miercuri, 6 noiembrie 2019

PARABOLE ALE DOMNULUI IISUS - STUDIU. Partea întâi.


PARABOLE ALE DOMNULUI IISUS - STUDIU.  Partea întâi.

1.LUMINA LUMII:
   MATEI 5:14-16: „Voi sunteți lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub baniță, ci în sfeșnic; și luminează tuturor celor ce sunt în casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte și să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri.”
  În Scripturi lumina este folosită ca simbol al puterii luminătoare a Duhului Sfânt. Acesta este simbolizat nu numai prin uleiul cu care erau unși preoții și care reprezintă puterea interioară a Duhului, ci și prin lumina sfeșnicului de aur care stătea în Sfânta. După ce am fost favorizați cu o cunoștință a Adevărului și ne-am consacrat, Domnul ne-a acceptat consacrarea și ne-a dat Duh Sfânt, care a devenit puterea luminătoare a inimii noastre. Tot timpul Veacului Evanghelic Biserica a fost lumina lumii. Domnul nostru a dat de înțeles că este adevărat acest lucru când le-a spus ucenicilor într-o împrejurare: „Voi sunteți lumina lumii”. Matei 5:14. Când fiecare ajunge să cunoască pentru sine după ce a primit Duhul Sfânt, acesta este autorizat să învețe pe alții ceea ce a învățat pentru sine. Astfel toți putem fi învățați de Dumnezeu și folosiți pentru a învăța pe alții, pe măsură ce învățăm lecțiile și le aplicăm inimilor noastre.  Fiecare creștin individual trebuie să lase lumina sa să strălucească înaintea oamenilor, iar  Biserica în ansamblu este ca o cetate pe un munte, care nu poate fi ascunsă. Așa cum o lampă n-ar fi folositoare dacă am acoperi-o cu o baniță, ci lumina ei s-ar stinge, tot așa este și cu biserica, în mod individual și colectiv. Dacă lumina nu va străluci, aceasta se va stinge repede. Toți care sunt în casa credinței și fac parte din ea, trebuie să fie în stare să vadă strălucirea luminii Duhului în fiecare membru al bisericii adevărate. Toți membrii Bisericii trebuie să lase să strălucească lumina lor înaintea oamenilor, pentru ca mulți să poată vedea faptele lor bune, asemănarea lor în caracter cu Domnul, și să preamărească pe Tatăl ceresc.  
2. PAIUL ȘI BÂRNA:
  MATEI 7:3-5: „De ce vezi tu paiul care este în ochiul fratelui tău și nu zărești bârna care este în ochiul tău? Sau, cum zici fratelui tău: Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău, și iată, tu ai o bârnă în ochiul tău? Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea clar să scoți paiul din ochiul fratelui tău”.
  Domnul nostru sugerează că, aceia care tot timpul găsesc vină la frații de credință  care, asemenea lor caută să umble pe calea îngustă, - care nu pot vedea niciodată eforturile nobile ale fraților de a-L copia pe Domnul, ci tot timpul se agață de ei, sunt tocmai cei care au cele mai mari greșeli în ei înșiși -, lipsă de iubire. Exagerarea din cuvintele Domnului nostru, de mustrare a acestei clase, pare să sugereze o urmă de sarcasm, pentru că practic El spune: De ce te uiți la semenul tău care este deranjat de un firicel de praf din ochiul său, în timp ce tu ai o bârnă întreagă în ochiul tău? Toți frații sunt mai mult sau mai puțin deranjați de greutăți de un fel sau altul, de slăbiciuni ale cărnii - fiindcă toți au comoara noii naturi în vase de pământ imperfecte - deteriorate prin păcatul originar. „Nu este niciun om drept, nici unul măcar.” Totuși frații, a căror inimi sunt pline de iubire, chiar dacă au praf în ochiul credinței lor, sau în discernământul intelectual sau spiritual, și poate au și atele la mâini, care le afectează toate faptele vieții și fac lucrarea lor imperfectă, și chiar dacă mulți dintre ei au atele la picioare, așa încât mersul lor în niciun caz nu este perfect, așa cum ar dori ei - totuși dacă au spiritul credinței, al iubirii și al simpatiei, Duhull lui Hristos, ei sunt ai Lui și cu mult mai plăcuți Lui decât ar putea fi alții care sunt lipsiți de spiritul iubirii și simpatiei, și care, prin urmare, în această pildă sunt reprezentați cu totul pervertiți în judecata lor față de alții, fiindcă au atât de puțin din Duhul Domnului și atât de mult din duhul adversarului – „acuzatorul fraților noștri”. Pe această clasă neiubitoare, găsitoare de greșeli, acuzatoare de frați, Domnul îi numește fățarnici. De ce? Fiindcă în găsirea de greșeli la alții, ei vreau, în mod evident, să sugereze că ei înșiși nu sunt atinși de aceeași boală a păcatului; evident ei doresc să dea impresia că sunt sfinți, și deoarece în inima lor știu că nu este adevărat și că au multe eșecuri, multe imperfecțiuni - de aceea cursul lor este fățarnic, fals, înșelător, neplăcut lui Dumnezeu. Pretenția lor că, găsirea de greșeli este determinată de iubire față de cel care greșește și ură față de păcat, este înșelătoare și fățarnică, după cum arată clar cuvintele Domnului nostru. Altfel ei ar găsi mult de făcut în a urî, a condamna și a se război cu propriile lor păcate și slăbiciuni - scoțându-și bârnele lor de îngâmfare și fățărnicie. Experiențele astfel câștigate îi fac foarte sensibili, îndurători și iubitori în ajutorul pe care-l dau altora.
  Toți frații/creștinii adevărați trebuie să privească atent această imagine înfățișată de Domnul, și să observe bine dacă au sau nu vreuna din aceste dispoziții rele în inimă - găsire de greșeli, sâcâială, critică aspră și învinuire - diferite grade ale aceleiași greșeli. Dacă află vreo urmă a unei astfel de „bârne” a lipsei de iubire și îngâmfare în ochiul lor spiritual, să meargă imediat la marele Medic și s-o stârpească de tot, pentru ca astfel să poată deveni repede ajutoare blânde, compătimitoare pentru frați, și să fie pregătiți ca medici și chirurgi de succes pentru marea lucrare a Veacului Milenar - pentru deschiderea blândă și compătimitoare a ochilor orbi ai omenirii și pentru vindecarea tuturor rănilor păcatului.  
3. POARTA STRÂMTĂ ȘI CALEA ÎNGUSTĂ, POARTA LARGĂ ȘI CALEA LATĂ:
  MATEI 7:13, 14: „Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei care o află.”
  Calea cea lată spre pierzare este numită astfel pentru că este cea mai ușoară pentru rasa umană degenerată. Ca păcătos condamnat la nimicire, Adam (și specia reprezentată în el) a pornit pe acest drum cu șase mii de ani (conform unor bibliști) în urmă și după nouă sute treizeci de ani a ajuns la sfârsitul lui - nimicirea. Pe măsură ce anii și secolele s-au scurs, cărarea în jos a devenit tot mai bătătorită și rasa a mers tot mai rapid spre nimicire, calea devenind zilnic tot mai sticloasă, noroioasă și alunecoasă datorită păcatului. De șase mii de ani rasa a urmat constant calea lată, în jos. Numai puțini, comparativ, au încercat să-și schimbe mersul și să-și refacă pașii. De fapt, să-și refacă toți pașii și să ajungă la perfecțiunea originară a fost imposibil, deși efortul unora de a face aceasta a fost lăudabil și nu fără rezultate binefăcătoare. De șase mii de ani păcatul și moartea au domnit necruțător peste omenire și au împins-o pe această cale lată spre nimicire. Deși prin Evanghelie a fost adusă la lumină o cale de scăpare de pe calea lată care duce la nimicire, marea masă a omenirii nu dau atenție veștii bune, pentru că sunt degradați de păcat și orbiți de Adversar. Celor care acceptă acum cu recunoștință făgăduința vieții, restabilirea la existența umană prin Hristos, le este arătată o cale nouă care a fost deschisă, prin care credincioșii consacrați pot trece dincolo de natura umană și pot fi schimbați la o natură mai înaltă - cea spirituală. Această cale nouă „pe care El ne-a deschis-o” nouă - preoțimii împărătești (Evrei 10:20) - a fost numită de Domnul nostru „Calea cea îngustă care duce la viață”. Învățătorul nostru ne spune că din cauza îngustimii acestei căi mulți preferă să rămână pe drumul lat spre nimicire. „Ce strâmtă și dificilă este poarta și ce îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt care o află!”  Viața este un termen larg și cuprinzător, dar aici Domnul nostru îl folosește cu referire la cea mai înaltă formă de viață, aparținând naturii divine - nemurirea - premiul pentru care El ne-a invitat să alergăm.  Din alte scripturi aflăm că răsplata promisă celor care merg pe calea îngustă este „firea dumnezeiască” - viața inerentă, viața în acel grad superlativ pe care numai natura divină o poate avea.
  Deși conduce la viață, la nemurire, calea îngustă ar putea fi numită o cale a morții, deoarece premiul ei se câstigă prin sacrificiul naturii umane chiar până la moarte. Este calea îngustă a morții spre viață. Fiind socotiți liberi de vina adamică și de pedeapsa cu moartea, consacrații își predau voluntar sau își sacrifică acele drepturi umane, socotite ca ale lor, pe care la timpul cuvenit le-ar fi primit împreună cu lumea în general. După cum „Omul Hristos Iisus” Și-a dat sau Și-a sacrificat viața pentru lume, tot așa aceștia devin sacrificatori împreună cu El. Nu fiindcă sacrificiul Lui a fost insuficient și era nevoie și de altele, dar, deși sacrificiul Lui este cu totul îndestulător, acestora li se permite să servească și să sufere cu El pentru a deveni mireasa și moștenitori împreună cu El. Așadar, în timp ce lumea este sub condamnarea la moarte și moare cu Adam, această „turma mică”, prin procesul socotirii credinței și prin sacrificiu, deja descrise, se spune că moare cu Hristos. Ei se sacrifică și mor cu El ca ființe umane, pentru a deveni părtași cu El la natura și la gloriile divine; deoarece credem că dacă murim împreună cu El, vom și trăi împreună cu El. Dacă suferim împreună cu El, vom fi și glorificați împreună cu El. Romani 8:17 și 2 Timotei 2:11, 12.  
4. PROROCI MINCINOȘI:
  MATEI 7:15-20: „Păziți-vă de proroci mincinoși, care vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. Îi veți cunoaște după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot așa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat și aruncat în foc. Așa că după roadele lor îi veți cunoaște.”
   Prevenirea pare să implice ideea de înșelare - de umblare ca oile, umblând printre oi și prezentându-se a fi oi, purtând haine de oi, dar nefiind niciodată oi adevărate. Obiectivul intrării lor în turmă este egoist, influența lor este aceea a unui lup printre oi. Un lup îngrijorează oile - intenția lui este să le omoare, să le sugă sângele. Astfel pare să fie o clasă care, fără niciun motiv imaginabil, strică adevărul, făcând rău turmei, stârnind argumente care pun în confuzie turma, distrugându-le ca Noi Creaturi și târându-le la moarte. Se pare că a existat și există o astfel de clasă de-a lungul întregii epoci evanghelice. În timp ce Scripturile interzic poporului lui Dumnezeu să se judece unul pe altul, ele ne recomandă un alt fel de judecată. Noi nu trebuie să judecăm în sensul de a condamna, a da sentințe etc., celor care pretind a fi onești, sinceri, reverențioși, numai pentru că ei se deosebesc de ceea ce noi ne-am aștepta; Dumnezeu le cunoaște inimile și fiecare servitor trebuie să stea înaintea Învățătorului său sau să cadă în cele din urmă. Dar deși nu condamnăm inima, trebuie să judecăm conduita exterioară. Pilda pe care o dă Domnul nostru în această lecție cu privire la adunarea strugurilor din tufe de mărăcini ilustrează acest punct.  Poporul lui Dumnezeu este asemănat cu o viță de vie, care nu produce spini, ci ciorchini de rod savuros. Omenirea în general este asemănată cu mărăcinii, gata să zgârie, să sfâșie, să vatăme, la cea mai mică provocare, și se susține numai pe sine, neaducând rodul care va fi o binecuvântare pentru alții. Noi trebuie să facem deosebire între aceste caractere și poporul lui Dumnezeu: „După roadele lor îi veți cunoaște”. Este de aceea inutil ca un om să ne spună că el și-a dat inima Domnului în deplinătatea consacrării și că a primit influențele sfințitoare ale Duhuluii Sfânt, și totuși îl găsim bucurându-se în păcat, având plăcere în inechitate, nedreptate, egoism și un curs al vieții păgubitor semenilor lui. Dacă inima lui ar fi schimbată, rezultatele ar fi vizibile în viața sa zilnică, deoarece „din plinătatea inimii vorbește gura”. Domnul nostru spune: „După roadele lor îi veți cunoaște”. El ilustrează aceasta sugerând că nu se pot aștepta struguri de la spini, nici smochine de la mărăcini, deși se spune că există un spin în Palestina pe care crește un fruct ce seamănă cumva cu strugurii și un fel de mărăcine ce are măciulie ce seamănă cu smochinele. Cu toate acestea, nimeni nu a fost în pericol de a fi indus în eroare de acestea, și nici vreunul din poporul Domnului să nu se îndoiască în privința caracterului și a roadelor vieții celor care sunt urmașii lui Hristos. Gândul este că poporul adevărat al Domnului este de așa fel, că roada vieților lui este hrănitoare și împrospătătoare pentru toți care au tovărășie cu el. Pe de altă parte, sunt persoane, care asemenea spinilor, întotdeauna împrăștie semințe, care vor cauza tulburare - doctrine false, presupuneri rele și erori; și sunt unii care asemenea mărăcinilor, în loc să aducă fructe împrospătătoare se întind continuu, ca să împiedice, să irite, să deranjeze, să necăjească, să distrugă, să-i strice pe cei cu care vin în legătură. Sugestia clară este că poporul Domnului ar trebui să aibă dificultate mică în a distinge între învățătorii falși care i-ar înșela și păstorii subordonați care cu bucurie își pun viețile în serviciul turmei. O clasă în continuu face necaz, care compromite, distruge. Cealaltă clasă ajută, construiește, consolidează, este făcătoare de pace.
   Domnul nostru dă o altă ilustrație mai puternică - punând în contrast, un pom sănătos cu unul bolnav sau rău, un creștin sănătos prin contrast cu unul fals și înșelat. El declară că un pom sănătos aduce roade bune, iar pomul rău sau bolnav roade nedorite, roade rele. Așa cum avem această mărturie în natură - merele sănătoase provin din merii buni, care sunt sănătoși. Cele deformate, cu viermi, care nu ne plac provin din pomi care sunt bolnavi, subnutriți, neîngrijiți, necurățați, atacați de viermi, etc. În această ilustrație Domnul nostru pare să se refere la faptul că cei care sunt ucenicii Săi sănătoși și destul de potriviți la început pot deveni răi, pot să-și piardă puterea spirituală și rodnicia - grija lor. Lipsa hranei în sol va duce la boala pomului, la distrugerea lui. La fel creștinul care ar trebui să crească în cunoștință, este amenințat cu a scădea în spiritualitate, dacă nu are hrană spirituală bună. Așa cum pomul fără curățare ar dezvolta lăstari care l-ar strica și în cele din urmă ar distruge rodnicia, așa creștinul are nevoie de disciplină, curățare, ca să poată dezvolta caracterul și roadele Duhului. Tatăl nostru ceresc este un mare gospodar și ne-a promis o grijă potrivită, cu toate că nu este exact cu noi, așa cum este cu pomii; din cauza înzestrării noastre mai înalte, a calității particulare de asemănare cu Dumnezeu, El se ocupă de noi diferit. Într-o măsură considerabilă este datoria noastră să hotărâm ce hrană vom avea. Domnul ne oferă pământul bun al Adevărului, ploaia împrospătătoare a îndurării și hrana promisiunilor scumpe, dar este dreptul de a alege pentru fiecare din poporul Său, să le folosească și astfel să crească în îndurare, cunoștință și iubire. Așadar, noi nu-L putem mustra pe Gospodar, dacă nu ne atingem scopul și suntem neroditori din lipsă de hrană. Niciuna din bunele Lui promisiuni nu pot lipsi; orice slăbiciune poate fi în noi înșine. La fel este cu ideea curățării - Domnul va trimite pedepse, încercări, greutăți; dar cu voința noastră independentă este posibil să le depășim sau să cădem, să nu reușim să corectăm slăbiciunile, lipsurile și ceea ce a dezvoltat natura noastră. Este posibil, totuși, ca în ciuda faptului de a fi primit tot ceea ce am dezvoltat sau curățat, să ne punem afecțiunea, în case, pământuri sau prieteni pământești, obiecte sau indivizi, care asemenea lăstarilor din ilustrație ne-ar trage vitalitatea și să împiedice aducerea roadelor acceptabile. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul stricat sau putred nu poate aduce roade bune. În timp ce fiecare din poporul Domnului trebuie să se examineze pe sine însuși în față oglinzii Cuvântului lui Dumnezeu pentru a observa caracterul său propriu, dispoziția sa dacă este sau nu este asemenea standardului divin, totuși în această problemă a deciziei în privința rodului, dacă este bun sau rău, fiecare din poporul Domnului este chemat să folosească bunul simț în ce-i privește pe alții, cât și pentru el însuși - care sunt rezultatele, roadele, mărturia vieții mele și care este roada, rezultatele fraților mei, a vecinilor. Înștiințarea Domnului este că aceste teste sunt aplicabile în mod special la acei care ar fi conducătorii turmei Sale. Ei toți vor fi exemple, purtători ai rodului bun și aceste roade bune vor fi văzute ca un test al caracterului bun - un caracter în deplină armonie cu Domnul. Adevărat, toți suntem imperfecți și cu cele mai bune intenții noi nu putem face ceea ce am vrea, dar cei mai slabi dintre frații Domnului trebuie să aducă unele roade, pe care ceilalți frați le pot observa și aceste roade să fie aprobate de frați, în conformitate cu standardul divin, adică nu ale trupului, ci ale spiritului, ale voinței, ale intenției. Așadar, fiecare copil adevărat al lui Dumnezeu se va manifesta înaintea fraților și înaintea lumii, cinstit, credincios în ce privește intenția, cu o inimă, minte, voință consacrate, care vor căuta în toate lucrurile să facă voința Tatălui din Cer.
5. CINE VA INTRA ÎN ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR?
  MATEI 7:21-23: „Nu orișicine-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărăția Cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu care este în Ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune: Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege”.
  Domnul nostru sugerează la sfârșit un număr mare de urmași nominali, lipsiți de Duhul Lui, care nu aduc roada pe care El o vrea, care nu sunt membri din clasa celor chemați, aleși și credincioși, deși pe dinafară, cu numele toți sunt dintre aceștia. Din această clasă El spune că vor fi mulți. El arată spre zilele noastre, spunând: „în ziua aceea” - la încheierea epocii evanghelice, în timpul de încercare, în timpul când El va veni să-și adune mărgăritarele și să le glorifice ca Mireasa Sa, membrele Sale, asociații Săi în împărăție. Mulți, atunci - în zilele noastre (dacă credem că acestea sunt zilele de pe urmă) - vor declara că Îl cunosc pe Domnul, că ei profețesc sau învață, că scot afară demoni, împotrivindu-se păcatului și numeroaselor forme ale răului, și că realizează lucrări mari, instituții de binefacere, colegii, seminare, etc. în numele Său. Cât de adevărată este această imagine pentru condițiile din timpul nostru! Cât de mulți iau numele Domnului în deșert, asociindu-l intreprinderilor lor, care sunt de multe ori în conflict direct cu Cuvântul și Duhul Învățătorului. De ce folosesc numele Lui? Numai ca un talisman prin care să invoce, ca să le crească influența, să-și mulțumească mintea, să se convingă pe ei înșiși să creadă că făcând voia lor, împlinesc voia lui Dumnezeu. Cât de adevărat este aceasta în ceea ce privește aproape toate instituțiile religioase din timpul nostru! Să luăm bisercile, de exemplu, recunoscând mai mult sau mai puțin clar împotrivirea divină față de spiritul, crezurile, metodele și organizațiile lor – ele, totuși, nu sunt mulțumite dacă nu leagă cumva numele lui Hristos de instituțiile și aranjamentele lor. Dar timpul de încercare este aproape - Domnul va întreba pe reprezentanții acestor instituții religioase în privința roadelorlor; El nu va fi înșelat; da, va demasca roadele rele, ca toți să poată vedea că judecata Sa este dreaptă. Va fi clar că neglijarea Cuvântului Său a condus la degenerare, decădere - că vlăstarii ambiției lumești, mândria, bogăția, etalarea, etc., au fost cultivați în ciuda tuturor experiențelor grele, care puteau servi la curățirea lor. Va fi arătat că mulți din profeții Babilonului („Babilonul cel Mare” din Apocalipsă este considerat, în analiza noastră, ca o organizație mondială ce propagă idei religioase false în numele lui Hristos!) sunt profeți falși, ale căror învățături au condus greșit pe oameni și, în loc de a binecuvânta, au făcut rău, în loc de a lumina, au orbit. Va fi clar că mulți dintre ei sunt lupi răpitori în piei de oi, flămânzi de ambiție după renume și întâietate și onoarea oamenilor și dispuși să vândă interesele turmei pentru mărire personală. Se va arăta că mare parte din această invocare a numelui lui Iisus a fost numai o mantie sub care, înșelând și fiind înșelați, au fost cultivate roadele sectare și nu iubirea, bucuria, pacea și Duhul Sfânt. Ziua Domnului va face cunoscut lucrul acesta, îl va arăta, îl va face vizibil. Întreaga lume va fi martoră în cele din urmă că numele lui Dumnezeu s-a dovedit a fi dezonorat și Cuvântul Său denaturat, pentru că învățătorii falși au căutat fiecare să câștige oi de partea sa - de partea denominațiunii  sale.  Domnul niciodată nu a recunoscut sectele, niciodată nu le-a autorizat; ele sunt de la oameni și pentru oameni, nu de la Domnul, nici pentru slava Domnului. Pretinzând că tot ce este din ceștinism li se datorează lor, ei sunt mândri și lăudăroși și nu-și dau seama că adevărata cauză a Domnului ar progresa mult mai bine fără ei în simplitatea Bisericii timpurii, una în răscumpărare prin sângele prețios și în consacrare față de Răscumpărătorul. Adunarea clasei Miresei și lăsarea afară a restului va fi de fapt a zice, „niciodată nu v-am cunoscut, niciodată nu v-am recunoscut, niciodată nu v-am autorizat”; și aceste secte neautorizate vor cădea în marele timp de strâmtorare.

                                                                                                                                                       *va urma.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

DIN TESTAMENTUL LUI PETRU CEL MARE.

  DIN TESTAMENTUL LUI PETRU CEL MARE  „În numele Sfintei şi nedespărţitei Treimi, noi, Petru, împăratul şi suveranul întregii Rusii, tutur...