HOLODOMORUL - GENOCIDUL NECUNOSCUT AL UCRAINIENILOR.

HOLODOMORUL - GENOCIDUL NECUNOSCUT AL UCRAINIENILOR 

  Campania de ucidere prin foamete a ucranienilor de către autorităţile sovietice de la Moscova, a fost unul dintre cele mai mari şi mai cumplite genociduri ale secolului XX. Condus şi orchestrat de Iosif Stalin între anii 1932-1933, acest genocid a avut ca scop principla distrugerea oricărei forme de independenţă şi opoziţie din rândurile poporului ucrainean. Genocidul respectiv a fost un cumplit mijloc de control şi opresiune prin negarea dreptului elementar la hrană şi alte nevoi de bază ale omului. De altfel, denumirea acestui genocid în limba ucrainiană este de Holodomor, adică „moarte prin înfometare”.

Bogăţia Ucrainei şi lăcomia Uniunii Sovietice:

  Genocidul foametei din Ucraina a fost depăşit în anvergură şi victime doar de Marea Foamete din China, o altă crimă împotriva umanităţii, provocată de un alt mare lider comunist al istoriei, Mao Zedong. Iosif Vissarionovici Stalin, liderul de pe  atunci al Uniunii Sovietice, nu s-a sfiit de nimeni şi nimic atunci când a pus la cale scenariul sinistru, care odată aplicat a dus la moarte în condiţii groaznice a milioane de oameni nevinovaţi.

   Ucraina, o ţară care pe atunci era supranumită „coşul de pâine al Europei” datorită solului său fertil şi recoltelor consistente de cereale, a fost redusă la un teritoriu funebru, unde oamenii mureau de foame mai rău cei decât cei din regiunile sărace ale Africii. Drept rezultat, au pierit aproximativ 7 milioane de oameni, adică un sfert din populaţia de atunci a Ucrainei, conform verdictului dar recent de Curtea de Apel din Kiev. Cauzele acestui adevărat Holocaust, nemaivăzut până atunci, sunt deosebit de interesante, fiind leagate exclusiv de dorinţa Kominternului de a subjuga cu orice preţ Ucraina, una dintre cele mai nesupuse ţări incluse cu forţa în URSS.

   Mişcările de independenţă ale ucrainienilor faţă de Moscova, sunt mult mai vechi decât cele din perioada istorică în care trăia Stalin. Înainte de includerea sa în URSS, Ucraina a fost sub dominarea Imperiului Ţarist Rus timp de peste 200 de ani. După căderea regimului ţarist, în anul 1917 părea că sosise momentul mult aşteptat al libertăţii pentru urmaşii aprigilor cazaci zaporojeni. Prin urmare, Ucraina s-a declarat republică independentă, după care şi-a restabilit capitala la Kiev. Cu toate acestea, aspiraţiile de independenţă ale ucrainienilor au fost rapid zdrobite. Spre sfârşitul anului 1917, Vladimir Ilici Lenin, primul conducător al Uniunii Sovietice, a vrut să înglobeze în noua sa structură politic-administrativă toate ţinuturile şi statele dominate de Rusia Ţaristă. Fertila Ucraină, era deci, printre cele mai dorite. Drept rezultat, au urmat patru ani de războaie şi haos generalizat în care trupele naţionaliste ucrainiene au luptat atât contra Armatei Roşii, cât şi contra trupelor Armatei Albe, loiale familiei ţarului, precum şi armatelor Germaniei şi Poloniei. 

   În anul 1921, conflictele s-au sfârşit odată cu victoria deplină a Armatei Roşii. Imediat după cucerirea noilor teritorii ucrainiene, sovieticii s-au grăbit să încarce în vagoane toată producţia de cereale a localnicilor pentru a hrăni populaţia uriaşă a Moscovei şi a altor mari oraşe ruseşti. Cum un rău nu vine niciodată singur, în anul următor o secetă generalizată a lovit Ucraina, fapt care a dus la apariţia şi răspândirea foametei, precum şi la înăsprirea resentimentelor ucrainienilor la adresa lui Lenin şi a comunismului. Conştient de gravitatea situaţiei, Lenin şi-a îmblânzit politica referitoare la ucrainieni, renunţând la jefuirea completă a stocului de cereale şi încurajângd chiar o schimbul liber  de produse. Această gură de aer a alimentat în schimb, dorinţa de independenţă a ucrainienilor şi a dat naştere unei mişcări naţionale de eliberare cu ocazia căreia oamenii îşi reafirmau tradiţiile proprii, cultura, costumele populare, limba, poezia, literatura, muzica şi nu în ultimul rând credinţa creştin-ortodoxă. 

   Probelemele cu adevărat grave au început în anul 1924. Atunci, după moartea lui Lenin, la conducerea Uniunii Sovietice a ajuns Iosif Stalin, unul dintre cei mai sângeroşi conducători din istoria întregii omeniri. Pentru Stalin, mişcarea de reînoire naţional-culturală din Ucraina şi pierderea influenţei sovieticilor în această ţară deosebit de importantă pentru Moscova era un fapt de neacceptat sub nicio formă. Pentru a zdrobi şi a anihila complet dorinţa de libertate a ucrainienilor, „Tătucul Popoarelor” a făcut apel la  aceleaşi metode represive folosite cu succes pe întregul teritoriu al Uniunii Sovietice. A început cu anihilarea valorilor umane, a intelectualilor şi a clerului. Prin urmare, în anul 1929 peste 5.000 de oameni de ştiinţă, cultură şi religie au fost arestaţi în masă sub acuzaţii mincinoase de complot şi revoltă armată. Toţi au fost ucişi, fie de glonţ, fie de frig şi foame în gulaguri. Tot Stalin intenţiona să impună forţat în Ucraina sistemul de exploatare agricolă cunoscut sub numele de colectivizare comunistă. Colectivizarea pământurilor din Ucraina a avut ca rezultat confiscarea tuturor terenurilor private, precum şi a efectivelor de animale domestice într-o ţară eminamente agricolă, unde circa 80% din populaţie era compusă din ţărani care se ocupau cu agricultura tradiţională.

Cine erau Kulacii?

  Printre aceşti ţărani exista o clasă aparte de oameni denumiţi kulaci de către sovietici, foarte asemănători cu ţăranii harnici şi prosperi din România, denumiţi chiaburi de către comuniştii noştri. Kulaci erau prin urmare toţi ţăranii care deţineau peste 9 hectare de teren agricol, sau îşi permiteau să angajeze alţi ţărani mai săraci care să lucreze pentru ei în perioada recoltei. Stalin nu doar că-i ura de moarte, dar se şi temea de ei, în concepţia acestui mare dictator, kulacii fiind numai buni de execuţie fără judecată. Declaraţi imediat „Inamici ai Poporului”, ţăranii kulaci au fost deposedaţi peste noapte nu doar de pământuri, dar şi de propriile locuinţe. Li s-au luat chiar farfuriile şi cănile. Stalin a dat de asemenea un decret legal conform căruia oricine ajuta cumva cu adăpost, hrană sau haine vreun kulac, urma să fie executat. Conform cercetărilor recente, mai mult de 10 milioane de oameni au fost deposedaţi de toate bunurile, urcaţi în trenuri şi trimişi în lagăre de muncă din Siberia. O treime dintre aceştia au murit de frig şi foame. Bărbaţii, băieţii mai mari, copii şi femeile alături de fetele nemăritate au devenit adevăraţi sclavi în mine sau fabrici.

   Înapoi în Ucraina, fermele prospere de altădată s-au văzut reduse la sovhozuri şi colhozuri. Cine nu vroia să lucreze acolo, era denunţat drept kulak şi deportat. O mare maşinărie de propagandă, compusă din tineri activişti sovietici a fost trimisă în Ucraina cu scopul îndoctrinării comuniste a populaţiei rămase. În ciuda propagandei deşănţate şi a metodelor dure de reprimare, ucrainienii au continuat să reziste prin acte de rebeliune şi sabotaje. Mulţi dintre ei preferau să-şi ardă singuri casele şi recoltele decât să le predea sovieticilor. În special cazacii şi-au luat înapoi caii şi animalele confiscate, continuând să hărţuiască şi chiar să ucidă reprezentaţii sovietelor. Această atitudine avea să-i pună pe ucrainieni în conflict deschis cu Stalin. Trupe sovietice şi agenţi NKVD (precursorul KGB-ului de mai târziu) au fost trimise pentru a stopa mişcarea de rezistenţă. Cu toate acestea, ucrainienii nu cedau. Oamenii refuzau pur şi simplu să lucreze în „CAP-urile sovietice”, hotărâţi să fie fideli modului lor de viaţă tradiţional. Spre mijlocul anului 1932, cam 75% din fermele şi gospodăriile ţărăneşti fuseseră deja colectivizate forţat. Din ordinul lui Stalin, mandatori şi agenţi înarmaţi, confiscau recoltele şi le trimiteau spre Moscova până practic nu au mai rămas alimente pentru populaţia ucrainiană. Toată recolta anului 1933 din Ucraina a fost furată şi vândută pe piaţa externă de către Stalin pentru a genera astfel valuta necesară pentru cincinalul lui Stalin, înarmare şi modernizarea tehnologică a URSS-ului. Se estimează că totatul grânelor şi animlelor furate în acel an, putea hrăni fără probleme populaţia Ucrainei timp de trei ani încheiaţi.

Canibalism în Europa Secolului XX:

   În faţa unei asemenea măsuri extereme, chiar şi comuniştii ucrainieni i-au cerut urgent lui Stalin să trimită alimente. Stalin a răspuns prin dizolvarea Sovietului Ucrainian şi trimiterea a peste 100.000 de soldaţi care să epureze Partidul Comunist Ucrainian. Sovieticii au închis apoi graniţele Ucrainei pentru a împiedica pătrunderea oricăror transporturi de alimente, transformând astfel ţara într-un uriaş lagăr de exterminare. Mai mult decât atât, miliţiile sovietice intrau abuziv în gospodării, confiscând orice alimente. Toate alimentele au fost apoi considerate „proprietatea Uniunii Sovietice” şi oricine era prins furând o singură pâine, avea de ispăşit 10 ani de gulag. Foametea a lovit rapid ţara, cu consecinţe nebănuit de nimeni. Categoriile cele mai vulnerabile, copii şi bătrânii au resimţit primii efectele malnutriţiei. Mamele din regiunea rurală au ajuns să-şi abandoneze copii, mai subnutriţi decât cei din Africa, pe marginile drumurilor şi căilor ferate, în speranţa că vor fi adoptaţi de cei care mergeau la oraşe. Doar că în oraşe situaţia era chiar mai gravă. Acolo, copii şi adulţii deopotrivă, cădeau seceraţi de foame pe străzi, trupurile lor fiins aruncate în gropi comune. Mulţi dintre cei care cădeau pe străzi erau de fapt încă vii, dar într-atât de emaciaţi, încât nu se puteau mişca şi nici vorbi. Nu conta! Erau aruncaţi în gropi sau incineraţi de vii.

  Cu toate că membrii armatei şi uriaşului aparat represiv erau bine hrăniţi, cetăţenii obişnuiţi au ajuns atât de disperaţi încât mâncau frunze din copaci şi iarbă. Vânau orice animal întâlnit, inclusiv câini, pisici, şobolani, broaşte şi gândaci. Mulţi au înebunit literalmente de foame, trecând la canibalism, tot acest iad pe pământ culminând cu cazuri, deloc puţine, în care unele mame au ajuns să-şi manânce proprii copii. În primăvara anului 1933 foametea organizată atingea apogeul, cu circa 25.000 de ucrainieni care mureau de foame zilnic. Stalin a făcut toate eforturile posibile pentru a-şi ascunde crimele. Maşina de propagandă sovietică nu dormea, trimiţând fotografii în ferme model, prospere, menţinute astfel în scop precis de dezinformare a opiniei publice din întreaga lume. În afara Uniunii Sovietice, guvernele occidentale au adoptat o atitudine pasiv-indiferentă faţă de Holodomor, cu toate că ştiau prea bine dimensiunea realităţii din Ucraina. În anul 1933, preşedintele american Franklin Delano Roosevelt a recunoscut chiar regimul criminal al lui Stalin, în favoarea negocierii unui nou tratat comercial între cele două puteri mondiale. Nu trebuie uitat nici faptul că planurile cincinale ale lui Stalin depindeau în mare măsură de produsele manufacturate şi tehnologiile noi importate din ţările vestice, ţări care nu vroiau să-şi strice relaţiile comerciale avantajoase cu Uniunea Sovietică în urma recunoaşterii şi condamnării tuturor crimelor comunismului, nu doar a Holodomorului. Cât despre ucrainieni, calvarulul lor a continuat odată cu invazia Germaniei de la începutul celui de-al doilea Război Mondial, război care a distras complet atenţia lumii de la Holomodor.

   Acest genocid a fost scos la suprafaţă în anii Perestroikăi lui Gorbaciov, fiind arătat lumii în toată dimensiunea sa de-a dreptul incredibil de crudă, odată cu redobândirea independenţei de către Ucraina din anul 1991.

    Astăzi Holodomorul este comemorat în Ucraina în fiecare an, pe data de 25 noiembrie.  În prezent, Holodomorul este recunoscut de către 24 de ţări. România nu se numără printre ele.