COTITURA SPRE IMPOSTURĂ!

COTITURA SPRE IMPOSTURĂ!

     Una din evidențele trăite de oameni odată cu cotitura istorică din 1990 este condiționarea schimbărilor de cultură. Când oamenii sunt liberi să decidă, totul depinde de cultura lor. S-a articulat chiar o interpretare. Vor avea de suferit, afirmau cei care au conceput la origine tranziția de la socialismul oriental la societatea deschisă, țările care se lasă în seama trecutului și nu fac democratizare la lumina zilei. Și eu cred că, în absența culturii, progresele în economie și democratizare vor fi împiedicate. Confruntarea electorală este, oriunde, un indiciu concludent al nivelului cultural, al culturii civice și politice în primul rând. Așadar, putem să privim campania electorală din 2019 conduși de întrebarea: câtă cultură au etalat actorii? Asemenea întrebări sunt de pus fără ezitare de fiecare dată după alegeri prezidențiale. Mai ales în România, unde - prin efectul cumulat al încălcării Constituției, al tradiției de slabă informare a cetățenilor și al supraviețuirii „statului parallel” - în funcția de președinte sunt concentrate puteri mai mari decât oriunde în Europa. Desigur, în dauna unei democrații sănătoase! În România, ne place să o spunem sau nu, societatea se pune imprudent la dispoziția unei persoane, ca în nicio altă țară civilizată de azi. Faptul devine grav atunci când în această funcție ajung inși care nu pot convinge populația cu merite, valoare personală și proiect, căci acestea lipsesc. Iar în absența acestora, funcția se exercită în forma unui autoritarism rural, abuzându-se de cadrul legal și subordonând serviciile secrete și justiția. Desigur, în 22 decembrie 1989, și România a proclamat, ca respect suprem de sine, voința politică de întruchipare a democrației - o democrație pluralistă, în care fiecare cetățean să-și regăsească aspirația de a-și construi viața conform vederilor sale. Nu s-a ajuns chiar la „democrația curată” de care s-a vorbit în 1918, dar se țintea măcar o democrație în care să nu se mai repete concentrarea de putere în mâinile vreunui păcătos incapabil și samavolnic, care a fost atât de păguboasă în trecutul României. 

  De obicei, atunci când se examinează ce a rezultat din campanii electorale, preocupă distribuții de voturi. Numai că distribuțiile nu spun cum s-a ajuns la ele, nici dacă societatea își regăsește nevoile în ele și nici ce viitor se prefigurează. Scorurile electorale, oricare ar fi, pot fi divergente cu aspirațiile societății. Mai ales atunci când votul este extins la persoane care nu trăiesc în țară și, prin forța lucrurilor, pot fi mai ușor dezinformate! De aceea, la întrebarea privind rezultatele alegerilor, trebuie adăugată întrebarea „cum au fost ele posibile?”. Întrebarea „cum a fost posibil?” angajează chestionarea culturii competitorilor. Aici nu este vorba, cum minți sărace se grăbesc să susțină, de a lua partea unuia sau altuia dintre aceștia. Ca cetățeni, putem gândi mult mai profund decât vulgarul sau-sau. Aici este vorba de adevăr - de adevărul care precede sau-sau-l. Sau ar trebui să le preceadă! Cu excepția câtorva articole, de care se și abuzează, Constituția actuală este una liberală și democratică. Baza ei normativă o formează doctrina libertăților și drepturilor individuale, mai larg spus, liberalismul democratic inspirat de tradiția democrațiilor occidentale. De aceea, și Constituția României pretinde, înainte de orice, legitimarea democratică a acțiunilor. 

   Prima mea observație este aceea că legitimarea ca parte a democrației nu s-a mai discutat. Niciun partid nu a tematizat-o. Mai mult, pe parcursul pregătirii momentului electoral, s-a produs cea mai brutală încălcare a legitimării după 1989: președintele, asistat de noua Securitate (până și unul dintre cei mai vechi liberali era îngrijorat deunăzi de amploarea poliției politice în regimul actual!) și sub amenințarea „justiției” instrumentalizate, a înlocuit majoritatea votată de cetățeni la alegeri parlamentare cu „guvernul meu” - un guvern de extracție vizibil dubioasă. Iar mai nou, oamenii președintelui au pus singura sa „realizare în cinci ani de mandate” în seama a ceea ce a dorit „partidul popular European”! Nu discutăm acum evidentele încălcări ale legii. Dacă procuratura ar acționa  imparțial, cum îi cere Constituția, ea ar reacționa, ca în orice altă țară europeană. În România actuală ceva normal nu pare însă posibil! În nicio democrație europeană nu s-a ajuns la grotescul „guvernului personal”, în dauna guvernului pe care țara și-l dă prin alegeri parlamentare, și la răsturnarea de majorități parlamentare în funcție de dorințe din afara țării respective. 

  A doua observație este penuria de propuneri adresate cetățenilor  în competiția electorală. Adevărul este că, după programul USL din 2012 și cel al PSD din 2016, nu s-a mai lucrat la programe propriu-zise, încât alegătorul să știe între ce alege. Se pare că nu mai există nici competența necesară. S-a vorbit de „proiecte” mai curând insipide și ofensatoare, gen „România normal” sau „România educată”, care vor fi scrise poate, de alții, undeva, cândva. Viclenia este rudimentară - se știe că unde nu este program pus în circulație, nu poate fi nici tragere la răspundere. Nicicând după 1989 nu a avut loc o asemenea înșelare a electoratului cu vorbe goale. Degradările de acest fel sunt și efectul descompunerii liberalismului, la care asistăm de câțiva ani. Deveniți „populari” peste noapte, ca nicăieri,  „liberalii” nu mai apără libertățile și drepturile, ci se preocupă de încarcerarea rivalilor. Democrația îi interesează mai puțin decât slujirea unui conducător de ocazie, inclusiv în aberații. Liberalismul carpatic a devenit cam securist. După ce, în 2000, au  trădat Convenția Democratică și au generat daune democratizării,  „liberalii” carpatici își trec în cont două contribuții la instalarea de regimuri anacronice. Ei au pus umărul la instalarea, în 2004, a unui regim pe care aveau să-l considere „dictatură provincial”, iar acum, în anul de grație 2019, pavează calea unui autoritarism butaforic, dar periculos prin inepțiile anunțate: „conducerea” din afară a guvernului, „controlarea” parlamentului, „eliminarea” de partide, „promisiunea” de a împiedica existența unor partide ce i-ar reprezenta pe alegători,  consolidarea desemnărilor personale. Inepții evident opuse liberalismului democratic al Constituției! 

    A treia observație pe care o fac se referă la conceperea politicii. În România, în ultimii cinci ani, s-a pierdut înțelegerea politicii ca promovare a interesului public. Politica matură a fost înlocuită cu preocuparea de a obține voturi cu orice mijloc, fie și prin falsificări, numărătoare militarizată și reluarea proceselor politice. Preocupă infim mărimea sărăciei, anvergura suferințelor, respectarea Constituției și alte teme grave în România de azi! Obsesia este să se facă referendumuri de doi bani, manipulări ale populației și alegeri de bâlci pentru a strânge prostește un șurub depășit de istorie. O combinație de „acțiune direct” și antagonizare a oamenilor, de George Sorel și Carl Schmitt, altfel spus, de tradiții murdare, a fost luată la Cotroceni drept politică. Caragiale, dar și literatura absurdului ce l-au urmat au fost trimiși la muzeu! 

   A patra observație se referă la furtul startului și la furtul ulterior. Unii  candidați au respectat legea, dar tocmai cel care trebuia să dea exemplu a aruncat-o peste bord. De trei ani, de la înfrângerea din singurele alegeri din mileniul actual necontestate, cele din 2016, președintele a făcut doar campanie electorală, evident ilegal. Nu a exprimat vreo propunere - pesemne nu are. Gesturile sale sunt de un primitivism fără egal în spațiul european: refuzul numirii de miniștri, păstrarea de demnitari nelegitimi și obstrucționarea meschină, ca nu cumva rivalii să-și aplice programul! „Lupta” sa nici nu era de fapt cu vreun partid, ci cu Constituția, democrația și lumea civilizată! Dacă citim rezoluțiile Curții Constituționale, care, ca în orice stat, s-a exprimat pe temeiuri de drept, avem tabloul unei situații dezolante, roase de incultură. 

   A cincea observație se referă la refuzul dezbaterii publice. Cu orice pretext, decidenții de astăzi au evitat ceea ce constituie oxigenul regimurilor democratice - dezbaterea argumentativă, publică, a chestiunilor de interes public. Este de presupus că președintele a refuzat dezbaterea căci nu face față unei dezbateri propriu-zise. În schimb, sub incitările acestuia, s-a recurs din timp la ideea lui Carl Schmitt de stârnire a unei „mișcări”, aparent preocupată de societate, dar inaptă de o argumentare rațională, care a ocupat ecranul. Această mișcare a fost socotită sursă de drept și a făcut imposibilă dezbaterea publică a oamenilor maturi. Pe de altă parte, rețelele electronice de socializare s-au folosit în România actuală nu ca oportunitate a extinderii dezbaterii în interes public, ci ca mijloc de a o fractura și bloca. 

   A șasea mea observație este revenirea la teme și tehnici ale anilor treizeci ca niciodată în perioada postbelică. „Distrugerea” social-democrației,  încropirea de guverne în pofida alegerilor parlamentare, dosariada, efortul de câștigare de alegeri nu cu soluții mai bune, ci cu stigmatizări, desconsiderarea religiei, exaltarea statul de drept în dauna drepturilor, înțelegerea primitivă a politicii ca „distincție între amic și inamic”, invocarea moralismului pentru a acoperi propria lipsă de morală sunt doar câteva ilustrări. Cantitatea de minciună în societate a sporit în ultimii cinci ani mai mult ca altădată. Pretind „salvarea statului de drept” tocmai cei care l-au torpilat - iar probele sunt la îndemână. Revendică „salvarea prestigiului țării” tocmai aceia care l-au erodat cel mai mult - vorbind chiar de „incapacitatea” acesteia. Se pretind merite care nu există, dar nu se văd fapte care țin de ceea ce juriștii americani numesc „președinția africană”. 

  A șaptea mea observație privește desfigurarea instituțiilor. Nicio instituție majoră (procuratura, serviciile secrete, universitatea, parlamentul etc.) nu mai funcționează astăzi conform sensului prevăzut în Constituție. Meritocrația, câtă a fost, a fost lichidată, în favoarea cohortelor de neisprăviți aduși să decidă. Dacă cetățenii ar putea privi în datele profesionale și civice ale decidenților de acum, de la vârf până jos, s-ar îngrozi.  Recordul atins la Bistrița, când s-a pus în seama voinței lui Dumnezeu promovarea candidatului, rămâne emblematic pentru incultura cu care avem de a face. Foarte probabil, trăim în acești ani cea mai gravă confuzie de valori  de după anii cincizeci. A opta observație se referă la recursul pe șleau la mijloace oculte de eliminare a rivalilor. Pare să fie prima oară când s-a recurs  la eliminarea organizată a rivalilor de pe traseu, încât să nu mai rămână nimeni competitiv. Este o listă lungă, pe care oricine o poate reconstitui. „Aranjamentul bate regulamentul”, spunea cu ani în urmă un ilustru ierarh de astăzi. Acum, se poate spune: „șantajul din umbră bate drepturile”. Societatea românească de astăzi nu și-a regăsit problemele adânci și îngrijorătoare în alegerile prezidențiale recente. În nicio altă țară din Europa ultimilor ani nu s-a discutat mai puțin ce trăiesc și ce vor cetățenii. Niciodată o campanie electorală nu i-a ignorat mai fățiș. Niciodată într-o astfel de campanie nu s-a conturat mai puțin viitorul. Niciodată deținătorul funcției nu s-a opus atât de îndârjit dezbaterii.

   Klaus Johannis este, deopotrivă, responsabil și pentru că România are deja, ca urmare a cinci ani de nepricepere și excursii, numeroase recorduri dramatice: cea mai mare emigrare de cetățeni în timp de pace dintr-o țară a lumii, cel mai extins comerț cu ființe umane, cele mai slabe performanțe în domeniile inovării și creației, cea mai mare dorință de fugă din sistemul educației și o perceptibilă prăbușire în domeniul sportului, cea mai proastă justiție, cele mai multe și mai mari servicii secrete, cea mai plină de diletanți structură a statului, cea mai incompetentă conducere la guvern și președinție. Iar prin ceea ce a făcut sau nu a făcut, președintele este cel puțin coresponsabil! Dacă se mai aprobă și așa-zisa rectificare de buget care taie drastic de la educație, noii „puternici” împreună cu președintele vor arăta clar ce înseamnă pentru ei „România eduvată”!

*Notă: începând cu acest articol, atunci când voi scrie despre politică, mă voi plasa în opoziție cu actuala putere și față de Klaus Johannis. Exact așa am procedat și față de PSD în timpul aberantului regim Dragnea!