
24:13 şi Geneza
30:14.) O mie de ani sunt asemănaţi cu o singură zi (Psalm 90:4 - T.M.; 2 Petru 3:8‚ 10). Ar
părea raţional să credem că „zilele” Genezei ar fi putut cuprinde‚ tot la fel‚
lungi perioade de timp‚ chiar milenii. Dar ce-a avut loc în cursul acelor ere
de creare? Este oare ştiinţifică relatarea biblică privitoare la ele? Urmăriţi
în cele ce urmează o trecere în revistă a acestor „zile“‚ aşa cum sunt ele
prezentate în Geneza.
Prima „zi”:
„Să se facă lumină! Atunci‚
s-a făcut lumină. Şi Dumnezeu a numit lumina Zi‚ iar întunericul l-a numit
Noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă‚
prima zi.” - Geneza 1:3‚ 5. Fireşte că Soarele şi Luna se aflau în
spaţiul cosmic cu mult înainte de această primă „zi“‚ dar lumina lor nu ajungea
pe suprafaţa Pământului‚ astfel încât să poată fi văzută de un observator
terestru. Acum‚ în această primă „zi”‚ evident că lumina a devenit vizibilă pe
Pământ‚ şi‚ datorită mişcării de rotaţie a Pământului în jurul axei sale‚ au
început să se succeadă pe Pământ‚ alternativ‚ zilele şi nopţile. În mod evident‚ lumina a apărut printr-un proces
progresiv‚ care a durat o perioadă mai lungă de timp‚ şi nu s-a produs
instantaneu‚ ca aprinderea unui bec prin acţionarea întrerupătorului. Lucrul
acesta este bine redat în traducerea Genezei efectuată de J.W. Watts. Acesta spune: „Şi
lumina a venit treptat în existenţă” (A Distinctive Translation of Genesis).
Aceasta era lumina care provenea de la Soare‚ dar Soarele însuşi nu putea fi văzut
prin norii care acopereau Cerul. Aşadar‚ lumina care ajungea pe Pământ era o
„lumină difuz㔂 după cum arată un comentariu din Emphasised
Bible a lui Rotherham
asupra versetului 3 din primul capitol al Genezei.
„Ziua” a doua:
„Să fie o
întindere între ape şi să fie o separare între ape şi ape. Atunci Dumnezeu a
făcut întinderea şi a făcut o separare între apele care trebuia să fie
dedesubtul întinderii şi apele care trebuia să fie deasupra întinderii. Şi aşa
a fost. Şi Dumnezeu a numit întinderea Cer.” - Geneza 1:6-8. În loc
de „întindere”‚ unele traduceri utilizează cuvîntul „firmament”. Pe această
bază s-a acreditat părerea că relatarea Genezei a fost împrumutată din miturile
despre creaţie care prezintă acest „firmament” drept o boltă metalică. Dar
însăşi King James Version Bible
(Biblia engleză versiunea Regele Iacob)‚ care utilizează cuvântul „firmament“‚
îl explică‚ într-o notă marginală‚ prin „întindere“. Aceasta‚ deoarece cuvântul
ebraic raqiʹa‛‚ tradus
prin „întindere”‚ înseamnă a întinde‚ a răspândi sau a extinde. Raportul
Genezei afirmă că Dumnezeu a făcut întinderea dar nu ne spune şi cum anume a
făcut-o. Dar oricum‚ separarea prezentată în Geneza a avut loc şi era ca
şi cum „apele de sus” ar fi fost împinse de la suprafaţa Pământului. Iar mai
târziu‚ s-a putut spune „păsările să zboare pe întinderea cerurilor”‚ după cum
se declară la Geneza
1:20.
„Ziua” a treia:
„Apele de
sub ceruri să se adune într-un singur loc şi să apară uscatul! Şi aşa afost. Şi Dumnezeu a numit uscatul Pământ‚
iar reunirea de ape a numit-o Mări” (Geneza 1:9‚ 10). Nici
de această dată relatarea nu arată cum s-a petrecut lucrul acesta. Fără îndoială
că formarea zonei uscatului trebuie să fi implicat colosale mişcări tectonice.
Geologii explică asemenea uriaşe transformări drept rezultat al unor
catastrofe. Dar Geneza indică existenţa unei dirijări şi a unui control
exercitat de către un Creator.
În relatarea biblică în care Dumnezeu este
prezentat chestionîndu-l pe Iov cu
privire la cunoştinţele sale despre Pământ‚ sunt descrise o serie de evenimente
din istoria geologică a planetei‚ referitoare la dimensiunile ei‚ la masele de
nori‚ la mări şi la modul în care uscatul a fost pus drept hotar în calea
valurilor lor şi multe alte lucruri privitoare în general la creaţie‚
evenimente care s-au desfăşurat pe parcursul a lungi perioade de timp. Printre
altele‚ asemănând Pământul cu o construcţie‚ Biblia spune că Dumnezeu l-a
întrebat pe Iov: „În ce au fost înfipte soclurile lui cu incastru‚ sau cine i-a
pus piatra unghiulară?” - Iov 38:6. Este interesant faptul că‚
asemenea unor „socluri cu incastru“‚ scoarţa terestră este mult mai groasă sub
continente şi chiar şi mai groasă sub lanţurile muntoase‚ intrând adânc în
mantaua inferioară‚ cum intră rădăcinile copacilor în sol. „Ideea că munţii şi
continentele au rădăcini a fost cercetată de repetate ori şi dovedită
valabilă“‚ afirmă Putnam’s
Geology. Crusta
suboceanică nu are decât 8 km grosime‚ dar rădăcinile continentale pătrund
până la circa 32 de km‚ iar rădăcinile munţilor pătrund de circa două ori mai mult.
Iar toate învelişurile Pământului presează spre interior‚ din toate direcţiile‚
asupra nucleului Pământului‚ acesta constituind‚ astfel‚ o mare „piatră
unghiulară“ de sprijin. Dar indiferent ce mijloace au fost utilizate pentru a
se realiza apariţia uscatului‚ fapt important este că atât Biblia cât şi
ştiinţa o recunosc drept una dintre etapele formării Pământului.
Plantele de uscat
în „ziua” a treia:
Relatarea biblică adaugă: „Să facă Pământul
să crească iarbă‚ vegetaţie purtând sămânţă‚ pomi fructiferi producând rod
conform speciilor lor‚ a cărui sămânţă este în el‚ pe Pământ. Şi aşa a fost.” - Geneza
1:11. Astfel‚ spre încheierea
acestei perioade de creare‚ a treia la număr‚ au fost create trei mari
categorii de plante de uscat. În acest moment lumina difuză trebuie să fi
devenit suficient de intensă pentru a se putea produce procesul fotosintezei‚
indispensabil plantelor verzi. În paranteză spus‚ în acest loc relatarea nu
menţionează toate „speciile“ care au venit în existenţă. Organismele
microscopice‚ plantele acvatice şi altele‚ nu sunt specificate cu numele‚ dar
probabil că ele au fost create în această „zi”.
„Ziua” a patra:
„Să fie luminători în întinderea cerurilor‚ ca
să facă o separare între zi şi noapte; şi ei trebuie să fie semne şi pentru anotimpuri şi pentru zile
şi pentru ani. Şi ei trebuie să servească drept luminători în întinderea cerurilor‚
pentru a străluci pe Pământ. Şi aşa afost. Şi Dumnezeu a făcut cei doi mari
luminători‚ luminătorul mai mare‚ ca să domine ziua‚ şi luminătorul mai mic‚ ca
să domine noaptea‚ precum şi stelele.” - Geneza 1:14-16; Psalm 136:7-9 - T.M.. Anterior‚ în legătură cu „ziua” întâi a fost
utilizată expresia „Să se facă lumină”.
Cuvântul ebraic folosit aici pentru „lumină” este ’ohr‚ care
înseamnă lumină în sens general. Dar în legătură cu „ziua” a patra cuvântul
ebraic se schimbă în ma·’ohrʹ‚ care
înseamnă sursă de lumină. Într-o notă de subsol în legătură cu „Luminătorii”‚ Rotherham spune în a sa Emphasised Bible: „În
vers. Ge
1:3 ’ôr
(’ohr)‚ lumină difuză”. El arată
apoi în continuare că, cuvântul ebraic ma·’ohrʹ din
versetul Ge
1:14 înseamnă „sursă de lumină”. În „ziua” întâi lumina
difuză‚ străbătea‚ în mod evident‚ straturi succesive de „scutece”‚ care
înfăşurau Pământul‚ dar sursele acelei lumini nu puteau fi văzute de către un
observator terestru‚ din cauza straturilor de nori care acopereau încă Pământul.
Acum‚ în această a patra „zi”‚ lucrurile‚ evident‚ s-au schimbat.
O atmosferă iniţial bogată în dioxid de
carbon se poate să fi creat condiţiile unui climat foarte cald pe întreaga suprafaţă
a planetei. Dar creşterea luxuriantă a vegetaţiei în cursul celei de a treia şi
a patra perioade de creare a absorbit o parte din această pătură de dioxid de carbon
care păstra căldura. La rândul ei‚ vegetaţia elibera oxigenul care era
indispensabil vieţii animale. Dacă ar fi
existat acum un observator terestru‚ el ar fi fost în măsură să distingă
Soarele‚ Luna şi stelele‚ care aveau să servească „drept semne şi pentru
anotimpuri şi pentru zile şi pentru ani“ (Geneza
1:14). Luna avea să indice scurgerea lunilor lunare‚ iar Soarele
trecerea anilor solari. Anotimpurile‚ care au venit în existenţă acum‚ în
această a patra „zi“ aveau să fie‚ fără îndoială‚ mult mai temperate decât au devenit
ele mai târziu. - Geneza
1:15; 8:20-22.
„Ziua” a cincea:
„Să
mişune apele de vietăți, ființe cu viață în ele şi creaturi înaripate să zboare
deasupra Pământului‚ pe faţa întinderii cerurilor. Şi Dumnezeu a început să creeze animalele cele
mari din ape şi‚ conform speciei lor‚ orice suflet viu care se mişcă‚ de care
mişună apele şi orice creatură zburătoare înaripată‚ conform speciei sale.” - Geneza 1:20‚ 21. În acest
verset sunt cuprinse formele de viaţă
marină şi aeriană‚ mai îndepărtate în timp, sau recente, - de pildă monştrii
mărilor‚ ale căror rămăşiţe fosile au fost descoperite în ultima vreme de către
savanţi.
„Ziua” a şasea:
„Să
producă Pământul ființe vii‚ potrivit speciilor lor: animal domestic şi animal
care se mişcă şi fiara sălbatică a Pământului‚ potrivit speciei sale/felului
său - în alte traduceri! Şi aşa a fost.” - Geneza
1:24.
Aşadar‚
în „ziua” a şasea au apărut animalele terestre prezentate drept sălbatice şi domestice.
Dar această ultimă „zi“ încă nu se sfârşise. Urma încă să apară ultima şi cea
mai remarcabilă „specie”: „Apoi
Dumnezeu a spus: Să facem omul după chipul Nostru‚ potrivit cu asemănarea Noastră
şi să ţină în supunere peştii mării şi creaturile zburătoare ale cerurilor şi
animalele domestice şi tot Pământul şi orice animal care se mişcă pe Pământ. Şi
Dumnezeu a făcut omul după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a creat;
a făcut bărbat și femeie.”- Geneza 1:26‚ 27.
Capitolul 2 al Genezei adaugă‚
evident‚ unele detalii. El nu este însă‚ aşa cum au dedus unii‚ o altă relatare
despre creaţie‚ în contradicţie cu cea din capitolul
1. El revine asupra unui moment precis din cadrul „zilei” a treia‚ după
apariţia uscatului‚ dar înainte de a fi fost create plantele de uscat‚ adăugând
câteva detalii interesante cu privire la apariţia creaturilor umane: ființa
vie Adam‚ locuinţa sa edenică şi soţia sa Eva. - Geneza 2:5-9‚ 15-18‚ 21‚ 22.
Cele de mai sus ne sunt prezentate pentru a ne ajuta să înţelegem ce
spune Geneza. Şi această relatare foarte realistă arată că procesul creator nu
s-a desfăşurat doar pe parcursul a 144 de ore (6 ori 24)‚ ci pe parcursul a
multe milenii.
De unde ştia
scriitorul Genezei aceste lucruri?
Mulţi
oameni găsesc că este greu de acceptat această relatare despre creaţie. Ei
susţin că ea îşi are originea în miturile despre creaţie ale popoarelor
Antichităţii‚ în primul rând în acelea ale Babilonului antic. Însă‚ potrivit
observaţiei unui dicţionar biblic de dată recentă: „Încă nu a fost descoperit
niciun mit care să se refere în mod explicit la crearea Universului“‚ iar
miturile „se caracterizează prin politeism şi lupte pentru supremaţie între
zeităţi‚ în contrast evident cu monoteismul ebraic al Genezei – cap.1 şi 2.“ Cu
privire la legendele babiloniene despre creaţie‚ membrii consiliului de administraţie de la British Museum au
declarat: „Concepţiile fundamentale ale
relatărilor babiloniene şi ebraice sunt radical diferite.”
Din cele
examinate până acum‚ relatarea despre creaţie a Genezei apare ca un temeinic
document ştiinţific. Ea dezvăluie apariţia principalelor grupe de plante şi
animale‚ cu numeroasele lor varietăţi‚ care se reproduc numai „conform specie/felului
lor“. Documentele fosile confirmă faptul acesta. Ele arată că‚ în
realitate‚ fiecare „specie“ a apărut brusc‚ fără nicio formă de tranziţie
înrudită cu vreo „specie“ anterioară‚ aşa cum pretinde teoria evoluţiei.
Toată ştiinţa înţelepţilor Egiptului nu i-ar
fi putut oferi lui Moise nicio cheie
a cunoaşterii procesului de creaţie. Miturile despre creaţie ale popoarelor Antichităţii
nu au nimic asemănător cu ceea ce a scris Moise în Geneza. De unde a aflat
atunci Moise toate aceste lucruri? Evident că de la cineva care a fost de faţă
la acele evenimente ale creării.
Calculul probabilităţii matematice ne oferă o
puternică dovadă că relatarea despre creaţie din Geneza trebuie să fi provenit
dintr-o sursă care dispunea de cunoaşterea deplină a
evenimentelor. Relatarea consemnează 10 etape principale care se succedă
în următoarea ordine: (1) începutul; (2) un Pământ în stare primară‚
scufundat în întuneric şi înfăşurat în gaze grele şi apă; (3) lumina;
(4) întinderea sau atmosfera; (5) marile zone ale uscatului;
(6) plante terestre; (7) Luna‚ Soarele şi stelele observabile în întindere
şi începerea anotimpurilor; (8) monştrii marini şi creaturile zburătoare;
(9) animale sălbatice şi domestice‚ mamiferele; (10) omul. Ştiinţa
confirmă că aceste etape au avut loc în această ordine generală. Ce şanse
există ca acela care a redactat Geneza să fi nimerit din întâmplare această
ordine? Tot atâtea câte ar exista de a scoate la întâmplare numerele de la 1 la
10‚ dintr-o cutie‚ şi de a le aşeza în ordinea consecutivă‚ cu ochii legaţi.
Şansele de a face lucrul acesta de la prima încercare sunt de 1 la 3.628.800! Aşadar‚
ar fi total nerealist să afirmăm că redactorul Genezei ar fi consemnat
evenimentele menţionate mai sus în ordinea corectă‚ fără să fi cunoscut de
undeva faptele. Teoria evoluţionistă însă nu are în vedere un
Creator care exista‚ care cunoştea faptele şi care putea dezvălui oamenilor
acele fapte. În schimb‚ ea atribuie apariţia vieţii pe Pământ generaţiei
spontanee a organismelor vii din substanţe chimice inerte. Dar s-ar fi putut
oare ca nişte reacţii chimice nedirijate să dea naştere vieţii din pură
întâmplare? Sunt oare oamenii de ştiinţă ei înşişi convinşi că s-ar fi putut
întâmpla lucrul acesta? Vom discuta despre toate acestea în cea de-a doua parte
a acestui studiu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu