TERORISMUL ISLAMIC ȘI DREPTURILE EVREIEȘTI ASUPRA PALESTINEI!

TERORISMUL ISLAMIC ȘI DREPTURILE EVEREIEȘTI ASUPRA PALESTINEI!

Terorismul şi profeţia biblică:

„Cel slab să zică: Sunt tare!” - Ioel 3:10:

   Au trecut destul de mulți ani de la atacul mişelesc din 11 septembrie 2001. În pofida miliardelor cheltuite pentru „securitatea internă”, publicul american este încă apăsat de frică. Chiar dacă s-au luat cele mai stricte măsuri de securitate în aeroporturi, mare parte din public preferă să călătorească pe „şoselele prietenoase”, nu cu avioane pe „cerul neprietenos”. Sursele de apă, rafinăriile, uzinele electrice, căile ferate, podurile şi tunelurile mari rămân vulnerabile. Oamenii încearcă să uite tragedia care le-a zdrobit inimile, dar sunt urmăriţi de o teamă chinuitoare. Poate fi America cea de neînvins, învinsă? Oficialii guvernamentali spun că atacurile teroriste s-ar putea repeta şi se vor repeta. Războaiele din Afganistan şi Irak au dovedit că „puterea militară” poate birui armatele, dar nu poate birui hotărârea diabolică a teroriştilor islamici.

 Terorismul wahhabit şi Arabia Saudită:

   După multă investigație, Gerlad Posner în noua sa carte, „De ce a dormit America”, a arătat că Arabia Saudită avea un plan secret în privinţa unui atac terorist programat pentru 11 septembrie pe solul american. Osama ben Laden, de altfel, a îmbrăţişat terorismul wahhabit în ţara sa natală, Arabia Saudită. Ce este wahhabismul? Erezia wahhabită a fost fondată de Mahomed Ibn-I-Wahhab (1703-1792) al Arabiei. El a fost excomunicat din Islam de către conducătorii islamici suniţi. Fiica lui s-a căsătorit cu Abdul Aziz, fiul lui Mahomed ben Saud, conducătorul tribului Saud. Mahomed ben Saud a adoptat wahhabismul ca religie a tribului său, care ocupa provincia arabă estică, Najad. Între 1919 şi 1926, tribul Saud wahhabit a cucerit provincia arabă vestică, Hejaz, cu oraşele sfinte Mecca şi Medina, de la şeriful Hussein din dinastia haşemită. Haşemiţii erau descendenţi direcţi din Mahomed, profetul islamic, şi păzitorii tradiţionali ai Meccăi şi Medinei. Cu puţin timp înainte de a cădea, Hussein, şeriful Meccăi şi Medinei, l-a pus pe fiul său, emirul Feisal, să semneze un acord cu Chaim Weizmann (la 3 ianuarie 1919) în baza căruia urma ca în  Palestina să se  poată înființa un stat evreu. Dar tribul Saud wahhabit se împotrivea fanatic unui stat evreu. La 18 septembrie 1932, „regale” Abdul Aziz ben Saud a proclamat înființarea  regatului Arabiei Saudite. Wahhabismul, religia tribului Saud, a devenit religia oficială a Regatului Saudit.

    Începând din 1960 saudiţii wahhabiţi şi-au extins reţelele religioase în America de Nord, în Europa şi în anumite părţi ale Asiei prin activităţi misionare agresive printre populaţiile arabe din acele locuri. Mii şi mii de musulmani s-au convertit la wahhabism şi sunt pregătiţi să comită crime în masă în numele religiei lor. Wahhabiţii nu se tem nici de tortură, nici de moarte. Ei se bucură de moarte, sinucidere şi ucidere în masă. Wahhabismul este o relgie rea, demonică, satanică. Wahhabiţii nu pot fi mituiţi sau cumpăraţi cu bunuri materiale, pe care conducătorii puterilor apusene sunt obişnuiţi să le acorde marionetelor din Lumea a Treia. Poate că teroriştii islamici sunt parte din „popoarele cele mai rele”, despre care a profeţit Ezechiel (7:24). Aceştia nu pot accepta nimic altceva decât, fie stăpânirea lumii prin convertire în masă, fie exterminare în masă. Wahhabitul îi poate oferi unui newahhabit numai două alternative: convertire sau moarte. Multe moschei „islamice”, centre sociale şi organizaţii din America de Nord şi din Europa sunt de fapt finanţate de wahhabiţii din Statul Saudit şi din Golf. Acestea fac pregătiri ca să servească drept rampe de lansare pentru speranța lor de a  prelua controlul  asupra  Americii de Nord şi a Europei.

   Al-Qaida este numai una din reţelele criminale wahhabite. Se pare că „Statul Islamic” este, cel puțin parțial, finanțat de fanetici wahhabiți. Cu toate că taberele de instruire ale lui Osama ben Laden au fost convenabil plasate în îndepărtatul Afganistan, banii lui ben Laden sunt în băncile Saudite cu deplina cunoştinţă şi aprobare a familiei conducătoare Saud. Un scurt raport din iulie 2017, dat unui comitet de consiliere de la Pentagon, a descris Arabia Saudită ca un vrăjmaş al Statelor Unite. „Miezul răului, forţa lui motrice, cel mai periculos împotrivitor”, aşa este descrisă Arabia Saudită în raport, potrivit unui articol din Washington Post (din 5 august 2017). Un alt extras spune: „Arabia Saudită sprijină pe vrăjmaşii noştri şi atacă pe aliaţii noştri”.

Israelul - principala ţintă a terorismului:

    Terorismul care devastează Israelul datează din vremea antisemitismului lui Mahomed şi a veninului scris împotriva evreilor în Coran. În 1917 când Declaraţia Balfour a promis un stat evreu în zona ocupată acum de Israel şi de Iordania, şeriful Hussein al Meccăi, stăpânitor al Peninsulei Arabe şi lider recunoscut al întregului popor arab, a admis că această ură trebuia să înceteze. Hussein a crezut că evreii şi arabii moderni puteau lucra împreună şi că experienţa evreilor va aduce progres economic rapid pentru popoarele arabe. Fiul lui Hussein, emirul Feisal, a spus: „Arabii admit pretenţiile morale ale evreilor. Ei îi privesc pe evrei ca rude şi vor fi bucuroşi să satisfacă pretenţiile lor juste. Niciun arab nu poate fi suspicios că evreii ar fi naţionalişti; şi eu le spun evreilor: Bine aţi venit acasă”. Politica britanică şi franceză a complicat această conciliere între arabi şi evrei. Prevestirea morţii acestei concilieri a venit odată cu răsturnarea de la putere a lui Hussein de către Ibn Saud. El şi-a numit noul domeniu Arabia Saudită, iar wahhabismul religia lui oficială. În 1960, când Arafat a devenit şeful Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei sprijinirea lui s-a făcut în mare parte cu bani wahhabiţi din Arabia Saudită.

Mitul Palestinian:

   Lăsând la o parte retorica, războiul arab împotriva Israelului se bazează în principal pe ura islamică împotriva evreilor. Pentru a-şi justifica violenţa, propagandiştii arabi au dezvoltat o mitologie elaborată despre o ţară furată, despre o veche naţiune palestiniană şi despre o crudă expulzare a lor de către evrei. Ei au repetat-o atât de des şi atât de tare încât o mare parte din lume o crede. Mediile de informare au acaparat această propagandă şi se străduiesc să separe actele de violenţă palestiniene de terorismul islamic internaţional, înfăţişându-i pe palestinieni ca luptători pentru libertate. Nu contează că istoria, Biblia şi arheologia atestă că evreii au prosperat ca popor timp de peste 1700 de ani în străvechea ţară a lui Israel. Uită că au existat evrei în ţara lui Israel neîntrerupt timp de peste 3000 de ani. Publicului i se spune că evreii n-au trăit niciodată în ţară până în timpurile recente, şi mulţi cred.

   Timp de decenii mulţi au susţinut că palestinienii au o poziţie morală superioară celei a israeliţilor. Că ei sunt un popor subjugat ilegal care ripostează într­-un mod care poate că este violent, dar este potrivit. Superioritatea morală a palestinienilor a devenit suspectă când lumea a văzut o gloată palestiniană aclamând un tânăr care-şi ţinea mâinile ridicate, roşii de sângele unui soldat evreu sfâşiat şi bătut de moarte - sau poate când palestinienii au călcat în picioare într-o peşteră doi băieţi până i-au omorât, unul din ei fiind cetăţean american. Violenţa palestiniană este terorism. Face parte din reţeaua islamică a terorismului. Să nu uităm, saudiţii dau familiilor teroriştilor sinucigaşi o răsplată de 25.000 dolari.

   Din nefericire, în timpul atacurilor israeliene asupra teroriştilor palestinieni uneori sunt ucişi copii şi civili. Unii pretind că aceasta îi face pe israelieni terorişti. Dar să nu uităm, atentatele sinucigaşe palestiniene au loc în zone aglomerate cu civili, pe când israelienii nu fac acest lucru.

  În timpul „Săptămânii de solidaritate cu Irakul”, pancartele cu inscripţii ale palestinienilor au dovedit că aceştia sunt o componentă a reţelei globale a terorii. „Agresiunea împotriva Irakului reprezintă agresiune împotriva Palestinei şi a întregii naţiuni arabe”, se putea citi pe o pancartă. „Irakienii şi palestinienii sunt în aceeaşi traşee”, spunea alta. La un miting al grupării Hamas, se puteau citi inscripţiile: „Moarte Americii!” şi „Victorie de la Ierusalim la Bagdad!”

Drepturile divine ale Israelului asupra ţării:

  Cei mai mulţi creştini sunt de acord că Dumnezeu a dat vechea ţară numită Israel descendenţilor lui Avraam, Isaac şi Iacov, dar fiindcă naţiunea evreiască L-a respins pe Iisus ca Mesia al lor, mulţi cred că Israelul a pierdut pe vecie drepturile la acea ţară. Acest concept revizionist al pierderii ţării de către Israel este combătut de profetul Ieremia. „Aşa vorbeşte DOMNUL: Dacă nu mai rămâne în picioare legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov, căci îi voi aduce înapoi din captivitate şi voi avea milă de ei” (Ieremia 31:35­­-37; 33:25, 26). Aceste două profeţii din Ieremia distrug „teologia revizionistă”. Așadar, numai când legile universului vor înceta să stăpânească ziua şi noaptea şi funcţionarea cerului şi a pământului, numai atunci va respinge Dumnezeu pe sămânţa lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov. Apoi Ieremia arată: „Cetatea vechiului Ierusalim va fi zidită iarăşi pentru DOMNUL” de către evreii reveniţi, şi „nu va mai fi niciodată nici surpată, nici dărâmată” (Ieremia 31:38-40). Descendenţii lui Israel (Iacov) - nu ai lui Ismael sau ai lui Esau - vor primi oraşul Ierusalim (inclusiv Ierusalimul de Est) pe vecie. Cartea lui Zaharia a fost scrisă după întoarcerea din robia babiloniană şi în timpul zidirii celui de-al doilea templu. Totuşi Zaharia a profeţit o risipire viitoare şi o readunare finală a lui Isarel în ţara lui - care va culmina cu faptul că Ierusalimul va deveni capitala împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Zaharia 8:7, 8 - „Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: „Iată, Eu voi salva pe poporul Meu din ţara de la răsăritul soarelui şi din ţara de la asfinţitul soarelui. Îi voi aduce şi ei vor locui în mijlocul Ierusalimului; ei vor fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul lor, în adevăr şi în dreptate.” Zaharia 8:13 - „După cum aţi fost un blestem între popoare, casa lui Iuda şi casa lui Israel, tot astfel vă voi mântui şi veţi fi o binecuvântare. Nu vă temeţi, ci întăriţi-vă mâinile!”. Zaharia 8:20-23 – „Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: Vor mai veni iarăşi popoare şi locuitori din multe cetăţi. Locuitorii unei cetăţi vor merge la cealaltă, zicând: Hai să implorăm de îndată pe DOMNUL şi să căutăm pe DOMNUL oştirilor! Şi voi merge şi eu! Şi multe popoare şi neamuri puternice vor veni să caute pe DOMNUL oştirilor la Ierusalim şi să se roage DOMNULUI. Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: În zilele acelea, zece oameni din toate limbile popoarelor vor apuca pe un iudeu de poala hainei, zicând: Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!”

   Israel a fost scos din ţara lui ca pedeapsă pentru respingerea profeţilor lui Dumnezeu şi în final, datorită respingerii Fiului Său. Dar urma să fie o adunare la timpul sfârşitului, pe care noi o vedem acum. Ieremia 16:13-15 – „De aceea, vă voi muta din ţara aceasta într-o ţară pe care n-aţi cunoscut-o, nici voi, nici părinţii voştri; şi acolo, veţi sluji altor dumnezei, zi şi noapte, căci nu vă voi arăta îndurare. De aceea, iată, vin zile, zice DOMNUL, când nu se va mai zice: Viu este DOMNUL, care a scos din ţara Egiptului pe fiii lui Israel!,  ci se va zice: Viu este DOMNUL, care a scos pe fiii lui Israel din ţara de la miazănoapte şi din toate ţările unde-i izgonise! Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor.” Ţefania 3:19-20 -  „Iată, în timpul acela voi lucra împotriva tuturor celor ce te întristează; voi scăpa pe cei şchiopi şi voi strânge pe cei ce au fost alungaţi şi îi voi face un prilej de laudă şi de renume în toate ţările unde sunt acum de batjocură. În timpul acela vă voi aduce înapoi; în timpul acela vă voi strânge; căci vă voi face o pricină de renume şi de laudă între toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe captivii voştri sub ochii voştri, zice DOMNUL.” Mai mult, Scripturile spun că această readunare finală va culmina în bucurie şi binecuvântare fără sfârşit. Ieremia 31:10-12 – „Ascultaţi Cuvântul DOMNULUI, popoare, şi vestiţi-l în insulele depărtate! Spuneţi: Cel care a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma. Căci DOMNUL l-a eliberat pe Iacov şi l-a răscumpărat din mâna unuia mai tare decât el. Ei vor veni şi vor chiui de bucurie pe înălţimea Sionului; vor alerga la bunătăţile DOMNULUI, la grâu, la must, la untdelemn, la miei şi la viţei, sufletul le va fi ca o grădină bine udată, şi nu se vor mai ofili”. Acest timp când Israelul restabilit în ţara lui va avea o eternitate de bucurie este încă în viitor. Amos 9:14. 15 - „Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor planta grădini şi le vor mânca roadele. Îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o, zice DOMNUL Dumnezeul tău!” Profeţii cum sunt acestea nu pot fi interpretate, logic vorbind, în niciun sens simbolic. Evreii trebuie să fie „plantați” din nou în mod literal „în ţara lor” proprie, ţara părinţilor lor - Canaanul. Dumnezeu le dăduse ţara prin făgăduinţa făcută lui Avraam şi seminţei lui - în „stăpânire veşnic””. Această făgăduinţă este de la Dumnezeu şi trebuie să se împlinească în cele din urmă. Făgăduinţa originară făcută lui Avraam rămâne veşnic. Geneza 13:14-17; 17:8: „Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna. Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da. Ţie şi seminţei tale după tine voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, toată ţara Canaanului, în stăpânire veşnică.”

   „Şi nu vor mai fi smulşi”; „ţi-o voi da ţie pentru totdeauna”;  „în stăpânire veşnică” - aceste expresii vorbesc despre stăpânirea viitoare şi veşnică a ţării de către Israel.

 Drepturile istorice ale Israelului asupra ţării:

    Pretenţia palestiniană cum că de secole ţara a susţinut o cultură palestiniană prosperă nu este autorizată de faptele istorice. Totuşi, comunitatea mondială a fost receptivă la o astfel de pretenţie. Yaser Arafat, preşedintele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, în luarea sa de cuvânt de la Naţiunile Unite, în 1974, a declarat: „Invazia evreiască a început în 1881. Palestina era atunci o zonă verde, locuită în principal de un popor arab în curs de a-şi zidi viaţa şi de a-şi îmbogăţi cu dinamism cultura indigenă”.

  Ce se întâmplă cu această pretenţie dacă este comparată cu observaţiile personale ale următoarelor autorităţi cunoscute? În 1738 Thomas Shaw observa „o ţară stearpă, din lipsă de locuitori”. În 1785 Constantine Francois de Volney a consemnat populaţia celor trei oraşe principale. Ierusalimul avea 12.000-14.000 locuitori. Betleemul avea în jur de 600 bărbaţi apţi pentru serviciul militar. Hebronul avea 800-900 bărbaţi. În 1835 Alphonse de Lamartine scria: „În afara oraşului Ierusalim n-am văzut nicio fiinţă vie, n-am auzit nicio voce de fiinţă vie; o linişte totală, eternă, domneşte în oraş, pe drumurile publice, la ţară, mormântul unui întreg popor”. În 1857 consulul britanic în Palestina, James Finn, raporta: „Ţara este în măsură considerabilă fără locuitori şi de aceea nevoia ei cea mai mare este de un corp de populaţie”. Această observaţie istorică este o confirmare remarcabilă a prezicerilor biblice, că în timpul „dublului” de pedeapsă şi risipire a lui Israel, Domnul va face ca ţara să rămână fără oameni şi fără animale (Ieremia 33:10; Zaharia 10:12; Ieremia 16:14-18). Nu este de mirare că în 1857 ea tocmai aştepta „un corp de populaţie”! În providenţa Domnului, acest corp de populaţie necesar, - poporul evreu -, a început să se întoarcă în 1878, la sfârşitul perioadei scripturale de dizgraţie a lor din partea lui Dumnezeu. Cel mai popular citat despre pustiirea ţării este din „Ageamii în străinătate” (1867) de Mark Twain: „Palestina stă în sac şi cenuşă. Peste ea cloceşte vraja unui blestem care i-a veştejit câmpiile şi i-a încătuşat energiile. Palestina este goală şi urâtă.  Este o ţară fără speranţă, tristă, sfâşiată”.

  Relatările istoriei confirmă prezicerile biblice, că în timpul risipirii şi „dublului” de dizgraţie a evreilor din partea lui Dumnezeu, ţara lui Israel va fi goală, aşteptând întoarcerea poporului evreu, începând de la 1878 când perioada lui de dizgraţie s-a sfârşit. Relatările istoriei pur şi simplu nu confirmă actuala pretenţie palestiniană la rădăcini şi cultură palestiniană într-o „zonă verde” în timpul stăpânirii arabe a ţării (640-1099). Dacă ar fi existat o cultură palestiniană, s-ar fi aşteptat să fie o creştere normală a populaţiei de-a lungul secolelor. Dar cu excepţia a relativ puţine familii, arabii n-au avut niciun ataşament faţă de ţară.

   Însă cea mai autorizată declaraţie arabă referitoare la apartenenţa Ţării Sfinte se află în Coran,  - Scripturile islamice. Coranul este de fapt în acord cu Biblia, că Dumnezeu (Allah) a făcut un legământ cu fiii lui Israel şi a dat Ţara Sfântă evreilor (Vezi Coranul, Sura V, „Masa”). Şi Coranul descrie ţara dată evreilor ca „binecuvântată”, şi prevede o întoarcere a lui Israel în ţara lor la sfârşitul zilelor. Aceste mărturii confirmă Scripturile creştine, că Dumnezeu a dat poporului evreu ţara în stăpânire veşnică!