CUM A AJUNS BIBLIA PÂNĂ LA NOI?

CUM A AJUNS BIBLIA PÂNĂ LA NOI?

Într-un atelier mic, un tipograf şi tinerii lui ucenici manevrează ritmic o presă de lemn, punând cu grijă coli albe de hârtie peste tiparul imprimat cu cerneală. Pe măsură ce le scot, ei verifică textul tipărit. Pe sforile întinse dintr-un perete într-altul sunt agăţate la uscat paginile îndoite. Deodată se aude o izbitură puternică în uşă. Speriat, tipograful trage zăvorul de la uşă şi un grup de soldaţi înarmaţi dau buzna înăuntru. Aceştia încep să scotocească pentru a găsi cea mai condamnabilă operă literară clandestină - Biblia în limba poporului!

    Soldaţii au ajuns prea târziu. Înştiinţat de pericol, traducătorul şi ajutorul lui au părăsit în grabă atelierul, luând cu ei braţe de pagini, iar acum fug pe fluviul Rin. Cel puţin au salvat o parte din munca lor. În acest caz, traducătorul era William Tyndale, care încerca să tipărească în 1525 la Cologne/Koln, Germania, „Noul Testament“ în limba engleză, operă literară oprită de lege. Experienţa lui nu a fost nici pe departe unică. Pe parcursul celor aproape 1 900 de ani care s-au scurs de la încheierea scrierii Bibliei, numeroşi bărbaţi şi femei au riscat totul pentru a traduce şi răspândi Cuvântul lui Dumnezeu. Astăzi, noi beneficiem încă de munca lor. Ce au făcut ei? Cum a ajuns până la noi Biblia pe care o ţinem acum în mâini?

Copierea şi traducerea primei părţi a Bibliei:

    Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu au preţuit întotdeauna foarte mult Cuvântul său. New Catholic Encyclopedia confirmă lucrul acesta: „La fel ca strămoşii lor evrei, primii creştini au apreciat citirea Cărţilor Sfinte. Urmând exemplul lui Iisus (Mt 4.4; 5.18; Lc 24.44; In 5.39), Apostolii se bucurau de o bună cunoaştere a Vechiului Testament, care presupunea o citire şi un studiu îndelungat şi atent, şi i-au îndemnat pe discipolii lor să facă acelaşi lucru (Rom 15.4; 2 Tm 3.15-​17)”. În acest scop, au trebuit făcute copii ale Bibliei. În timpurile precreştine, o bună parte din această muncă a fost realizată de „cărturari foarte pricepuţi”, cărora le era teamă să facă greşeli (Ezra 7:6, 11, 12). Străduindu-se să atingă perfecţiunea, ei au stabilit un înalt standard pentru toţi copiştii de mai târziu ai Bibliei. Însă în secolul al IV-lea î.H. a apărut o problemă. Alexandru cel Mare dorea ca toţi oamenii din lume să fie instruiţi în spiritul culturii greceşti. Cuceririle sale consolidaseră greaca comună, sau koiné, ca limbă internaţională pe tot cuprinsul Orientului Mijlociu. Ca urmare a acestui fapt, mulţi evrei crescuseră fără să înveţe să citească în ebraică şi, de aceea, nu puteau citi Scripturile. Astfel, în jurul anului 280 î.H., un grup de erudiţi evrei s-au strâns la Alexandria (Egipt) pentru a traduce Biblia ebraică în koiné. Traducerea lor a ajuns să fie cunoscută sub numele de Septuaginta, în latineşte „Şaptezeci“, cu referire la numărul aproximativ de traducători despre care se crede că au luat parte la traducere. Septuaginta a fost încheiată în jurul anului 150 î.H..

    Pe timpul lui Iisus, ebraica se folosea încă în Palestina. Însă limba cel mai mult folosită atât acolo, cât şi în îndepărtatele provincii ale lumii romane era koiné. De aceea, scriitorii creştini ai Bibliei au folosit această formă comună a limbii greceşti pentru a ajunge la cât mai mulţi oameni de diferite naţionalităţi. De asemenea, ei au citat fără rezerve din Septuaginta şi au întrebuinţat mulţi termeni folosiţi în ea. Întrucât primii creştini erau misionari zeloşi, ei au devenit repede experţi în folosirea Septuagintei pentru a dovedi că Iisus era mult aşteptatul Mesia. Acest lucru i-a tulburat pe evrei şi i-a determinat să realizeze câteva traduceri noi în greacă, menite să-i priveze pe creştini de argumentele pe care le aduceau, revizuind anumite pasaje-cheie folosite de creştini. De exemplu, în Isaia 7:14, Septuaginta folosea un cuvânt grecesc care înseamnă „fecioară“, referindu-se în mod profetic la mama lui Mesia. Noile traduceri foloseau un cuvânt grecesc diferit, care înseamnă „femeie tânără“. Deoarece creştinii au continuat să folosească Septuaginta, evreii au fost nevoiţi ca, în cele din urmă, să renunţe cu desăvârşire la tacticile lor şi să încurajeze întoarcerea la textul ebraic. Până la urmă, această acţiune s-a dovedit a fi o binecuvântare pentru traducerea de mai târziu a Bibliei, deoarece a păstrat vie limba ebraică.

Primii editori creştini:

    Zeloşii creştini din secolul I au început să producă tot mai multe copii ale Bibliei, toate scrise de mână. De asemenea, în loc să folosească în continuare sulurile, ei au folosit primii codexul, care avea pagini la fel ca o carte modernă. În afara faptului că versetele puteau fi găsite mai repede, codexul putea cuprinde într-un singur volum mai mult decât putea fi consemnat într-un singur sul - de exemplu, toate Scripturile greceşti/Noul Testament sau chiar întreaga Biblie.

    Canonul Scripturilor greceşti creştine s-a încheiat în jurul anului 98 d.H. cu cărţile ultimului apostol care mai era în viaţă, Ioan. Există un fragment dintr-o copie a Evangheliei lui Ioan, numit Papirusul Rylands 457 (P⁵²), care nu datează mai târziu de anul 125 d.H.. Încă din anii 150 până în 170 d.H., Tațian, un elev al lui Iustin Martirul, a întocmit lucrarea Diatessaron, o sinteză a vieţii lui Iisus compilată din aceleaşi patru Evanghelii care se găsesc în Bibliile noastre de astăzi.  Acest lucru indică faptul că el a considerat autentice numai aceste Evanghelii şi că ele circulau deja. În jurul anului 170 d.H. a fost realizat cel mai vechi catalog cunoscut al cărţilor „Noului Testament“, numit Fragmentul Muratorian. În el sunt enumerate majoritatea cărţilor Scripturilor greceşti creştine.

    Răspândirea convingerilor creştine a creat în scurt timp o cerere pentru traduceri ale Scripturilor greceşti creştine, precum şi ale Scripturilor ebraice/Vechiul Testament. Până la urmă au fost realizate numeroase versiuni în limbi ca: armeană, coptă, georgiană şi siriacă. Deseori au trebuit inventate alfabete tocmai în acest scop. De exemplu, se spune că Ulfila, episcop din secolul al IV-lea, a inventat alfabetul gotic pentru a traduce Biblia. El a omis însă cărţile Împăraţilor deoarece a considerat că acestea ar încuraja tendinţele războinice ale goţilor. Acest lucru nu i-a împiedicat însă pe goţii „creştinaţi“ să jefuiască Roma în 410 d.H.!

Bibliile în latină şi slavă:

    Între timp, latina a cunoscut o largă răspândire şi au apărut mai multe versiuni în latina veche. Însă acestea se deosebeau ca stil şi exactitate. Astfel, în 382, Papa Damasus l-a împuternicit pe secretarul său, Ieronim, să pregătească o Biblie latină autorizată. Ieronim a început cu revizuirea versiunilor latine ale Scripturilor greceşti creştine. Cât priveşte Scripturile ebraice însă, el a insistat să traducă din originalul ebraic. Astfel, el s-a mutat la Betleem pentru a studia ebraica şi pentru a cere ajutorul unui rabin. Din cauza aceasta, el a stârnit însemnate controverse în cercurile bisericeşti. Unii, printre care şi Augustin, contemporan cu Ieronim, credeau că Septuaginta era inspirată şi l-au acuzat pe Ieronim că „trecuse de partea evreilor“. Încet, dar sigur, Ieronim şi-a terminat lucrarea în jurul anului 400. Fiind aproape de limbile şi de documentele originale şi redându-le în limba vie a timpului său, Ieronim a anticipat cu o mie de ani metodele moderne de traducere. Lucrarea sa a ajuns să fie cunoscută sub numele de Vulgata, sau Versiunea populară, şi le-a adus foloase oamenilor timp de secole.

   În partea răsăriteană a creştinătăţii, mulţi puteau citi încă Septuaginta şi Scripturile greceşti creştine. Mai târziu însă, slava veche, predecesoarea limbilor slave de astăzi, a devenit principala limbă din nord-estul Europei. În 863, doi fraţi care ştiau limba greacă, Chiril şi Metodiu, au mers în Moravia, situată acum în Republica Cehă. Ei au început să traducă Biblia în slava veche. Pentru aceasta, ei au inventat alfabetul glagolitic, care a fost înlocuit mai târziu cu alfabetul chirilic, numit după numele lui Chiril. Acest alfabet a stat la baza alfabetelor rusesc, ucrainean, sârbesc şi bulgar de astăzi. Biblia în slavă le-a fost de ajutor oamenilor din acea parte generaţii la rând. Cu timpul însă, pe măsură ce limbile s-au schimbat, Biblia a devenit neinteligibilă pentru persoanele de rând.

Biblia ebraică supravieţuieşte:

    În această perioadă, care a început prin secolul al VI-lea şi a durat până în secolul al X-lea, un grup de evrei, cunoscuţi sub numele de masoreţi, au elaborat metode sistematice de copiere pentru a păstra textul Scripturilor ebraice. Ei au mers până acolo încât au numărat toate rândurile şi chiar fiecare literă, semnalând diferenţele dintre manuscrise, totul din dorinţa de a păstra un text autentic. Eforturile lor nu au fost zadarnice. Pentru a menţiona doar un exemplu, o comparaţie a textelor masoretice moderne cu Sulurile de la Marea Moartă, scrise între 250 î.H. şi 50 d.H, nu indică nicio schimbare doctrinară pe parcursul a peste 1 000 de ani!

   În Europa, Evul Mediu a fost sinonim cu epoca întunericului. Cititul şi scrisul au fost în declin în rândul populaţiei. În cele din urmă, chiar şi preoţii, în general, nu mai ştiau să citească în latina bisericească şi, deseori, nu ştiau să citească nici în propria lor limbă. Tot în această perioadă, în Europa, evreii erau constrânşi să trăiască în ghetouri. Într-o oarecare măsură, datorită acestei izolări, cunoştinţele de ebraică biblică s-au păstrat. Cu toate acestea, din cauza prejudecăţilor şi a neîncrederii, cunoştinţele evreilor nu le erau deseori accesibile celor din afara ghetourilor. În Europa Occidentală, cunoştinţele de greacă erau şi ele în declin. Această situaţie a fost agravată şi mai mult de veneraţia acordată de Biserica Occidentală Vulgatei latine a lui Ieronim. Aceasta era privită în general ca singura versiune autorizată, chiar dacă la sfârşitul perioadei masoretice latina devenise o limbă moartă. Astfel, în timp ce dorinţa de a cunoaşte Biblia începea să încolţească încet, se pregătea scena pentru un mare conflict.

Traducerea Bibliei întâmpină opoziţie:

    În 1079, Papa Grigore al VII-lea a emis primul edict medieval bisericesc, dintr-o serie lungă ce a urmat, care interzicea producerea şi uneori chiar posedarea versiunilor în limba poporului. El a anulat permisiunea ca Liturghia să fie oficiată în slavonă, pe motiv că lucrul acesta ar fi pretins traducerea unor porţiuni din Sfânta Scriptură. Complet contrar atitudinii primilor creştini, el a scris: „Dumnezeului Atotputernic i-a făcut plăcere ca în anumite locuri sfânta scriptură să fie un secret“. Aceasta fiind poziţia oficială a bisericii, promotorii citirii Bibliei erau consideraţi tot mai periculoşi.

    În ciuda acestui climat nefavorabil, copierea şi traducerea Bibliei în limbile populare a continuat. În Europa au circulat clandestin versiuni în numeroase limbi. Acestea erau toate manuscrise, deoarece tiparul cu litere mobile nu a fost inventat în Europa decât după jumătatea secolului al XV-lea. Dar, întrucât copiile erau scumpe şi puţine la număr, un cetăţean de rând se considera fericit dacă avea măcar o parte dintr-o singură carte a Bibliei sau numai câteva pagini. Unii au memorat porţiuni imense, chiar Scripturile greceşti creştine în întregime!

    Cu timpul însă, în multe locuri au început să apară mişcări în vederea reformei din cadrul bisericii. Acestea au fost motivate în parte de o nouă conştientizare a importanţei Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa de toate zilele. Ce influenţă urmau să aibă aceste mişcări şi perfecţionarea tiparului asupra Bibliei? Şi ce s-a întâmplat cu William Tyndale şi cu traducerea lui, menţionată la început?

„Limbi de foc ţâşneau în văzduh, în timp ce din ce în ce mai mult material combustibil era aruncat în flăcările orbitoare. Însă acesta nu era un foc obişnuit. Flăcările vii erau alimentate cu Biblii sub privirile preoţilor şi ale prelaţilor. Cumpărând însă Bibliile pentru a le distruge, episcopul Londrei l-a ajutat fără să ştie pe traducător, pe William Tyndale, să finanţeze ediţiile ulterioare!” - Robert Southern.

    Ce anume a dus la această hotărâre neclintită de ambele părţi ale conflictului? Până aici am vorbit despre istoria publicării Bibliei până în a doua jumătate a Evului Mediu. Acum se ivesc zorii unei noi ere, în care mesajul şi autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu urmau să aibă o înrâurire profundă asupra societăţii.

Apare un pionier.

    John Wycliffe, un erudit bine cunoscut de la Oxford, a predicat şi a scris cu vehemenţă împotriva practicilor nebiblice ale Bisericii Catolice, luând ca bază „legea lui Dumnezeu”, şi anume Biblia. El şi-a trimis studenţii, pe lollarzi, în toate regiunile Angliei, pentru a le predica în engleză mesajul Bibliei tuturor celor dispuşi să-i asculte. Înainte de moartea sa, în 1384, el a început traducerea Bibliei din latină în engleza vorbită la data aceea.

    Biserica a găsit multe motive pentru a-l dispreţui pe Wycliffe. Mai întâi, el i-a criticat pe preoţi pentru abuzurile pe care le făceau şi pentru conduita lor imorală. În plus, mulţi admiratori ai lui Wycliffe au dat o interpretare greşită învăţăturilor lui pentru a-şi justifica răscoalele armate. Preoţii l-au învinuit pe Wycliffe, chiar şi după moartea lui, deşi el nu a sprijinit niciodată răzmeriţele pline de cruzime. Într-o scrisoare din 1412, adresată Papei Ioan  XXIII, arhiepiscopul Arundel vorbea despre „acel individ vrednic de dispreţ şi enervant, John Wycliffe, de odioasă amintire, acel fiu al şarpelui cel vechi, însuşi solul şi copilul anticristului”. Atingând punctul culminant al acuzării sale, Arundel scria: „Pentru a umple măsura răutăţii lui, el a născocit mijloacele prin care să se realizeze o nouă traducere a scripturilor în limba maternă”. Într-adevăr, ce i-a scos din sărite cel mai mult pe conducătorii bisericii a fost faptul că Wycliffe a vrut ca oamenii să beneficieze de Biblie în propria lor limbă! Cu toate acestea, câteva persoane proeminente au avut acces la Scripturi în limba lor maternă. Una dintre ele a fost Anna de Boemia, care s-a căsătorit în 1382 cu cel care avea să devină regele Richard II al Angliei. Ea avea Evangheliile traduse de Wycliffe în engleză, pe care le studia în permanenţă. Când a ajuns regină, atitudinea ei binevoitoare a contribuit la promovarea cauzei Bibliei nu numai în Anglia, ci şi în alte ţări. Anna i-a încurajat pe studenţii boemi de la Universitatea din Praga să vină la Oxford. Acolo ei au studiat cu entuziasm operele lui Wycliffe, luând cu ei câteva dintre ele la întoarcerea lor la Praga. Popularitatea de care s-au bucurat învăţăturile lui Wycliffe la Universitatea din Praga i-a fost mai târziu de mare ajutor lui Jan Hus, care a fost student şi după aceea a predat acolo. Hus a realizat o versiune uşor de citit în cehă, pornind de la traducerea în slava veche. Eforturile sale au încurajat folosirea unanimă a Bibliei în Boemia şi în ţările vecine.

Biserica se răzbună!

   De asemenea, preoţii erau furioşi pe Wycliffe şi pe Hus deoarece aceştia predaseră şi că „textul nediluat”, Scripturile inspirate originale, fără nicio adăugire, aveau o mai mare autoritate decât „glosele”, interminabilele explicaţii tradiţionale de la notele marginale din Bibliile aprobate de biserică. Aceşti predicatori doreau să pună la îndemâna oamenilor din popor mesajul nediluat al Cuvântului lui Dumnezeu. Sub pretextul că i se asigura escortă, în 1414 Hus a fost adus prin vicleşug înaintea Conciliului Catolic de la Konstanz, Elveția, pentru a-şi apăra punctele de vedere. Din conciliu făceau parte 2 933 de preoţi, episcopi şi cardinali. Hus a fost de acord să renunţe la învăţăturile sale dacă i se putea dovedi cu ajutorul Scripturilor că acestea erau greşite. Pentru conciliu însă, nu aceasta era problema. Faptul că Hus le contestase autoritatea era un motiv suficient pentru ca ei să-l ardă pe rug în 1415, în timp ce se ruga cu voce tare. Acelaşi conciliu a făcut un ultim gest de acuzare şi umilire la adresa lui John Wycliffe, decretând ca oasele lui aflate în Anglia să fie exhumate şi incinerate. Această decizie a fost atât de respingătoare, încât nu a fost dusă la îndeplinire decât la cererea Papei în 1428. Ca întotdeauna însă, această opoziţie aprigă nu a slăbit zelul altor iubitori ai adevărului. Mai degrabă, ei au fost şi mai hotărâţi să publice Cuvântul lui Dumnezeu.

Efectele tiparului:

     În 1450, la numai 35 de ani de la moartea lui Hus, Johann Gutenberg a început să tipărească în Germania cu ajutorul tiparului cu litere mobile. Prima lui operă de proporţii a fost o ediţie a Vulgatei latine, pe care a terminat-o în jurul anului 1455. În 1495, Biblia fusese tipărită integral sau parţial în următoarea ordine: germană, italiană, franceză, cehă, olandeză, ebraică, catalană, greacă, spaniolă, slavonă, portugheză şi sârbă.

    În 1516, umanistul olandez Desiderius Erasmus a realizat prima ediţie completă tipărită a textului grecesc. Erasmus dorea ca Scripturile „să fie traduse în limbile tuturor oamenilor”. Însă Erasmus nu a dorit să-şi piardă celebritatea, traducând el însuşi Biblia. Cu toate acestea, au urmat alţii care au fost mai curajoşi. Printre aceştia s-a remarcat William Tyndale.

William Tyndale şi Biblia în engleză:

    Tyndale a studiat la Oxford, iar în jurul anului 1521 a ajuns în casa lui Sir John Walsh ca profesor al copiilor soţilor Walsh. Deseori, cu ocazia meselor copioase ţinute în sufrageria familiei Walsh, tânărul Tyndale purta discuţii aprinse cu preoţii din localitate. Ca de obicei, Tyndale punea în discuţie convingerile lor, deschizând Biblia şi arătându-le versete scripturale. Cu timpul, soţii Walsh au crezut învăţăturile biblice ale lui Tyndale, iar preoţii erau invitaţi mai rar şi erau primiţi cu mai puţin entuziasm. Bineînţeles că lucrul acesta i-a asmuţit şi mai mult pe preoţi împotriva lui Tyndale şi a convingerilor sale. Odată, în timpul unei confruntări, un adversar religios al lui Tyndale a spus: „Mai bine am fi fără legea lui Dumnezeu decât fără cea a Papei”. Imaginaţi-vă ce credinţă a avut Tyndale dacă i-a putut răspunde: „Eu îl desfid pe Papă şi toate legile sale. Dacă Dumnezeu îmi va cruţa viaţa, în câţiva ani voi face ca băiatul de la coarnele plugului să cunoască Scripturile mai bine decât voi”. Hotărârea lui Tyndale începuse să se contureze. Mai târziu el a scris: „Observasem din experienţă că nu puteai să le dovedeşti laicilor vreo învăţătură biblică adevărată dacă nu le arătai versetul în limba lor maternă, ca să poată înţelege esenţa, ordinea şi sensul textului”. La vremea aceea nu fusese tipărită încă nicio Biblie în engleză. Astfel, în 1523, Tyndale a mers la Londra pentru a cere aprobarea episcopului Tunstall pentru un proiect de traducere. Respins, el a părăsit Anglia pentru a-şi realiza scopul, fără a mai apuca să se întoarcă vreodată aici. În Colonia (Germania), atelierul primului său tipograf a fost percheziţionat, iar Tyndale a trebuit să fugă pentru a-şi salva viaţa, reuşind să ia cu el câteva pagini valoroase nelegate. Cu toate acestea, în Worms (Germania) fuseseră tipărite cel puţin 3 000 de exemplare ale „Noului Testament” tradus de el în engleză. Acestea au fost trimise în Anglia şi au fost distribuite acolo la începutul anului 1526. Unele dintre ele erau Bibliile pe care episcopul Tunstall le-a cumpărat şi le-a ars, ajutându-l, fără să ştie, pe Tyndale să-şi continue munca!

Cercetarea favorizează o înţelegere mai clară:

    Este limpede că Tyndale a lucrat cu plăcere. Iată ce se spune în The Cambridge History of the Bible: „Scriptura l-a făcut fericit, iar ritmul rapid şi exuberant îţi transmite fericirea lui”. Obiectivul lui Tyndale era de a le permite Scripturilor să-i vorbească omului din popor într-un limbaj cât mai exact şi cât mai simplu posibil. În urma cercetărilor pe care le-a făcut, el a înţeles sensul cuvintelor biblice care fuseseră învăluite timp de secole în doctrine bisericeşti. Nelăsându-se intimidat nici de ameninţarea cu moartea, nici de scrierile pline de ură ale influentului său duşman Sir Thomas More, Tyndale a inclus în traducerea sa cercetările pe care le făcuse. Traducând din textul original în greacă al lui Erasmus şi nu din latină, Tyndale a ales cuvântul „iubire” în loc de „caritate” pentru a exprima mai exact sensul termenului grecesc agape. De asemenea, el a folosit „căinţă” în loc de „penitenţă” şi „bătrâni” în loc de „preoţi”. Aceste modificări erau o ameninţare la adresa autorităţii bisericii şi a practicilor religioase tradiţionale, cum ar fi spovedirea la preoţi. De asemenea, Tyndale a respins ca fiind nebiblic purgatoriul.

Tyndale traduce Scripturile ebraice.

   În 1530, Tyndale a realizat o ediţie a Pentateuhului, primele cinci cărţi ale Scripturilor ebraice. Astfel, el a devenit prima persoană care a tradus Biblia direct din ebraică în engleză. Încercând să realizeze o traducere clară, Tyndale a folosit diferite cuvinte englezeşti pentru a traduce un singur cuvânt ebraic. Totuşi, el a urmat îndeaproape structura gramaticală a limbii ebraice. Rezultatul a fost o traducere care păstrează concizia limbii ebraice. El însuşi a spus: „Caracteristicile limbii ebraice se aseamănă de o mie de ori mai mult cu engleza decât cu latina. Felul de a vorbi este foarte asemănător; de aceea, în o mie de locuri nu trebuie decât să traduci cuvânt cu cuvânt din ebraică în engleză”. Această metodă, în esenţă literală, a înfrumuseţat traducerea lui Tyndale cu expresii ebraice. Unele dintre ele trebuie să fi părut destul de ciudate la prima citire. Totuşi, în cele din urmă, Biblia a devenit atât de cunoscută, încât multe dintre aceste expresii fac acum parte din limba engleză! Câteva exemple sunt: „un om după inima Lui” (ca în 1 Samuel 13:14), „paşte” şi „ţap ispăşitor”. În plus, cititorii Bibliei engleze s-au familiarizat cu modul de gândire ebraic, ceea ce le-a permis o mai bună înţelegere a Scripturilor inspirate.

Biblia şi Tyndale proscrişi:

   Posibilitatea ca fiecare să poată citi Cuvântul lui Dumnezeu în propria limbă era senzaţională. Poporul englez a reacţionat pozitiv, cumpărând toate Bibliile care au putut fi introduse clandestin în Anglia, camuflate în baloturi cu îmbrăcăminte sau în alte mărfuri. Între timp, preoţii se gândeau la inevitabila pierdere a poziţiei lor în cazul în care Biblia ajungea să fie privită drept autoritatea supremă. Astfel, situaţia a devenit şi mai mult decât înainte o chestiune de viaţă şi de moarte pentru traducător şi pentru susţinătorii lui. Hăituit în permanenţă de Biserică şi de Stat, Tyndale a continuat să lucreze în ascuns la Anvers (Belgia). Şi acum, el dedica două zile pe săptămână pentru ceea ce numea el distracţia sa - ajutându-i pe alţi englezi refugiaţi, pe săraci şi pe bolnavi. O bună parte din banii pe care-i avea i-a cheltuit astfel. Înainte de a putea traduce a doua jumătate a Scripturilor ebraice, Tyndale a fost trădat pentru bani de un fals prieten englez. A fost executat în 1536 la Vilvoorde (Belgia), ultimele lui cuvinte fiind: „Doamne, deschide ochii regelui Angliei!”

    În 1538, din motive personale, regele Henric VIII a ordonat să fie puse Biblii în fiecare biserică din Anglia. Deşi Tyndale nu a fost recunoscut, traducerea care a fost aleasă a fost în mare parte traducerea lui. În felul acesta, lucrarea lui Tyndale a devenit atât de bine cunoscută şi îndrăgită, încât „a stabilit caracteristicile esenţiale ale majorităţii versiunilor ulterioare” în engleză (The Cambridge History of the Bible). În ediţia King James Version din 1611 s-a copiat 90 la sută din traducerea lui Tyndale!

    Faptul că Biblia a devenit accesibilă a însemnat o mare schimbare în Anglia. Discuţiile purtate în jurul Bibliilor puse în biserici au devenit atât de animate, încât uneori se suprapuneau cu serviciile religioase! „Bătrânii au învăţat să citească pentru a putea ajunge direct la Cuvântul lui Dumnezeu, iar copiii li se alăturau bunicilor lor pentru a asculta” (A Concise History of the English Bible). Această perioadă a fost martoră şi la o creştere spectaculară a numărului Bibliilor răspândite în alte ţări şi limbi europene. Însă schimbările pe care le-a adus Biblia în Anglia urmau să exercite o influenţă mondială. Cum s-a întâmplat lucrul acesta? Şi ce influenţă au avut asupra Bibliei pe care o folosim astăzi descoperirile ulterioare?

    „Birmania, 1824 - Trimişii regelui tocmai au terminat de percheziţionat casa misionarilor Adoniram şi Ann Judson, confiscând tot ce au considerat a fi de valoare. Însă le-a scăpat comoara cea mai de preţ - o traducere în manuscris a Bibliei, pe care Ann o îngropase pe ascuns sub casă. Adoniram, traducătorul, se află în lanţuri într-o închisoare infestată cu ţânţari, fiind acuzat de spionaj. Din cauza umidităţii, manuscrisul este ameninţat acum cu distrugerea. Cum poate fi salvat? Ann îndeasă foile manuscrisului într-o pernă, pe care i-o trimite soţului ei la închisoare. Perna este păstrată, iar conţinutul ei devine o parte a primei Biblii în birmană”- Marc Anderson de Olivieri.

  De-a lungul istoriei, Biblia a trecut prin multe primejdii asemănătoare. În numerele anterioare am vorbit despre traducerea şi distribuirea Bibliei de la încheierea scrierii ei şi până la începutul secolului al XVII-lea. Ce s-a întâmplat cu Biblia de atunci şi până în zilele noastre? Avea ea să le fie vreodată accesibilă tuturor oamenilor? 

Misionarii şi societăţile de Biblii:

    În numeroase ţări, secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au fost marcate de un puternic avânt în ce priveşte citirea Bibliei. Îndeosebi Anglia a fost influenţată profund de Biblie în această perioadă. De altfel, aproape fiecare englez, de la rege până la băiatul de la coarnele plugului, a fost influenţat de relatările şi învăţăturile biblice. Însă influenţa Bibliei s-a extins şi mai mult. La vremea aceea, Anglia era o putere colonială cu o flotă comercială puternică, iar unii englezi îşi luau Biblia cu ei în călătoriile lor. Astfel s-a pus fundamentul unei campanii biblice extinse. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, Biblia a trezit unele persoane din Anglia, făcându-le să se gândească la necesităţile spirituale ale popoarelor băştinaşe din ţările îndepărtate ale Imperiului Britanic. Însă această preocupare nu a fost în niciun caz unanimă. Multe feţe bisericeşti credeau în predestinare şi, prin urmare, considerau că este voinţa lui Dumnezeu ca unii oameni să nu fie salvaţi. Atunci când William Carey, care ulterior a devenit misionar, a ţinut un discurs înflăcărat în favoarea unei misiuni în India, cineva din mulţime a strigat pe un ton aspru: „Stai jos, tinere; când Dumnezeu va dori să-i convertească pe păgâni, o va face fără ajutorul tău!” Cu toate acestea, Carey s-a îmbarcat spre India în 1793. Într-un mod de-a dreptul uluitor, el a tradus, în cele din urmă, întreaga Biblie sau părţi din ea în 35 de limbi indiene.

    Misionarii şi-au dat seama că instrumentul lor de bază era Biblia în limba locală. Însă cine avea să furnizeze Biblii? Este interesant că o fetiţă galeză de 16 ani, pe nume Mary Jones, a iniţiat fără să-şi dea seama o campanie de răspândire a Bibliei în toată lumea. În 1800, Mary a mers desculţă 40 de kilometri pentru a cumpăra o Biblie în galeză de la un preot. Ea îşi economisise banii timp de şase ani, iar când a aflat că toate Bibliile se vânduseră, a început să plângă în hohote, plină de amărăciune. Profund mişcat, preotul i-a dat lui Mary o Biblie de-a lui. După aceea, preotul s-a gândit cât de multe alte persoane aveau nevoie de Biblie şi a discutat această problemă cu prietenii lui din Londra. Ca urmare a acestui fapt, în 1804 a fost înfiinţată British and Foreign Bible Society. Obiectivul iniţial a fost simplu: Să le furnizeze oamenilor la un preţ accesibil Biblii în propria lor limbă, tipărite „fără note marginale sau comentarii”. Eliminând notele marginale, fondatorii Societăţii au sperat că vor evita controversele doctrinare. Însă această societate de Biblii a fost dezbinată de mai multe ori în privinţa Apocrifelor, a botezului prin scufundare şi a doctrinei Trinităţii.

    Entuziasmul de la început s-a răspândit cu repeziciune, iar prin 1813 existau deja societăţi de Biblii în Germania, Olanda, Danemarca şi Rusia. Cu timpul, s-au format societăţi şi în alte ţări. Când primele societăţi biblice şi-au formulat obiectivele, s-a crezut că în cea mai mare parte a lumii se vorbeau doar câteva limbi importante. Nimeni nu-şi închipuia că existau mii de limbi! Relativ puţini traducători ştiau ebraica şi greaca pentru a traduce direct din acestea într-o limbă populară. Astfel, când British and Foreign Bible Society a finanţat traducerile, deseori traducătorii au folosit ca bază pentru traducere Biblia în engleză King James Version.

Problemele unui traducător:

    O mare parte din Biblie este alcătuită din istorisiri şi ilustrări care au la bază fapte din viaţa de fiecare zi. Datorită acestui fapt, traducerea Bibliei se face mai uşor decât dacă ar fi fost scrisă în limbajul abstract al filozofiei. Aşa cum era însă de aşteptat, primele traduceri ale misionarilor au fost uneori confuze şi hazlii. De exemplu, dintr-o traducere făcută în limba unei populaţii din India reieşea că Dumnezeu este o fiinţă de culoare albastră. Cuvântul folosit pentru „ceresc“, din expresia „Tată ceresc”, însemna „de culoarea cerului“ - a cerului literal!

    Cu privire la piedicile de care se lovea un traducător, Adoniram Judson a scris în 1819: „Când învăţăm o limbă vorbită de un popor din cealaltă parte a pământului, ale cărui tipare de gândire sunt diferite de ale noastre şi ale cărui tipare lingvistice ne sunt, prin urmare, necunoscute, iar literele şi cuvintele sunt lipsite complet de cea mai mică asemănare cu o limbă pe care am întâlnit-o vreodată; când nu avem niciun dicţionar sau interpret care să ne ajute şi trebuie să înţelegem ceva din limbă înainte de a apela la ajutorul unui profesor indigen - lucrul acesta înseamnă muncă, nu glumă!“ Iar munca unor traducători ca Judson a contribuit mult la disponibilitatea Bibliei.

    Ann Judson i-a fost de ajutor soţului ei în dificila muncă de traducere. Însă soţii Judson nu s-au confruntat numai cu probleme de traducere. Când trimişii regelui l-au târât pe Adoniram cu forţa la închisoare, Ann aştepta un copil. Cu mult curaj, timp de 21 de luni, ea a făcut petiţii la autorităţile ostile, cerând eliberarea soţului ei din închisoare. Acest chin, la care s-a adăugat şi boala, a avut un efect dăunător asupra sănătăţii ei. La scurt timp după eliberarea lui Adoniram, Ann, curajoasa lui soţie, şi fetiţa lor au murit de malarie. Adoniram a fost copleşit de durere. El s-a bizuit în continuare pe Dumnezeu pentru putere şi a continuat să traducă, terminând Biblia în birmană în 1835. Între timp se conturaseră alte dispute perfide în jurul Bibliei.

Controversă în jurul Bibliei:

Secolul al XIX-lea a fost martor la o mare controversă politică şi socială, în care Biblia a avut uneori un rol esenţial. De exemplu, deşi Societatea de Biblii din Rusia a început să activeze sub auspiciile ţarului şi ale Bisericii Ortodoxe din Rusia, după un anumit timp aceştia au dizolvat şi au interzis Societatea. Cu un an înainte, mii de Biblii fuseseră deja arse de către duşmanii acestei Societăţi. Clerul ortodox căuta acum cu multă râvnă să pună capăt lucrării pe care primii creştini o începuseră cu atât entuziasm - distribuirea la scară mondială a Bibliei. Conducătorii ortodocşi din secolul al XIX-lea au susţinut cu tărie că Biblia este o ameninţare la adresa autorităţii Bisericii şi a Statului! Ca o ironie, mişcarea politică revoluţionară care îşi făcea apariţia a ajuns să privească Biblia nu ca pe o ameninţare la adresa autorităţilor, ci, mai degrabă, ca pe o armă în mâna Bisericii şi a Statului pentru a supune masele populare. Biblia era atacată de ambele părţi!

   Anii care au urmat au fost martori şi la atacurile „intelectuale” împotriva Bibliei. În 1831, Charles Darwin s-a îmbarcat pentru expediţia în urma căreia a formulat teoria evoluţiei. În 1848, Marx şi Engels au scris Manifestul Partidului Comunist, în care creştinismul era descris drept o unealtă a asupririi. Tot în această perioadă, susţinătorii înaltului criticism au pus sub semnul întrebării autenticitatea Scripturilor şi istoricitatea personajelor biblice - chiar şi a lui Iisus însuşi! Însă unii oameni raţionali şi-au dat seama de falsitatea teoriilor care respingeau Biblia şi pe Dumnezeu şi au căutat să confirme credibilitatea Bibliei prin mijloace ştiinţifice. Unul dintre aceştia a fost Konstantin von Tischendorf, un talentat lingvist german.

Descoperirile ajută la stabilirea textului biblic:

    Tischendorf a călătorit prin Orientul Mijlociu în căutare de manuscrise biblice antice, în speranţa de a stabili cu cea mai mare exactitate textul original al Bibliei. În 1859, anul în care Darwin a publicat Originea speciilor, Tischendorf a găsit într-o mănăstire de la poalele muntelui Sinai ceea ce s-a dovedit a fi cea mai veche copie completă a Scripturilor greceşti creştine, cunoscută la data aceea. Acest manuscris este cunoscut sub denumirea de Codex Sinaiticus şi se crede că a fost realizat cu 50 de ani înainte ca Ieronim să încheie Vulgata latină. Deşi dreptul său de a scoate codexul din mănăstire este încă disputat, Tischendorf l-a publicat, punându-l astfel la dispoziţia erudiţilor. Deoarece Sinaiticus era unul dintre cele mai vechi manuscrise în limba originală, acesta nu numai că a demonstrat că Scripturile greceşti rămăseseră în esenţă neschimbate, dar i-a şi ajutat pe erudiţi să descopere greşelile care se strecuraseră în manuscrisele realizate ulterior. Se confirma, printre altele, falsitatea versetului din 1Ioan: „Căci trei mărturisesc în Cer: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și acestia trei una sunt”!

    Din timpul lui Tischendorf s-au mai descoperit multe manuscrise. Astăzi, numărul total de manuscrise cunoscute ale Scripturilor ebraice este în jur de 6 000, iar manuscrisele Scripturilor greceşti depăşesc cifra de 13 000. În urma unui studiu comparativ al acestor manuscrise s-a stabilit un text în limba originală în care se poate avea încredere. Iată ce a afirmat eruditul Frederick Bruce: „Redările diferite nu schimbă în mod substanţial niciun fapt istoric şi nicio învăţătură referitoare la credinţa şi practica creştină“. În timp ce Biblia continua să fie tradusă în tot mai multe limbi, cum puteau trage foloase oamenii din această cunoştinţă sporită?

   În primul rând, traducerea Bibliei trebuie să fie exactă, cât mai apropiată de original. Sensul nu trebuie denaturat pentru a se conforma unei anumite înţelegeri doctrinare. În al doilea rând, trebuie păstrată consecvenţa: pentru fiecare cuvânt important din ebraică şi greacă, traducerea trebuie să folosească, în măsura în care permite contextul, aceeaşi redare. Această metodă de traducere îi ajută pe cititori să vadă cum au folosit scriitorii Bibliei anumite cuvinte. În al treilea rând, traducerea trebuie să fie cât de literală este posibil fără a complica înţelesul. Literalitatea îi permite cititorului să înţeleagă mai bine caracteristicile limbilor originale şi procesul de gândire asociat. Şi, în al patrulea rând, traducerea ar trebui să fie uşor de citit şi de înţeles pentru omul de rând. Aici, trebuie să observăm , din păcate, obstinația cu care Biserica Ortodoxă Română prefer încă folosirea unui limbaj greoi, arhaic!

    S-ar putea scrie încă mult mai multe lucruri despre femeile şi bărbaţii neclintiţi care şi-au adus contribuţia pentru ca Biblia să fie cartea cea mai accesibilă de pe pământ. De-a lungul secolelor au fost tipărite cel puţin patru miliarde de Biblii şi porţiuni din Biblie în peste trei mii de limbi, vorbite de peste 90 la sută din populaţia lumii!

   Neînfricaţii traducători şi editori din trecut ai Bibliei au riscat totul pentru a ne pune la dispoziţie Cuvântul lui Dumnezeu - singura sursă de lumină spirituală într-o lume aflată în întuneric moral. Fie ca exemplul lor să vă îndemne să citiţi, să aplicaţi în viaţă şi să le împărtăşiţi şi altora acest Cuvânt cu aceeaşi convingere de care au dat ei dovadă. Da, profitaţi la maximum în fiecare zi de Biblia demnă de încredere pe care o aveţi la dispoziţie! - Isaia 40:6-8.