PARABOLE ALE DOMNULUI IISUS - STUDIU. Partea întâi.
1.LUMINA LUMII:
MATEI 5:14-16: „Voi sunteți lumina lumii. O
cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind
lumina ca s-o pună sub baniță, ci în sfeșnic; și luminează tuturor celor ce sunt
în casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să
vadă faptele voastre drepte și să preamărească pe Tatăl vostru care este în
ceruri.”
În Scripturi lumina este folosită ca simbol
al puterii luminătoare a Duhului Sfânt. Acesta este simbolizat nu numai prin
uleiul cu care erau unși preoții și care reprezintă puterea interioară a
Duhului, ci și prin lumina sfeșnicului de aur care stătea în Sfânta. După ce am
fost favorizați cu o cunoștință a Adevărului și ne-am consacrat, Domnul ne-a
acceptat consacrarea și ne-a dat Duh Sfânt, care a devenit puterea luminătoare
a inimii noastre. Tot timpul Veacului Evanghelic Biserica a fost lumina lumii.
Domnul nostru a dat de înțeles că este adevărat acest lucru când le-a spus ucenicilor
într-o împrejurare: „Voi sunteți lumina lumii”. Matei 5:14. Când
fiecare ajunge să cunoască pentru sine după ce a primit Duhul Sfânt, acesta
este autorizat să învețe pe alții ceea ce a învățat pentru sine. Astfel toți
putem fi învățați de Dumnezeu și folosiți pentru a învăța pe alții, pe măsură
ce învățăm lecțiile și le aplicăm inimilor noastre. Fiecare creștin individual trebuie să lase
lumina sa să strălucească înaintea oamenilor, iar Biserica în ansamblu
este ca o cetate pe un munte, care nu poate fi ascunsă. Așa cum o lampă n-ar fi
folositoare dacă am acoperi-o cu o baniță, ci lumina ei s-ar stinge, tot așa
este și cu biserica, în mod individual și colectiv. Dacă lumina nu va străluci,
aceasta se va stinge repede. Toți care sunt în casa credinței și fac parte din
ea, trebuie să fie în stare să vadă strălucirea luminii Duhului în fiecare
membru al bisericii adevărate. Toți membrii Bisericii trebuie să lase să
strălucească lumina lor înaintea oamenilor, pentru ca mulți să poată vedea
faptele lor bune, asemănarea lor în caracter cu Domnul, și să preamărească pe
Tatăl ceresc.
2. PAIUL
ȘI BÂRNA:
MATEI 7:3-5: „De ce vezi tu paiul care este
în ochiul fratelui tău și nu zărești bârna care este în ochiul tău? Sau, cum
zici fratelui tău: Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău, și iată, tu ai o bârnă
în ochiul tău? Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei
vedea clar să scoți paiul din ochiul fratelui tău”.
Domnul nostru sugerează că, aceia care tot
timpul găsesc vină la frații de credință care, asemenea lor caută să umble pe calea
îngustă, - care nu pot vedea niciodată eforturile nobile ale fraților de a-L
copia pe Domnul, ci tot timpul se agață de ei, sunt tocmai cei care au cele mai
mari greșeli în ei înșiși -, lipsă de iubire. Exagerarea din cuvintele Domnului
nostru, de mustrare a acestei clase, pare să sugereze o urmă de sarcasm, pentru
că practic El spune: De ce te uiți la semenul tău care este deranjat de un
firicel de praf din ochiul său, în timp ce tu ai o bârnă întreagă în ochiul tău?
Toți frații sunt mai mult sau mai puțin deranjați de greutăți de un fel sau altul,
de slăbiciuni ale cărnii - fiindcă toți au comoara noii naturi în vase de
pământ imperfecte - deteriorate prin păcatul originar. „Nu este niciun om
drept, nici unul măcar.” Totuși frații, a căror inimi sunt pline de iubire,
chiar dacă au praf în ochiul credinței lor, sau în discernământul intelectual
sau spiritual, și poate au și atele la mâini, care le afectează toate faptele
vieții și fac lucrarea lor imperfectă, și chiar dacă mulți dintre ei au atele
la picioare, așa încât mersul lor în niciun caz nu este perfect, așa cum ar
dori ei - totuși dacă au spiritul credinței, al iubirii și al simpatiei, Duhull
lui Hristos, ei sunt ai Lui și cu mult mai plăcuți Lui decât ar putea fi alții
care sunt lipsiți de spiritul iubirii și simpatiei, și care, prin urmare, în
această pildă sunt reprezentați cu totul pervertiți în judecata lor față de
alții, fiindcă au atât de puțin din Duhul Domnului și atât de mult din duhul adversarului
– „acuzatorul fraților noștri”. Pe această clasă neiubitoare, găsitoare de
greșeli, acuzatoare de frați, Domnul îi numește fățarnici. De ce? Fiindcă în
găsirea de greșeli la alții, ei vreau, în mod evident, să sugereze că ei înșiși
nu sunt atinși de aceeași boală a păcatului; evident ei doresc să dea impresia
că sunt sfinți, și deoarece în inima lor știu că nu este adevărat și că au multe
eșecuri, multe imperfecțiuni - de aceea cursul lor este fățarnic, fals,
înșelător, neplăcut lui Dumnezeu. Pretenția lor că, găsirea de greșeli este
determinată de iubire față de cel care greșește și ură față de păcat, este
înșelătoare și fățarnică, după cum arată clar cuvintele Domnului nostru. Altfel
ei ar găsi mult de făcut în a urî, a condamna și a se război cu propriile lor
păcate și slăbiciuni - scoțându-și bârnele lor de îngâmfare și fățărnicie.
Experiențele astfel câștigate îi fac foarte sensibili, îndurători și iubitori
în ajutorul pe care-l dau altora.
Toți frații/creștinii adevărați trebuie să
privească atent această imagine înfățișată de Domnul, și să observe bine dacă
au sau nu vreuna din aceste dispoziții rele în inimă - găsire de greșeli,
sâcâială, critică aspră și învinuire - diferite grade ale aceleiași greșeli.
Dacă află vreo urmă a unei astfel de „bârne” a lipsei de iubire și îngâmfare în
ochiul lor spiritual, să meargă imediat la marele Medic și s-o stârpească de
tot, pentru ca astfel să poată deveni repede ajutoare blânde, compătimitoare
pentru frați, și să fie pregătiți ca medici și chirurgi de succes pentru marea
lucrare a Veacului Milenar - pentru deschiderea blândă și compătimitoare a
ochilor orbi ai omenirii și pentru vindecarea tuturor rănilor păcatului.
3. POARTA
STRÂMTĂ ȘI CALEA ÎNGUSTĂ, POARTA LARGĂ ȘI CALEA LATĂ:
MATEI 7:13, 14: „Intrați pe poarta cea
strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pieire și mulți
sunt cei care intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care
duce la viață și puțini sunt cei care o află.”
Calea cea lată spre pierzare este numită
astfel pentru că este cea mai ușoară pentru rasa umană degenerată. Ca păcătos
condamnat la nimicire, Adam (și specia reprezentată în el) a pornit pe acest
drum cu șase mii de ani (conform unor bibliști) în urmă și după nouă sute
treizeci de ani a ajuns la sfârsitul lui - nimicirea. Pe măsură ce anii și
secolele s-au scurs, cărarea în jos a devenit tot mai bătătorită și rasa a mers
tot mai rapid spre nimicire, calea devenind zilnic tot mai sticloasă, noroioasă
și alunecoasă datorită păcatului. De șase mii de ani rasa a urmat constant calea
lată, în jos. Numai puțini, comparativ, au încercat să-și schimbe mersul și
să-și refacă pașii. De fapt, să-și refacă toți pașii și să ajungă la
perfecțiunea originară a fost imposibil, deși efortul unora de a face aceasta a
fost lăudabil și nu fără rezultate binefăcătoare. De șase mii de ani păcatul și
moartea au domnit necruțător peste omenire și au împins-o pe această cale lată
spre nimicire. Deși prin Evanghelie a fost adusă la lumină o cale de scăpare de
pe calea lată care duce la nimicire, marea masă a omenirii nu dau atenție
veștii bune, pentru că sunt degradați de păcat și orbiți de Adversar. Celor
care acceptă acum cu recunoștință făgăduința vieții, restabilirea la existența
umană prin Hristos, le este arătată o cale nouă care a fost deschisă, prin care
credincioșii consacrați pot trece dincolo de natura umană și pot fi schimbați
la o natură mai înaltă - cea spirituală. Această cale nouă „pe care El ne-a
deschis-o” nouă - preoțimii împărătești (Evrei 10:20) - a fost numită de Domnul
nostru „Calea cea îngustă care duce la viață”. Învățătorul nostru ne spune că
din cauza îngustimii acestei căi mulți preferă să rămână pe drumul lat spre
nimicire. „Ce strâmtă și dificilă este poarta și ce îngustă este calea care
duce la viață, și puțini sunt care o află!” Viața este un termen larg și cuprinzător, dar
aici Domnul nostru îl folosește cu referire la cea mai înaltă formă de viață,
aparținând naturii divine - nemurirea - premiul pentru care El ne-a invitat să
alergăm. Din alte scripturi aflăm că
răsplata promisă celor care merg pe calea îngustă este „firea dumnezeiască” -
viața inerentă, viața în acel grad superlativ pe care numai natura divină o
poate avea.
Deși conduce la viață, la nemurire, calea
îngustă ar putea fi numită o cale a morții, deoarece premiul ei se câstigă prin
sacrificiul naturii umane chiar până la moarte. Este calea îngustă a morții
spre viață. Fiind socotiți liberi de vina adamică și de pedeapsa cu moartea,
consacrații își predau voluntar sau își sacrifică acele drepturi umane,
socotite ca ale lor, pe care la timpul cuvenit le-ar fi primit împreună cu
lumea în general. După cum „Omul Hristos Iisus” Și-a dat sau Și-a sacrificat
viața pentru lume, tot așa aceștia devin sacrificatori împreună cu El. Nu
fiindcă sacrificiul Lui a fost insuficient și era nevoie și de altele, dar,
deși sacrificiul Lui este cu totul îndestulător, acestora li se permite să
servească și să sufere cu El pentru a deveni mireasa și moștenitori împreună cu
El. Așadar, în timp ce lumea este sub condamnarea la moarte și moare cu Adam,
această „turma mică”, prin procesul socotirii credinței și prin sacrificiu,
deja descrise, se spune că moare cu Hristos. Ei se sacrifică și mor cu El ca
ființe umane, pentru a deveni părtași cu El la natura și la gloriile divine;
deoarece credem că dacă murim împreună cu El, vom și trăi împreună cu El. Dacă
suferim împreună cu El, vom fi și glorificați împreună cu El. Romani 8:17 și 2
Timotei 2:11, 12.
4. PROROCI
MINCINOȘI:
MATEI 7:15-20: „Păziți-vă de proroci
mincinoși, care vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi
răpitori. Îi veți cunoaște după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini
sau smochine din mărăcini? Tot așa, orice pom bun face roade bune, dar pomul
rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu
poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat și aruncat
în foc. Așa că după roadele lor îi veți cunoaște.”
Prevenirea pare să implice ideea de înșelare
- de umblare ca oile, umblând printre oi și prezentându-se a fi oi, purtând
haine de oi, dar nefiind niciodată oi adevărate. Obiectivul intrării lor în
turmă este egoist, influența lor este aceea a unui lup printre oi. Un lup
îngrijorează oile - intenția lui este să le omoare, să le sugă sângele. Astfel
pare să fie o clasă care, fără niciun motiv imaginabil, strică adevărul, făcând
rău turmei, stârnind argumente care pun în confuzie turma, distrugându-le ca
Noi Creaturi și târându-le la moarte. Se pare că a existat și există o astfel de
clasă de-a lungul întregii epoci evanghelice. În timp ce Scripturile interzic
poporului lui Dumnezeu să se judece unul pe altul, ele ne recomandă un alt fel
de judecată. Noi nu trebuie să judecăm în sensul de a condamna, a da sentințe
etc., celor care pretind a fi onești, sinceri, reverențioși, numai pentru că ei
se deosebesc de ceea ce noi ne-am aștepta; Dumnezeu le cunoaște inimile și
fiecare servitor trebuie să stea înaintea Învățătorului său sau să cadă în cele
din urmă. Dar deși nu condamnăm inima, trebuie să judecăm conduita exterioară.
Pilda pe care o dă Domnul nostru în această lecție cu privire la adunarea
strugurilor din tufe de mărăcini ilustrează acest punct. Poporul lui
Dumnezeu este asemănat cu o viță de vie, care nu produce spini, ci ciorchini de
rod savuros. Omenirea în general este asemănată cu mărăcinii, gata să zgârie,
să sfâșie, să vatăme, la cea mai mică provocare, și se susține numai pe sine,
neaducând rodul care va fi o binecuvântare pentru alții. Noi trebuie să facem
deosebire între aceste caractere și poporul lui Dumnezeu: „După roadele lor îi
veți cunoaște”. Este de aceea inutil ca un om să ne spună că el și-a dat inima
Domnului în deplinătatea consacrării și că a primit influențele sfințitoare ale
Duhuluii Sfânt, și totuși îl găsim bucurându-se în păcat, având plăcere în
inechitate, nedreptate, egoism și un curs al vieții păgubitor semenilor lui.
Dacă inima lui ar fi schimbată, rezultatele ar fi vizibile în viața sa zilnică,
deoarece „din plinătatea inimii vorbește gura”. Domnul nostru spune: „După roadele
lor îi veți cunoaște”. El ilustrează aceasta sugerând că nu se pot aștepta
struguri de la spini, nici smochine de la mărăcini, deși se spune că există un
spin în Palestina pe care crește un fruct ce seamănă cumva cu strugurii și un
fel de mărăcine ce are măciulie ce seamănă cu smochinele. Cu toate acestea,
nimeni nu a fost în pericol de a fi indus în eroare de acestea, și nici vreunul
din poporul Domnului să nu se îndoiască în privința caracterului și a roadelor
vieții celor care sunt urmașii lui Hristos. Gândul este că poporul adevărat al
Domnului este de așa fel, că roada vieților lui este hrănitoare și
împrospătătoare pentru toți care au tovărășie cu el. Pe de altă parte, sunt
persoane, care asemenea spinilor, întotdeauna împrăștie semințe, care vor cauza
tulburare - doctrine false, presupuneri rele și erori; și sunt unii care
asemenea mărăcinilor, în loc să aducă fructe împrospătătoare se întind
continuu, ca să împiedice, să irite, să deranjeze, să necăjească, să distrugă,
să-i strice pe cei cu care vin în legătură. Sugestia clară este că poporul
Domnului ar trebui să aibă dificultate mică în a distinge între învățătorii
falși care i-ar înșela și păstorii subordonați care cu bucurie își pun viețile
în serviciul turmei. O clasă în continuu face necaz, care compromite, distruge.
Cealaltă clasă ajută, construiește, consolidează, este făcătoare de pace.
Domnul
nostru dă o altă ilustrație mai puternică - punând în contrast, un pom sănătos
cu unul bolnav sau rău, un creștin sănătos prin contrast cu unul fals și
înșelat. El declară că un pom sănătos aduce roade bune, iar pomul rău sau
bolnav roade nedorite, roade rele. Așa cum avem această mărturie în natură -
merele sănătoase provin din merii buni, care sunt sănătoși. Cele deformate, cu
viermi, care nu ne plac provin din pomi care sunt bolnavi, subnutriți,
neîngrijiți, necurățați, atacați de viermi, etc. În această ilustrație Domnul
nostru pare să se refere la faptul că cei care sunt ucenicii Săi sănătoși și
destul de potriviți la început pot deveni răi, pot să-și piardă puterea
spirituală și rodnicia - grija lor. Lipsa hranei în sol va duce la boala
pomului, la distrugerea lui. La fel creștinul care ar trebui să crească în
cunoștință, este amenințat cu a scădea în spiritualitate, dacă nu are hrană
spirituală bună. Așa cum pomul fără curățare ar dezvolta lăstari care l-ar
strica și în cele din urmă ar distruge rodnicia, așa creștinul are nevoie de
disciplină, curățare, ca să poată dezvolta caracterul și roadele Duhului. Tatăl
nostru ceresc este un mare gospodar și ne-a promis o grijă potrivită, cu toate
că nu este exact cu noi, așa cum este cu pomii; din cauza înzestrării noastre
mai înalte, a calității particulare de asemănare cu Dumnezeu, El se ocupă de
noi diferit. Într-o măsură considerabilă este datoria noastră să hotărâm ce
hrană vom avea. Domnul ne oferă pământul bun al Adevărului, ploaia
împrospătătoare a îndurării și hrana promisiunilor scumpe, dar este dreptul de
a alege pentru fiecare din poporul Său, să le folosească și astfel să crească
în îndurare, cunoștință și iubire. Așadar, noi nu-L putem mustra pe Gospodar,
dacă nu ne atingem scopul și suntem neroditori din lipsă de hrană. Niciuna din
bunele Lui promisiuni nu pot lipsi; orice slăbiciune poate fi în noi înșine. La
fel este cu ideea curățării - Domnul va trimite pedepse, încercări, greutăți;
dar cu voința noastră independentă este posibil să le depășim sau să cădem, să
nu reușim să corectăm slăbiciunile, lipsurile și ceea ce a dezvoltat natura
noastră. Este posibil, totuși, ca în ciuda faptului de a fi primit tot ceea ce
am dezvoltat sau curățat, să ne punem afecțiunea, în case, pământuri sau
prieteni pământești, obiecte sau indivizi, care asemenea lăstarilor din
ilustrație ne-ar trage vitalitatea și să împiedice aducerea roadelor
acceptabile. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul stricat sau putred
nu poate aduce roade bune. În timp ce fiecare din poporul Domnului trebuie să
se examineze pe sine însuși în față oglinzii Cuvântului lui Dumnezeu pentru a
observa caracterul său propriu, dispoziția sa dacă este sau nu este asemenea
standardului divin, totuși în această problemă a deciziei în privința rodului,
dacă este bun sau rău, fiecare din poporul Domnului este chemat să folosească
bunul simț în ce-i privește pe alții, cât și pentru el însuși - care sunt
rezultatele, roadele, mărturia vieții mele și care este roada, rezultatele
fraților mei, a vecinilor. Înștiințarea Domnului este că aceste teste sunt
aplicabile în mod special la acei care ar fi conducătorii turmei Sale. Ei toți
vor fi exemple, purtători ai rodului bun și aceste roade bune vor fi văzute ca
un test al caracterului bun - un caracter în deplină armonie cu Domnul.
Adevărat, toți suntem imperfecți și cu cele mai bune intenții noi nu putem face
ceea ce am vrea, dar cei mai slabi dintre frații Domnului trebuie să aducă
unele roade, pe care ceilalți frați le pot observa și aceste roade să fie
aprobate de frați, în conformitate cu standardul divin, adică nu ale trupului,
ci ale spiritului, ale voinței, ale intenției. Așadar, fiecare copil adevărat
al lui Dumnezeu se va manifesta înaintea fraților și înaintea lumii, cinstit,
credincios în ce privește intenția, cu o inimă, minte, voință consacrate, care
vor căuta în toate lucrurile să facă voința Tatălui din Cer.
5. CINE
VA INTRA ÎN ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR?
MATEI 7:21-23: „Nu orișicine-Mi zice: Doamne,
Doamne! va intra în împărăția Cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu care
este în Ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne! N-am prorocit
noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe
minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune: Niciodată nu v-am cunoscut;
depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege”.
Domnul
nostru sugerează la sfârșit un număr mare de urmași nominali, lipsiți de Duhul Lui,
care nu aduc roada pe care El o vrea, care nu sunt membri din clasa celor
chemați, aleși și credincioși, deși pe dinafară, cu numele toți sunt dintre
aceștia. Din această clasă El spune că vor fi mulți. El arată spre zilele
noastre, spunând: „în ziua aceea” - la încheierea epocii evanghelice, în timpul
de încercare, în timpul când El va veni să-și adune mărgăritarele și să le
glorifice ca Mireasa Sa, membrele Sale, asociații Săi în împărăție. Mulți,
atunci - în zilele noastre (dacă credem că acestea sunt zilele de pe urmă) -
vor declara că Îl cunosc pe Domnul, că ei profețesc sau învață, că scot afară
demoni, împotrivindu-se păcatului și numeroaselor forme ale răului, și că
realizează lucrări mari, instituții de binefacere, colegii, seminare, etc. în
numele Său. Cât de adevărată este această imagine pentru condițiile din timpul
nostru! Cât de mulți iau numele Domnului în deșert, asociindu-l intreprinderilor
lor, care sunt de multe ori în conflict direct cu Cuvântul și Duhul Învățătorului.
De ce folosesc numele Lui? Numai ca un talisman prin care să invoce, ca să le
crească influența, să-și mulțumească mintea, să se convingă pe ei înșiși să
creadă că făcând voia lor, împlinesc voia lui Dumnezeu. Cât de adevărat este
aceasta în ceea ce privește aproape toate instituțiile religioase din timpul
nostru! Să luăm bisercile, de exemplu, recunoscând mai mult sau mai puțin clar
împotrivirea divină față de spiritul, crezurile, metodele și organizațiile lor –
ele, totuși, nu sunt mulțumite dacă nu leagă cumva numele lui Hristos de
instituțiile și aranjamentele lor. Dar timpul de încercare este aproape -
Domnul va întreba pe reprezentanții acestor instituții religioase în privința
roadelorlor; El nu va fi înșelat; da, va demasca roadele rele, ca toți să poată
vedea că judecata Sa este dreaptă. Va fi clar că neglijarea Cuvântului Său a condus
la degenerare, decădere - că vlăstarii ambiției lumești, mândria, bogăția,
etalarea, etc., au fost cultivați în ciuda tuturor experiențelor grele, care
puteau servi la curățirea lor. Va fi arătat că mulți din profeții Babilonului („Babilonul
cel Mare” din Apocalipsă este considerat, în analiza noastră, ca o organizație
mondială ce propagă idei religioase false în numele lui Hristos!) sunt profeți
falși, ale căror învățături au condus greșit pe oameni și, în loc de a
binecuvânta, au făcut rău, în loc de a lumina, au orbit. Va fi clar că mulți
dintre ei sunt lupi răpitori în piei de oi, flămânzi de ambiție după renume și
întâietate și onoarea oamenilor și dispuși să vândă interesele turmei pentru
mărire personală. Se va arăta că mare parte din această invocare a numelui lui
Iisus a fost numai o mantie sub care, înșelând și fiind înșelați, au fost
cultivate roadele sectare și nu iubirea, bucuria, pacea și Duhul Sfânt. Ziua Domnului
va face cunoscut lucrul acesta, îl va arăta, îl va face vizibil. Întreaga lume
va fi martoră în cele din urmă că numele lui Dumnezeu s-a dovedit a fi
dezonorat și Cuvântul Său denaturat, pentru că învățătorii falși au căutat
fiecare să câștige oi de partea sa - de partea denominațiunii sale. Domnul
niciodată nu a recunoscut sectele, niciodată nu le-a autorizat; ele sunt de la
oameni și pentru oameni, nu de la Domnul, nici pentru slava Domnului.
Pretinzând că tot ce este din ceștinism li se datorează lor, ei sunt mândri și
lăudăroși și nu-și dau seama că adevărata cauză a Domnului ar progresa mult mai
bine fără ei în simplitatea Bisericii timpurii, una în răscumpărare prin
sângele prețios și în consacrare față de Răscumpărătorul. Adunarea clasei
Miresei și lăsarea afară a restului va fi de fapt a zice, „niciodată nu v-am
cunoscut, niciodată nu v-am recunoscut, niciodată nu v-am autorizat”; și aceste
secte neautorizate vor cădea în marele timp de strâmtorare.
*va urma.
*va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu