LUMEA COMERȚULUI DE-A LUNGUL ISTORIEI.

LUMEA COMERȚULUI DE-A LUNGUL ISTORIEI

1. Introducere:

 O lume fără rivalităţi politice, fără dispute religioase, fără îngrijorări economice. Greu de imaginat, nu-i aşa? Nu trece nicio zi fără ca politica, religia şi comerţul să nu ne influenţeze în diverse moduri. Înlăturaţi aceşti trei factori din societatea umană, iar rezultatul va fi probabil haosul. Când mai multe persoane trăiesc împreună, inventarea unui sistem economic - administrarea gospodăriei - devine un lucru indispensabil pentru a furniza grupului bunurile materiale şi serviciile de care are nevoie. Astfel, fiecare familie se străduieşte să aibă o economie sănătoasă. În mod asemănător, economia fiecărui guvern are la bază patru cerinţe fundamentale: 1) să stabilească ce bunuri şi ce servicii trebuie produse; 2) să decidă modul în care trebuie produse; 3) să determine modul de distribuire a ceea ce se produce şi 4) să reglementeze activităţile astfel încât economia să se dezvolte în ritmul corespunzător şi să asigure locuri de muncă pentru toţi.

   Incontestabil, sistemele economice concepute de om ne-au făcut viaţa mai confortabilă, permiţându-ne să dispunem de unele bunuri şi servicii de care nu ne-am fi putut bucura altfel. Adesea aceste sisteme au ridicat substanţial nivelul de trai. Îmbunătăţirea mijloacelor de comunicaţie ne permite să luăm legătura telefonic cu persoane din orice parte a lumii, în interval de câteva secunde, să le transmitem informaţii prin messenger şi chiar să ne deplasăm pentru a vorbi cu ele personal, în interval de câteva ore. Însă, nu putem ignora faptul că lumea comerţului îi influenţează pe oameni într-un mod mult mai semnificativ. Alături de religie şi politică, acesta ne poate influenţa chiar viitorul. Iată de ce este potrivit să ne îndreptăm acum atenţia asupra celui de-al treilea element principal al societăţii umane, lumea comerţului. Cum a devenit acesta atât de puternic? Care este viitorul său? Ce efect are asupra noastră personal?

SUPLIMENTAR: Poate vă este dificil să definiţi termeni cum ar fi „comerţ”, „industrie”, „afaceri” şi „economie”. Dicţionarul de neologisme (ediţia a III-a) defineşte „comerţul” drept un simplu „schimb de produse prin vânzare şi cumpărare”. Desigur, produsele trebuie fabricate sau prelucrate înainte ca ele să poată fi comercializate, proces cunoscut sub numele de „industrie”. Activităţile referitoare la comerţ sunt numite „afaceri”. În ce priveşte termenul „economie”, el este definit drept „ştiinţă care studiază legile care guvernează producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor materiale şi a serviciilor economice”. O înţelegere mai amplă a sensului acestui cuvânt ne-o oferă cuvântul grecesc din care derivă şi care desemnează administrarea unei case sau a unei proprietăţi.

2. Înflorirea şi declinul comerţului mondial la originea îngrijorărilor financiare:

  Anumite elemente religioase şi politice ale societăţii umane îşi au începutul în zilele lui Nimrod care, cu mii de ani în urmă, a fondat Babilonul.

   Creatorul omului, Cel care stabileşte în mod just normele în ce priveşte binele şi răul, ar fi putut inventa cu uşurinţă un sistem economic capabil să satisfacă în mod echitabil necesităţile marii familii umane pe care o avea în vedere. Dar odată ce primul cuplu a respins îndrumarea divină şi a fost expulzat din Paradis, oamenii au rămas să se descurce singuri (Geneza 3:1-24). Independenţi de îndrumarea divină, oamenii au dezvoltat apoi propriul lor tip de religie şi de guvern. Şi îndată ce a devenit evident că era necesar un sistem de administrare pentru satisfacerea necesităţilor materiale ale familiei lor din ce în ce mai mari, ei au început să dezvolte ceea ce noi numim un sistem economic. Şi pe acesta l-au elaborat fără îndrumarea divină.

   Se pare că în epoca lui Nimrod (aprox. 2270 î.H., după unii istorici; după alții 3270 î.H.) fundamentul acestui sistem era deja bine stabilit. The Collins Atlas of World History spune că „începând din mileniul al treilea, în Mesopotamia (Babilon) s-au dezvoltat puternice corporaţii de comercianţi. Ei stocau bunuri, speculau, utilizau tot felul de mărfuri drept monedă şi utilizau lingouri îndeosebi de argint, cu o anumită greutate şi mărime, care purtau uneori semne de autentificare”. The Encyclopedia Americana arată că vechii locuitori din Şinear - numele iniţial al ţinutului numit mai târziu Babilonia - aveau „un sistem surprinzător de complex de împrumuturi, depozitare de bani şi scrisori de credit”.

   O practică evident specifică Mesopotamiei era aceea de a utiliza capital sub formă de marfă şi de a cere dobândă pentru utilizarea lui. Astfel, banii au devenit un mijloc de a exercita presiuni economice. Unele documente dezgropate din ruinele babiloniene relevă existenţa unor tranzacţii comerciale vizând exploatarea împrejurărilor nefavorabile ale unor cetăţeni. Şi atunci ca şi azi exista obiceiul de a se îmbogăţi în mod nedrept pe socoteala altora. Nu este de mirare că despre negustorii din Babilon şi Ninive se vorbea adesea cu ură şi dispreţ.

  Biblia nu menţionează în mod direct activităţile comerciale din zilele lui Nimrod. Însă, expresiile „a cumpăra”, „a vinde” şi „a face negoţ”, care apar în prima carte a Bibliei arată că cel puţin după câteva sute de ani activităţile comerciale erau ceva obişnuit. - Vezi Geneza 25:31; 34:10, 21; 39:1; 41:56,57. Este, de asemenea, adevărat că pentru o perioadă considerabilă de timp textele cuneiforme nu fac nicio referire la activităţile comerciale din societatea babiloniană. Admiţând că acest lucru este dificil de explicat, cartea Ancient Mesopotamia conchide totuşi că „nu se poate presupune că relaţiile comerciale ar fi încetat pe parcursul acestui mileniu, ştiindu-se îndeosebi că acestea au fost înfloritoare în perioada care a urmat”. Această lucrare sugerează că la data aceea comerţul fusese, probabil, sub controlul aramaic şi că scrierile fuseseră redactate pe papirus şi pergament.

   Atât Mesopotamia, cât şi Egiptul au fost cunoscute pentru caravanele lor de negustori. Mai târziu, fenicienii au înlocuit în mare parte rutele comerciale terestre cu cele maritime. Porturile Cartagina, Tir şi Sidon au devenit mari centre comerciale. Comerţul se făcea în principal pe baza schimbului în natură până aproximativ în secolul al VIII-lea î.H. când grecii au început să utilizeze monedele ca mijloc de schimb. Şi potrivit cu The Collins Atlas of World History, „în secolele care au urmat (500 î.H.) comerţul, monedele, băncile şi transporturile au cunoscut o dezvoltare atât de mare încât mulţi istorici le-au comparat cu era capitalistă - opinie exagerată, dar explicabilă”. De atunci, sistemele economice se bazează pe bani. În timp ce utilizarea lor corectă este permisă de Dumnezeu, nu acelaşi lucru se poate spune despre utilizarea lor incorectă (Eclesiastul 7:12; Luca 16:1-9). Dorinţa nesăţioasă după bani i-a determinat pe unii să denatureze justiţia, să-şi trădeze prietenii, să falsifice adevărul şi chiar să ucidă. Observaţi însă că problema în sine nu constă în bani, ci în aviditatea celor care încearcă să-i procure. În orice caz, nu este nimic exagerat în a spune că „banul pune lumea în mişcare” şi că el a făcut acest lucru în diverse moduri timp de milenii.

  Astfel, în secolele precreştine a fost pusă baza pentru multele aspecte comerciale şi economice pe care le cunoaştem astăzi. Dar în pofida lungii sale istorii, lumea comerţului nu a reuşit să creeze sisteme economice infailibile, capabile să prevină îngrijorările.

SUPLIMENTAR:

Sare: Soldaţilor romani li se dădeau raţii de sare, dar ulterior aceste raţii au fost înlocuite cu bani, sau salarium. În Roma antică, un mijloc de schimb îl constituiau vitele (pecus). De la aceste cuvinte latineşti au derivat termenii „salariu” şi „pecuniar”.

Metale: În antica Mesopotamie (din secolul al XVIII-lea până în secolul al XVI-lea î.H.), în tranzacţiile comerciale se folosea, de obicei, argintul. În Egiptul antic se foloseau arama, argintul şi aurul. În China, după opinia profesorului de istorie a Chinei, Hans Bielenstein, în timpul dinastiei Ming (1368 -1644) „pentru monedele de valoare mică se utiliza cu regularitate arama, în timp ce pentru valorile mai înalte a început să se folosească din ce în ce mai mult argintul”.

Monede: Lidienii din Anatolia au inventat în secolul al VII-lea î.H. primele monede veritabile. Era vorba despre discuri cu greutate şi valoare standard, făcute dintr-un aliaj natural de aur şi argint numit electrum. După aproximativ un secol, folosirea monedelor s-a generalizat în Grecia.

Bancnote: Primele bancnote din lume au apărut în 1024 în China, când o dezvoltare comercială fără precedent a provocat o penurie de monede. Profesorul Bielenstein afirmă: „Prin 811, în timpul dinastiei T’ang, au fost făcute experimente cu aşa-numitele hârtii-monedă. Guvernul a emis atunci obligaţiuni care puteau fi utilizate în tranzacţii şi transformate în final în bani gheaţă.” Începând cu Anglia în 1821, multe naţiuni au adoptat etalonul-aur în baza căruia cetăţenii puteau schimba în orice moment bancnotele lor cu aur ţinut în păstrare de către guvernele lor. Însă de când sistemul etalon-aur a fost abandonat, guvernele declară pur şi simplu că moneda lor are valoare, fără să aibă nimic tangibil pentru a o susţine.

Cecuri: Puse la punct de către bancherii englezi în secolul al XVII-lea, cecurile sunt bilete scrise care permit unei persoane să efectueze plătirea unei sume de bani prin intermediul unei bănci; acest procedeu sigur şi practic a devenit foarte popular şi a fost universal adoptat.

Plastic: Cărţile de credit, numite de unii bancnote de plastic, au fost introduse în Statele Unite în anii 1920 şi în scurt timp s-au bucurat de favoarea publicului din lumea întreagă. Întrucât sunt practice şi oferă şi alte avantaje, ele constituie o periculoasă tentaţie: aceea de a cumpăra sub impulsul momentului şi de a trăi la un nivel superior propriilor posibilităţi.

3. De la expansiune la consolidare:

   Inițial, dezvoltarea lumii comerţului a fost serios frânată de absenţa, încetineala şi costul transportului şi a comunicaţiilor. Comerţul maritim pretindea mult timp, iar rutele terestre erau foarte primejdioase. Dar toate acestea aveau să se schimbe. În perioada elenistică, din 338 î.H. până în 30 î.H., oraşele mediteraneene au devenit importante centre comerciale. Printre acestea se afla Alexandria (Egipt), oraş fondat de Alexandru cel Mare în 332 î.H.. Dar „prin secolul al doilea î.H.,  - spune profesorul de istorie Shepard B. Clough -, Orientul elenistic a început să dea semne de stagnare economică; în secolul întîi î.H. el era în mod evident în declin”. Grecia a fost înlocuită ca putere mondială de Roma. Ulterior, sub dominaţie romană Alexandria a devenit capitală provincială, a doua după Roma.

  Imperiul Bizantin, echivalentul răsăritean şi succesorul Imperiului Roman de Apus, a atins apogeul între secolele al IX-lea şi al XI-lea. Capitala sa, Constantinopol (astăzi Istanbul), cu o populaţie de un milion de locuitori era, cu siguranţă, cel mai mare oraş din lume. Piaţă de desfacere pentru mătăsuri, mirodenii, vopsele şi parfumuri din Orient, precum şi de blănuri, chihlimbar, cherestea şi fier din Occident, aceasta a constituit o puternică punte economică între Europa şi Asia. Dar în 1204, în timpul celei de-a patra cruciade, imperiul a primit o lovitură dură. Capitala sa a fost capturată şi jefuită, devenind o victimă a avidităţii economice. Cum aşa? Potrivit lucrării The Collins Atlas of World History, „la originea cruciadelor a stat dorinţa excesivă a Apusului după bogăţiile Orientului”. Acest lucru indică în mod clar că, deşi animată în aparenţă de fervoare religioasă, Biserica avea şi alte motive.

  Între timp, în Europa medievală, negustorii organizau târguri comerciale unde puteau expune produse provenite din diverse ţări situate de-a lungul rutelor pe care le parcurgeau. Despre succesul deosebit de care se bucurau expoziţiile ţinute în Champagne, regiune din nord-estul Franţei, The New Encyclopaedia Britannica spune: „La aceste târguri, tranzacţiile între negustori se făceau adesea prin intermediul unor scrisori prin care se promitea efectuarea plăţii la un târg viitor şi care puteau fi transferate altei persoane. Astfel de tranzacţii au constituit începuturile utilizării creditului. În secolul al XIII-lea, târgurile serveau drept centre obişnuite de activitate bancară pentru Europa”.

  În cursul secolului al XV-lea, cuceririle otomane au ameninţat întreruperea rutelor comerciale dintre Europa şi Asia. Astfel, exploratorii europeni au plecat în căutare de noi rute. Între anii 1497 şi 1499, Vasco da Gama, navigator portughez, a condus cu succes o expediţie înconjurând Africa pe la Capul Bunei Speranţe şi stabilind o nouă rută maritimă spre India, fapt care a contribuit la ridicarea Portugaliei la rang de putere mondială. Noua rută a deposedat astfel Alexandria şi alte porturi mediteraneene de importanţa lor pe plan comercial. Între timp, Spania, vecina Portugaliei, finanţa încercarea navigatorului italian Cristofor Columb de a ajunge în India navigând spre vest. În 1492, Columb s-a ciocnit, ca să zicem aşa, de emisfera vestică. Pe de altă parte, englezii, în loc să caute să ajungă în Orient navigând spre sud la fel ca Vasco da Gama, sau spre vest cum făcuse Columb, au căutat un drum spre nord-est sau nord-vest. Toate aceste explorări au favorizat extinderea comerţului la nivel internaţional. Şi fiind un factor decisiv în descoperirea Americilor, lumea comerţului şi-a demonstrat influenţa sa puternică asupra evenimentelor mondiale.

4. Puterea economică - fondatoare de imperii:

  Lumea comerţului a fondat organizaţii puternice. Un exemplu în acest sens îl constituie, potrivit cărţii By the Sweat of Thy Brow, „una dintre cele mai faimoase şi mai durabile inovaţii socioeconomice din antichitate: corporaţia meşteşugarilor sau ghilda”. Amintind de unele organizaţii puternice de astăzi, aceste ghilde, în timp ce pe de o parte au avut un rol pozitiv, uneori au abuzat de puterea lor într-o manieră atât de flagrantă încât se spune că în secolul al XIV-lea traducătorul biblic John Wycliffe le-a demascat pe unele dintre ele denumindu-le „conspiratoare perfide blestemate de Dumnezeu şi de oameni”.

  Lumea comerţului a construit chiar imperii, Imperiul britanic fiind, fără îndoială, cel mai prosper. Dar înainte de apariţia sa în secolul al XVI-lea, alte organizaţii comerciale din Europa au început să acapareze puterea economică. Una dintre acestea a fost Liga hanseatică. Vechiul cuvânt german Hanse, însemnând „trupe”, a fost aplicat treptat unui anumit număr de ghilde sau asociaţii de negustori care se formau. Spre sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, o Hansă cu centrul la Lübeck, oraş din nordul Germaniei, a obţinut monopolul asupra comerţului baltic şi a reuşit să stabilească relaţii între Germania şi Rusia şi alte ţări baltice. Între timp, la vest, Hansa din oraşul german Colonia şi-a întărit relaţiile comerciale cu Anglia şi cu Ţările de Jos. Aceste asociaţii de negustori au emis legi pentru protecţia lor şi a produselor lor, reglementînd în general comerţul pentru binele tuturor. De asemenea, ele au depus eforturi unite pentru suprimarea pirateriei pe mare şi a jafului pe uscat. Pe măsură ce comerţul lua amploare, se făcea simţită necesitatea unei mai strânse cooperări între diversele grupuri. Astfel, spre sfârşitul secolului al XIII-lea, toate oraşele principale din nordul Germaniei s-au unit într-o singură ligă care a ajuns să fie cunoscută sub numele de Liga hanseatică. Dată fiind poziţia sa geografică, liga controla principalul flux comercial nordic. Spre vest, ea făcea comerţ cu ţările dezvoltate din punct de vedere economic, cum ar fi Anglia şi Ţările de Jos care, la rândul lor, întreţineau relaţii comerciale cu ţările mediteraneene şi cu Orientul. Spre est, ea avea cu uşurinţă acces spre Scandinavia şi Europa de Est. Pe lângă comerţul cu lână efectuat cu Flandra, liga a ajuns astfel să controleze comerţul cu peşte efectuat cu Norvegia şi Suedia, precum şi cel cu blănuri efectuat cu Rusia. Deşi nu era o federaţie politică şi nu avea nici reprezentanţi permanenţi, nici vreun organism de guvernare permanentă, la apogeul său liga a exercitat totuşi o mare influenţă. Una dintre cele mai importante realizări ale sale a fost dezvoltarea unui sistem de legi maritime şi comerciale. În timp ce crea noi pieţe, liga era promptă în a le apăra pe cele vechi uzând de forţă, dacă era necesar. În majoritatea cazurilor, marea sa flotă comercială reuşea să înlăture orice rezistenţă decretînd embargouri sau blocade economice. Liga hanseatică şi-a atins apogeul spre mijlocul secolului al XIV-lea şi a început să decadă în secolul al XV-lea când englezii şi olandezii au început să crească în putere şi să domine comerţul mondial. Războiul de treizeci de ani i-a dat ligii lovitura de graţie. Membrii ei s-au întâlnit pentru ultima dată în 1669. Numai câteva oraşe, printre care Lübeck, Hamburg şi Bremen, membri relativ slabi ai unui gigant comercial altădată puternic, se mai mândresc cu titlul de oraşe hanseatice. Alţi giganţi comerciali mai puternici şi mai mari aşteptau să ia locul Ligii hanseatice.

SUPLIMENTAR: Puterea ghildelor şi a sindicatelor:

   În secolul al IV-lea î.H. unele oraşe mediteraneene erau specializate în fabricarea anumitor articole, şi toţi cei care practicau aceeaşi meserie erau grupaţi în aceleaşi cartiere. Iniţial aceste ghilde, sau corporaţii meşteşugăreşti, erau evident de natură social-religioasă. By the Sweat of Thy Brow ne spune că „fiecare asociaţie avea zeul sau zeiţa sa care o patrona, iar membrii ei îşi ţineau propriile slujbe religioase”.

  Ghildele medievale erau destinate să ofere ajutor social membrilor ei şi să protejeze meseria ca întreg reglementând producţia şi stabilind norme, probabil chiar ţinând sub control preţurile şi salariile. Unele au devenit monopoliste, manipulând preţurile prin acorduri secrete în scopul protejării pieţei ghildei şi a prevenirii concurenţei inechitabile.

  Urmând modelul anticelor ghilde meşteşugăreşti, în secolul al XI-lea au apărut ghildele comerciale, când negustorii itineranţi s-au organizat pentru a se proteja de tâlharii de drumul mare. Dar, treptat, ghildele şi-au pierdut caracterul iniţial. Fiind adaptate comerţului local, puterea şi prestigiul lor au scăzut pe măsură ce pieţele regionale, naţionale şi internaţionale au luat avânt şi pe măsură ce negustorii au început să-i eclipseze pe meşteşugari.

  Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, odată cu revoluţia industrială, şi-au făcut apariţia în Marea Britanie şi Statele Unite sindicatele, asociaţii de muncitori cu aceeaşi meserie. Având la început şi rolul de cluburi sociale, ele au sfârşit prin a deveni mişcări de protest împotriva sistemului social şi politic dominant. Astăzi, unele sindicate luptă pur şi simplu pentru stabilirea salariilor, orelor de muncă, condiţiilor de lucru şi pentru siguranţa locului de muncă a membrilor lor, realizând aceste obiective fie prin intermediul tratativelor colective, fie prin recurgerea la greve. Altele în schimb sunt de natură complet politică.

5. Avidul comerţ îşi arată adevărata faţă:

  La începutul secolului al XVI-lea, comerţul european era dominat la nord de Liga hanseatică, o asociaţie comercială a oraşelor din nordul Germaniei; la vest de Anglia şi de Ţările de Jos; iar la sud de Veneţia.

   Timp de secole, Veneţia a monopolizat comerţul cu mirodenii. Acordurile încheiate cu arabii şi mai târziu cu turcii otomani au închis rutele comerciale spre Orient în faţa eventualilor rivali. Dacă cineva voia să sfideze acest monopol trebuia să găsească noi rute spre Extremul Orient. Explorările au început. Un rezultat al acestor explorări a fost descoperirea şi cucerirea Americilor. În ultimul deceniu al secolului al XV-lea Papa a dat Portugaliei şi Spaniei autorizaţia papală de a întreprinde o campanie de cucerire a lumii necunoscute până atunci. Dar aceste două puteri catolice nu au fost motivate numai de convingeri religioase. Profesorul Shepard Clough comentează: „Îndată ce şi-au revendicat drepturile asupra teritoriilor nou descoperite, ţările proprietare s-au precipitat să obţină cât mai multe beneficii economice”. El adaugă: „În goana după bogăţie a pionierilor exista o lăcomie aproape morbidă. Avem aici o ilustrare interesantă atât a motivelor din spatele explorării, cât şi a ideologiilor predominante din lumea occidentală”. Setea după aur şi dorinţa de a converti i-a condus pe conchistadorii spanioli la jefuirea Lumii Noi.

  Între timp, Ţările de Jos s-au dezvoltat devenind o putere comercială dominantă, fenomen pe care niciunul dintre ceilalţi coloşi comerciali nu l-a putut opri. De fapt, pe parcursul secolului al XVII-lea, a fost evident că numai Anglia a fost suficient de puternică pentru a-i sfida pe olandezi. Competiţia economică s-a intensificat. În interval de 30 de ani, până în anul 1618, Anglia şi-a dublat flota; pe la mijlocul secolului al XVII-lea, marina comercială olandeză era de circa patru ori mai mare decât flotele combinate ale Italiei, Portugaliei şi Spaniei.

  Centrul comercial al Europei s-a mutat de pe ţărmul Mediteranei pe cel al Atlanticului. Numind-o „revoluţie comercială” şi „una din cele mai mari schimbări de loc din istorie”, Clough spune că ea a creat o „prosperitate economică care a făcut posibilă superioritatea culturală şi politică a Europei occidentale în cadrul Occidentului”.

6. Imperii clădite nu numai cu „zahăr şi mirodenii”:

  În 1602 olandezii au unit diverse companii comerciale conduse de negustorii lor şi au format Compania olandeză a Indiilor Orientale. În deceniile care au urmat, pe lângă faptul că a avut un anumit succes comercial în Japonia şi Java, ea i-a deposedat pe portughezi de teritoriile cunoscute astăzi ca Malaysia Occidentală, Sri Lanka şi Moluce (Insulele mirodeniilor). „La fel ca portughezii şi spaniolii, afirmă Clough, olandezii doreau să-şi rezerve în exclusivitate beneficiile comerţului oriental.” Şi nu este de mirare! Comerţul era atât de profitabil încât prin secolul al XVII-lea, Ţările de Jos au devenit cel mai bogat stat din Europa occidentală. Amsterdamul a devenit centrul comercial şi financiar al lumii occidentale.

  Danemarca şi Franţa au format companii similare. Dar prima şi cea care a devenit ulterior cea mai influentă a fost fundată în 1600 cu numele de Compania engleză a Indiilor Orientale. Ea i-a îndepărtat pe francezi şi pe portughezi din India. Mai tîrziu, englezii au câştigat supremaţie comercială şi în China.

 Între timp, în emisfera vestică, Compania olandeză a Indiilor Occidentale comercializa zahăr, tutun şi blănuri. Iar negustorii englezii, după ce au fost încorporaţi în 1670 în Compania Golfului Hudson din Canada, au fost preocupaţi de găsirea unui pasaj nord-vestic spre Pacific întrucât făceau comerţ cu ţările din vecinătatea Golfului Hudson. Ziaristul Peter Newman arată că lupta dintre Compania Golfului Hudson şi unul dintre rivalii săi, Compania Nord-Vest, „era o competiţie pentru obţinerea controlului asupra pieţelor şi blănurilor, dar aceasta s-a transformat curând într-o luptă pentru putere şi teritoriu. Ambele părţi au plătit cu sânge“. Adevăratele victime au fost indienii cu care făceau comerţ ambele companii. „Băuturile alcoolice au devenit moneda pentru comerţul cu blănuri“, spune el, adăugând că „acest comerţ cu băuturi alcoolice a corupt familiile şi a distrus cultura indiană“.

   Aşa au venit în existenţă două imperii puternice şi influente, ambele clădite nu numai cu zahăr şi mirodenii, ci şi cu sânge! Avidul comerţ îşi arată adevărata faţă. Aşa cum spune cartea The Columbia History of the World: „Olandezii şi englezii au navigat pe oceanele lumii ca reprezentanţi ai unor concerne comerciale. Pentru aceste companii motivul principal era profitul”. 

7. Profit pe cheltuiala altora: 

  Din secolul al XVI-lea pînă în secolul al XVIII-lea, un sistem economic cunoscut sub numele de mercantilism a influenţat puternic gândirea europeană. The New Encyclopaedia Britannica explică: „Mercantilismul susţinea că achiziţionarea de bogăţii, în special bogăţii sub formă de aur, era de importanţă majoră pentru politica naţională. Politica comercială dictată de filozofia mercantilistă era, aşadar, simplă: încurajarea exporturilor, descurajarea importurilor şi încasarea în aur a surplusurilor rezultate din export”. Transpunerea în viaţă a acestei politici a dat naştere adesea la grave nedreptăţi. Coloniile erau exploatate, în timp ce tone de aur erau confiscate pentru beneficiul ţării mamă. În cuvinte simple, mercantilismul a reflectat atitudinea egocentrică şi lacomă pe care lumea comerţului a promovat-o chiar de la început, spirit care există încă şi astăzi.

   Mercantilismul a avut criticii săi, printre care un scoţian cu numele Adam Smith. Reputat filozof şi economist, Smith a publicat în 1776 un studiu de economie intitulat Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. Deşi se opunea mercantilismului, Smith nu condamna faptul că oamenii urmăreau profitul motivaţi de interese personale. Dimpotrivă, el susţinea că ei sunt împinşi de o „mână invizibilă“ să se angajeze în competiţie economică pentru urmărirea unor interese personale; dar că acelaşi interes personal, susţinea el, poate fi util întregii societăţi. Smith pleda în favoarea teoriei laissez-faire (franceză: „lăsaţi să se facă“), idee conform căreia guvernele trebuie să intervină cât mai puţin posibil în afacerile economice ale indivizilor. El exprima, aşadar, în mod clar ideologia capitalismului clasic.

   Capitalismul, sistemul economic predominant în zilele noastre şi, după cum pretind unii, cel mai reuşit, este caracterizat prin proprietate privată şi liber schimb între particulari sau companii care concurează reciproc având în vedere profitul. Istoria modernă a capitalismului a început în secolul al XVI-lea în oraşele din centrul şi nordul Italiei, dar rădăcinile sale sunt mult mai adânci. Elias J. Bickerman, profesor emerit de istorie, arată că „utilizarea în limbaj economic a cuvântului nostru „capital” din latinescul „caput”, însemnând „cap”, derivă dintr-un termen babilonian care înseamnă tot cap şi care are aceeaşi semnificaţie economică”.

  Comerţul îşi arată adevărata faţă în urmărirea intereselor personale sau naţionale. De exemplu, el nu se dă înapoi de la mascarea adevărului. Cartea The Collins Atlas of World History spune: „Cartograful a contribuit şi el voluntar, iar uneori involuntar, la strategia comercială. Descoperirile dezvăluie incalculabile surse de bogăţie. I se poate permite cartografului să dezvăluie lumii această informaţie? Nu trebuie mai degrabă să o ascundă de eventualii competitori? În secolul al XVII-lea, Compania olandeză a Indiilor Orientale nu a publicat unele documente care le-ar fi oferit informaţii competitorilor săi“. Comerţul a făcut ceva şi mai rău. Din secolul al XVII-lea pînă în secolul al XIX-lea, el a vândut ca sclavi aproximativ zece milioane de africani, mii dintre ei murind în timpul transportului spre America. Cartea Rădăcini de Alex Haley şi dramatizarea ei pentru televiziune, realizată în 1977, au zugrăvit un tablou al acestei oribile tragedii.

8. Noi invenţii - cum aveau să fie ele utilizate?

  De la începutul istoriei umane, oamenii imperfecţi au trebuit să înveţe prin încercări şi greşeli. Nu prin revelaţie divină, ci prin cercetări asidue, sau poate în mod accidental, ei au descoperit adevăruri ştiinţifice fundamentale care au fost utilizate apoi în noile invenţii. În 1750, în timp ce Marea Britanie începea să treacă de la o economie agrară la una dominată de industrie şi de utilizarea maşinilor, unele din aceste invenţii erau disponibile pentru a fi utilizate în construirea unei lumi noi.

  Moara de vânt, cunoscută în Iran şi Afganistan prin secolul al VI-lea sau al VII-lea, a pregătit calea pentru descoperirea şi dezvoltarea altor surse de energie. Dar a fost dispus avidul comerţ să renunţe la profituri enorme pentru a garanta că aceste surse vor fi sigure, nepoluante şi demne de încredere? Sau a profitat de crizele de energie - probabil chiar le-a creat - în interesul unui câştig personal?

  Praful de puşcă, inventat în China în secolul al X-lea, a fost mană cerească pentru industria mineritului şi pentru lucrările de construcţie. Dar a avut avidul comerţ curajul moral să se reţină de la fabricarea armelor ucigătoare şi de la îmbogăţirea traficanţilor de arme cu preţul atîtor vieţi umane?

  Fonta, produsă probabil în China prin secolul al VI-lea, a fost un precursor al oţelului pe care avea să fie construită lumea modernă. Dar a fost dispus avidul comerţ să-şi reducă profiturile în scopul prevenirii poluării, accidentelor şi aglomeraţiei pe care avea să le aducă era industrială?

  Timpul a spus-o. Oricum, aceste invenţii, precum şi altele au avut menirea să provoace o revoluţie mondială care, la rândul ei, avea să târască lumea în ceva ce nu s-a mai văzut niciodată. revoluţia industrială.

Notă: alte victime inocente ale avidităţii comerciale în Lumea Nouă au fost şi cei 60 de milioane de bizoni americani care au fost practic exterminaţi, adesea doar pentru pielea şi limba lor!

9. Revoluţia industrială - La ce a condus ea?

  Revoluția industrială a început în secolul al XVIII-lea şi a schimbat lumea cum puţine evenimente au făcut-o până atunci. Anglia întrunea condiţiile necesare progresului industrial: cunoştinţe tehnice, capital suficient, materie primă disponibilă, posibilităţi de transport la un preţ scăzut a acesteia şi a produselor finite. Aceşti factori, precum şi alţii aveau să permită o creştere rapidă şi fără precedent a producţiei de bunuri.

   Terenul a fost pregătit însă de evenimentele ce avuseseră loc mai devreme. Cărbunele, aflat din abundenţă în Marea Britanie, era acum utilizat drept combustibil. De asemenea, în timp ce Europa continentală era sfâşiată de războaie religioase, Anglia se bucura de o pace relativă. Ţara avea un sistem bancar superior. Chiar şi ruperea sa de Biserica Romano-Catolică i-a fost favorabilă, deoarece protestantismul se concentra asupra bunăstării economice imediate încercând să creeze, cum s-ar zice, paradisul pe pământ.

  Începând din anii 1740, populaţia Marii Britanii a crescut rapid. Industria trebuia să găsească metode noi de a face faţă cererii crescânde. Tendinţa generală era, evident, aceea de a utiliza maşini mai multe şi mai bune. În timp ce sistemul bancar furniza fonduri pentru crearea de întreprinderi noi, mulţimi de muncitori se îndreptau spre fabricile mecanizate. Sindicatele, altădată interzise, au fost legalizate. Muncitorii britanici, mai puţin limitaţi de regulamente de breaslă decât cei din Europa continentală, erau plătiţi în acord. Acest lucru le-a dat un imbold suplimentar de a găsi metode mai bune şi mai rapide pentru producerea bunurilor. Marea Britanie dispunea, de asemenea, de mână de lucru calificată. Profesorul Shepard B. Clough afirmă că „universităţile din Glasgow şi Edinburgh erau de neegalat în materie de cercetare şi experimentare ştiinţifică la sfîrşitul secolului al XVIII-lea”. Astfel, revoluţia industrială în fruntea căreia se afla Marea Britanie a început să se extindă în Europa şi în Statele Unite. În ţările în curs de dezvoltare ea continuă şi astăzi.

  Ca urmare a acestor evenimente, explică lucrarea The Columbia History of the World, „oraşele engleze au cunoscut o prosperitate deosebită reflectată într-un nivel de trai ridicat, o cultură provincială înfloritoare şi un sentiment tot mai intens de mândrie şi încredere“. Marea Britanie chiar „a ajuns să aibă o poziţie de supremaţie militară, în special navală, care, la rândul ei, i-a conferit ţării o mare putere diplomatică“. Supremaţia asupra anumitor procedee industriale i-a conferit ţării un avantaj economic remarcabil faţă de competitori. Secretele sale industriale erau atât de valoroase încât au fost emise legi pentru împiedicarea divulgării lor. De exemplu, când Samuel Slater a părăsit Anglia în 1789, el şi-a ascuns identitatea, deoarece muncitorii textilişti nu aveau voie să emigreze. El s-a eschivat de la legile care interziceau exportarea proiectelor de maşini textile memorând întregul proiect al unei filaturi britanice. Acest lucru i-a permis să construiască prima filatură de bumbac din Statele Unite!

   Şi astăzi se mai încearcă protejarea secretelor de fabricaţie. Revista Time face observaţia că „societăţile şi naţiunile urmăresc secretele industriale cu frenezia rechinilor înfometaţi”. Furând tehnologia cuiva pot fi câştigaţi ani de cercetări şi cheltuieli incalculabile. Astfel, „dacă este vorba de un medicament sau de o tartină, companiile sunt mai preocupate ca oricând să găsească modalităţi de a-şi proteja secretele de fabricaţie”. Un recrutor în electronică recunoaşte: „Există multă lăcomie în lumea afacerilor. Cine ştie să manevreze lucrurile devine dintr-o dată milionar”.

  Industria textilă ilustrează o altă latură negativă a progresului economic. Când noile metode de ţesut au făcut posibilă producerea mecanizată a articolelor de bumbac, cererea de bumbac brut a crescut. Dar prelucrarea sa manuală pretindea atât de mult timp încât oferta nu făcea faţă cererii. Apoi, în 1793, Eli Whitney a inventat maşina de egrenat bumbac. În interval de 20 de ani, producţia americană de bumbac a crescut de 57 de ori! Dar după cum subliniază profesorul Clough, invenţia lui Whitney era în acelaşi timp răspunzătoare de „extinderea sistemului de plantaţii şi a sclaviei negrilor”. Astfel, deşi utilă, explică Clough, maşina de egrenat bumbac „a contribuit mult la tensiunile care s-au dezvoltat între statele americane din nord şi din sud, care au dus în final la războiul de secesiune”.

   Revoluţia industrială a favorizat crearea unui sistem de mari fabrici în mâinile celor bogaţi. Numai aceştia îşi puteau permite maşini costisitoare, a căror mărime şi greutate impuneau instalarea lor în edificii permanente, solide. Aceste edificii au fost construite acolo unde energia era uşor disponibilă, iar materia primă era livrabilă la un preţ scăzut. Astfel, întreprinderile tindeau să se regrupeze în uriaşe centre industriale.

   Din motive economice, energia necesară funcţionării maşinilor - iniţial apa, iar mai târziu aburul - trebuia să pună în funcţiune mai multe maşini în acelaşi timp. Aşadar, fabricile s-au extins ca dimensiune. Şi cu cât deveneau mai mari, cu atât erau mai impersonale. Angajaţii nu mai lucrau pentru oameni, ci pentru companii. Cu cât întreprinderile erau mai mari, cu atât problema finanţării devenea mai complicată. Asociaţiile s-au înmulţit, iar societăţile pe acţiuni, primele apărute în secolul al XVII-lea, au început să ia un adevărat avânt.  Acest lucru a contribuit însă la concentrarea puterii în mâinile cîtorva persoane, întrucât cei care făceau investiţiile, adică investitorii, aveau control limitat asupra gestiunii societăţilor. Oamenii de afaceri care exercitau funcţia de director la multe societăţi sau bănci deţineau o putere uriaşă. Clough vorbeşte despre „consilii de administraţie interconectate“ prin intermediul cărora „o clică putea determina limita creditului pentru întreprinderi, putea refuza să acorde credit competitorilor şi putea acapara o putere atât de mare încât să determine politica guvernelor şi chiar să înlăture regimurile care le erau ostile”. 

   Astfel, revoluţia industrială a conferit lumii comerţului şi mai multă putere. Avea să fie folosită aceasta cu simţ de răspundere?

10.Iniţiativă liberă sau economie dirijată?

   Capitalismul era în plină floare în Anglia. Cunoscut şi ca sistem al liberei iniţiative sau al economiei de piaţă, capitalismul a produs foarte mulţi milionari şi totodată cel mai înalt standard de viaţă din istorie. Însă, chiar şi cei mai înflăcăraţi susţinători ai capitalismului recunosc că el are puncte slabe. De exemplu, el nu poate garanta creşterea economică. Instabilitatea sa cauzează perioade de înflorire şi de depresiune. Fluctuaţiile, altădată cauzate de factori exteriori, de pildă războaie sau condiţii climatice nefavorabile, pot fi create de sistemul economic însuşi.

   Un al doilea punct slab este faptul că în timp ce produce marfă de calitate, capitalismul o face adesea cu grave efecte secundare - fum, deşeuri toxice sau condiţii de lucru insalubre. Revoluţia industrială a făcut ca toate aceste lucruri să fie foarte evidente, contribuind la aşa-numitul efect de seră cu consecinţele sale nedorite.

   Al treilea dezavantaj este negarantarea unei distribuiri echitabile a bogăţiei şi a produselor. Să luăm, de exemplu, cazul Statelor Unite. În 2016, o cincime din totalul familiilor americane, cele mai sărace, câştigau mai puţin de 5% din venitul total al ţării, în timp ce o altă cincime, familiile cele mai bogate, câştigau aproape 45%!

   În timp ce capitalismul ajungea la apogeu în timpul revoluţiei industriale, punctele sale slabe nu treceau neobservate. Bărbaţi, cum ar fi Karl Marx, l-au condamnat cerând înlocuirea lui cu o economie dirijată sau centralizată. Ei propuneau ca guvernul, şi nu persoane individuale, să stabilească obiectivele de producţie, să reglementeze preţurile şi să administreze afacerile. Însă astăzi, după decenii de experimentare înțările foste comuniste, acest sistem şi-a pierdut puterea de atracţie. Economia centralizată dă cele mai bune rezultate când se impune o planificare de urgenţă, de pildă pe timp de război sau în realizarea programelor spaţiale. În ce priveşte realizarea unei pieţe care să furnizeze lucrurile de strictă necesitate, acest tip de economie prezintă lacune serioase.

  Susţinătorii capitalismului vor admite totuşi, la fel cum a făcut şi Adam Smith, pe a cărui teorie acesta este ferm stabilit, că intervenţia guvernului în economie nu poate fi eliminată în totalitate. Unele probleme, cum ar fi inflaţia şi şomajul, nu pot fi rezolvate cu un anumit succes decât la nivel guvernamental. De aceea, majoritatea naţiunilor cu un sistem al liberei iniţiative au trecut de la capitalismul pur la un sistem mixt sau modificat, numit neoliberal. Cu privire la această tendinţă, lucrarea 2017 Britannica Book of the Year face această previziune: „Pare verosimil ca diferenţele dintre sistemele economice, altădată foarte evidente, să se estompeze în faţa unui sistem omogen în cadrul căruia să coexiste în proporţii diferite elemente ale economiei de piaţă şi ale economiei dirijate. Societăţile se vor numi poate în continuare capitaliste dar ele vor dezvălui probabil tot atâtea aspecte comune câte diferenţe importante sub raportul reglementării dificultăţilor economice”.

11.  Cauze ale problemelor:

  Când în 1914 a izbucnit Primul Război Mondial, avidul comerţ era deja pregătit să furnizeze naţiunilor beligerante armele, tancurile şi avioanele de care aveau nevoie, lucru posibil graţie revoluţiei industriale. The Columbia History of the World notează că în timp ce „industrializarea a contribuit la rezolvarea multor probleme de ordin material”, ea a favorizat totodată „apariţia unor probleme de ordin social extrem de grave şi de complexe”. Astăzi, după mai bine de 100 de ani de la izbucnirea acelui război, avem mai multe motive ca oricând să subscriem la aceste cuvinte.

   Primul Război Mondial abia se încheiase când situaţia precară a economiei europene lăsa să se întrevadă o catastrofă viitoare. Spre sfârşitul lui octombrie 1929 dezastrul s-a declanşat. Bursa de valori din New York s-a prăbuşit brusc. Oamenii au intrat în panică. În perioada imediat următoare, sute de bănci au dat faliment. Mii de oameni au pierdut milioane de dolari, iar unii dintre ei s-au sinucis aruncîndu-se de pe clădiri înalte. Marea depresiune a propulsat lumea întreagă în ruină economică şi apoi în haos politic favorizând situaţia care a condus la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Profesorul de istorie René Albrecht-Carrié a descris anii ’30 ca fiind „punctaţi de crize pe fundalul unei catastrofe economice”.

   Astfel, după mai puţin de 20 de ani de la 1914 era foarte clar că sistemul economic mondial nu era la înălţimea cerinţelor noului secol.

  Revoluţia industrială a pus bazele unui straniu tip de progres: progres care permite satisfacerea dorinţelor şi necesităţilor oamenilor mai uşor, mai rapid şi mai ieftin, dar care în acelaşi timp cauzează ploi acide, creează deşeuri chimice şi distruge pădurile pluviale ale pământului; progres care le permite turiştilor să zboare până la celălalt capăt al pământului, astfel încât ei pot murdări litoralele altădată curate şi pot distruge mediul natural; progres care prin poluarea aerului, hranei şi apei ne ameninţă cu o moarte prematură.

   În afară de tehnologie care a provocat ruinarea pământului, marile afaceri au furnizat şi mobilul. Aşa cum a notat revista Time, „urmărirea frenetică a profiturilor prin intermediul afacerilor a constituit mult timp o sursă majoră de poluare”. Un economist al O.N.U. în probleme de silvicultură spunea că „la originea distrugerii pădurilor pluviale în scopuri comerciale se află lăcomia”.

   Sistemele necapitaliste sunt la fel de vinovate. Ziaristul Richard Hornik a scris în 2017 că „timp de multe decenii de domnie comunistă, Beijingul a susţinut că era imposibil ca programele socialiste de ameliorare să aibă drept rezultat degradarea mediului înconjurător”. Dar acum a sosit timpul socotelilor, şi chiar China a ajuns să cunoască „preţul progresului economic asupra mediului înconjurător”.

  Însuşi fundamentul pe care este zidită lumea comerţului capitalist, spiritul nemiloasei competiţii, este prezent pretutindeni - la şcoală, la locul de muncă, în lumea spectacolelor şi a sportului şi uneori chiar în familie. Tinerii sînt învăţaţi din copilărie să fie competitivi, să fie cei mai buni, să se gândească în primul rând la ei. Progresul pe plan economic este considerat un lucru esenţial şi puţin contează cum îl realizezi. În numele succesului, bărbaţi şi femei sunt încurajaţi să fie ambiţioşi, chiar agresivi dacă este cazul. Oamenii de afaceri sînt instruiţi să fie amabili şi politicoşi. Dar reflectă aceste caracteristici întotdeauna adevărata lor personalitate, sau uneori ele sunt doar o mască pe care o îmbracă pentru a juca un rol? În 1911, Edgar Watson Howe, ziarist american, a dat acest sfat: „Să nu vă imaginaţi că un om este întotdeauna politicos numai pentru că este aşa atunci când încearcă să vă vândă ceva”.

   Competiţia generează sentimente de invidie, gelozie şi lăcomie. Oamenii care excelează pot începe să se considere superiori, devenind aroganţi şi autoritari. Pe de altă parte, cei care pierd continuu pot suferi de lipsă de respect de sine, ceea ce conduce la descurajare. În faţa presiunilor exercitate de competiţie pe care nu reuşesc să le înfrunte, ei pot adopta o atitudine de renunţare, atitudine care ne ajută să înţelegem creşterea rapidă a numărului de sinucideri printre tinerii din unele ţări.

  Nereuşind să le furnizeze tuturor în mod echitabil lucrurile necesare vieţii, sistemele economice ineficiente pot avea o influenţă negativă asupra personalităţii indivizilor, făcându-i să devină nerecunoscători, egoişti şi insensibili pe de o parte sau indignaţi, autocompătimitori şi vicleni, pe de altă parte. Şi ridicând banii şi bunurile materiale la rang de dumnezeu, comerţul poate cu uşurinţă să-i priveze pe oameni de spiritualitatea lor.

12. Puterea înşelătoare a banilor:

  Odată inventaţi, banii au început să se infiltreze în toată societatea umană, afectând astfel relaţiile dintre oameni. Un sistem pe bază de preţuri impunea valori monetare asupra bunurilor şi serviciilor. Curând totul avea să fie exprimat în termeni monetari, banii fiind standardul pentru evaluarea importanţei fiecărui lucru. Aceasta umbrea însă adevărul atât de frumos exprimat într-un cântec, şi anume că „lucrurile cele mai bune din viaţă nu costă nimic”. Chiar oamenii ajung să fie evaluaţi în termeni monetari, fiind judecaţi în primul rând pe baza salariului sau bunurilor lor. Ziaristul Max Lerner a recunoscut aceasta când, în 1949, a scris: „În cultura noastră îi declarăm eroi pe oamenii care stau pe un morman de bani, şi acordăm atenţie nu numai la ceea ce spun ei în sfera lor de competenţă, ci şi înţelepciunii lor privitoare la toate celelalte probleme“. Recent, un reporter şi-a exprimat îndoielile cu privire la ferma convingere a unui preşedinte american potrivit căreia bogăţia ar fi măsura omului. Reporterul considera că această „importanţă exagerată acordată obiectivelor materialiste a transformat anii 2000 în „anii posesiei”, un timp în care eşti apreciat şi judecat după lucrurile pe care le posezi”.

   Supraaccentuarea valorii banilor şi a lucrurilor ce pot fi cumpărate cu ei tinde să degradeze valoarea relaţiilor umane. Un tânăr din Bangladesh, după ce s-a mutat în Europa capitalistă, a spus lucrurilor pe nume când a afirmat: „Oamenii de aici se interesează de lucruri; în ţara mea ne interesăm mai mult de oameni”.

   Faptul de a face din bani centrul preocupărilor degradează totodată munca, făcând din ea pur şi simplu un mijloc de a atinge un scop, o povară şi nicidecum o plăcere. Se lucrează nu pentru bucuria realizării sau pentru bucuria de a dărui altora lucrurile de care au nevoie, ci doar pentru a obţine bani. Această atitudine îi răpeşte realmente individului bucuria deoarece „este mai ferice să dai decât să primeşti”. - Faptele 20:35.

SUPLIMENTAR: Concurenţa: este ea necesară?

  Poate, la fel ca mulţi alţii, consideraţi concurenţa drept ceva indispensabil progresului. Şi, într-adevăr, în prezent o concurenţă cinstită poate, sub anumite aspecte, să-i protejeze pe consumatori. Dar manualul Psychology and Life pune la îndoială faptul că spiritul de competiţie ar fi „o caracteristică esenţială a naturii umane”, întrebând: „Trebuie oare să stăm cu piciorul pe gâtul celui învins pentru a fi fericiţi?” În timp ce face observaţia că persoanele crescute într-o societate competitivă se pare că „sunt prompte în acceptarea sfidării de a o lua înaintea altora”, această carte susţine că spiritul de competiţie nu este o trăsătură psihologică înnăscută. De fapt, rezultatul său final este reversul celui scontat. Testele relevă că acesta „promovează spiritul de a câştiga cu orice preţ, spirit care, în multe cazuri, nu permite efectuarea unei munci de cea mai bună calitate”. Spiritul de competiţie, de exemplu, poate genera teama de eşec. Dar teama nu permite realizarea unor performanţe nici la şcoală, nici la locul de muncă, nici în altă parte. În plus, spiritul de competiţie poate conduce la necinste sau la înşelăciune. Studenţii care doresc să obţină note bune fiind motivaţi de un foarte puternic spirit de competiţie pot pierde din vedere adevăratul scop al instruirii: acela de a-i pregăti pentru a fi membri mai buni şi mai productivi ai societăţii.

   La data redactării sale în anii ’30 ai secolului trecut, Psychology and Life cita Samoa ca exemplu de societate esenţialmente necompetitivă. „Oamenii lucrează şi îşi depozitează produsele muncii lor într-o magazie comună din care fiecare poate să scoată potrivit necesităţilor sale„, explică ea, adăugând: „Antropologii afirmă că aceşti oameni sunt la fel de fericiţi ca semenii lor mai individualişti din alte părţi ale lumii„.

  Aşadar, la baza unui sistem economic satisfăcător şi eficient nu trebuie să stea în mod obligatoriu concurenţa. Un proeminent om de afaceri afirmă că în timp ce spiritul de competiţie poate fi necesar pentru stimularea oamenilor imaturi, cei maturi nu trebuie să aibă nicio dificultate în găsirea unei motivaţii în activitatea însăşi. Faptul de a învăţa, de a fi creativ, de a-i face pe alţii fericiţi, de a face îmbunătăţiri şi noi descoperiri sunt tot atâtea lucruri care procură bucurie.