HAȘMONEII ȘI
MOȘTENIREA LOR
Când Iisus
se afla pe pământ, iudaismul era
divizat în facţiuni, toate luptând pentru a câştiga influenţă asupra poporului.
Această situaţie este prezentată atât de relatările evanghelice, cât şi de scrierile lui Iosefus, istoric evreu
din secolul I. În acest context, fariseii
şi saducheii apar ca grupări
importante, capabile să influenţeze opinia publică chiar până acolo încât să
nu-l recunoască pe Iisus ca Mesia (Matei 15:1, 2; 16:1; Ioan 11:47, 48; 12:42, 43). Însă în Scripturile ebraice/Vechiul
Testament nu se face nicio menţiune despre aceste două grupări influente. Prima
referire pe care o face Iosefus la saduchei şi la farisei îi plasează pe aceştia
în secolul al II-lea î.H.. În această perioadă, mulţi evrei erau atraşi de
elenism, adică de cultura şi filozofia greacă. Tensiunea dintre elenism şi
iudaism a atins punctul culminant când regii din dinastia Seleucizilor au
profanat templul din Ierusalim, dedicându-l lui Zeus. Un lider evreu dinamic,
pe nume Iuda Macabeul, din familia Haşmoneilor, a condus o armată
de răsculaţi care a eliberat templul din mâinile grecilor. - vezi și Cărțile 1 și 2 Macabei!
Anii care au urmat imediat după răscoala şi
victoria macabeilor s-au caracterizat prin tendinţa de formare a unor secte
partizane ale unor ideologii contradictorii, care se luptau între ele pentru a
câştiga autoritate asupra unei părţi cât mai mari din comunitatea iudaică. Însă
de ce a apărut această tendinţă? De ce s-a divizat iudaismul atât de mult?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, să examinăm istoria Haşmoneilor.
Independenţă şi dezbinare crescânde:
După ce şi-a atins obiectivul
religios de a restabili închinarea la templul Domnului, Iuda Macabeul a intrat
în politică. Drept urmare, mulţi iudei au încetat să-l mai urmeze. El şi-a
continuat însă lupta împotriva regilor seleucizi, a încheiat o alianţă cu
Roma şi a încercat să înfiinţeze un stat evreiesc independent. După ce
Iuda a murit într-o bătălie, fraţii săi
Ionatan şi Simeon au continuat
lupta. La început, regii seleucizi s-au opus energic macabeilor. Însă, cu
timpul, ei au acceptat unele compromisuri politice, fraţii Haşmonei putând
dispune de o oarecare libertate. Deşi descindeau din linia preoţească, niciun
Haşmoneu nu slujise vreodată ca mare preot. Mulţi evrei considerau că această
poziţie trebuia ocupată de preoţi din linia lui Ţadoc, pe care Solomon
îl numise mare preot (1 Împăraţi 2:35; Ezechiel 43:19). Prin metode ca războiul şi
diplomaţia, Ionatan i-a convins pe seleucizi să-l numească mare preot. Însă,
după moartea lui Ionatan, fratele său Simeon a realizat şi mai mult. În
septembrie 140 î.H., la Ierusalim a fost emis un decret important, păstrat pe
table de bronz în stil grec: „Regele Demetriu (regele grec Seleucid) îl numeşte
(pe Simeon) în poziţia de mare preot, îl consideră unul dintre prietenii săi şi
îi acordă mari onoruri. Evreii şi preoţii lor au decis ca Simeon să fie conducătorul
lor şi mare preot pentru totdeauna, până ce se va ridica un profet demn de încredere”.
- 1 Macabei 14:38-41. Poziţia de conducător şi în acelaşi timp de mare preot -
pentru Simeon şi descendenţii lui - a fost astfel recunoscută nu doar de
autoritatea străină seleucidă, ci şi de „marea adunare” a propriului său popor.
Acesta a constituit un punct de cotitură. Aşa cum s-a exprimat istoricul Emil Schürer, odată ce Haşmoneii au pus
bazele unei dinastii, „principala lor preocupare nu mai era împlinirea Torei (Legea
evreilor), ci menţinerea şi extinderea puterii lor politice”. Atent să nu
lezeze punctele sensibile ale evreilor, Simeon a folosit titlul de „etnarh”, sau „căpetenie a poporului”,
în locul celui de „rege”. Nu la toţi le-a plăcut că Haşmoneii au preluat
controlul politic şi religios. Conform părerii multor erudiţi, în această
perioadă s-a format comunitatea de la
Qumran. Un preot din linia lui Ţadoc, despre care se crede că este „Maestrul dreptăţii” la care se face
referire în scrierile descoperite la Qumran, a plecat din Ierusalim în Deşertul
Iudeii, din apropierea Mării Moarte, în fruntea unui grup de opozanţi. Unul
dintre sulurile de la Marea Moartă, care conţine un comentariu asupra cărţii lui Habacuc, îl critica aspru pe
„preotul cel rău, care la început a purtat numele adevărului, dar care s-a
umplut de trufie când a ajuns să domnească peste Israel”. Mulţi erudiţi cred că
descrierea pe care membrii sectei au făcut-o „preotului rău” i se potriveşte
lui Ionatan sau lui Simeon. Simeon a continuat campaniile militare de extindere
a teritoriului aflat sub controlul său. Însă domnia lui s-a sfârşit brusc când Ptolemeu, ginerele său, i-a ucis şi pe
el, şi pe doi dintre fiii săi în timp ce aceştia benchetuiau undeva în
apropiere de Ierihon. Această încercare de preluare a conducerii a eşuat. Ioan Hircan, singurul fiu al lui Simeon
rămas în viaţă, a fost avertizat asupra tentativei de a-i fi luată viaţa. El
i-a prins pe cei ce intenţionau să-l asasineze, a preluat conducerea şi a
ocupat poziţia de mare preot în locul tatălui său.
Expansiune şi opresiune:
La început, Ioan Hircan s-a
confruntat cu ameninţări serioase din partea forţelor siriene, dar mai târziu, în
129 î.H., dinastia seleucidă a pierdut o bătălie crucială cu parţii. Despre efectul pe care l-a avut
această luptă asupra seleucizilor, eruditul iudeu Menahem Stern a scris: „Întreaga structură a regatului aproape că
s-a prăbuşit”. Aceasta i-a dat lui Hircan „posibilitatea de a recâştiga
independenţa politică totală a Iudeii şi de a începe o campanie de extindere a
teritoriului”. Şi într-adevăr l-a extins. Nemaifiind împiedicat de ameninţarea
siriană, Hircan a început să invadeze teritoriile din afara Iudeii,
subjugându-le. Locuitorii trebuiau să aleagă: sau se converteau la iudaism, sau
oraşele lor aveau să fie distruse. O astfel de campanie a fost purtată
împotriva locuitorilor Idumeei (edomiţii). Iată ce observaţii a făcut
Stern asupra acestei campanii: „Convertirea locuitorilor Idumeei a fost prima
de acest gen, întrucât era vorba de un popor întreg, nu doar de câţiva
indivizi”. Printre teritoriile cucerite s-a numărat şi Samaria, unde
Hircan a ras de pe faţa pământului templul situat pe muntele Garizim. Voind să
arate ironia acestei politici de convertire cu forţa duse de dinastia
Haşmoneilor, istoricul Solomon Grayzel
a scris: „Iată un nepot al lui Matatia (tatăl lui Iuda Macabeul) violând chiar
principiul - libertăţii religioase - pe care generaţia anterioară îl apărase cu
atâta demnitate”.
Apar fariseii şi saducheii:
Iosefus vorbeşte pentru prima
dată despre influenţa crescândă a fariseilor şi a saducheilor
în paragrafele ce descriu domnia lui Hircan (Iosefus i-a amintit pe
fariseii din timpul domniei lui Ionatan). El nu ne dezvăluie originea acestora.
Unii erudiţi consideră că fariseii au fost un grup care a apărut din gruparea Hasidim, o sectă pioasă care a fost
alături de Iuda Macabeul în realizarea obiectivelor sale religioase, dar care
l-a părăsit când acesta a început să nutrească ambiţii de ordin politic. Numele
de farisei este, în general, asociat
cu rădăcina unui cuvânt ebraic care înseamnă „cei separaţi”, deşi unii
consideră că ar avea legătură cu termenul „interpreţi”. Fariseii erau erudiţi
care proveneau dintre oamenii de rând, nefiind de viţă nobilă. Ei s-au separat
în sensul că au respins impuritatea ceremonială adoptând o filozofie
a unei pioşenii ieşite din comun, care pretindea ca legile sfinţeniei
preoţeşti de la templu să fie aplicate la situaţiile obişnuite din viaţa de zi
cu zi. Fariseii au pus bazele unei noi interpretări a Scripturilor şi a unui
concept cunoscut mai târziu ca legea orală. În timpul domniei lui Simeon,
fariseii au câştigat o influenţă mai mare când unii dintre ei au fost numiţi în
Gerousia (sfatul bătrânilor), sau în Sanhedrin,
nume sub care avea să fie cunoscut mai târziu. Iosefus spune că la început Ioan
Hircan a fost un elev şi un susţinător al fariseilor. Însă, la un moment dat, a
fost mustrat de farisei pentru că nu a vrut să renunţe la poziţia de mare
preot. Această acţiune a dus la o ruptură dramatică. Hircan a interzis
ceremoniile religioase ale fariseilor. Iar, ca pedeapsă suplimentară, a făcut
front comun cu opozanţii religioşi ai fariseilor, saducheii. Termenul de saduchei derivă, probabil, de la numele
marelui preot Ţadoc, ai cărui descendenţi deţineau funcţia de preot încă din
timpul lui Solomon. Însă nu toţi saducheii descindeau din această linie
genealogică. După părerea lui Iosefus, saducheii erau aristocraţii şi bogătaşii
neamului şi nu aveau sprijinul maselor. Profesorul
Schiffman face următorul comentariu: „Majoritatea se pare că erau preoţi sau persoane care au
devenit rude prin alianţă cu familiile marilor preoţi”. Aşadar, între ei şi cei
aflaţi la putere existau de mult timp legături strânse. Din acest motiv, rolul
din ce în ce mai mare jucat de farisei în viaţa publică, precum şi conceptul
fariseic potrivit căruia sfinţenia preoţească se poate extinde la toţi oamenii
au fost percepute ca o ameninţare care putea submina autoritatea firească a
saducheilor. În ultimii ani ai domniei lui Hircan, saducheii au preluat din nou
puterea.
Mai multă politică, mai puţină pietate:
Aristobul, fiul cel mai mare al lui Hircan, a domnit doar un an,
după care a murit. El a continuat politica de convertire cu forţa a
locuitorilor Ituriei şi a adus Galileea de Sus sub controlul Haşmoneilor.
Dinastia Haşmoneilor a atins apogeul puterii în timpul domniei lui Alexandru Ianai, fratele lui Aristobul,
domnie care a durat din 103 î.H. până în 76 î.H.. Alexandru Ianai a respins
politica dusă până atunci şi s-a declarat deschis atât mare preot, cât şi rege.
Conflictele dintre Haşmonei şi farisei s-au intensificat, ducând chiar la un
război civil în care şi-au pierdut viaţa 50 000 de iudei. După ce
revolta a fost înăbuşită printr-o acţiune ce amintea de regii păgâni, Ianai a
ţintuit pe cruce 800 de rebeli. Când aceştia erau în agonie, soţiile şi copiii
lor au fost masacraţi sub ochii lor, în timp ce Ianai petrecea cu neruşinare
alături de concubinele sale!
În ciuda duşmăniei pe care le-a purtat-o
fariseilor, Ianai a fost un politician pragmatic. El a observat că fariseii se
bucurau de sprijinul crescând al maselor. Pe patul de moarte, i-a poruncit
soţiei sale, Salome Alexandra, să-şi
împartă autoritatea cu ei. Ianai a ales-o pe ea ca succesor la tron în
defavoarea fiilor săi. Soţia lui s-a dovedit destoinică în ale guvernării,
poporul bucurându-se de una dintre cele mai paşnice perioade din istoria
domniei Haşmoneilor (76-67 î.H.). Fariseii au fost repuşi în poziţii de
autoritate, iar legile împotriva ceremoniilor lor religioase au fost abrogate. La
moartea Salomeii, fiii ei Hircan al
II-lea, care slujise ca mare preot, şi Aristobul al
II-lea au început să se lupte pentru putere. Amândoi erau lipsiţi de
clarviziunea militară şi politică a înaintaşilor lor şi se pare că niciunul nu
a înţeles pe deplin de ce romanii îşi făceau din ce în ce mai mult simţită
prezenţa în zonă după prăbuşirea regatului seleucid. În 63 î.H., cei doi fraţi
au apelat la conducătorul roman Pompei
în timp ce acesta se afla în Damasc şi i-au cerut să medieze disputa dintre ei.
În acelaşi an, Pompei şi trupele sale au intrat în Ierusalim şi au preluat
controlul asupra acestuia. Din acest moment domnia Haşmoneilor a început să
apună. În 37 î.H., controlul Ierusalimului a fost preluat de regele Idumeei, Irod cel Mare, pe care Senatul Roman îl
aprobase ca „Rege al Iudeii”, numindu-l „aliat şi prieten al poporului roman”.
Regatul Haşmoneilor nu mai exista.
Moştenirea lăsată de Haşmonei:
Evenimentele petrecute în timpul
domniei Haşmoneilor, de la Iuda Macabeul până la Aristobul al II-lea, au pus
bazele scindărilor religioase care existau când a fost Iisus pe pământ. La
început Haşmoneii au avut zel pentru închinarea la Dumnezeu, dar acest zel s-a
transformat într-un egoism violent. Preoţii lor, care ar fi putut uni
poporul în respectarea legii lui Dumnezeu, au împins poporul în abisul luptelor
politice. În acest climat, concepţiile religioase dezbinatoare au înflorit.
Haşmoneii au dispărut de pe scena lumii, dar poporul avea să fie marcat, sub
domnia lui Irod şi a Romei, de lupta pentru autoritate religioasă dintre
saduchei, farisei şi alte grupări politico-religioase.
Suplimentar: Dinastia Haşmoneilor:
Iuda Macabeul
Ionatan Macabeul
Simeon Macabeul
↓
Ioan Hircan
↓ ↓
Aristobul
Salome Alexandra - căsătorită cu - Alexandru Ianai
↓ ↓
Hircan al II-lea
Aristobul al II-lea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu