IISUS
- LUMINA LUMII! - PERICOPELE DE LA 73 LA 85!
73 - Ghetsemani:
Însoțit
de ucenicii Săi, Mântuitorul Se îndrepta încet spre grădina Ghetsemani. Plină
și clară, luna din timpul Paștilor strălucea pe un cer fără nori. Orașul
corturilor de pelerini era cufundat în tăcere. Până atunci, Domnul Hristos
vorbise cu multă seriozitate ucenicilor Săi, instruindu-i; dar, pe măsură ce Se
apropia de Ghetsemani, El devenea neobișnuit de tăcut. El vizitase adesea acest
loc pentru meditație și rugăciune, dar niciodată cu o inimă atât de plină de
tristețe ca în această noapte a ultimei Sale lupte. În toată viața Sa de pe
pământ, El umblase în lumina prezenței lui Dumnezeu. Când ajungea în conflict
cu oamenii care erau inspirați chiar de Satana, El putea spune: „Cel ce M-a
trimis, este cu Mine: Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I
este plăcut.” (Ioan 8, 29.). Dar acum, avea simțământul că este despărțit de
lumina care-L susținea, a prezenței lui Dumnezeu. Acum, El era socotit în
numărul călcătorilor legii. Vinovăția neamului omenesc căzut trebuia să fie
purtată de El. Asupra Sa, care nu cunoștea păcatul, avea să fie așezată
nelegiuirea noastră a tuturor. Atât de înspăimântător Îi apărea păcatul, atât
de mare greutatea vinei pe care trebuia s-o poarte, încât era ispitit să Se
teamă ca nu cumva aceasta să-L despartă pentru totdeauna de iubirea Tatălui
Său. Simțind cât de teribilă este mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, El
exclamă: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte.” (Matei 26,
38.). Pe când se apropiau de grădină, ucenicii observară schimbarea petrecută
cu Învățătorul lor. Niciodată până atunci nu-L văzuseră atât de trist și
de tăcut. Pe măsură ce înaintau, această stranie tristețe se adâncea tot mai
mult; și totuși ei n-au îndrăznit să-L întrebe care era motivul acestei stări.
Ființa Sa se clătina ca și când era gata să cadă. Ajungând în grădină, ucenicii
se uitau cu grijă să găsească mai curând obișnuitul Său loc retras, pentru ca
Domnul lor să Se poată odihni. Fiecare pas pe care-l făcea acum, îl făcea cu
mare efort. El gemea cu glas tare, ca și când Se afla sub greutatea unei poveri
teribile. În două rânduri, ucenicii Săi L-au sprijinit, altfel ar fi căzut la
pământ. Nu departe de intrarea în grădină, Domnul Iisus i-a părăsit pe
ucenicii Săi, cu excepția a trei dintre ei, cerându-le să se roage pentru ei și
pentru El. Împreună cu Petru, Iacov și Ioan, El a intrat în ascunzișurile
grădinii. Acești trei ucenici erau cei mai apropiați tovarăși ai Domnului
Hristos. Ei au fost aceia care văzuseră Slava Sa pe Muntele Schimbării la Față;
ei văzuseră pe Moise și pe Ilie vorbind cu El; ei auziseră vocea din Ceruri;
iar acum, în lupta Sa cea mare, Domnul Hristos dorea să aibă prezența lor lângă
El. Adesea, ei petrecuseră noaptea cu El în acest loc retras. În toate aceste
ocazii, după un timp de veghere și rugăciune, ei puteau dormi netulburați,
puțin mai departe de Învățătorul lor, până când El îi trezea în zorii zilei
spre a merge din nou la lucru. Dar acum El dorea ca ei să petreacă noaptea
împreună, în rugăciune. Cu toate acestea, El nu putea suporta ca ei să fie
martori la chinul de moarte prin care avea să treacă. „Rămâneți aici”, a
spus El, „și vegheați împreună cu Mine.” (Matei 26, 38.). El a mers puțin
mai departe de ei - dar nu chiar atât de departe ca ei să nu-L poată vedea și
auzi - și S-a întins la pământ. Avea simțământul că, datorită păcatului, fusese
despărțit de Tatăl Său. Prăpastia aceasta era atât de mare, atât de întunecată
și atât de adâncă, încât spiritul Său a început să tremure în fața ei. În
această agonie a sufletului Său, El nu trebuia să Se folosească de puterea Sa
divină pentru a scăpa. Ca om, El trebuia să sufere urmările păcatului omului.
Ca om, El trebuia să îndure mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului. Domnul
Hristos Se afla acum într-o situație cu totul diferită de cele în care S-a aflat
vreodată. Suferința Sa putea să fie cel mai bine descrisă de cuvintele
profetului care spunea: „Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu, și asupra
omului care îmi este tovarăș, zice Domnul oștirilor.” (Zaharia 13, 7.). Ca
înlocuitor și garant pentru omul păcătos, Domnul Hristos a suferit pedeapsa
divină. El a văzut ce înseamnă dreptatea. Până acum fusese Mijlocitor pentru
alții; acum însă, dorea foarte mult să aibă pe cineva care să mijlocească
pentru El. Când Domnul Hristos a simțit că unitatea Sa cu Tatăl a fost
întreruptă, S-a temut ca nu cumva, în natura Sa omenească, să nu poată fi în
stare să suporte conflictul care-I stătea în față, cu puterile întunericului.
În pustia ispitirii, destinul neamului omenesc fusese în cumpănă. Domnul
Hristos a fost atunci biruitor. Acum, ispititorul venise pentru ultima și
teribila luptă. Pentru acest moment se pregătise el în timpul celor trei ani de
lucrare a Domnului Hristos. El aruncase totul în balanță. Dacă avea să dea greș
aici, speranța sa de a fi atotstăpânitor se năruia; împărățiile lumii aveau să
fie în cele din urmă ale Domnului; el personal avea să fie îndepărtat și
aruncat afară. Dar, dacă Domnul Hristos putea fi înfrânt, atunci Pământul avea
să devină împărăția lui Satana, iar neamul omenesc avea să fie pentru totdeauna
sub puterea sa. Cu implicațiile acestui conflict înaintea Sa, sufletul Domnului
Hristos era plin de teama despărțirii de Dumnezeu. Satana Îi șoptea că, dacă
devenea garantul unei lumi păcătoase, această despărțire avea să fie veșnică. El
avea să fie identificat cu împărăția lui Satana și niciodată nu va mai putea fi
una cu Dumnezeu. Și, de fapt, ce urma să se câștige prin acest sacrificiu?
Cât de lipsite de perspectivă, de nădejde apăreau vinovăția și nerecunoștința
oamenilor! Și astfel, în modul cel mai crud, Satana făcea presiuni asupra
Răscumpărătorului nostru, șoptindu-I: „Cei care pretindeau că sunt mai presus
de toți ceilalți în cele materiale și spirituale Te-au respins. Ei caută să Te
nimicească pe Tine, care ești temelia, centrul și sigiliul făgăduințelor făcute
lor ca unui popor deosebit. Chiar unul dintre ucenicii Tăi, care a ascultat
sfaturile și învățăturile Tale și care a fost primul în activitatea Bisericii,
Te va vinde. Unul dintre cei mai zeloși urmași ai Tăi se va lepăda de Tine.
Toți te vor uita....” Întreaga ființă a Domnului Hristos avea oroare față de
acest gând. Faptul că aceia pe care El Se angajase să-i mântuiască, aceia pe
care El îi iubea așa de mult, se vor alătura lui Satana în planurile lui a
străpuns sufletul Său. Lupta era teribilă. Măsura intensității ei era vinovăția
neamului Său, a acuzatorilor și a trădătorului Său, vinovăția unei lumi ce
zăcea în nelegiuire. Păcatele omenirii apăsau greu asupra Domnului Hristos și
simțământul mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului zdrobea viața
Sa. Priviți-L cântărind prețul ce trebuia plătit pentru mântuirea celor
păcătoși. În agonia Sa, El Se prindea de pământul rece ca și când ar fi vrut să
împiedice îndepărtarea de Tatăl Său. Roua rece a nopții a căzut pe trupul Său
întins la pământ, dar El nu-i dădu atenție. De pe buzele Sale palide veni
strigătul amar: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul
acesta”. Dar chiar și în aceste împrejurări, El a adăugat: „Totuși nu cum
voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” (Matei 26, 39.). Inima omenească tânjește
după simpatie și înțelegere atunci când este în suferință. Această nevoie era
simțită de Domnul Hristos până în profunzimea ființei Sale. În momentul suprem
de agonie a sufletului Său, El a venit la ucenici cu dorința arzătoare de a
auzi câteva cuvinte de mângâiere din partea acelora pe care adesea îi
binecuvântase, îi mângâiase și îi ocrotise în necazurile și amărăciunile lor.
Acela care totdeauna avusese pentru ei cuvinte de simpatie trecea acum printr-o
agonie supraomenească și dorea foarte mult să știe că ei se rugau atât pentru
El, cât și pentru ei înșiși. Cât de întunecată apărea răutatea păcatului!
Teribilă era ispita de a lăsa neamul omenesc să poarte consecințele vinei sale,
în timp ce El să stea nevinovat înaintea lui Dumnezeu. Dacă doar ar fi știut că
ucenicii Săi înțelegeau și apreciau acest lucru, atunci El ar fi fost
întărit. Ridicându-Se cu un efort dureros, El a mers împleticindu-Se la
locul unde îi lăsase pe însoțitorii Săi. Dar ... „i-a găsit dormind”. Dacă i-ar
fi găsit rugându-se, El S-ar fi simțit ușurat. Dacă ei ar fi căutat refugiu la
Dumnezeu, pentru ca mijloacele folosite de Satana să nu aibă câștig de cauză
asupra lor, El ar fi fost mângâiat de credința lor nezdruncinată. Dar ei nu
dăduseră atenție avertizării repetate: „Vegheați și rugați-vă”. La început, ei
fuseseră foarte tulburați văzându-L pe Învățătorul lor, care de obicei era
foarte calm și plin de demnitate, luptându-Se cu un necaz ce era mai presus de
puterea lor de înțelegere. Ei s-au rugat atunci când au auzit strigătele
puternice ale Suferindului. Nu era în intenția lor să-L uite pe Domnul, dar se
părea că sunt paralizați de o toropeală de care s-ar fi putut scutura doar dacă
ar fi continuat să se roage lui Dumnezeu. Ei nu au ajuns să-și dea seama de
necesitatea vegherii și a rugăciunii stăruitoare pentru a putea rezista
ispitei. Chiar înainte de a-și îndrepta pașii spre grădina Ghetsemani,
Iisus le spusese ucenicilor Săi: „În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o
pricină de poticnire.” (Matei 26, 31.). Însă ei I-au dat cea mai categorică
asigurare că vor merge cu El la închisoare și chiar la moarte. Iar sărmanul
Petru, plin de încredere în sine, a adăugat: „Chiar dacă toți ar avea un prilej
de poticnire, eu nu voi avea.” (Marcu 14, 27.29.). Dar ucenicii se
încredeau în ei înșiși. Ei n-au privit, așa cum Domnul Hristos îi sfătuise să
facă, spre ajutorul Celui Atotputernic. Și astfel, atunci când Mântuitorul a
avut o nevoie disperată de simpatia și rugăciunile lor, El i-a găsit dormind. Chiar
și Petru dormea. Ioan ucenicul iubitor, acela care se sprijinise pe
pieptul lui Iisus, dormea și el. Desigur, iubirea lui Ioan față de Învățătorul
său ar fi trebuit să-l țină treaz. Rugăciunile lui stăruitoare ar fi trebuit să
se amestece cu acelea ale iubitorului Mântuitor în ceasul greu al necazului
Său. Răscumpărătorul nostru petrecuse nopți întregi în rugăciune pentru
ucenicii Săi, ca să nu scadă credința lor. Dacă acum Domnul Hristos le-ar fi
pus lui Iacov și Ioan întrebarea pe care le-o pusese cândva: „Puteți voi să
beți paharul pe care am să-l beau Eu, și să fiți botezați cu botezul cu care am
să fiu botezat Eu?”, ei nu s-ar mai fi aventurat să răspundă: „Putem!” (Matei
20, 22.). Auzind vocea Domnului Hristos, ucenicii s-au trezit, dar cu greu
L-au recunoscut, atât de schimbată Îi era fața din cauza chinului îndurat.
Adresându-Se lui Petru, Iisus i-a spus: „Simone, tu dormi? Un ceas n-ai fost în
stare să veghezi? Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită; duhul este
plin de râvnă, dar trupul este neputincios.” (Marcu 14, 37-38.). Slăbiciunea
ucenicilor Săi a trezit mila lui Iisus. El Se temea că nu vor fi în stare să
îndure încercarea, proba ce avea să vină asupra lor, prin trădarea și moartea
Lui. El nu i-a mustrat, ci le-a zis: „Vegheați și rugați-vă ca să nu cădeți în
ispită”. Chiar și în marea Sa luptă, El căuta să-i înțeleagă în slăbiciunea
lor. „Duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios.” (Marcu 14,
38.). Din nou Fiul lui Dumnezeu a fost cuprins de agonia supraomenească
și, slăbit și epuizat, El S-a întors clătinându-Se spre locul luptei Sale de
mai înainte. Suferința Sa era mai mare decât cea dinainte. Când agonia
sufletului L-a cuprins, „sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge
care cădeau pe pământ.” (Luca 22, 44.). Chiparoșii și palmierii erau martori
tăcuți ai chinului Său de moarte. De pe ramurile lor încărcate cu frunze, roua
cea grea cădea peste trupul Său chinuit, ca și când natura ar fi plâns deasupra
Creatorului ei ce Se lupta singur cu puterile întunericului. Cu puțin timp
înainte, Domnul Iisus stătuse ca un cedru puternic, înfruntând furtuna
împotrivirii, care își concentrase furia asupra Sa. Voințe încăpățânate și
inimi pline de răutate și viclenie se străduiseră în zadar să-L ducă la
confuzie sau să-L înfrângă. El a stat în maiestatea Sa divină, ca Fiu al lui
Dumnezeu. Acum însă, El era asemenea unei trestii bătute și îndoite de mânia
furtunii. El ajunsese acum la încheierea lucrării Sale de biruitor, câștigând
la fiecare pas victoria asupra puterilor întunericului. Ca Unul ce fusese
deja glorificat, El restabilise unitatea Sa cu Dumnezeu. În accente
neșovăielnice, El Își revărsase cântecele de laudă. El le adresase ucenicilor
Săi cuvinte de încurajare, pline de iubire. Acum sosise ceasul puterii întunericului.
Acum vocea Sa era auzită în atmosfera liniștită a nopții, dar nu în tonurile
înalte ale triumfului, ci plină de zbuciumul durerii omenești. Cuvintele
Mântuitorului au ajuns la urechile somnoroșilor Săi ucenici: „Tată, dacă nu se
poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia
Ta!” (Matei 26, 42.). Primul gând al ucenicilor a fost acela de a merge la
El, dar El le ceruse să rămână acolo, veghind și rugându-se. Când Domnul Iisus
a venit la ei, i-a găsit încă o dată dormind. Din nou, El a simțit nevoia unei
tovărășii, nevoia unor cuvinte din partea ucenicilor Săi, cuvinte care I-ar fi
adus alinare și ar fi spulberat vraja întunericului ce aproape Îl copleșise.
Dar ochii lor erau îngreuiați de somn și n-au știut ce să-I spună. Prezența Lui
însă i-a trezit. Ei I-au văzut fața plină de sudoarea de sânge a agoniei și
teama a pus stăpânire pe ei. Ei nu-I puteau înțelege chinul. „Atât de schimbată
Îi era fața și atât de mult Se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor.”
(Isaia 52, 14.). Întorcându-Se, Domnul Hristos S-a îndreptat iarăși către
locul Său retras și a căzut cu fața la pământ, copleșit de groaza unui mare
întuneric. Natura omenească a Fiului lui Dumnezeu tremura în ceasul acela al
încercării. Acum, El nu Se ruga pentru ucenicii Săi, să nu se piardă credința
lor, ci pentru sufletul Său ispitit și chinuit. Momentul teribil sosise -
momentul care avea să hotărască destinul lumii. Soarta neamului omenesc atârna
în balanță. Domnul Hristos ar fi putut refuza să bea paharul ce se cuvenea
omului vinovat. Nu era încă prea târziu pentru acest lucru. El ar fi putut
să-și șteargă sudoarea de sânge de pe frunte și să-l lase pe om să piară în
nelegiuirea lui. El putea spune: „Călcătorul de lege să-și primească pedeapsa
păcatului său, iar Eu voi merge înapoi la Tatăl Meu”. Va bea oare Fiul lui
Dumnezeu paharul amar al umilinței și chinului? Va suferi oare Cel nevinovat
urmările blestemului păcatului, pentru a salva pe cel vinovat? Cuvintele ieșeau
tremurând de pe buzele palide ale lui Hristos: „Tată, dacă nu se poate să se
îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei
26, 42.). De trei ori a înălțat El ruga aceasta. De trei ori natura umană s-a
dat înapoi de la acest sacrificiu final, care încorona lucrarea Lui. În acele
momente însă, istoria neamului omenesc I s-a înfățișat Răscumpărătorului lumii.
El a văzut că, dacă sunt lăsați în voia lor, călcătorii legii trebuie să piară.
El a văzut starea de neajutorare a păcătosului. El a văzut puterea păcatului.
Durerea și plânsul unei lumi blestemate s-au înfățișat înaintea Sa. El a privit
soarta ei amenințătoare și a luat hotărârea. El va salva, va mântui pe
omul păcătos, coste aceasta oricât L-ar costa. El a acceptat botezul Său cu
sânge și, prin El, milioane de oameni sortiți pieirii pot câștiga viața
veșnică. El a părăsit curțile Cerului, unde totul este imaculat, totul este
bucurie și slavă, pentru a salva oaia pierdută/omenirea, care a căzut prin
păcătuire. Și El nu Se va da înapoi de la lucrarea chemării Sale. El va deveni
jertfă de ispășire pentru un neam de oameni care, cu bună știință, au păcătuit.
Ruga Sa respira acum numai supunere: „Dacă nu se poate să se îndepărteze de
Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta”. Hotărârea fiind luată,
El Se prăbuși ca mort la pământ, de unde Se ridicase puțin. Unde erau acum
ucenicii Săi, ca să-și așeze cu gingășie mâinile sub capul Învățătorului lor
istovit și să mângâie fruntea aceea desfigurată cu adevărat mai mult decât a
fiilor oamenilor? Mântuitorul însă a călcat singur în teasc și, din cei ce erau
acolo, nimeni n-a fost cu El. Oștile îngerești au urmărit cu un deosebit
interes cum conflictul se apropia de sfârșit. Satana și cei care i s-au
alăturat în ale răului, legiunile de îngeri apostaziați, priveau cu multă
atenție la momentul hotărâtor al lucrării de mântuire. Puterile binelui și cele
ale răului așteptau să vadă ce răspuns va primi Domnul Hristos la rugăciunea pe
care a adresat-o de trei ori Tatălui. Îngerii doreau foarte mult să aducă
ușurare divinului Suferind, dar lucrul acesta nu se putea înfăptui. Nicio cale
de scăpare nu s-a găsit pentru Fiul lui Dumnezeu. În acest îngrozitor moment de
criză, când totul era în cumpănă, când paharul cel tainic tremura în mâna
Suferindului, Cerul s-a deschis, o lumină a strălucit în mijlocul întunericului
prevestitor de furtună, al ceasului de criză, și îngerul cel puternic, care stă
în prezența lui Dumnezeu, ocupând poziția de la care a căzut Satana, a venit
lângă Domnul Hristos. Îngerul a venit nu pentru a lua paharul din mâna Lui, ci
ca să-L întărească, spre a putea să-l bea, asigurându-L de iubirea Tatălui. El
a venit ca să dea putere Rugătorului divino-uman. El I-a îndreptat privirea
spre Cerurile deschise, vorbindu-I despre ființele care aveau să fie mântuite
ca rezultat al suferințelor Lui. Îngerul L-a asigurat pe Iisus că Tatăl Său
este mai mare și mai puternic decât Satana și că moartea Sa va avea ca rezultat
o totală înfrângere a lui, iar împărăția acestei lumi avea să fie dată
sfinților Celui Preaînalt. Îngerul I-a spus că El va vedea rezultatul
muncii sufletului Său și va fi mulțumit, căci o mulțime din neamul omenesc va
fi mântuită, salvată pentru veșnicie. Chinul Domnului Hristos n-a încetat,
dar descurajarea și dezamăgirea L-au părăsit. Furtuna n-a scăzut în niciun fel
din intensitate, dar El, care era obiectul dezlănțuirii ei, a fost întărit
pentru a face față furiei ei. El a rămas calm și senin. O pace cerească se
odihnea pe fața Lui pătată de sânge. El a îndurat ceea ce nicio ființă
omenească nu va putea îndura vreodată, căci El a gustat suferințele morții
pentru fiecare om. Ucenicii care dormeau au fost treziți deodată de lumina
ce-L înconjura pe Mântuitorul. Ei l-au văzut pe înger aplecat peste Stăpânul
lor întins la pământ. L-au văzut ridicând capul Mântuitorului pe pieptul său și
îndreptându-L spre Ceruri. I-au auzit vocea, asemenea unei muzici plăcute,
rostind cuvinte de mângâiere și speranță. Ucenicii și-au reamintit scena de pe
Muntele schimbării la față. Ei și-au amintit de slava ce-L înconjurase pe Iisus
în templu, precum și de glasul lui Dumnezeu care vorbea din nor. Acum, aceeași
Slavă a fost descoperită din nou și nu se mai temeau deloc pentru Învățătorul
lor. El Se afla în grija lui Dumnezeu; un înger puternic fusese trimis ca să-L
ocrotească. Din nou, ucenicii, în oboseala lor, au căzut în toropeala aceea
stranie, care i-a copleșit. Și, din nou, Domnul Hristos i-a găsit
dormind. Privindu-i cu amărăciune, El zise: „Dormiți de acum și
odihniți-vă!... Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile
păcătoșilor.” (Matei 26, 45.). Chiar atunci când rostea aceste cuvinte, El
a auzit pașii gloatei care-L căuta și a spus: „Sculați-vă, haide să mergem;
iată că se apropie vânzătorul”. (Matei 26, 46.). Nicio urmă a chinului de
moarte prin care trecuse nu se mai vedea când Domnul Hristos a pornit să-l
întâmpine pe vânzătorul Său. Stând în fruntea ucenicilor Săi, El a zis: „Pe
cine căutați?” Răspunsul a fost: „Pe Iisus din Nazaret”. Iisus a zis: „Eu
sunt.” (Ioan 18, 4-8.). Când aceste cuvinte au fost rostite, îngerul care-I
slujise lui Iisus cu puțin înainte s-a așezat între El și gloată. O lumină
cerească a făcut să strălucească fața Mântuitorului și ceva în formă de
porumbel L-a umbrit. În prezența acestei Slave divine, gloata ucigașă n-a putut
să stea în picioare nici măcar o singură clipă. Preoții, mai marii, soldații și
chiar Iuda s-au dat înapoi, clătinându-se, și au căzut ca morți la
pământ. Îngerul s-a retras și lumina a dispărut. Domnul Hristos avusese
ocazia să scape, dar El a rămas calm și stăpân pe Sine, ca Unul care fusese
glorificat. El stătea în mijlocul acelei cete înrăite, care era acum căzută și
neputincioasă la picioarele Sale. Ucenicii priveau în tăcere, plini de uimire
și teamă. Dar scena s-a schimbat repede. Gloata s-a ridicat în picioare.
Soldații romani, preoții și Iuda s-au strâns în jurul Domnului Iisus. Se
simțeau rușinați de slăbiciunea lor, temându-se că El ar putea să le scape. Din
nou, Răscumpărătorul le-a pus întrebarea: „Pe cine căutați?” Acum ei aveau
dovada faptului că Acela care stătea înaintea lor era Fiul lui Dumnezeu, dar nu
s-au lăsat convinși. La întrebarea: „Pe cine căutați?”, au răspuns iarăși: „Pe
Iisus din Nazaret!” Atunci Mântuitorul le-a spus: „V-am spus că Eu sunt. Deci,
dacă Mă căutați pe Mine, lăsați pe aceștia să se ducă” (Ioan 18, 8) - și a
arătat spre ucenicii Săi. El știa cât de slabă le era credința și a căutat să-i
ocrotească de ispite și încercări. Pentru ei, El era gata să Se
sacrifice. Iuda trădătorul, n-a uitat rolul pe care îl avea de jucat. Când
gloata a pătruns în grădină, el a condus-o, fiind urmați îndeaproape de marele
preot. Iuda stabilise un semn pentru urmăritorii Domnului Iisus, spunând: „Pe
care-L voi săruta eu, Acela este; să puneți mâna pe El.” (Matei 26, 48.). Acum,
el se făcea că nu are niciun amestec cu ei. Apropiindu-se de Domnul Hristos, el
I-a luat mâna, semn al unei familiare prietenii. Rostind: „Plecăciune,
Învățătorule”, el L-a sărutat de repetate ori, prefăcându-se că plânge, ca și
când ar fi simțit împreună cu El în primejdia în care Se afla. Domnul
Hristos i-a spus: „Prietene, ce ai venit să faci, fă!” Vocea Lui tremura de
durere atunci când a adăugat: „Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?”
Această întrebare ar fi trebuit să trezească conștiința trădătorului și să
atingă inima lui împietrită; dar onoarea, credincioșia și sensibilitatea milei
omenești îl părăsiseră. Stătea plin de îndrăzneală și sfidător, fără să
manifeste vreo dispoziție de a-și schimba atitudinea. Se predase lui Satana și
nu mai avea nicio putere să-i reziste. Și Iisus n-a refuzat sărutarea
vânzătorului. Gloata a devenit mai îndrăzneață atunci când a văzut că Iuda
a atins persoana Aceluia care, numai cu puțin timp înainte, fusese glorificat
înaintea ochilor lor. Atunci au pus mâna pe Iisus și au început să lege acele
mâini prețioase, care au fost totdeauna folosite pentru săvârșirea
binelui. Ucenicii s-au gândit că Stăpânul lor nu va îngădui să fie luat.
Căci aceeași putere care a făcut ca mulțimea să cadă ca niște oameni morți îi
va face neputincioși până când Domnul Hristos și tovarășii Săi vor scăpa. Ei au
fost însă dezamăgiți și chiar indignați când au văzut frânghiile aduse pentru a
lega mâinile Aceluia pe care ei Îl iubeau. În mânia sa, Petru a scos repede
sabia și a încercat să-L apere pe Domnul său, dar n-a făcut decât să taie
urechea slujitorului marelui preot. Când Domnul Hristos a văzut ceea ce s-a
întâmplat, și-a dezlegat mâinile, deși era ținut cu strășnicie de soldații
romani, și, spunând: „Lăsați-i! Până aici!”, S-a atins de urechea rănită, și ea
s-a vindecat imediat. Apoi i-a spus lui Petru: „Pune-ți sabia la locul ei; căci
toți cei ce scot sabia de sabie vor pieri. Crezi că n-aș putea să rog pe Tatăl
Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?”,
o legiune pentru fiecare ucenic. De ce oare, gândeau ucenicii, nu Se salvează
pe Sine și nu ne salvează și pe noi? Răspunzând gândurilor lor nemărturisite,
El a adăugat: „Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că așa trebuie să
se întâmple? Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (Luca 22,
51; Matei 26, 52-54; Ioan 18, 11.). Demnitatea oficială a
conducătorilor iudei nu-i împiedicase să se alăture urmăritorilor lui Iisus.
Arestarea Sa era o problemă prea importantă ca să fie încredințată unor
subalterni; preoții cei vicleni și mai marii norodului s-au unit cu poliția
templului și cu oamenii fără căpătâi și l-au urmat pe Iuda în Ghetsemani. Cu ce
societate se uniseră acești demnitari - o gloată doritoare de senzații tari,
înarmată cu tot felul de unelte, ca și când ar fi urmărit o fiară
sălbatică! Întorcându-Se către preoții și bătrânii norodului, Domnul
Hristos și-a fixat privirea cercetătoare asupra lor. Cuvintele pe care le-a
rostit atunci nu aveau să le uite toată viața. Ele au fost asemenea unor săgeți
ascuțite ale Celui Atotputernic. Cu demnitate, El a spus: „Ați ieșit ca după un
tâlhar, cu săbii și cu ciomege, ca să Mă prindeți. În toate zilele ședeam în
mijlocul vostru și învățam norodul în templu, și n-ați pus mâna pe Mine”.
Noaptea este mult mai potrivită pentru lucrarea voastră. „Dar acesta este
ceasul vostru și puterea întunericului.” (Matei 26, 55; Luca 22,
53.). Ucenicii au fost înspăimântați când au văzut că Domnul Hristos
îngăduie să fie prins și legat. Au fost jigniți de faptul că atât El, cât și ei
aveau să sufere această umilință. Nu puteau înțelege purtarea Lui și L-au
învinovățit pentru faptul că S-a supus gloatei. În teama și indignarea lor,
Petru a propus să se salveze singuri. Urmând această sugestie, „toți ucenicii
L-au părăsit și au fugit.” (Matei 26, 56 u.). Dar Domnul Hristos prevăzuse
această fugă a lor: „Iată”, a spus El, „că vine ceasul, și a și venit, când
veți fi risipiți fiecare la ale lui; și pe Mine Mă veți lăsa singur, căci Tatăl
Meu este cu Mine.” (Ioan 16, 32.).
74 - Înaintea lui Ana și a curții de
judecată a lui Caiafa:
În
mare grabă, ei L-au dus pe Iisus peste pârâul Chedron, au trecut prin grădini
și dumbrăvi cu măslini și pe străzile liniștite ale orașului adormit. Era
trecut, de acum, de miezul nopții și strigătele gloatei batjocoritoare, care Îl
urma, au străpuns strident liniștea nopții. Mântuitorul era legat, păzit cu
strășnicie și mișcările Îi provocau durere. În graba nepotolită, cei ce L-au
prins L-au dus la palatul lui Ana, fostul mare preot. Ana era capul
familiei preoților ce slujeau și, din respect pentru vârsta sa, el era
recunoscut de către popor ca mare preot. Sfatul său era căutat și adus la
îndeplinire ca fiind vocea lui Dumnezeu. El trebuia să fie primul care Îl vede
pe Iisus captiv, la discreția puterii preoțești. El trebuia să fie prezent la
anchetarea celui arestat, de teamă ca nu cumva Caiafa, mai puțin experimentat,
să dea greș în a obține ceea ce ei doreau. Iscusința, viclenia și subtilitatea
sa trebuiau folosite cu această ocazie; căci condamnarea lui Hristos trebuia
obținută cu orice chip. În mod legal, Domnul Hristos trebuia să fie
judecat de către Sinedriu; dar, adus înaintea lui Ana, El a fost supus unei
judecăți preliminare. Sub dominația romană, Sinedriul nu putea să pronunțe
definitiv sentința la moarte. El nu putea decât să judece un deținut, iar
sentința dată trebuia supusă spre ratificare autorităților romane. Era deci
necesar să se aducă împotriva Domnului Hristos acuzații care să fie
considerate de către romani ca fiind criminale. De asemenea, trebuia găsită o
acuzație care să-L condamne și în fața iudeilor. Un mare număr de preoți și
conducători fuseseră convinși de învățătura Domnului Hristos și numai teama de
excomunicare i-a împiedicat să-I mărturisească aceasta. Preoții își aminteau
foarte bine de întrebarea lui Nicodim: „Legea noastră osândește ea pe un om
înainte ca să-l asculte și să știe ce face?” (Ioan 7, 51.). Această întrebare a
determinat atunci dezbinarea consiliului, iar planurile lor au fost zădărnicite.
Acum, Iosif din Arimatea și Nicodim nu aveau să mai fie invitați, dar erau
alții care puteau îndrăzni să vorbească în favoarea dreptății. Judecata trebuia
condusă în așa fel, încât să-i unească pe membrii Sinedriului împotriva
Domnului Hristos. Erau două acuzații pe care preoții doreau să le aducă. Dacă
Domnul Hristos ar fi fost dovedit ca hulitor, atunci El ar fi fost condamnat de
către iudei. Dacă ar fi fost acuzat de revoltă, atunci s-ar fi asigurat
condamnarea de către romani. Ana a încercat să stabilească cel de-al doilea cap
de acuzare. El L-a cercetat pe Domnul Hristos cu privire la ucenicii Săi și cu
privire la doctrina Sa, sperând ca Arestatul să spună ceva care să-i dea
material pe care să-l interpreteze. El a căutat să stoarcă niște declarații
prin care să dovedească faptul că Iisus căuta să înființeze o societate
secretă, cu scopul de a stabili o nouă împărăție. Atunci, preoții ar fi putut
să-L dea în mâinile romanilor, ca fiind tulburător al păcii și generator al
răzvrătirii. Ca într-o carte deschisă, Domnul Hristos a citit gândurile
preotului. Ca și când ar fi citit în sufletul celui care-L interoga, Iisus a
negat faptul că între El și urmașii Săi ar exista vreo înțelegere secretă sau
că El i-ar fi strâns în secret într-un loc întunecos, pentru a-și ascunde
planurile. În ceea ce privește planurile și învățătura Sa, El nu avea niciun
secret. „Eu am vorbit lumii pe față”, a răspuns El; Eu „totdeauna am învățat pe
norod în sinagogă și în templu, unde se adună toți iudeii, și n-am spus nimic în
ascuns”. Domnul Hristos punea propriul mod de a lucra în contrast cu
metodele acuzatorilor Săi. Timp de luni de zile, ei Îl urmăriseră,
străduindu-se să-L prindă în cursă și să-L aducă înaintea unui tribunal secret,
unde, prin jurământ fals, să obțină ceea ce prin mijloace cinstite era
imposibil să obțină. Acum, ei își aduceau la îndeplinire planurile. Prinderea
Lui în miez de noapte de către o gloată de oameni, batjocura și abuzurile
comise asupra Lui mai înainte de a fi condamnat sau chiar acuzația erau modul
lor de a lucra, și nu al Lui. Acțiunea lor era de fapt o violare a legii.
Rânduielile lor prevedeau că fiecare om trebuie să fie considerat și tratat ca
nevinovat până când i se dovedea vinovăția. Preoții erau astfel condamnați de
propriile rânduieli. Întorcându-Se spre anchetatorul Său, Domnul Hristos a
spus: „Pentru ce Mă întrebi pe Mine?” Nu trimiseseră oare preoții și mai marii
norodului spioni care să-I supravegheze toate mișcările și să le raporteze
fiecare cuvânt spus de El? N-au fost oare aceștia prezenți la orice
întâlnire a Sa cu oamenii și n-au dus ei preoților informații cu privire
la tot ceea ce a spus și a făcut El? „Întreabă pe cei ce M-au auzit despre ce
le-am vorbit”, a răspuns Iisus; „iată, aceia știu ce am spus.” (Ioan 18, 21.). Ana
a fost redus la tăcere de răspunsul categoric pe care l-a primit. Temându-se ca
nu cumva Domnul Hristos să spună ceva cu privire la felul său de comportare, pe
care prefera să-l țină ascuns, Ana nu I-a mai spus nimic atunci. Unul dintre
aprozii săi, plin de mânie când l-a văzut pe Ana redus la tăcere, L-a lovit pe
Domnul Hristos peste față, spunând: „Așa răspunzi marelui preot?” Cu un
calm profund, Hristos a răspuns: „Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău; dar
dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?” (Ioan 18, 20-23.). El n-a rostit niciun
cuvânt aspru, de răzbunare. Răspunsul Său calm izvora dintr-o inimă lipsită de
păcat, răbdătoare și blândă, care nu putea fi provocată. Domnul Hristos a
suferit nespus datorită abuzurilor și insultelor la care era supus. Din mâinile
ființelor pe care El le crease și pentru care făcea un sacrificiu infinit de
mare, El a primit orice umilire. Și El a suferit într-un raport direct
proporțional cu desăvârșirea sfințeniei Sale și cu ura Sa față de păcat.
Judecarea Sa de către oamenii care se comportau ca niște diavoli era pentru El
un continuu sacrificiu. A fi înconjurat de ființe omenești, ce se aflau sub
controlul lui Satana, era pentru El nespus de revoltător. Și El era conștient
de faptul că, într-un moment, printr-o străfulgerare a puterii Sale divine, El
ar fi putut transforma în țărână pe cruzii Săi chinuitori. Acest lucru făcea ca
judecata să fie și mai greu de suportat. Iudeii așteptau un Mesia care să
Se manifeste printr-o forță exterioară. Îl așteptau ca pe cineva cu o voință
extraordinară, care să schimbe modul de gândire al oamenilor și să obțină de la
ei, prin forță, o recunoaștere a supremației și, în același timp, avea să
satisfacă și speranțele lor ambițioase. Astfel, când Domnul Hristos era tratat
cu dispreț, o mare ispită Îl încerca, și anume aceea de a manifesta caracterul
Său divin. Printr-un cuvânt, printr-o privire, El ar fi putut să-i oblige pe
persecutorii Săi să mărturisească faptul că El era Domn, mai presus de împărați
și conducători, de preoți și templu. Dar dificila Lui sarcină era aceea de a
rămâne în poziția pe care și-o alesese, de a fi una cu neamul omenesc. El,
care ar fi putut să osândească la moarte pe vrăjmașii Săi, a
suportat cruzimea lor. Iubirea pentru Tatăl Său și angajamentul Său, luat
de la întemeierea lumii, că va deveni Purtător al păcatului L-au făcut să
îndure fără să Se plângă de tratamentul barbar al celor pe care venise să-i
mântuiască. Era o parte a misiunii Sale aceea de a suporta, în natura Sa
omenească, toate loviturile și batjocurile pe care oamenii le puteau îngrămădi
asupra Lui. Singura nădejde a omenirii era în această supunere a Domnului
Hristos la tot ceea ce El putea îndura din mâinile și inimile
oamenilor. Domnul Hristos nu spusese nimic care ar fi putut da acuzatorilor
Săi vreun câștig de cauză: și totuși El era legat, ceea ce însemna că fusese
deja condamnat. Trebuia să existe totuși o formă de justiție. Era necesar să se
facă forma unui proces legal. Autoritățile erau hotărâte să grăbească
înfăptuirea acestui lucru. Ele erau conștiente de considerația de care Se
bucura Domnul Hristos în popor și se temeau că, dacă se făcea vâlvă de
arestarea Lui, atunci s-ar fi încercat eliberarea Sa. De asemenea, dacă
judecarea și executarea nu se înfăptuiau în același timp, atunci s-ar fi amânat
cu o săptămână datorită sărbătorii Paștilor. Faptul acesta însă le-ar fi dat
peste cap planurile. Pentru a obține condamnarea lui Hristos, depindeau în mare
măsură de gălăgia mulțimii, care era formată în mare parte din pleava
Ierusalimului. Dacă s-ar fi întârziat o săptămână, atunci entuziasmul ar fi
scăzut și nu era exclus să aibă loc o reacție. Atunci, cea mai bună parte din
norod s-ar fi ridicat în favoarea Domnului Hristos; mulți ar fi putut să aducă
mărturie în apărarea Lui, arătând marile lucrări pe care El le făcuse. Aceasta
ar fi trezit indignarea poporului împotriva Sinedriului. Modul în care ei au
procedat ar fi fost condamnat, iar Domnul Hristos ar fi fost eliberat, pentru a
primi iarăși închinare din partea mulțimii. De aceea, preoții și mai marii
norodului au hotărât ca, înainte ca planurile lor să fie cunoscute, Hristos să
fie dat în mâinile romanilor. Dar, mai înainte de toate, trebuia găsit un
cap de acuzare împotriva Lui. Până acum însă, ei nu găsiseră nimic. Ana a
poruncit ca Domnul Hristos să fie dus la Caiafa. Acesta aparținea partidei
saducheilor, dintre care unii erau cei mai înverșunați vrăjmași ai Domnului
Hristos. El însuși, deși era mai slab în ceea ce privește puterea caracterului,
era tot atât de aspru, fără inimă și fără scrupule ca Ana. El n-ar fi lăsat
niciun mijloc nefolosit pentru a-L nimici pe Iisus. Era dis-de-dimineață și
încă întuneric; la lumina torțelor și a felinarelor, gloata înarmată și
prizonierul ei au pornit spre palatul marelui preot. Aici, în timp ce membrii
Sinedriului se adunau, Ana și Caiafa L-au interogat din nou pe Domnul Hristos,
dar fără succes. Când consiliul s-a adunat în sala de judecată, Caiafa
și-a ocupat locul de președinte al Sinedriului. De o parte și de alta erau
judecătorii și cei care erau în mod deosebit interesați în acest proces.
Soldații romani au fost așezați pe platformă, mai jos de tron. La
picioarele tronului marelui preot stătea Domnul Hristos. Asupra Lui erau fixate
privirile întregii mulțimi. Agitația era mare. În toată acea mulțime, numai El
era calm și senin. Chiar atmosfera din jurul Său părea cuprinsă de o influență
sfântă. Caiafa L-a privit pe Domnul Hristos ca pe rivalul său. Nerăbdarea
oamenilor de a-L auzi pe Mântuitorul și aparenta lor grabă de a accepta învățăturile
Lui treziseră gelozia amară a marelui preot. Dar, privind acum la Cel arestat,
Caiafa era plin de admirație pentru înfățișarea Sa nobilă și demnă. O
convingere plana asupra lui, și anume că omul acesta era la fel ca Dumnezeu. În
clipa următoare însă, în mod disprețuitor, a alungat acest gând. De
îndată, vocea lui s-a auzit plină de ironie și aroganță, cerându-I Domnului
Iisus să facă una din marile Lui minuni înaintea lor. Dar Mântuitorul parcă
nici nu auzise cuvintele lui. Poporul a putut face comparație între
comportamentul nervos și răutăcios al lui Ana și al lui Caiafa și comportarea
maiestuoasă, calmă, a Domnului Hristos. Chiar și în mintea acelei mulțimi
înrăite s-a ridicat întrebarea: „Trebuie oare ca acest Om cu o înfățișare
dumnezeiască să fie condamnat ca un criminal?” Caiafa, conștient de
influența pe care Iisus o câștiga, a grăbit judecata. Vrăjmașii Domnului
Hristos erau în mare încurcătură. Ei erau preocupați să obțină condamnarea Lui,
dar nu știau cum să realizeze lucrul acesta. Membrii Sinedriului erau împărțiți
în farisei și saduchei. Între ei erau mari animozități și controverse; nici nu
îndrăzneau să abordeze unele puncte de discuție, de teamă să nu se certe. Cu
câteva cuvinte, Domnul Hristos ar fi putut să le trezească prejudecățile unii împotriva
altora și, în acest fel, să le abată mânia de la El. Caiafa știa acest lucru și
dorea să evite stârnirea unei dispute. Erau foarte mulți martori care ar fi
putut dovedi că Domnul Hristos îi denunțase pe preoți și pe cărturari și că îi
caracterizase ca fiind ipocriți și ucigași; dar nu era în avantajul lor să
aducă această mărturie. Saducheii, în lupta lor ascuțită cu fariseii,
folosiseră un limbaj asemănător. O astfel de mărturie nu avea greutate în fața
romanilor, care erau ei înșiși dezgustați de pretențiile fariseilor. Erau
foarte multe dovezi că Domnul Hristos nesocotise tradițiile iudaice și vorbise
nerespectuos despre multe din rânduielile lor; dar, în ceea ce privește
tradiția, fariseii și saducheii erau la cuțite; iar pentru romani, această acuzație
n-avea nicio valoare. Vrăjmașii Domnului Hristos nu îndrăzneau să-L acuze de
călcarea Sabatului, căci o examinare a acestei probleme ar fi descoperit
caracterul lucrării Sale. Dacă minunile Sale de vindecare erau aduse la lumină,
atunci însuși scopul pe care preoții îl urmăreau avea să fie anihilat,
înfrânt. Martori mincinoși fuseseră plătiți să-L acuze pe Domnul Hristos
de incitare la rebeliune, la încercarea de a stabili o conducere de stat
separată. Dar mărturiile lor s-au dovedit a fi vagi și contradictorii.
Cercetați îndeaproape, ei și-au falsificat propriile declarații. La
începutul lucrării Sale, Domnul Hristos a spus: „Stricați Templul acesta, și în
trei zile îl voi ridica”. Într-un limbaj profetic figurat, El profetizase
despre moartea și învierea Sa. „El le vorbea despre templul trupului Său.”
(Ioan 2, 19.21.). Iudeii înțeleseseră aceste cuvinte într-un sens literal, ca
referindu-se la templul din Ierusalim. Din tot ceea ce spusese Domnul Hristos,
preoții n-au putut găsi nimic spre a folosi împotriva Lui, în afară de
această declarație. Prezentând într-un mod greșit aceste cuvinte, ei sperau să
aibă câștig de cauză. Romanii fuseseră și ei angajați în reconstruirea și
înfrumusețarea templului și erau foarte mândri de el; orice dispreț manifestat
față de el, cu siguranță, le-ar fi trezit indignarea. Aici, în acest punct,
romanii și iudeii, fariseii și saducheii se puteau uni, căci toți priveau
templul cu multă venerație. În legătură cu acest fapt au fost găsiți doi
martori, ale căror mărturii n-au fost chiar atât de contradictorii ca ale
celorlalți. Unul dintre ei, care fusese mituit să-L acuze pe Iisus, a declarat:
„Acesta a zis: Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu și să-l zidesc iarăși în
trei zile”. În acest fel, cuvintele Domnului Hristos au fost prezentate în mod
greșit. Dacă ar fi fost spuse exact așa cum au fost rostite de El, ei n-ar fi
putut să obțină condamnarea nici chiar de către Sinedriu. Dacă Domnul Hristos
ar fi fost numai om, așa cum pretindeau iudeii, declarația Sa n-ar fi făcut decât
să evidențieze un spirit irațional, lăudăros, dar nu putea fi transformată în
hulă. Chiar în modul tendențios în care au fost prezentate de martorii falși,
cuvintele Sale n-au conținut nimic care să fie considerat de către romani o
crimă vrednică de moarte. Cu multă răbdare, Domnul Hristos a ascultat
declarațiile ce se băteau cap în cap. El n-a scos niciun cuvânt în apărarea Sa.
În cele din urmă, acuzatorii Săi au fost încurcați, confuzi și înnebuniți.
Judecata nu făcea deloc progrese; se părea că tot complotul lor avea să dea
greș. Caiafa era disperat. Mai rămânea o singură scăpare: Hristos trebuia
determinat să Se condamne singur. Marele preot s-a ridicat de pe scaunul său de
judecată cu fața schimonosită de patimă, vocea și comportamentul său arătând în
mod clar că, dacă ar fi stat în puterea sa, L-ar fi doborât la pământ pe
Arestat. „Nu răspunzi nimic?” a exclamat el. „Ce mărturisesc aceștia împotriva
Ta?” Iisus și-a păstrat pacea. „Când a fost chinuit și asuprit, n-a
deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută
înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.” (Isaia 53, 7.). În cele din urmă,
Caiafa, ridicând brațul drept spre Ceruri, s-a adresat Domnului Iisus ca și
când ar fi fost rostit un jurământ solemn: „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne
spui dacă ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!” La acest apel, Domnul
Hristos nu mai putea rămâne tăcut. Este un timp când trebuie să taci și unul
când trebuie să vorbești. El n-a vorbit până când n-a fost întrebat în mod
direct. El știa că, dacă răspundea acum, aceasta avea să însemne cu certitudine
moartea Sa. Dar apelul acesta a fost făcut de cea mai înaltă autoritate
recunoscută a neamului și în Numele Celui Preaînalt. Domnul Hristos nu putea să
nu arate respectul cuvenit legii. Mai mult decât atât, legătura Sa cu Tatăl era
pusă acum sub semnul întrebării. El trebuia să declare în mod clar caracterul
și misiunea Sa. Domnul Hristos le spusese ucenicilor Săi: „Orișicine Mă va
mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care
este în ceruri.” (Matei 10, 32.). Acum, prin propriul exemplu, El a repetat
învățătura. Toate urechile erau foarte atente ca să asculte și toți ochii
erau ațintiți asupra feței Sale, atunci când El a răspuns: „Da ... sunt”. O lumină
cerească părea că luminează înfățișarea Sa palidă, atunci când a adăugat: „Ba
mai mult, vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta
puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului.” (Matei 26, 64.). Pentru
un moment, divinitatea Domnului Hristos străfulgeră prin învelișul Său omenesc.
Marele preot tremura sub privirea pătrunzătoare a Mântuitorului. Privirea aceea
părea că citește gândurile lui ascunse și îl ardea până la inimă. Niciodată în
viața pe care a mai avut-o de trăit, n-a uitat privirea aceea cercetătoare a
persecutatului Fiul al lui Dumnezeu. „Ba mai mult”, a spus Domnul Hristos,
„vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta
puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului.” În aceste cuvinte, Domnul Hristos
a prezentat reversul scenei ce avea loc atunci. El, Domnul vieții și al slavei,
avea să stea la dreapta lui Dumnezeu. El va fi Judecătorul a tot pământul și la
hotărârea Lui nu se va mai putea face recurs. Atunci, orice lucru tainic avea
să fie așezat în lumina feței lui Dumnezeu, și judecata avea să se exercite
asupra fiecărui om, care va fi judecat după faptele sale. Cuvintele
Domnului Hristos l-au speriat pe marele preot. Gândul că avea să fie o înviere
a morților, când toți vor sta la bara judecății lui Dumnezeu, pentru a fi
răsplătiți după faptele lor, era pentru Caiafa un gând plin de groază. Scenele
judecății finale au trecut cu repeziciune, ca o panoramă, pe dinaintea sa.
Pentru o clipă, el a văzut spectacolul îngrozitor al mormintelor ce-și eliberau
morții, cu secretele care, spera el, au fost pentru totdeauna ascunse. Pentru
un moment, el a avut simțământul că stă în fața Judecătorului celui veșnic, ai
cărui ochi, care văd totul, citeau în sufletul său, aducând la lumină tainele
ce se considerau ascunse o dată cu cei morți. Scena însă a trecut, s-a
șters repede din viziunea preotului. Cuvintele Domnului Hristos l-au lovit pe
saducheu în inimă. Caiafa negase doctrina învierii din morți, a judecății și a
vieții viitoare. Acum, el era cuprins de o furie satanică. Oare acest Om, un
arestat ce stătea înaintea sa, să-i atace cea mai iubită teorie? Rupându-și
veșmântul, pentru ca poporul să vadă pretinsa lui groază, el a cerut ca, fără
să se mai continue cercetările, Arestatul să fie condamnat pentru blasfemie.
„Ce nevoie mai avem de martori?” a spus el. „Iată că acum ați auzit hula Lui.”
(Matei 26, 65.). Și toți L-au condamnat. Conștiința vinovăției și pasiunea
l-au făcut pe Caiafa să facă ceea ce a făcut. El era furios pe sine pentru că a
crezut cuvintele Domnului Hristos și, în loc să-și sfâșie inima ca urmare a
unui profund simțământ al adevărului și să mărturisească faptul că Iisus era
Mesia, el și-a sfâșiat hainele preoțești, ca semn al unei rezistențe
categorice. Acest act al său avea profunde semnificații. Însă puțin și-a dat
seama Caiafa de însemnătatea lui. În acest act, făcut spre a-i influența pe
judecători și pentru a obține astfel condamnarea Domnului Hristos, marele preot
s-a condamnat pe sine! Prin legea dată de Dumnezeu, s-a descalificat pentru
slujba preoției!Făcând astfel, el pronunțase asupră-și sentința de condamnare
la moarte! Un mare preot nu trebuia să-și rupă hainele! Prin legea levitică,
acest lucru era interzis sub pedeapsa condamnării la moarte. În nicio
împrejurare, în nicio ocazie, preotul nu trebuia să-și rupă hainele. Printre
iudei era obiceiul să se rupă veșmintele la moartea unor prieteni,
dar preoții nu trebuiau să respecte acest obicei. Domnul Hristos dăduse
poruncă expresă lui Moise cu privire la acest lucru. (Leviticul 10,
6.). Tot ceea ce purta preotul trebuia să fie întreg și fără cusur. Prin
acele frumoase veșminte era reprezentat caracterul marelui antitip, Iisus
Hristos. Nimic altceva, decât desăvârșirea în îmbrăcăminte și purtare, în
cuvânt și spirit, nu putea să fie primit de către Dumnezeu. El este sfânt, și
slava și desăvârșirea Sa trebuie să fie reprezentate în serviciile de pe
Pământ. Numai desăvârșirea putea să reprezinte în mod cuvenit sfințenia
serviciilor cerești. Omul mărginit poate să-și sfâșie propria inimă, dând
astfel pe față un duh zdrobit și smerit. Dumnezeu va recunoaște acest lucru.
Dar veșmintele preoțești nu trebuiau să fie nicidecum sfâșiate, căci aceasta ar
fi stricat reprezentarea lucrurilor cerești. Marele preot care ar fi îndrăznit
să vină la slujba cea sfântă și să ia parte la serviciul din sanctuar cu
veșmintele sfâșiate ar fi fost considerat ca unul care era despărțit de
Dumnezeu. Rupându-și veșmintele, el a încetat să mai fie un personaj
reprezentativ. El nu mai era acceptat de către Dumnezeu ca un preot activ, care
putea sluji. Acest fel de purtare, așa cum se vedea la Caiafa, dădea pe față
pasiune și nedesăvârșire omenească. Sfâșiindu-și veșmintele, Caiafa a
făcut fără efect Legea lui Dumnezeu, pentru a urma tradiția oamenilor. O lege
omenească prevedea că, în caz de blasfemie, un preot putea să-și sfâșie
veșmintele în semn de groază față de păcat și totuși să fie nevinovat. În acest
fel, Legea lui Dumnezeu era anulată de legi omenești. Fiecare acțiune a
marelui preot era privită cu mult interes de popor; și Caiafa, pentru a
impresiona, a căutat să facă risipă de sfințenia lui. Dar în actul acesta,
destinat să fie o acuzație împotriva Domnului Hristos, el arunca ocara asupra
Aceluia despre care Dumnezeu a zis: „Numele Meu este în El.” (Exod 23, 21.).
Astfel, chiar el era acela care comitea o blasfemie. Fiind el însuși condamnat
de Dumnezeu, Caiafa a pronunțat sentința de condamnare asupra Domnului Hristos
ca un hulitor. Când Caiafa și-a rupt hainele, actul său a fost
semnificativ în legătură cu locul pe care poporul iudeu avea să-l ocupe de aici
înainte ca neam, față de Dumnezeu. Cândva popor ales al lui Dumnezeu, se
despărțea acum de El și devenea foarte repede un popor ce nu mai aparținea lui
Iehova. Când, pe cruce fiind, Domnul Hristos a strigat: „S-a sfârșit”, iar
catapeteasma templului s-a rupt în două, Veghetorul cel sfânt declara că
poporul iudeu Îl respinsese pe Acela care era antitipul tuturor tipurilor,
realitatea tuturor umbrelor acelora. Israel s-a despărțit de Dumnezeu. Caiafa putea
deci să-și rupă veșmântul său oficial, care arăta că el se pretindea a fi un
reprezentant al marelui Mare Preot; căci hainele nu mai aveau nicio însemnătate
nici pentru el, nici pentru popor. Marele preot putea mai bine să-și rupă
veșmintele de groază, în fața situației lui și a neamului
iudaic. Sinedriul hotărâse că Domnul Hristos este vrednic de moarte; dar
era împotriva legii iudaice să judece noaptea un arestat. Ca să fie legală, o
condamnare nu se putea pronunța decât la lumina zilei și înaintea întregului
consiliu în sesiune. Cu toate acestea, Mântuitorul era tratat acum ca un
criminal condamnat și lăsat în seama celor mai josnice și a celor mai stricate
ființe omenești, ca să fie batjocorit. Palatul marelui preot era înconjurat de
o curte deschisă, în care se strânseseră soldații și o mulțime de oameni. Prin
această curte a fost dus Domnul Hristos spre camera gărzii, fiind întâmpinat și
dintr-o parte, și din alta cu batjocură, făcându-se referință la declarația Sa
că este Fiul lui Dumnezeu. Cuvintele Sale: „șezând la dreapta puterii lui
Dumnezeu” și „venind pe norii cerului” erau repetate în bătaie de joc. În timp
ce Se afla în camera gărzii, așteptând judecarea Sa legală, El n-a fost apărat.
Gloata neștiutoare fusese martoră la cruzimea cu care El a fost tratat în fața
consiliului și de aceea oamenii și-au luat libertatea să-și manifeste toate
elementele satanice ale naturii lor. Înfățișarea nobilă și dumnezeiască a
Domnului Hristos îi ațâța la nebunie. Blândețea Sa, inocența și răbdarea Sa
maiestuoasă îi umpleau de ura ce pornea de la Satana. Mila și dreptatea erau
călcate în picioare. Niciodată n-a fost tratat un criminal într-un mod atât de
inuman cum a fost tratat Fiul lui Dumnezeu. Dar un chin sufletesc și mai
puternic sfâșia inima Domnului Hristos, o lovitură care a produs cea mai
profundă durere și pe care nici o mână vrăjmașă n-o putea produce. În timp ce
era supus batjocurii unei cercetări în fața lui Caiafa, Domnul Hristos a fost
tăgăduit de unul dintre propriii ucenici. După ce L-au părăsit pe
Învățătorul lor în grădină, doi dintre ucenici se aventuraseră să urmeze, de la
distanță, gloata care pusese mâna pe Domnul Hristos. Acești ucenici erau Petru
și Ioan. Preoții l-au remarcat pe Ioan ca pe un ucenic binecunoscut al lui
Hristos și l-au admis în sala de judecată, sperând că, fiind martor al umilirii
Conducătorului său, va ajunge să disprețuiască ideea că Unul ca acesta ar fi
Fiul lui Dumnezeu. Ioan a vorbit în favoarea lui Petru și a obținut și pentru
el aprobarea să intre. În curte se aprinsese un foc, căci era cea mai rece
oră din noapte, fiind chiar înainte de revărsatul zorilor. Un grup de oameni
s-a apropiat de foc și Petru, plin de încumetare, i s-a alăturat. El nu dorea
să fie recunoscut ca ucenic al lui Hristos. Amestecându-se nepăsător prin
mulțime, el spera să fie luat drept unul dintre cei care Îl aduseseră pe Domnul
Hristos în sala de judecată. Dar când focul ilumină fața lui Petru, femeia
care stătea de pază la ușă a aruncat o privire cercetătoare asupra lui. Ea a
reținut faptul că el venise împreună cu Ioan, a observat privirea lui
dezamăgită și și-a zis că trebuie să fie un ucenic al lui Hristos. Ea era
una dintre slujnicele din casa lui Caiafa și era curioasă să afle adevărul. Ea
i-a zis lui Petru: „Nu cumva și tu ești unul dintre ucenicii omului acestuia?”
Petru a fost surprins și tulburat; ochii oamenilor s-au fixat imediat asupra
lui. El se făcea că nu înțelege; dar femeia era insistentă și spuse celor din
jurul său că acest om fusese cu Iisus. Petru s-a văzut nevoit să răspundă și
spuse supărat: „Femeie, nu-L cunosc”. Aceasta a fost prima tăgăduire și imediat
a cântat cocoșul. O, Petre, atât de curând te-ai rușinat de Învățătorul tău!
Atât de curând ai tăgăduit pe Domnul tău! Ucenicul Ioan, intrând în sala
de judecată, n-a încercat să ascundă faptul că era un urmaș al Domnului
Hristos. El nu s-a amestecat cu gloata crudă, care Îl batjocorea pe Învățătorul
său. El n-a fost întrebat, pentru că nu și-a asumat un caracter fals, pentru ca
astfel să poată fi bănuit. El a căutat un colț retras, ferit de
privirea mulțimii, dar cât mai aproape cu putință de Iisus. De aici, el
putea vedea și auzi tot ceea ce avea loc la judecarea Domnului. Nu fusese
în planul lui Petru ca adevăratul său caracter să fie cunoscut. Luându-și un aer
de indiferență, el se așezase singur pe terenul vrăjmașului și deveni astfel o
pradă ușoară ispitei. Dacă i s-ar fi cerut să lupte pentru Învățătorul său, ar
fi fost un soldat curajos; dar când degetul batjocurii s-a îndreptat spre el,
s-a dovedit a fi un laș. Mulți dintre cei care nu se dau înapoi de la o luptă
îndârjită pentru Domnul lor sunt puși în situația de a-și tăgădui credința,
datorită faptului că au fost luați în râs. Asociindu-se cu aceia pe care ar fi
trebuit să-i evite, se așează singuri în calea ispitei. Ei îi invită pe
vrăjmași să-i ispitească și sunt determinați să spună și să facă lucruri de
care, în alte împrejurări, nu s-ar fi făcut niciodată vinovați. Ucenicul
Domnului Hristos care, în zilele noastre, își ascunde credința de teama
suferinței sau a rușinii Îl tăgăduiește pe Domnul lui tot așa cum L-a tăgăduit
Petru în sala de judecată.Petru încerca să arate că nu este deloc interesat în
judecarea Învățătorului său, dar inima sa era chinuită de durere atunci când
auzea ocara cea crudă și vedea maltratările pe care le îndura. Chiar mai mult,
el era surprins și mâniat pentru faptul că Domnul Iisus trebuia să Se umilească
pe Sine și să-i umilească și pe urmașii Săi, supunându-Se unui astfel de
tratament. Pentru a-și ascunde adevăratele sentimente, el a căutat să se
alăture persecutorilor Domnului Iisus și batjocurilor lor nepotrivite. Dar
înfățișarea sa era nenaturală. El se comporta în mod fals și, în timp ce căuta
să vorbească nepăsător, nu putea să-și rețină expresiile de indignare față de
abuzurile la care era supus Învățătorul său. Pentru a doua oară i-a fost
atrasă atenția și a fost din nou acuzat că este un urmaș al lui Iisus. Acum el
a declarat cu jurământ: „Nu cunosc pe omul acesta!” Încă o ocazie i-a fost
dată. După o oră, unul dintre slujitorii marelui preot, o rudă apropiată a
omului căruia Petru îi tăiase urechea, l-a întrebat: „Nu te-am văzut eu cu El
în grădină?” „Nu mai încape îndoială că ești unul din oamenii aceia; căci ești
galilean, și graiul tău seamănă cu al lor.” De astă dată, Petru s-a umplut de
mânie. Ucenicii Domnului Iisus erau cunoscuți pentru curăția vorbirii lor, dar,
pentru a-i înșela întru totul pe cei care l-au întrebat, precum și pentru a
pune în evidență caracterul pe care și-l împrumutase, Petru se lepădă acum de
Învățătorul său blestemând și jurând. Și cocoșul cântă din nou. Auzindu-l,
Petru și-a amintit de cuvintele Domnului Iisus: „Înainte ca să cânte cocoșul de
două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.” (Marcu 14, 30.). În timp ce
blestemele înjositoare erau încă pe buzele lui Petru, iar
cântatul pătrunzător al cocoșului răsuna încă în urechile sale, privirea
Mântuitorului s-a întors de la judecătorii Săi încruntați spre sărmanul Său
ucenic. În același timp, privirea lui Petru a fost atrasă de Învățătorul său.
În privirea aceea blândă, el a citit milă adâncă și întristare, dar nicio umbră
de mânie nu se afla în ea. Vederea acelei fețe palide și suferinde,
privirea aceea plină de compasiune și iertare au străpuns inima lui Petru
asemenea unei săgeți. Conștiința i-a fost trezită. Memoria deveni activă. Petru
își aminti de făgăduința pe care o făcuse cu câteva ore înainte, că va merge cu
Domnul său la închisoare și la moarte. Și-a amintit de amărăciunea sa atunci
când Mântuitorul i-a spus în camera de sus că, în aceeași noapte, se va lepăda
de trei ori de Domnul său. Petru tocmai declarase că nu-L cunoaște pe Iisus,
dar acum el și-a dat seama cu o chinuitoare durere cât de bine îl cunoștea
Domnul său și cât de bine citise Domnul în inima lui falsitatea ce îi era chiar
și lui necunoscută. Un val de amintiri îl cuprinse. Mila plină de gingășie
a Mântuitorului, bunătatea și îndelunga Lui răbdare, blândețea și răbdarea Sa
manifestate față de ucenicii Săi greșiți - toate îi veneau în minte. Își aduse
aminte de avertizarea: „Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu
M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta.” (Luca 22, 31-32.).
Reflectă cu groază la propria nerecunoștință, la falsitatea sa și la jurământul
său fals. Privi încă o dată la Învățătorul său și văzu cum o mână profanatoare
se ridică să-L lovească în față. Nemaiputând să îndure scena, el fugi cu inima
zdrobită din sala de judecată. În singurătate și întuneric, el merse
înainte fără să știe și fără să-i pese încotro merge. În cele din urmă, s-a pomenit
în grădina Ghetsemani. Scena petrecută cu câteva ore în urmă îi apăru în mod
viu în minte. Fața suferindă a Domnului său, pătată de sudoare de sânge și
frământată de suferință, i-a apărut în memorie. El și-a adus aminte, cu
remușcări amare, că Domnul Iisus a plâns și a fost în agonie, singur, în
rugăciune, în timp ce aceia care ar fi trebuit să-I fie aproape în ceasul
încercării Sale dormeau. El și-a adus aminte de solemna însărcinare: „Vegheați
și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită.” (Matei 26, 41.). Petru a fost din nou
martor al scenei din sala de judecată. Pentru inima sângerândă, era o tortură
să știe că a adăugat cea mai grea povară umilirii și durerii Mântuitorului.
Chiar în locul acela în care Domnul Hristos Își revărsase sufletul în agonie înaintea
Tatălui, Petru a căzut cu fața la pământ și a dorit să moară. Atunci când
dormea, deși Domnul Hristos îl îndemnase să vegheze și să se roage, Petru și-a
pregătit calea pentru păcatul său cel mare. Toți ucenicii, dormind în acel
moment crucial, au suferit o mare pierdere. Domnul Hristos cunoștea teribila
încercare prin care ei aveau să treacă. El cunoștea modul în care avea să
lucreze Satana pentru a le paraliza judecata, așa încât să nu poată fi
pregătiți pentru timpul încercării. Pentru acest motiv El i-a avertizat atunci.
Dacă orele petrecute în grădină ar fi fost de veghere și rugăciune, atunci
Petru n-ar fi fost lăsat să depindă numai de slaba sa putere. El nu L-ar fi
tăgăduit atunci pe Domnul său. Dacă ar fi vegheat împreună cu Domnul Hristos în
agonia Sa, ucenicii ar fi fost pregătiți să privească suferințele Sale pe
crucea Golgotei. Ei ar fi înțeles, într-o măsură însemnată, natura suferințelor
Sale zdrobitoare. Ei ar fi fost în stare să-și aducă aminte de cuvintele Sale
care profetizau suferințele, moartea și învierea Sa. În mijlocul întunecimii
celui mai crucial ceas, raze de speranță ar fi luminat în întuneric și le-ar fi
susținut credința. De îndată ce s-a făcut ziuă, Sinedriul s-a adunat din
nou și Domnul Hristos a fost adus iarăși în sala de judecată. El Se declarase
Fiu al lui Dumnezeu, dar Sinedriul a transformat cuvintele Sale într-o acuzație
împotriva Sa. Dar nu-L puteau condamna numai pe baza acestei declarații, pentru
că mulți membri nu fuseseră prezenți la ședința din cursul nopții și nu
auziseră cuvintele Sale. De asemenea, ei știau că tribunalul roman nu ar fi
găsit în ele nimic vrednic de moarte. Dar, dacă ar fi auzit toți de pe buzele
Sale repetarea acelor cuvinte, atunci obiectivul lor ar fi fost atins.
Susținerea Domnului Iisus că El este Mesia o puteau transforma într-o
declarație de revoltă politică. „Dacă ești Tu Hristosul”, au zis ei,
„spune-ne.” Dar Domnul Hristos tăcea. Ei au continuat să-I pună întrebări. În
cele din urmă, cu o voce tristă, El a răspuns: „Dacă vă voi spune, nu veți
crede; și dacă vă voi întreba, nu-Mi veți răspunde, nici nu-Mi veți da drumul”.
Dar, ca să poată fi lăsați fără scuză, El a adăugat solemna avertizare: „De
acum încolo, Fiul omului va ședea la dreapta puterii lui Dumnezeu”. „Ești
Tu dar Fiul lui Dumnezeu?” au întrebat ei într-un glas. Și El le-a răspuns:
„Așa cum o spuneți: da, sunt”. Atunci ei au început să strige: „Ce nevoie mai
avem de mărturie? Noi înșine am auzit-o din gura Lui”. Și astfel, în
conformitate cu a treia condamnare din partea autorităților iudaice, Domnul
Iisus trebuia să moară. Tot ceea ce mai trebuia făcut acum, gândeau ei, era ca
romanii să ratifice această condamnare și să-L dea în mâna lor. A urmat
apoi cea de-a treia scenă de abuzuri și batjocuri, chiar mai rea decât aceea pe
care a primit-o din partea mulțimii ignorante. Și ea a avut loc chiar în
prezența preoților și a conducătorilor, cu aprobarea lor. Orice sentiment de
simpatie și umanism dispăruse din inimile lor. Dacă argumentele lor erau
slabe și nu-L puteau reduce la tăcere, atunci ei aveau alte arme, și anume
acele arme care au fost folosite în toate veacurile pentru a-i reduce la tăcere
pe eretici - suferința, violența și moartea. Când condamnarea Domnului
Hristos a fost pronunțată de către judecători, o furie satanică a pus stăpânire
pe gloată. Urletul vocilor semăna cu urletul fiarelor sălbatice. Mulțimea s-a
repezit spre Domnul Hristos, strigând: „Este vinovat, la moarte cu El!” Dacă
n-ar fi fost soldații romani, Domnul Hristos n-ar mai fi trăit ca să fie bătut în
cuie, pe crucea Golgotei. El ar fi fost rupt în bucăți înaintea judecătorilor
Săi, dacă autoritatea romană n-ar fi intervenit și, prin forța armelor, n-ar fi
ținut în frâu violența gloatei. Oamenii păgâni erau furioși la vederea
tratamentului brutal față de Cineva împotriva căruia nu se dovedise nimic.
Ofițerii romani au declarat că, pronunțând condamnarea Domnului Iisus, iudeii
încălcau autoritatea romană și că era chiar contrar legii iudaice faptul de a
condamna un om la moarte numai pe baza propriei mărturii. Această intervenție a
adus o clipă de acalmie procedurală; dar conducătorii iudei erau insensibili,
morți față de milă și rușine. Preoții și conducătorii au uitat demnitatea
slujbei lor și și-au bătut joc de Fiul lui Dumnezeu, folosind epitete dezgustătoare.
L-au luat în derâdere, reproșându-I cu dispreț nașterea Sa. Spuneau că
îndrăzneala Sa de a Se proclama Mesia era suficientă pentru a merita moartea
cea mai dezonorantă, cea mai rușinoasă. Oamenii cei mai stricați erau aceia
care aruncau ocara cea mai infamă asupra Mântuitorului. O haină veche a fost
aruncată peste capul Său și persecutorii L-au lovit peste față, spunând:
„Hristoase, proorocește-ne cine Te-a lovit?” Când haina a fost luată de pe
capul Său, un păcătos înrăit L-a scuipat în față. Va veni, însă, marea zi
a judecății finale și, oamenii aceștia stricați, care și-au bătut joc și au
scuipat fața calmă și palidă a Domnului Hristos, o vor privi în slava ei,
strălucind mai tare decât soarele!
75 - Iuda:
Istoria
vieții lui Iuda ne prezintă sfârșitul trist al unei vieți care ar fi putut fi
onorată de Dumnezeu. Dacă ar fi murit mai înainte de ultima lui călătorie la
Ierusalim, Iuda ar fi fost privit ca un om vrednic de a ocupa un loc între cei
doisprezece apostoli, unul a cărui lipsă ar fi fost foarte mult simțită.
Repulsia cu care a fost privit de-a lungul veacurilor n-ar fi existat, dacă
însușirile caracterului său n-ar fi fost manifestate la încheierea istoriei
vieții sale. Dar caracterul său a fost descoperit lumii cu un scop: ca să fie o
avertizare pentru toți aceia care, asemenea lui, ar trăda misiunea sacră
încredințată lor. Cu puțin timp înainte de Paști, Iuda și-a reînnoit
legăturile pe care le avea cu preoții, pentru a-L da pe Domnul Hristos în
mâinile lor. S-a convenit atunci ca Mântuitorul să fie arestat în unul din
locurile Sale de meditație și rugăciune. De la ospățul din casa lui Simon, Iuda
avusese ocazia să reflecteze asupra faptelor pe care se legase să le aducă la
îndeplinire, dar planul său nu s-a schimbat. Pentru treizeci de arginți
(dinari?) - prețul unui sclav, el a dat rușinii și morții pe Domnul
Slavei. Din fire, Iuda avea o puternică iubire de bani; dar el nu fusese
totdeauna atât de corupt ca să poată face o faptă ca aceasta. El nutrise
spiritul cel rău al avariției până când acesta a devenit motivul dominant al
vieții sale. Iubirea lui pentru Mamona a fost mai mare decât iubirea pentru
Domnul Hristos. Devenind rob al acestui viciu, el s-a predat lui Satana și avea
să fie târât adânc în păcat. Iuda se alăturase ucenicilor atunci când
mulțimile Îl urmau pe Domnul Iisus. Învățătura Mântuitorului le-a mișcat
inimile în timp ce ascultau uimiți cuvintele Lui rostite în sinagogă, la
marginea mării sau pe munte. Iuda i-a văzut pe bolnavi, pe schilozi și pe
orbi venind în număr mare la Domnul Iisus din orașe și sate. I-a văzut pe
muribunzi aduși la picioarele Sale. A fost martor al lucrărilor minunate ale
Mântuitorului, manifestate în vindecarea celor bolnavi, în eliberarea de demoni
și învierea din morți. A simțit chiar în persoana sa dovada puterii Domnului
Hristos. A recunoscut învățăturile Domnului Hristos ca fiind superioare tuturor
celor pe care le auzise vreodată. Îl iubea pe Marele Învățător și dorea să fie
cu El. Avea dorința să fie schimbat în caracterul și viața sa, nădăjduind să
experimenteze acest lucru prin legătura sa cu Domnul Hristos. Mântuitorul nu
l-a respins pe Iuda. El i-a dat un loc printre cei doisprezece. I-a încredințat
lucrarea unui evanghelist. I-a dat puterea de a vindeca pe bolnavi și de a
scoate demonii. Dar Iuda n-a ajuns să se predea pe deplin Domnului Hristos. El
n-a renunțat la ambițiile lui lumești sau la iubirea de bani. În timp ce a
acceptat poziția de slujitor al Domnului Hristos, el nu s-a supus puterii
divine modelatoare. Considera că putea să aibă propria judecată și propriile
păreri, cultivând predispoziția de a critica și acuza. Iuda era foarte
mult apreciat de către ucenici și avea o mare influență asupra lor. Chiar el
avea o părere foarte bună despre sine și îi privea pe frații săi ca fiindu-i mult
inferiori în judecată și iscusință. Ei nu-și dau seama de ocaziile pe care le
au, gândea el, și nici nu profită de împrejurările ce li se oferă. Biserica nu
va prospera niciodată cu astfel de conducători limitați. Petru era impulsiv; el
ar fi acționat fără prea multă judecată. Ioan, care strângea adevărurile ce
porneau de pe buzele Domnului Hristos, era considerat de Iuda ca fiind un om de
afaceri nepriceput. Matei, a cărui pregătire l-a învățat exactitatea în toate
lucrurile, era foarte grijuliu atunci când era vorba de cinste, medita
totdeauna la cuvintele Domnului Hristos și era atât de absorbit de ele, încât,
considera Iuda, nu mai inspira încredere atunci când era vorba să facă lucruri
iscusite și larg cuprinzătoare. În acest fel, Iuda i-a categorisit pe toți
ucenicii și se felicita pentru faptul că Biserica ar fi ajuns adesea în
încurcături și necazuri, dacă n-ar fi fost iscusința lui de administrator. Iuda
se considera cel mai capabil, neputând fi depășit de nimeni. După părerea lui,
el constituia o onoare pentru cauza Bisericii și totdeauna se prezenta
astfel. Însă Iuda era orb față de propriile slăbiciuni de caracter, iar
Domnul Hristos l-a așezat acolo unde avea să aibă ocazia să le vadă și să se
corecteze. Fiind casier pentru ucenici, avea datoria să se îngrijească de
nevoile micului grup și să acorde ajutorul necesar celor săraci. La Paști, în
camera de sus, când Domnul Iisus i-a zis: „Ce ai să faci, fă repede” (Ioan 13,
27), ucenicii gândeau că El îi ceruse să cumpere cele necesare pentru nevoile
praznicului sau să dea ceva celor săraci. Slujind altora, Iuda ar fi putut
să-și dezvolte un spirit neegoist. Dar, în timp ce asculta zilnic învățăturile
Domnului Hristos și era martor al vieții Sale neegoiste, Iuda s-a lăsat în voia
dispozițiilor sale spre lăcomie. Sumele mici, care treceau prin mâinile lui,
erau o continuă ispită. Deseori, când făcea un mic serviciu pentru Domnul
Hristos sau folosea din timpul său pentru scopuri religioase, el se plătea din
acest fond sărăcăcios. În ochii săi, aceste pretexte serveau ca scuză pentru
acțiunile sale; dar înaintea lui Dumnezeu era un hoț. Declarația mereu
repetată a Domnului Hristos că Împărăția Sa nu era din lumea aceasta l-a iritat
pe Iuda. El făcuse un plan și se aștepta ca Domnul Iisus să lucreze după el. El
plănuise ca Ioan Botezătorul să fie eliberat din închisoare. Dar, vai, Ioan a
fost lăsat să fie decapitat. Iar Domnul Hristos, în loc să-și revendice
drepturile Sale regale și să răzbune moartea lui Ioan, S-a retras cu ucenicii
Săi într-un loc la țară. Iuda dorea o atitudine mult mai agresivă. Considera
că, dacă Domnul Iisus nu i-ar împiedica pe ucenici să-și aducă la îndeplinire
planurile lor, lucrarea ar fi mult mai plină de succes. El a reținut vrăjmășia
crescândă a conducătorilor iudei și a văzut faptul că cerința lor n-a fost
ascultată, atunci când au cerut un semn din ceruri din partea Domnului Hristos.
Inima lui era deschisă necredinței, iar vrăjmașul adăuga gânduri de îndoială și
revoltă. De ce oare Domnul Iisus Se ocupa atât de mult de ceea ce era așa de
descurajator? De ce oare prevestea El încercări și persecuții pentru Sine și
pentru ucenicii Săi? Perspectiva de a avea un loc de frunte în noua împărăție
l-a făcut pe Iuda să sprijine cauza lui Iisus. Oare să fie dezamăgit în
speranțele lui? Iuda nu respingea ideea că Domnul Iisus era Fiul lui Dumnezeu,
dar avea îndoieli și căuta să găsească vreo explicație a lucrărilor Sale
minunate. În ciuda învățăturilor Mântuitorului, Iuda avansa mereu ideea că
Domnul Hristos va domni ca împărat în Ierusalim. Cu ocazia hrănirii celor cinci
mii, el a încercat să realizeze acest lucru. Atunci, Iuda a ajutat la
împărțirea hranei mulțimii flămânde. El a avut ocazia să vadă binele ce-i
stătea în putere să-l facă în favoarea altora. A simțit satisfacția pe care o
ai totdeauna în slujba lui Dumnezeu. A ajutat la aducerea la Hristos a
bolnavilor și suferinzilor din mulțime. A văzut câtă alinare, câtă bucurie și
fericire aducea în inimile omenești puterea vindecătoare a Răscumpărătorului.
El ar fi putut să înțeleagă metodele de lucru ale Domnului Hristos. Dar era
orbit de propriile dorințe egoiste. Iuda a fost primul care să folosească
entuziasmul declanșat de minunea înmulțirii pâinilor. El a fost acela care a
pus la cale planul de a-L lua cu forța pe Domnul Iisus și a-L face
împărat. Năzuințele lui erau foarte înalte, dar dezamăgirea i-a fost
amară. Cuvântarea Domnului Hristos în sinagogă cu privire la pâinea vieții
a fost punctul de cotitură în istoria vieții lui Iuda. El a auzit cuvintele:
„Adevărat, adevărat, vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului omului, și dacă
nu beți sângele Lui, n-aveți viață în voi înșivă.” (Ioan 6, 53.). El a văzut că
Domnul Hristos oferea mai degrabă bunuri spirituale decât bunuri lumești. El
considera că poate vedea departe și că a ajuns la înțelegerea faptului că Iisus
nu va avea onoruri și nu va putea da urmașilor Săi poziții înalte. El s-a
hotărât să nu se unească atât de strâns cu Hristos, încât să nu se mai poată
desface. El va veghea. Și a vegheat. Din acel moment, el a început să
exprime îndoieli care îi puneau pe ucenici în încurcătură. Semăna controverse
și sentimente ce duceau în rătăcire, repetând argumentele exprimate de către
cărturari și farisei împotriva susținerilor Domnului Hristos. Toate necazurile
mici și mari, supărările, greutățile și aparentele piedici în calea înaintării
Evangheliei erau interpretate de Iuda ca dovezi împotriva temeiniciei ei. El
aducea texte din Sfânta Scriptură care nu aveau nicio legătură cu adevărurile
pe care le prezenta Domnul Hristos. Aceste texte, scoase din contextul lor, îi
puneau pe ucenici în încurcătură și făceau să crească descurajarea, care-i
cuprindea adesea. Totuși, toate acestea au fost făcute de Iuda într-un astfel
de mod, încât să apară că era un om conștiincios. Și în timp ce ucenicii căutau
dovezi care să confirme cuvintele Marelui Învățător, Iuda îi conducea aproape
imperceptibil pe un alt drum. Și astfel, într-un mod foarte religios și în
aparență foarte înțelept, el prezenta problemele într-o lumină diferită de
aceea în care le prezentase Domnul Hristos, alăturând cuvintelor Lui un înțeles
pe care El niciodată nu-l dăduse. Sugestiile lui ațâțau totdeauna dorințe
ambițioase după realizări pământești, îndepărtându-i astfel pe ucenici de la
lucrurile importante cărora aceștia trebuiau să le acorde atenția cuvenită.
Neînțelegerile cu privire la cine să fie mai mare dintre ei erau în mare măsură
generate de Iuda. Când Domnul Iisus i-a prezentat tânărului bogat
condițiile uceniciei, lui Iuda nu i-a plăcut acest lucru. El a considerat că se
făcuse o greșeală. Dacă astfel de oameni, ca acest conducător, ar fi putut să
fie uniți cu credincioșii, atunci ei ar fi ajutat susținând cauza lui Hristos.
Dacă Iuda ar fi fost primit cel puțin ca sfătuitor, gândea el, atunci ar fi
putut da sugestii avantajoase pentru dezvoltarea neînsemnatei Biserici.
Principiile și metodele sale ar fi fost diferite întrucâtva de cele ale
Domnului Hristos, dar în aceste lucruri el se considera mai înțelept decât
Domnul Hristos. În tot ceea ce Domnul Hristos le spunea ucenicilor Săi era
ceva cu care Iuda nu era de acord în inima sa. Sub influența sa, aluatul
neascultării își făcea foarte repede lucrarea. În toate acestea, ucenicii n-au
văzut pe adevăratul vinovat; dar Domnul Iisus a văzut că Satana îi transmitea
lui Iuda atributele sale și, în felul acesta, deschidea o cale prin care să-i
poată influența și pe ceilalți ucenici. Cu un an înainte de trădarea Sa, Domnul
Hristos spusese cu privire la aceasta: „Nu v-am ales Eu pe voi, cei
doisprezece? Și totuși unul din voi este un drac.” (Ioan 6, 70.). Cu toate
acestea, Iuda nu manifesta o opoziție fățișă față de învățăturile Mântuitorului
și nici nu părea că le pune la îndoială. El n-a dat pe față o atitudine de
murmurare, până la momentul ospățului din casa lui Simon. Când Maria a uns
picioarele Mântuitorului, Iuda și-a manifestat tendințele spre lăcomie. Fiind
mustrat de Domnul Hristos, spiritul său se revoltă. Mândria rănită și dorința
de răzbunare au rupt stăvilarele și lăcomia nutrită atât de mult a pus
stăpânire pe el. Aceasta va fi experiența tuturor acelora care continuă să se
joace cu păcatul. Elementele de decădere cărora nu li se rezistă și asupra
cărora nu s-a câștigat biruința răspund ispitirii lui Satana, iar sufletul este
robit, supus voinței lui. Iuda însă nu era cu totul împietrit. Chiar după
ce se angajase în două rânduri să-L vândă pe Mântuitorul, el a mai avut ocazii
să se pocăiască. La cina de Paști, Domnul Hristos și-a dovedit divinitatea,
dând în vileag scopul vânzătorului. Cu gingășie, El nu l-a trecut cu vederea pe
Iuda atunci când a slujit ucenicilor. Dar ultimul apel al harului a rămas fără
răspuns. Apoi, cazul lui Iuda a fost hotărât și picioarele pe care Domnul
Hristos le-a spălat au plecat să aducă la îndeplinire lucrarea
vânzătorului. Iuda socotea că, dacă Domnul Hristos avea să fie crucificat,
atunci evenimentul trebuia să aibă loc. Partea sa în trădarea Mântuitorului
n-ar fi schimbat rezultatul. Dar, dacă Domnul Hristos nu trebuia să moară,
atunci el nu făcea decât să-L forțeze să Se elibereze. Orice s-ar întâmpla,
Iuda avea să câștige ceva de pe urma trădării lui. El a socotit că face o
afacere iscusită vânzându-L pe Domnul său. Cu toate acestea, Iuda nu
credea că Domnul Hristos va îngădui ca El să fie arestat. Vânzându-L, planul
său era de a-I da o lecție. El intenționa să joace un rol care să-L facă pe
Mântuitorul mai atent de aici înainte și să-l trateze cu respectul cuvenit.
Iuda însă nu știa că a dat morții pe Domnul Hristos. De câte ori, când
Mântuitorul învăța în parabole, cărturarii și fariseii nu fuseseră înfrânți
prin ilustrațiile Lui uimitoare! De câte ori nu se osândiseră singuri! Adesea,
când adevărul pătrunsese în inimile lor, ei erau plini de furie și luau pietre
ca să arunce în El; dar mereu și mereu El scăpase. Deoarece El a scăpat
din așa de multe curse, cu siguranță, gândea Iuda, că nu va îngădui să fie
prins. Iuda s-a hotărât să facă o încercare. Dacă într-adevăr Domnul
Hristos era Mesia, atunci poporul, pentru care El făcuse atât de mult, se va
strânge în jurul Său și-L va proclama împărat. Aceasta va face ca multe minți,
care până acum au fost nehotărâte, să se hotărască o dată pentru totdeauna.
Iuda avea să aibă meritul de a-L fi așezat pe Împărat pe tronul lui David.
Faptul acesta avea să-i asigure o poziție de frunte în noua împărăție, după
Domnul Hristos. Falsul ucenic își îndeplini partea în vinderea lui Iisus.
În grădină, când le-a spus conducătorilor mulțimii: „Pe care-l voi săruta eu,
acela este; să puneți mâna pe el!” (Matei 26, 48), el era pe deplin convins că
Domnul Hristos va scăpa din mâinile lor. Apoi, dacă ei ar fi aruncat vina
asupra lui, el putea să le spună: „Nu v-am spus să-L țineți bine?” Iuda
privi la cei care-L prindeau pe Domnul Hristos, acționând la cuvintele lui și
legându-L strâns. Plin de uimire, el văzu că Mântuitorul a îngăduit să fie
legat și dus. Nerăbdător, el L-a urmat din grădină până la judecarea Lui în
fața conducătorilor iudei. În fiecare moment, aștepta ca El să-și uimească
vrăjmașii, apărând înaintea lor ca Fiu al lui Dumnezeu, făcând fără efect toate
comploturile și toată puterea lor. Cum însă ceasurile treceau, unul după altul,
și Domnul Hristos Se supunea tuturor abuzurilor ce au fost îngrămădite asupra
Lui, o teamă teribilă veni asupra vânzătorului pentru faptul că a vândut pe
Învățătorul său, ca să fie dat morții. Cum judecata se apropia de sfârșit,
Iuda n-a mai putut îndura tortura conștiinței sale vinovate. Deodată, o voce
răgușită a răsunat din sala de judecată, făcând ca un fior de groază să pună
stăpânire pe toate inimile: „Este nevinovat, cruță-L, Caiafa!” Făptura
înaltă a lui Iuda era văzută acum făcându-și loc prin mulțimea înmărmurită.
Fața sa era palidă și descompusă și stropi mari de sudoare se vedeau pe fruntea
lui. Repezindu-se spre scaunul de judecată, el a aruncat jos, înaintea
marelui preot, monedele de argint ce fuseseră prețul vânzării Domnului său.
Apucând nerăbdător haina lui Caiafa, îl imploră să-L elibereze pe Iisus,
declarând că nu făcuse nimic vrednic de moarte. Mâniat, Caiafa îl îndepărtă,
dar rămase încurcat, neștiind ce să spună. Perfidia preoților a fost dată pe
față. Era evident că ei îl mituiseră pe ucenic ca să-și vândă
Învățătorul. „Am păcătuit”, strigă din nou Iuda, „căci am vândut sânge
nevinovat.” Dar marele preot, recâștigându-și stăpânirea de sine, răspunse
batjocoritor: „Ce ne pasă nouă? Treaba ta.” (Matei 27, 4.). Preoții fuseseră
dispuși să facă din Iuda unealta lor; dar îi disprețuiau josnicia. Când el a
venit la ei ca să-și mărturisească vina, l-au luat în râs. Iuda s-a
convins că toate stăruințele lui erau zadarnice și a fugit din sala de judecată
exclamând: „Este prea târziu! Este prea târziu!” El simțea că nu va putea trăi
să-L vadă pe Iisus crucificat și, în disperarea lui, s-a dus și s-a
spânzurat. Mai târziu, în aceeași zi, pe drumul de la sala de judecată a
lui Pilat la Golgota, s-a produs o întrerupere a strigătelor și batjocurilor
mulțimii nelegiuite, care Îl ducea pe Domnul Hristos la locul răstignirii. Pe
când treceau pe lângă un loc retras, ei au văzut, la rădăcina unui copac uscat,
trupul lui Iuda. A fost o priveliște dintre cele mai dezgustătoare,
cutremurătoare. Greutatea corpului său rupsese frânghia cu care se spânzurase
de copac. În cădere, trupul său fusese mutilat în mod oribil, iar câinii mâncau
acum din el. Resturile lui au fost repede îngropate, ca să nu se mai vadă, dar
mulțimea batjocorea mai puțin acum și multe fețe palide dădeau pe față
gândurile ce se frământau înăuntru. Se părea că răsplata începea să fie dată
acelora care se făceau vinovați de sângele lui Iisus!
76 - În sala de
judecată a lui Pilat:
În
sala de judecată a lui Pilat, guvernatorul roman, Domnul Hristos stătea legat
ca arestat. În jurul Său se afla garda soldaților, iar sala de judecată era
plină până la refuz de spectatori. Afară, la intrarea în sală, erau judecătorii
Sinedriului, preoții, conducătorii, bătrânii și gloata. După ce L-a
condamnat pe Domnul Hristos, consiliul Sinedriului a venit la Pilat, pentru a
obține confirmarea sentinței, ca s-o poată aduce la îndeplinire. Dar acești
conducători iudei n-au intrat în sala de judecată a lui Pilat. Conform legii
lor ceremoniale, s-ar fi întinat dacă ar fi făcut astfel și n-ar fi putut lua
parte la sărbătoarea Paștilor. În orbirea lor, n-au putut vedea că ura aceea
criminală le-a întinat inimile. N-au crezut că Domnul Hristos era adevăratul
Miel Pascal și că, deoarece L-au respins, marele praznic își pierduse, pentru
ei, semnificația. Când Mântuitorul a fost adus în sala de judecată, Pilat
nu L-a privit cu ochi prietenoși. Guvernatorul roman fusese chemat în grabă și
sculat din pat; era hotărât să-și facă lucrarea cât mai repede cu putință. Era
pregătit să se poarte cu Cel arestat cu o severitate de magistrat.
Luându-și aerul cel mai grav, el s-a întors să vadă ce fel de om trebuia să
cerceteze, pentru care fusese sculat la o oră atât de matinală. El știa că
trebuia să fie cineva pe care autoritățile iudaice erau nerăbdătoare să-L
judece și să-L pedepsească în mare grabă. Pilat privi la oamenii care-L
aveau în pază pe Iisus și apoi privirea lui se opri cercetătoare asupra
Domnului Hristos. El avusese de-a face cu tot felul de criminali; dar niciodată
nu mai fusese adus înaintea sa un om care să aibă trăsături pline de atâta
bunătate și noblețe. Pe fața Sa el n-a văzut niciun semn de vinovăție, nicio
expresie de teamă, nicio încumetare sau dispreț. El a văzut un Om plin de calm
și comportare demnă, a cărui înfățișare nu purta semnele unui criminal, ci
semnătura Cerului. Înfățișarea Domnului Hristos a făcut o impresie
favorabilă asupra lui Pilat. Ceea ce era mai bun în natura sa a fost trezit. El
auzise de Iisus și de lucrările Lui. Soția lui îi spusese câte ceva din faptele
minunate săvârșite de Profetul din Galilea, care vindeca pe bolnavi și învia pe
morți. Acum, toate acestea prindeau - ca într-un vis - viață în mintea lui
Pilat. Și-a adus aminte de veștile pe care le auzise din diferite părți. S-a
hotărât să le ceară iudeilor să-i prezinte acuzațiile pe care le aduc împotriva
Celui arestat. „Cine este acest Om și pentru ce L-ați adus?” spuse el. „Ce
pâră aduceți împotriva Lui?” Iudeii erau puși în încurcătură. Știind că nu
puteau să-și susțină acuzațiile împotriva Domnului Hristos, nu doreau să aibă
loc o cercetare publică. Au răspuns că este un înșelător, numit Iisus din
Nazaret. Pilat a întrebat din nou: „Ce pâră aduceți împotriva omului
acestuia?” Preoții n-au răspuns la întrebarea lui, dar, în cuvinte ce arătau
iritarea lor, au spus: „Dacă n-ar fi fost un făcător de rele, nu L-am fi dat
noi în mâinile tale.” (Ioan 18, 29-30.). Când cei care formează Sinedriul,
oamenii cei mai de frunte ai neamului, aduc la tine un om pe care îl consideră
vrednic de moarte, mai este nevoie să întrebi ce acuzație I se aduce? Ei sperau
să-l impresioneze pe Pilat cu sentimentul importanței lor și în felul acesta
să-l facă să consimtă la cererea lor, fără să mai fie nevoie să treacă prin
multe cercetări. Erau nerăbdători să obțină ratificarea sentinței lor, pentru
că erau conștienți de faptul că cei care au fost martori la lucrările minunate
ale Domnului Hristos ar fi putut să povestească lucruri cu totul diferite de
născocirile pe care le repetau acum. Preoții gândeau că, prin slabul și
nehotărâtul Pilat, își vor putea aduce la îndeplinire planurile fără probleme.
Mai înainte, el semnase foarte ușor condamnarea la moarte, osândind astfel oameni
despre care știau bine că nu sunt vrednici de moarte. După aprecierile lui,
viața unui arestat nu avea multă valoare; că erau nevinovați sau vinovați,
faptul acesta n-avea nicio importanță. Preoții nădăjduiau ca Pilat să confirme
pedeapsa cu moartea luată cu privire la Domnul Hristos fără să-L mai audieze.
Ei cereau lucrul acesta ca o favoare cu ocazia marii lor sărbători
religioase. Dar era ceva cu Cel arestat, care îl reținea pe Pilat să facă
lucrul acesta. El nu îndrăznea să-l înfăptuiască. Și-a dat seama de intențiile
și planurile preoților. Și-a amintit cum, nu cu mult timp înainte, Domnul
Hristos l-a înviat din morți pe Lazăr, mort de patru zile; și, înainte să
semneze sentința de condamnare, s-a hotărât să cunoască acuzațiile ce erau
aduse împotriva Lui și dacă puteau fi dovedite. Dacă judecata voastră este
suficientă, a spus el, atunci de ce L-ați mai adus pe arestat la mine? „Luați-L
voi și judecați-L după legea voastră.” Constrânși în felul acesta, preoții au
spus că ei L-au condamnat deja, dar că trebuie să aibă și hotărârea lui Pilat
pentru ca osânda lor să fie valabilă. Care este sentința pe care ați
pronunțat-o? a întrebat Pilat. Pedeapsa cu moartea, au răspuns ei; dar nu este
îngăduit de lege să omorâm pe nimeni. Ei i-au cerut lui Pilat să-i creadă pe
cuvânt cu privire la vinovăția lui Hristos și să întărească hotărârea luată de
ei. Își luau răspunderea pentru cele ce aveau să urmeze. Pilat nu era un
judecător drept sau conștiincios; dar, deși slab din punct de vedere moral, el
a refuzat să le satisfacă cererea. Nu-L va condamna pe Hristos până când nu va
fi adusă o acuzație împotriva Lui. Preoții se aflau în încurcătură. Ei
și-au dat seama că trebuiau să-și ascundă fățărnicia în cea mai deplină taină.
Nu trebuiau să lase să se înțeleagă că Domnul Hristos fusese arestat pentru
motive religioase. Dacă acestea aveau să fie prezentate ca un motiv, atunci
acțiunile lor n-ar fi avut nicio valoare înaintea lui Pilat. Ei trebuiau să-L
prezinte pe Domnul Hristos ca acționând împotriva legilor civile; atunci El
putea fi pedepsit ca un criminal politic. Agitațiile și răscoalele împotriva
guvernării romane erau obișnuite printre iudei. Romanii reacționaseră foarte
aspru împotriva acestor revolte și erau totdeauna în gardă spre a reprima orice
acțiune care ar fi putut duce la răzmeriță. Numai cu câteva zile înainte,
fariseii căutaseră să-L prindă în cursă pe Domnul Hristos cu întrebarea: „Se
cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?” Dar Domnul le demascase atunci
fățărnicia. Romanii, care fuseseră de față, au văzut înfrângerea deplină a
uneltirilor, precum și tulburarea la răspunsul Său: „Dați dar Cezarului ce este
al Cezarului.” (Luca 20, 22-25.). Preoții căutau acum să înfățișeze
lucrurile ca și cum, cu acea ocazie, Domnul Hristos ar fi dat învățătura
pe care ei nădăjduiau că o va da. În strâmtorarea lor, ei au adus, în sprijinul
lor, martori mincinoși și „au început să-L pârască și să zică: Pe omul acesta
L-am găsit ațâțând neamul nostru la răscoală, oprind a plăti bir Cezarului și
zicând că El este Hristosul, Împăratul”. Trei acuzații, niciuna întemeiată.
Preoții știau bine acest lucru, dar ei au fost dispuși să săvârșească un
sperjur, dacă prin aceasta își puteau atinge scopul urmărit. Pilat le-a
citit planurile. El n-a crezut că Arestatul a complotat împotriva autorității
romane. Înfățișarea Lui umilă și blândă era în totală contradicție cu acuzația
ce I se aducea. Pilat era convins că un complot serios fusese pus la cale
pentru a nimici un Om nevinovat, care stătea în calea demnitarilor iudei.
Întorcându-se spre Domnul Hristos, el întrebă: „Ești Tu Împăratul iudeilor?”
Mântuitorul a răspuns: „Așa cum ai spus”. Și pe când vorbea, înfățișarea Lui
s-a luminat, ca și când o rază de soare strălucea asupra ei. Când au auzit
răspunsul Său, Caiafa și cei ce erau cu el i-au cerut lui Pilat să fie martor
că Iisus admisese crima de care fusese acuzat. Cu strigăte puternice, preoții,
cărturarii și conducătorii au cerut ca El să fie condamnat la moarte.
Strigătele erau reluate de gloată și urletul devenea asurzitor. Pilat era în
încurcătură. Văzând că Hristos nu răspundea nimic acuzatorilor Săi, Îl întrebă:
„Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te învinuiesc ei! Iisus n-a mai dat
niciun răspuns”. Stând în spatele lui Pilat, privind panorama întregii
curți, Domnul Hristos a auzit ocările; dar, față de toate acuzațiile false
aduse împotriva Sa, n-a răspuns niciun cuvânt. Întreaga Sa comportare dădea
mărturie despre o evidentă nevinovăție. El stătea nemișcat de furia valurilor
ce tălăzuiau în jurul Său. Era ca și când valurile apăsătoare ale mâniei,
ridicându-se mai mult și tot mai mult, asemenea valurilor oceanului cuprins de
furtună, se spărgeau asupra Lui, dar fără să-L atingă. El rămânea tăcut, dar
tăcerea Lui era elocventă. Era asemenea unei lumini strălucind dinăuntru în
afara Lui. Pilat era uimit de comportamentul Său. Oare acest Om, se
întreba el, ignoră desfășurarea judecății pentru că nu-L interesează salvarea
vieții Lui? Privind la Iisus, care suporta insulta și batjocura fără să
răspundă cu aceeași monedă, și-a dat seama că nu poate fi tot atât de nedrept
și necinstit cum erau preoții care vociferau. Sperând să afle de la El adevărul
și să scape de tumultul gloatei, Pilat L-a luat deoparte pe Domnul Iisus și L-a
întrebat iarăși: „Ești Tu Împăratul iudeilor?” Domnul Hristos n-a răspuns
în mod direct la această întrebare. El știa că Duhul Sfânt Se lupta cu
Pilat și i-a dat ocazia să-și exprime convingerea. „De la tine însuți zici
lucrul acesta”, a întrebat El, „sau ți l-au spus alții despre Mine?” Cu alte
cuvinte, acuzația preoților sau dorința de a primi lumină din partea Domnului
Hristos era motivul care l-a îndemnat pe Pilat să pună această întrebare? Pilat
a înțeles ceea ce a vrut să spună Domnul Hristos, dar mândria i-a cuprins
inima. El nu va recunoaște convingerea ce pusese stăpânire pe el. „Sunt eu
iudeu?” a spus el. „Neamul Tău și preoții cei mai de seamă Te-au dat în mâna
mea: Ce ai făcut?” Pentru Pilat trecuse ocazia de aur, însă Domnul Iisus
nu l-a lăsat fără lumină. În timp ce n-a răspuns în mod direct la întrebarea
lui Pilat, El a vorbit în mod clar despre misiunea Sa. L-a lăsat pe Pilat să
înțeleagă faptul că El nu căuta un tron pământesc. „Împărăția Mea nu este
din lumea aceasta”, a spus El. „Dacă ar fi Împărăția Mea din lumea aceasta,
slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar acum,
Împărăția Mea nu este de aici.” „Atunci un Împărat tot ești!” i-a zis Pilat.
„Da”, a răspuns Iisus. „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut și am
venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă
glasul Meu.” Domnul Hristos a declarat că, în sine, Cuvântul Său era o
cheie care avea să deschidă tainele pentru aceia care erau pregătiți să-l
primească. El avea o putere ce se recomanda singură, și acesta era secretul
întinderii cu repeziciune a Împărăției adevărului Său. El dorea ca Pilat să
înțeleagă faptul că natura sa ruinată putea să fie refăcută numai prin primirea
și tezaurizarea acestui adevăr. Pilat avea dorința să cunoască adevărul.
Mintea sa era însă confuză. El a înțeles imediat cuvintele Mântuitorului și
inima sa a fost mișcată de o mare dorință de a cunoaște ce anume era de fapt
adevărul și cum îl putea obține. „Ce este adevărul?” a întrebat el. Dar n-a
așteptat să primească un răspuns. Tumultul gloatei de afară l-a readus la
interesele acelui moment; căci preoții strigau, cerând luarea imediată a unei
hotărâri. Ieșind în fața iudeilor, el a declarat cu autoritate în glas: „Eu nu
găsesc nicio vină în El”. Aceste cuvinte rostite de un judecător păgân
erau o mustrare biciuitoare pentru perfidia și falsitatea conducătorilor iudei,
care Îl acuzau pe Mântuitorul. Când preoții și mai marii lui Israel au auzit
aceasta din partea lui Pilat, dezamăgirea și mânia lor n-au mai cunoscut
margini. Ei complotaseră de mult și așteptau această ocazie. Văzând perspectiva
eliberării lui Iisus, se părea că sunt gata să-L sfâșie în bucăți. L-au
denunțat cu glas tare pe Pilat și l-au amenințat cu condamnarea din partea
autorităților romane. L-au acuzat că refuză să-L condamne pe Iisus, care,
declarau ei, S-a ridicat împotriva Cezarului. Se auzeau acum voci
mânioase, declarând că influența lui Iisus, care îndemna la răzvrătire, era
cunoscută în toată țara. Preoții spuneau că El „întărâtă și învață pe oameni
prin toată Iudea, din Galilea, unde a început, până aici”. În momentul
acela, Pilat nu avea de gând să-L condamne pe Domnul Hristos. Știa că iudeii
L-au acuzat datorită urii și prejudecății lor. El își cunoștea datoria.
Dreptatea cerea ca Domnul Hristos să fie imediat eliberat. Dar Pilat se temea
de răutatea mulțimii. Dacă ar fi refuzat să-L dea pe Hristos în mâinile lor,
s-ar fi iscat tulburare, și el se temea de acest lucru. Când a auzit că Domnul
Hristos era din Galilea, a hotărât să-L trimită la Irod, conducătorul acelei
provincii, care se afla atunci la Ierusalim. În felul acesta, Pilat gândea să
transfere responsabilitatea procesului de la el asupra lui Irod. El considera,
de asemenea, că aceasta este o bună ocazie de a vindeca o veche dispută dintre
el și Irod. Și lucrul acesta s-a adeverit. Cei doi magistrați au redevenit
prieteni datorită procesului Mântuitorului. Pilat L-a dat din nou pe
Domnul Hristos pe mâna soldaților și, în mijlocul ocărilor și insultelor
gloatei, El a fost dus în grabă în sala de judecată a lui Irod. „Irod, când a
văzut pe Iisus, s-a bucurat foarte mult.” (Luca 23, 8.). El nu-L întâlnise
niciodată până atunci pe Mântuitorul și „de mult dorea să-L vadă, din pricina
celor auzite despre El; și nădăjduia să-L vadă făcând vreo minune”. Acest Irod
era acela ale cărui mâini erau pătate de sângele lui Ioan Botezătorul. Când
Irod a auzit pentru prima dată de Domnul Hristos, a fost îngrozit și și-a zis:
„Ioan acela, căruia i-am tăiat capul, a înviat din morți”; „... de aceea
se fac minuni prin el.” (Marcu 6, 16; Matei 14, 2.). Și totuși Irod a
dorit să-L vadă pe Hristos. Acum era ocazia să salveze viața acestui Profet și
regele spera să alunge pentru totdeauna din minte amintirea acelui cap
însângerat ce i-a fost adus pe tipsie. El dorea să-și satisfacă, de asemenea,
curiozitatea și credea că, dacă I se va oferi o perspectivă de eliberare,
Domnul va face pentru el tot ceea ce avea să I se ceară. Mulți preoți și
bătrâni L-au însoțit pe Domnul Hristos la Irod. Și când Mântuitorul a fost adus
în sală, acești demnitari, vorbind cu toții în mod agitat, și-au adus
acuzațiile împotriva Lui. Dar Irod a dat puțină atenție acuzațiilor lor. Dorind
să folosească ocazia de a-L interoga pe Domnul Hristos, el a cerut să se facă
liniște. A poruncit să I se scoată legăturile și, în același timp, i-a acuzat
pe vrăjmașii Săi de faptul că L-au tratat cu brutalitate. Privind cu compasiune
la fața liniștită a Răscumpărătorului lumii, el a citit în ea numai
înțelepciune și curăție. Ca și Pilat, a fost convins de faptul că Domnul
Hristos a fost acuzat datorită răutății și invidiei. Irod L-a interogat pe
Domnul Hristos în multe privințe, dar în tot acest timp Mântuitorul a păstrat o
tăcere profundă. La porunca regelui, au fost aduși înaintea sa oameni
neputincioși și schilozi, poruncindu-I-se Domnului Hristos să facă dovada
pretențiilor Sale, făcând o minune. Oamenii, a spus Irod, spun că poți vindeca
pe bolnavi. Sunt foarte nerăbdător să văd că faima Ta, care este foarte
răspândită, n-a fost o înșelăciune. Dar Domnul Hristos n-a răspuns, deși Irod a
continuat să-L determine la aceasta: Dacă poți face minuni pentru alții, atunci
fă acum pentru Tine, și aceasta Îți va servi spre bine. Și din nou el a
poruncit: Arată-ne un semn care să dovedească faptul că ai puterea cu care
zvonurile Te-au acreditat. Dar Domnul Hristos parcă nu auzea și nu vedea. Fiul
lui Dumnezeu luase asupra Sa natura omului. Și El a procedat așa cum trebuie să
procedeze omul în asemenea împrejurări. De aceea, nu va săvârși o minune pentru
a Se scuti de durerea și umilința pe care trebuie să le îndure omul, atunci
când se află în împrejurări asemănătoare. Irod a făgăduit că Îl va elibera
pe Domnul Hristos, dacă avea să săvârșească niște minuni în prezența sa.
Acuzatorii Domnului Hristos văzuseră ei înșiși lucrările minunate făcute prin
puterea Sa. Îl auziseră poruncind mormântului să elibereze pe mort. Văzuseră pe
morți ieșind din morminte, ascultând de cuvântul Său. S-au temut ca nu cumva El
să înfăptuiască vreo minune. Dintre toate lucrurile, cel mai mult se temeau de
o manifestare a puterii Lui. O astfel de manifestare s-ar fi dovedit a fi o
lovitură de moarte dată planurilor lor și probabil că i-ar fi costat
viața. De aceea, preoții și mai marii norodului au început într-o mare agitație
să-și aducă acuzațiile împotriva Lui. Ridicându-și glasurile, ei au declarat că
este un trădător și un hulitor. Au declarat că minunile pe care le săvârșește
le face prin puterea care-I este dată de Beelzebul, domnul dracilor. Sala de
judecată a devenit o scenă în care domnea confuzia, unii strigând una, alții
alta. Conștiința lui Irod era acum mult mai puțin sensibilă decât atunci
când tremurase de groază la cererea Irodiadei de a i se aduce capul lui Ioan
Botezătorul. Pentru un timp, el a îndurat înțepăturile tăioase ale remușcării
pentru actul său teribil; dar această sensibilitate morală a fost degradată din
ce în ce mai mult, datorită vieții sale stricate. Acum, inima sa a devenit atât
de împietrită, încât a ajuns să fie mândru de pedeapsa pe care i-a
administrat-o lui Ioan Botezătorul pentru îndrăzneala de a-l mustra. și acum el
Îl amenința pe Domnul Hristos, declarând în mod repetat că are puterea de a-L
elibera sau de a-L condamna. Dar Domnul Hristos n-a făcut niciun gest care să
arate că a auzit vreun cuvânt. Această tăcere l-a mâniat pe Irod. Părea că
arată o totală indiferență față de autoritatea sa. Pentru vanitosul și
îngâmfatul rege, mustrarea deschisă ar fi fost mai puțin jignitoare decât de a
fi ignorat în acest fel. Din nou, plin de mânie, el L-a amenințat pe Domnul
Hristos, care stătea încă nemișcat și tăcut. Misiunea Domnului Hristos în
această lume nu a fost aceea de a satisface curiozitatea bolnăvicioasă. El a
venit să aducă vindecarea celor cu inima zdrobită. Dacă ar fi trebuit să
rostească vreun cuvânt spre vindecarea sufletelor de boala păcatului, atunci
n-ar fi tăcut. Dar nu avea niciun cuvânt pentru aceia care aveau să calce
adevărul în picioarele lor nesfinte. Domnul Hristos i-ar fi putut adresa
lui Irod cuvinte care să-i străpungă urechile împietrite. El ar fi putut să-l
înspăimânte și să-l facă să tremure, punându-i înainte toată nelegiuirea vieții
lui, precum și groaza apropierii zilei judecății pentru el. Dar tăcerea
Domnului Hristos a fost cea mai aspră mustrare pe care o putea rosti. Irod
respinsese adevărul care i-a fost adresat de către cel mai mare dintre profeți
și de aceea nu avea să mai primească niciun alt mesaj de salvare/mântuire.
Pentru el, Maiestatea Cerului nu mai avea niciun cuvânt. Urechea aceea, care
fusese totdeauna deschisă față de nenorocirile omenești, nu mai avea acum
niciun loc pentru poruncile lui Irod. Ochii aceia, care totdeauna fuseseră
ațintiți asupra păcătosului pocăit cu o iubire plină de milă și iertare, nu mai
aveau acum nicio privire pe care s-o acorde lui Irod. Buzele acelea, care
rostiseră cele mai impresionante adevăruri și care, în accente pline de
gingășie, au pledat pe lângă cel mai decăzut și mai degradat păcătos, erau acum
închise față de trufașul rege, care nu simțea nevoia de un Mântuitor. Fața
lui Irod s-a întunecat de furie. Întorcându-se spre mulțime, L-a denunțat
cu mânie pe Domnul Hristos ca fiind un impostor. Apoi, adresându-se Domnului
Hristos, Îi spuse: Dacă nu vei aduce nicio dovadă pentru demonstrarea
pretențiilor Tale, atunci am să Te dau în mâinile soldaților și gloatei. Ei
poate că vor reuși să Te facă să vorbești. Dacă ești un impostor, atunci
moartea din mâinile lor nu este decât ceea ce meriți; dacă ești însă Fiul lui
Dumnezeu, atunci salvează-Te, săvârșind o minune. Nici n-a terminat bine
de rostit aceste cuvinte, că mulțimea a și năvălit asupra Domnului Hristos.
Asemenea unor fiare sălbatice, mulțimea s-a aruncat asupra prăzii sale. Domnul
Hristos a fost târât când într-o parte, când în alta, iar Irod s-a alăturat
gloatei și a căutat să-L umilească pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi
intervenit soldații romani, obligând gloata cuprinsă de nebunie să dea înapoi,
Mântuitorul ar fi fost sfâșiat în bucăți. „Irod, cu ostașii lui de pază,
se purtau cu El cu dispreț; și, după ce și-au bătut joc de El, L-au îmbrăcat cu
o haină strălucitoare.” (Luca 23, 11.). Soldații romani s-au alăturat,
implicându-se în această maltratare a Domnului Hristos. Tot ceea ce acești
soldați răi și corupți, încurajați fiind de Irod și de conducătorii iudei,
puteau născoci era folosit împotriva Mântuitorului. Și cu toate acestea,
răbdarea Sa divină n-a cedat. Persecutorii Domnului Hristos au încercat să
măsoare caracterul Său după caracterul lor; ei Îl înfățișară tot așa netrebnic
cum erau ei. Dar, dincolo de toată această scenă, un alt tablou se înfățișă
privirii - o scenă pe care, într-o zi, ei o vor vedea în toată slava. Erau unii
care tremurau în prezența Domnului Hristos. În timp ce gloata necioplită se
pleca în batjocură înaintea Lui, unii dintre cei ce veniseră cu același scop
s-au întors înspăimântați și tăcuți. Irod a fost condamnat. Ultimele raze ale
harului au strălucit asupra inimii lui împietrite de păcat. El și-a dat seama
că Acesta nu era un om obișnuit; căci divinitatea străfulgera prin corpul Său
omenesc. Chiar în timpul acela, în care Domnul Hristos era înconjurat de
batjocoritori, de oameni adulteri și criminali, Irod și-a dat seama că privea
un Dumnezeu pe tronul Său. Așa împietrit cum era, Irod n-a îndrăznit să
ratifice condamnarea Domnului Hristos. El a dorit să scape de această teribilă
răspundere și L-a trimis pe Domnul Hristos înapoi în sala romană de
judecată. Pilat a fost dezamăgit și foarte nemulțumit. Când iudeii s-au
reîntors, aducând cu ei pe Arestatul lor, el i-a întrebat nervos ce anume vor
să-I facă. Le-a amintit că-L cercetase deja pe Hristos și că nu găsise nicio
vină în El; le-a amintit faptul că ei au adus acuzații împotriva Lui, dar că
n-au fost în stare să aducă probe nici măcar pentru o acuzație. El Îl trimisese
pe Iisus la Irod, tetrarhul Galileii, unul din neamul lor, dar nici el nu L-a
găsit vrednic de moarte. „Eu deci, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da
drumul”, a spus Pilat. Aici Pilat și-a dat pe față slăbiciunea. El
declarase că Domnul Hristos era nevinovat și, cu toate acestea, era dispus
să pună să-L biciuiască, numai pentru a-i liniști pe acuzatorii Lui. El avea să
sacrifice dreptatea și principialitatea numai pentru a fi pe placul mulțimii.
Acest lucru l-a pus într-o situație critică. Mulțimea, dându-și seama de
nehotărârea lui, a cerut mai insistent viața celui arestat. Dacă Pilat ar fi
rămas de la început hotărât, refuzând să condamne un Om pe care L-a găsit
nevinovat, el ar fi rupt atunci lanțul fatal care avea să-l lege în remușcare
și vinovăție cât timp avea să mai trăiască. Dacă ar fi adus la îndeplinire
convingerile lui despre dreptate, atunci iudeii n-ar fi îndrăznit să-i dicteze.
Domnul Hristos ar fi fost dat morții, dar vina nu avea să cadă asupra lui
Pilat. Pas cu pas, Pilat a pășit pe drumul violării conștiinței sale. El s-a
sustras judecății după dreptate și adevăr și acum s-a trezit aproape fără
putere în mâinile preoților și conducătorilor. Șovăiala și nehotărârea s-au
dovedit a fi ruina lui. Chiar și în situația aceasta, Pilat n-a fost lăsat
să acționeze orbește. Un mesaj din partea lui Dumnezeu l-a avertizat despre
fapta pe care era gata s-o comită. Ca răspuns la rugăciunea Domnului Hristos,
soția lui Pilat a fost vizitată de un înger din Ceruri și, într-un vis, ea L-a
văzut pe Mântuitorul și a vorbit cu El. Soția lui Pilat nu era din neamul
iudeilor, dar, privind în vis la Domnul Hristos, nu s-a îndoit nicidecum de
caracterul și misiunea Sa. Ea știa că El este Prințul lui Dumnezeu. L-a văzut
în sala de judecată, pe când era judecat. I-a văzut mâinile strâns legate, ca
mâinile unui criminal. A văzut pe Irod și pe ostașii lui cum îndeplineau
oribila lor lucrare. I-a auzit pe preoți și pe conducători, plini de mânie și
răutate, acuzându-L nebunește. A auzit cuvintele: „Noi avem o lege, și după
legea aceasta, El trebuie să moară”. L-a văzut pe Pilat dând pe Iisus să fie
biciuit, după ce a declarat că nu găsește nicio vină în El. A auzit pronunțarea
condamnării de către Pilat și l-a văzut predând pe Domnul Hristos omorâtorilor
Săi. A văzut crucea ridicată pe Golgota. A văzut pământul cuprins în întuneric
și a auzit misteriosul strigăt: „S-a sfârșit”. Privirea ei a mai văzut un alt
tablou. Ea L-a văzut pe Domnul Hristos stând pe un nor mare și alb, în timp ce
Pământul se învârtea în spațiu, iar omorâtorii Săi fugeau din fața Slavei Sale.
Cu un strigăt de groază s-a trezit și de îndată i-a scris lui Pilat cuvinte de
avertizare. În timp ce Pilat ezita cu privire la ceea ce avea de făcut, un
sol își făcu loc prin mulțime și îi înmână scrisoarea din partea soției sale,
care spunea: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta; căci azi am
suferit mult în vis din pricina Lui”. Fața lui Pilat a devenit palidă. El
era confuz din cauza propriilor emoții, care se luptau între ele. Dar, în timp
ce amâna luarea unei hotărâri, preoții și mai marii norodului ațâțau mai
departe mințile oamenilor. Pilat a fost forțat să acționeze. El s-a gândit la
un obicei de care se putea folosi pentru a asigura eliberarea Domnului Hristos.
Era obiceiul ca la această sărbătoare să fie eliberat un arestat ales de popor.
Acest obicei era o invenție păgână; în el nu se afla nici măcar o umbră de
dreptate, dar era foarte mult apreciat de iudei. Autoritățile romane aveau la
data aceea un deținut numit Baraba, care era condamnat la moarte. Acest om
pretinsese că este Mesia. El își arogase autoritatea de a stabili o nouă ordine
a lucrurilor pentru a îndrepta lumea. Amăgit fiind de Satana, el pretindea că
tot ceea ce obținea prin furt și jaf era proprietatea lui. Prin mijloace
satanice, el făcuse lucruri extraordinare, își câștigase simpatia poporului și
stârnise revolta împotriva conducerii romane. Sub masca entuziasmului religios,
era un tâlhar gata de orice și împietrit, dedat la răscoală și cruzime.
Dându-le oamenilor ocazia de a alege între acest om și nevinovatul Mântuitor,
Pilat a crezut că le trezește simțul dreptății. În opoziție cu preoții și mai
marii norodului, el spera să le câștige simpatia pentru Hristos. Astfel,
întorcându-se spre mulțime, el spuse cu mare seriozitate: „Pe care ... voiți să
vi-l slobozesc? Pe Baraba sau pe Iisus, care este numit
Hristos?” Răspunsul gloatei veni asemenea răcnetului fiarelor sălbatice:
„Slobozește-ne pe Baraba!” Din ce în ce mai tare creștea strigătul: Baraba!
Baraba! Gândind că mulțimea n-a înțeles întrebarea, Pilat a spus: „Vreți să vă
slobozesc pe Împăratul iudeilor?” Dar ei au strigat din nou: „La moarte cu omul
acesta și slobozește-ne pe Baraba!” „Dar ce să fac cu Iisus, care Se numește
Hristos?” a întrebat Pilat. Din nou mulțimea agitată începu să urle ca demonii.
Chiar demoni în chip omenesc se aflau acolo în mulțime și ce altceva putea fi
așteptat decât răspunsul: „Să fie răstignit”? Pilat era tulburat. Nu
gândise că lucrurile vor ieși astfel. El ezita să predea un Om nevinovat celei
mai rușinoase și mai crude morți din câte puteau fi aplicate. După ce urletul
vocilor s-a domolit, el s-a întors spre mulțime spunând: „De ce, ce rău a
făcut?” Dar lucrurile merseseră prea departe pentru a se mai putea argumenta.
Ei nu doreau să vadă dovada nevinovăției Domnului Hristos, ci osândirea
Lui. Pilat încă se străduia să-L elibereze. „El le-a spus pentru a treia
oară: Dar ce rău a făcut? Eu n-am găsit nicio vină de moarte în El. Așa
că, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul”. Însă numai menționarea
faptului că I se va da drumul îi ațâță pe oameni de zece ori mai mult.
„Răstignește-L, răstignește-L!” au strigat cu toții. Mai tare și tot mai tare
creștea furtuna pe care o dezlănțuise nehotărârea lui Pilat. Sfârșit de
oboseală și plin de răni, Domnul Hristos a fost luat și biciuit în fața mulțimii.
„Ostașii dregătorului au dus pe Iisus în pretoriu și au adunat în jurul Lui
toată ceata ostașilor. L-au dezbrăcat de hainele Lui și L-au îmbrăcat cu o
haină stacojie. Au împletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap. Apoi
îngenuncheau înaintea Lui, își băteau joc de El și ziceau:Plecăciune, Împăratul
Iudeilor. Și scuipau asupra Lui”. Din când în când, câte o mână nelegiuită
smulgea trestia ce-I fusese așezată în mână și lovea cu ea coroana de spini de
pe fruntea Sa, făcând ca spinii să se înfigă în tâmplele Sale, iar sângele să
se prelingă pe fața și barba Sa. Minunați-vă, o, ceruri, și rămâi
încremenit pământule! Privește pe asupritor și pe Cel asuprit! O gloată
înnebunită L-a înconjurat pe Mântuitorul acestei lumi. Cuvintele de batjocură
se amestecau cu blesteme josnice și pline de hulă. Nașterea sa din clasa de jos
și viața Lui umilă erau discutate de mulțimea nesimțitoare. Declarația Sa că
este Fiul lui Dumnezeu era luată în râs și glume grosolane și rânjete
batjocoritoare treceau din gură în gură. Satana era acela care conducea
mulțimea cea crudă în comportarea ei abuzivă față de Mântuitorul. Era scopul
lui Satana acela de a-L provoca - dacă era posibil - să Se răzbune sau de a-L
determina să facă o minune spre a Se elibera singur, nimicind astfel Planul de
Mântuire. O singură pată asupra vieții Sale omenești, o singură greșeală a
naturii Sale omenești de a îndura teribila încercare, și Mielul lui Dumnezeu
avea să fie o jertfă nedesăvârșită, iar mântuirea omului - un eșec. Dar El,
care, printr-o poruncă, putea aduce în ajutorul Său oștile cerești - El, care
ar fi putut alunga mulțimea îngrozită din fața Sa, prin străfulgerarea
maiestății divine, - S-a supus cu un desăvârșit calm insultelor și batjocurii
celei mai josnice. Vrăjmașii Domnului Hristos ceruseră o minune ca dovadă
a divinității Sale. Ei aveau dovezi cu mult mai mari decât cele pe care le
căutau. După cum cruzimea i-a degradat pe chinuitorii Săi, făcându-i neoameni,
asemenea lui Satana, tot astfel umilința și răbdarea Sa L-au înălțat pe Domnul
Hristos mai presus de oameni, dovedind originea Sa dumnezeiască. Umilința Sa
era garanția înălțării Sale. Picurii de sânge ai agoniei Sale, ce se scurgeau
pe fața și pe barba Sa - din rănile făcute în tâmplele Sale, - erau garanția
ungerii Sale cu „un untdelemn de bucurie” (Evrei 1, 9), ca marele nostru Mare
Preot. Furia lui Satana era mare văzând că toate violențele săvârșite
asupra Mântuitorului n-au putut stoarce nici cel mai mic murmur de pe buzele
Sale. Deși luase asupra Sa natura omului, El a suportat totul cu o răbdare
dumnezeiască și nu S-a abătut cu nimic de la voința Tatălui Său. Când L-a
dat pe Iisus ca să fie biciuit și batjocorit, Pilat s-a gândit că, făcând
astfel, va trezi mila celor din mulțime. El spera că ei vor socoti că pedeapsa
aceasta era suficientă. Chiar răutatea preoților, gândea el, avea să fie acum
satisfăcută. Dar, cu puterea lor ascuțită de observație, iudeii au văzut
slăbiciunea unei astfel de pedepsiri a unui Om care fusese declarat nevinovat.
Ei știau că Pilat căuta să salveze viața arestatului și erau hotărâți ca Iisus
să nu fie eliberat. Pilat a pus să-L biciuiască pentru a fi pe placul nostru,
să ne dea satisfacție, gândeau ei, și dacă vom forța lucrurile ca să se ia o
hotărâre, atunci cu siguranță vom obține ceea ce dorim. Pilat a trimis
după Baraba, să fie adus înaintea tribunalului. Apoi el i-a înfățișat mulțimii
pe cei doi arestați, unul lângă altul, și, arătând spre Mântuitorul, spuse cu o
voce solemnă, stăruind: „Iată omul”. „Iată că vi-L aduc afară, ca să știți că
nu găsesc nicio vină în El.” (Ioan 19, 4.5.). Fiul lui Dumnezeu Se găsea
acolo purtând haina batjocurii și cununa de spini. Dezgolit până la brâu, pe
spatele Său se vedeau dungile lungi și nemiloase ale loviturilor de bici, din
care sângele curgea din belșug. Fața Sa era pătată de sânge și avea întipărite
pe ea urmele istovirii și ale durerii; dar niciodată ea nu fusese mai frumoasă
ca acum. Fața Mântuitorului n-a fost desfigurată pe când Se afla înaintea
vrăjmașilor Săi. Fiecare trăsătură a feței exprima bunătate și resemnare,
precum și mila cea mai gingașă pentru cruzii Săi vrăjmași. În comportarea Sa nu
se vedea nicio slăbiciune pornită din lașitate, ci tăria și demnitatea
îndelungatei suferințe. Într-un izbitor contrast, se înfățișa deținutul de
lângă El. Fiecare trăsătură a feței lui Baraba îl arăta a fi un tâlhar
împietrit, ceea ce, de fapt, și era. Contrastul acesta era grăitor pentru
oricine privea la ei. Unii dintre cei ce priveau scena plângeau. Privind la
Domnul Hristos, inimile lor erau pline de simpatie pentru El. Chiar preoții și
conducătorii erau convinși de faptul că El era exact ceea ce spunea că
este. Nu toți soldații romani care Îl înconjurau pe Domnul Hristos erau cu
inima împietrită; unii dintre ei căutau cu stăruință să găsească o dovadă că El
nu este un criminal sau o persoană periculoasă. Din când în când, ei se
întorceau să arunce o privire plină de dispreț asupra lui Baraba. Nu era nevoie
de o minte pătrunzătoare pentru a-l cunoaște pe deplin. Apoi din nou se
întorceau spre Cel judecat. Ei priveau la divinul Suferind cu simțăminte de
profundă milă. Supunerea tăcută a Domnului Hristos a fixat în mintea
lor scena, ca să nu se mai șteargă niciodată, până când, fie că Îl vor
recunoaște ca fiind Hristosul, fie prin lepădarea Lui, își hotărăsc pentru
totdeauna destinul. Pilat era uluit în fața răbdării pline de resemnare a
Mântuitorului. El nu s-a îndoit de faptul că înfățișarea acestui Om, în
contrast cu aceea a lui Baraba, avea să le trezească iudeilor simpatie pentru
El. Dar n-a înțeles ura fanatică a preoților împotriva Lui, care, ca Lumină a
lumii, a făcut ca întunericul și abaterile lor să iasă în evidență. Ei au
ațâțat gloata cuprinsă de o furie turbată și din nou preoții, conducătorii și
mulțimea și-au ridicat glasul acela înspăimântător: „Răstignește-L!
Răstignește-L!” În cele din urmă, pierzându-și cu totul răbdarea față de
cruzimea lor lipsită de orice rațiune, Pilat a strigat disperat: „Luați-L voi
și răstigniți-L, căci nu găsesc nicio vină în El”. Guvernatorul roman,
deși obișnuit cu astfel de scene pline de cruzime, a fost mișcat și plin de
simpatie pentru Suferindul arestat, care, condamnat și biciuit, cu fruntea
însângerată și spinarea numai răni deschise, avea încă înfățișarea unui împărat
pe tronul său. Dar preoții au răspuns: „Noi avem o lege, și după legea aceasta,
El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu”. Pilat
era contrariat. El n-avea o idee clară despre Hristos și misiunea Lui; dar avea
o credință nedefinită în Dumnezeu și în ființe superioare celor omenești. Un
gând, care cândva îi trecuse prin minte, lua acum o formă mult mai precisă. El
se întreba dacă nu cumva era o Ființă divină Cel ce stătea în fața sa, îmbrăcat
în haina purpurie a batjocurii și purtând pe cap cununa de spini. Se
întoarse iarăși în sala de judecată și Îi zise lui Iisus: „De unde ești Tu?”
Domnul Hristos nu i-a dat niciun răspuns. Mântuitorul vorbise deschis cu Pilat,
explicându-i lucrarea Sa, aceea de a da mărturie despre adevăr. Dar Pilat a
nesocotit lumina primită. El a abuzat de înalta sa funcție de judecător prin
aceea că, în fața cererilor gloatei, a renunțat la principiile și autoritatea
sa. De aceea, Domnul Hristos nu mai avea pentru el nicio altă lumină. Ofensat
de tăcerea Sa, Pilat spuse mânios: „Mie nu-mi vorbești? Nu știi că am
putere să Te răstignesc și am putere să-ți dau drumul?” Domnul Hristos a
răspuns: „N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dată de sus.
De acea, cine Mă dă în mâinile tale, are un mai mare păcat”. Astfel,
milostivul Mântuitor, în mijlocul suferinței și durerii Sale teribile, a căutat
să scuze atât cât a fost posibil acțiunea guvernatorului roman, care L-a dat să
fie crucificat. Ce scenă a fost aceasta, scenă care a fost transmisă lumii din
toate timpurile! Ce lumină aruncă ea asupra caracterului Aceluia care este
Judecător al întregului pământ! „Cine Mă dă în mâinile tale”, a spus
Domnul Hristos, „are un mai mare păcat.” Prin aceasta, Domnul Hristos îl viza
pe Caiafa, care, ca mare preot, reprezenta neamul iudaic. Iudeii cunoșteau principiile
cu care guvernau autoritățile romane. Avuseseră lumină în profețiile care
mărturiseau despre Hristos, precum și în învățăturile și minunile Sale.
Judecătorii iudei au avut dovezi incontestabile despre divinitatea Aceluia pe
care ei L-au condamnat la moarte. Și vor fi judecați după lumina pe care au
avut-o. Vina cea mai mare și răspunderea cea mai grea zăceau asupra
acelora care se aflau în pozițiile cele mai înalte ale neamului, care erau
depozitari ai datoriilor sacre, pe care le trădau acum atât de josnic. În
comparație cu aceștia, Pilat, Irod și soldații romani aproape că nu-L cunoșteau
pe Iisus. Ei căutau să fie pe placul preoților și al conducătorilor, atunci
când se comportau violent față de Domnul Hristos. Nu aveau lumina pe care
neamul iudaic o primise din abundență. Dacă această lumină le-ar fi fost dată
și soldaților, atunci aceștia nu L-ar fi tratat pe Domnul Hristos atât de crud
cum L-au tratat. Din nou Pilat a făcut propunerea ca Mântuitorul să fie
eliberat. „Dar iudeii strigau: Dacă dai drumul omului acestuia, nu ești prieten
cu Cezarul.” Astfel, acești ipocriți se prefăceau că sunt zeloși în ceea ce
privește autoritatea Cezarului. Dintre toți adversarii conducerii romane,
iudeii erau cei mai înverșunați. Când le venea bine, ei erau cei mai tirani în
a impune cerințele lor naționale și religioase; dar, când urmăreau îndeplinirea
unor scopuri pline de cruzime, atunci înălțau puterea Cezarului. Pentru a aduce
la îndeplinire nimicirea Domnului Hristos, ei erau gata să facă declarații de loialitate
față de cârmuirea străină, pe care o urau. „Oricine se face pe sine
împărat este împotriva Cezarului”, au continuat ei. Aceasta l-a atins pe Pilat
în punctul slab. El era deja bănuit de autoritatea romană și era conștient de
faptul că un astfel de raport despre el ar fi însemnat ruina lui. Știa că, dacă
iudeii aveau să fie înfrânți, atunci toată mânia lor avea să se întoarcă
împotriva lui. Ei nu se vor da înapoi de la nimic pentru a se răzbuna. El avea
înaintea sa un exemplu al îndârjirii, cu care căutaseră să ia viața Aceluia pe
care Îl urau fără motiv. Pilat și-a ocupat locul pe scaunul de judecător
și L-a prezentat din nou pe Domnul Iisus poporului, spunând: „Iată Împăratul
vostru!” Din nou s-a auzit strigătul turbat: „Ia-L, ia-L, răstignește-L”. Cu un
glas ce s-a făcut auzit de toți, Pilat a întrebat: „Să răstignesc pe Împăratul
vostru?” Dar de pe buzele profane și hulitoare au ieșit cuvintele: „Noi n-avem
alt împărat decât Cezarul”. Alegându-și un conducător păgân, iudeii au
renunțat la teocrație. Ei Îl respinseseră pe Dumnezeu ca Împărat al lor.
De aici înainte, nu mai aveau niciun eliberator. Nu aveau alt împărat decât pe
Cezarul. La aceasta conduseseră preoții și învățătorii pe popor. De aceea erau
răspunzători și de teribilele consecințe ce aveau să urmeze. Păcatul neamului
și ruina lui se datorau conducătorilor religioși. „Când a văzut Pilat că
n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, și-a spălat
mâinile înaintea norodului, și a zis: Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului
acestuia. Treaba voastră.” Plin de teamă și condamnându-se singur, Pilat a
privit la Mântuitorul. Dintre toate fețele acelea ce priveau în sus, numai El
era netulburat. În jurul capului Său părea că strălucește o lumină blândă.
Pilat spuse în inima sa: „El este Dumnezeu”. Întorcându-se spre mulțime, el
declară că este nevinovat de sângele Său. Luați-L și răstiginiți-L. Dar
rețineți voi, preoți și conducători, eu am declarat că El este un om drept. Fie
ca Acela despre care spune că este Tatăl Său să vă judece pe voi și pe mine
pentru cele întâmplate astăzi. Apoi Îi spuse Domnului Iisus: „Iartă-mă pentru
fapta aceasta. Nu Te pot salva”. Și, după ce a pus să-L bată pe Iisus din nou
cu nuiele, L-a dat să fie răstignit. Pilat dorea foarte mult să-L elibereze
pe Domnul Hristos, dar și-a dat seama că nu va putea face acest lucru și totuși
să-și păstreze poziția și onoarea. În loc să-și piardă puterea lumească, a
preferat să aleagă sacrificarea unei vieți nevinovate. Câți nu își sacrifică
principiile în același fel, pentru a nu pierde ceva sau pentru a nu suferi!
Conștiința și datoria arată o cale, iar interesele personale, o altă cale.
Curentul merge cu putere în direcția cea rea și acela care acceptă compromisuri
cu răul este spulberat în întunericul dens al vinovăției. Pilat a cedat în
fața cerințelor gloatei. În loc să-și piardă poziția, el L-a dat pe Domnul
Hristos să fie crucificat. Dar, în ciuda măsurilor sale de precauție, lucrul de
care se temea cel mai mult s-a abătut după aceea asupra lui. I s-au luat toate
onorurile și a fost îndepărtat din înalta sa poziție și, ros de remușcări și cu
mândria rănită, și-a sfârșit viața nu la mult timp după crucificarea Domnului.
Astfel, toți aceia care fac compromis cu păcatul nu vor culege decât necaz și
ruină. „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.”
(Proverbe 14, 12.). Când Pilat s-a declarat nevinovat de sângele Domnului
Hristos, Caiafa a răspuns în mod sfidător: „Sângele Lui să fie asupra noastră
și asupra copiilor noștri”. Aceste cuvinte îngrozitoare au fost preluate de
preoți și conducători și repetate de mulțime într-un urlet inuman de voci.
Întreaga mulțime a răspuns: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra
copiilor noștri”. Copiii lui Israel făcuseră alegerea. Arătând spre Domnul
Hristos, ei spuseseră: „Nu pe Omul acesta, ci pe Baraba”. Baraba, un
tâlhar și un ucigaș, era reprezentantul lui Satana. Domnul Hristos era
reprezentantul lui Dumnezeu. Domnul Hristos a fost lepădat; Baraba a fost ales.
Ei aveau să aibă parte numai de Baraba. Făcând această alegere, au acceptat pe
acela care de la început a fost un mincinos și un ucigaș. Satana era
conducătorul lor. Ca neam, vor acționa la porunca sa. Vor face faptele lui. Vor
trebui să îndure stăpânirea lui. Aceia care l-au ales pe Baraba în locul
Domnului Hristos aveau să simtă cruzimea lui Baraba de-a lungul tuturor
timpurilor. Privind la Mielul înjunghiat al lui Dumnezeu, iudeii
strigaseră: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri”.
Strigătul acela îngrozitor s-a urcat la tronul lui Dumnezeu. Sentința aceea
pronunțată de ei a fost scrisă în Ceruri. Rugăciunea aceea a fost ascultată.
Sângele Fiului lui Dumnezeu a căzut asupra copiilor lor și asupra copiilor,
copiilor lor, ca un blestem permanent. Îngrozitoare a fost împlinirea lui
la distrugerea Ierusalimului. Îngrozitor s-a manifestat în situația neamului
iudaic de-a lungul veacurilor ce au urmat, - să ne amintim doar de Holocaust
este suficient! Îngrozitor va fi împlinită rugăciunea aceea în ziua cea mare a
judecății. Când Domnul Hristos va veni iarăși pe Pământ, nu ca un arestat
înconjurat de drojdia societății, oamenii Îl vor vedea ca Împărat al Cerului.
Domnul Hristos va veni în slava Sa, în slava Tatălui Său și în slava sfinților
îngeri. De zece mii de ori zece mii și mii de mii de îngeri, fiii minunați și
biruitori ai lui Dumnezeu, de un farmec și o slavă inegalabile, Îl vor însoți
în drumul Său. Apoi El va sta pe tronul slavei Sale și înaintea Sa vor fi aduse
toate națiunile Pământului. Atunci orice ochi Îl va vedea, chiar și cei care
L-au străpuns. În locul unei coroane de spini, El va purta o coroană de slavă -
coroană în coroană. În locul acelei vechi haine regale de purpură, El va fi
îmbrăcat cu haine de cel mai imaculat alb, „de o albeață pe care niciun nălbitor
de pe pământ n-o poate da.” (Marcu 9, 3.). Pe haina și pe coapsa Lui va fi
scris un nume: „Împăratul împăraților și Domnul domnilor.” (Apocalipsa 19,
16.). Aceia care și-au bătut joc de El și L-au lovit vor fi și ei prezenți.
Preoții și conducătorii vor privi iarăși scena din sala judecății. Fiecare
amănunt va fi adus înaintea lor, ca și când ar fi scris cu litere de foc.
Atunci, aceia care s-au rugat: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra
copiilor noștri” vor primi răspuns la cererea lor. Iar lumea întreagă va
ști și va înțelege. Își vor da seama împotriva cui au luptat ei, niște
ființe sărmane, slabe și trecătoare. Într-o agonie și o groază teribilă, vor
striga munților și stâncilor: „Cădeți peste noi, și ascundeți-ne de Fața Celui
ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a
mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6, 16-17.).
77 - Golgota:.
„Când
au ajuns la locul numit Căpățâna, L-au răstignit acolo.” „De aceea ... ca
să sfințească norodul cu însuși sângele Său”, Hristos „a pătimit dincolo de
poartă.” (Evrei 13, 12.). Din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, Adam și Eva au
fost izgoniți din grădina Edenului. Domnul Hristos, Înlocuitorul nostru,
trebuia să sufere dincolo de hotarele Ierusalimului. El a murit dincolo de
poartă, acolo unde erau executați tâlharii și ucigașii. Pline de însemnătate
sunt aceste cuvinte: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se
blestem pentru noi.” (Galateni 3, 13.). O mare mulțime L-a urmat pe Iisus
de la sala de judecată la Golgota. Vestea cu privire la condamnarea Sa se
răspândise în tot Ierusalimul, și oameni din toate clasele s-au îndreptat cu
grămada spre locul crucificării. Preoții și conducătorii se legaseră printr-o
înțelegere să nu le facă nimic urmașilor Domnului Hristos, dacă El avea să fie
dat în mâinile lor, și de aceea ucenicii și credincioșii din oraș și din
împrejurimi s-au alăturat mulțimii care Îl urma pe Mântuitorul. Când
Domnul Iisus a trecut de poarta curții lui Pilat, crucea care fusese pregătită
pentru Baraba a fost pusă pe umerii Săi zdrobiți, care sângerau. Doi tovarăși
de tâlhărie ai lui Baraba aveau să sufere moartea o dată cu Domnul Hristos și
asupra lor au fost, de asemenea, puse crucile pregătite pentru ei. Povara
Mântuitorului era prea grea pentru El, în starea Lui de slăbiciune și
suferință. De la Cina Paștilor luată cu ucenicii Săi, El nu mâncase și nu băuse
nimic. În conflictul cu forțele satanice din grădina Ghetsemani, El fusese în
agonie. Îndurase durerea teribilă a trădării și îi văzuse pe ucenicii Săi
părăsindu-L, fugind de El. Fusese dus la Ana, apoi la Caiafa și la Pilat. De la
Pilat, fusese trimis la Irod și înapoi la Pilat. Din insultă în insultă și din
batjocură în batjocură; de două ori torturat, bătut cu bice - toată noaptea
avuseseră loc scene după scene de un caracter atât de aspru, încât ar fi fost o
încercare extremă pentru oricine. Domnul Hristos însă n-a cedat. El n-a rostit
niciun cuvânt, decât pentru slava lui Dumnezeu. În tot timpul acelei
dezgustătoare farse a procesului, El S-a comportat cu statornicie și demnitate.
Dar când, după ce a fost a doua oară bătut cu bice, a fost pusă crucea asupra
Sa, natura omenească n-a mai putut suporta. El a leșinat sub povara
ei. Mulțimea care Îl urma pe Mântuitorul a văzut pașii Săi slabi ce se
clătinau, dar n-a manifestat niciun pic de milă față de El. Oamenii își băteau
joc pentru că nu putea să ducă acea cruce grea. Din nou povara a fost pusă
asupra Sa și El iarăși a căzut la pământ sub greutatea ei. Persecutorii Săi au
văzut că Îi era imposibil să-și ducă mai departe povara. Ei erau în
încurcătură, neștiind pe cine să găsească să ducă mai departe povara aceea umilitoare.
Iudeii nu puteau face lucrul acesta, pentru că întinarea avea să-i împiedice să
ia parte la sărbătoarea Paștilor. Nimeni deci, nici măcar gloata care Îl urma,
nu era de acord să poarte crucea. În acest moment, un străin, Simon din
Cirene, venind de la țară, se întâlnește cu mulțimea. El aude batjocurile și
înjurăturile gloatei; aude repetându-se cuvintele disprețuitoare: „Faceți loc
pentru Împăratul Iudeilor!” El se oprește plin de uimire în fața scenei și, în
timp ce își exprimă compasiunea, îl prind și pun crucea pe umerii
săi. Simon auzise despre Hristos. Fiii săi credeau în Mântuitorul, dar el
însuși nu era un ucenic al Său. Purtarea crucii spre Golgota a fost o
binecuvântare pentru Simon și de aici înainte el avea să fie totdeauna recunoscător
pentru această providență. Faptul acesta l-a făcut să considere luarea crucii
Domnului Hristos ca o favoare și a rămas totdeauna cu bucurie sub povara
ei. Nu puține femei se aflau în mulțimea care Îl urma pe Cel nevinovat la
locul execuției. Atenția lor era ațintită asupra Domnului Hristos. Unele dintre
ele Îl văzuseră mai înainte. Altele aduseseră la El pe bolnavii și suferinzii
lor. Altele fuseseră ele însele vindecate. Acum se făceau auzite istorisiri ale
celor petrecute. Ele erau uimite de ura pe care mulțimea o manifesta față de
Cel pentru care inimile lor erau înduioșate și zdrobite. Și, în ciuda
acțiunii gloatei turbate și a cuvintelor pline de mânie ale preoților și
conducătorilor, aceste femei au dat glas simpatiei lor. Și în timp ce Domnul
Hristos cădea leșinat sub povara crucii, ele izbucneau în vaiete
jalnice. Acesta a fost singurul lucru care a atras atenția Domnului
Hristos. Deși copleșit de suferință, în timp ce purta păcatele lumii, El nu era
indiferent față de această exprimare a durerii. A privit la aceste femei cu o
delicată simpatie. Ele nu credeau în El; știa că ele nu-L plângeau ca pe Cineva
trimis de Dumnezeu, ci erau mișcate de sentimente de milă omenească. Dar n-a
disprețuit simpatia lor, ci faptul acesta a trezit în inima Sa o profundă milă:
„Fiice ale Ierusalimului”, a spus El, „nu Mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă
pe voi înșivă și pe copiii voștri”. De la scena din fața Sa, Domnul Hristos a
privit în viitor, în timpul nimicirii Ierusalimului. În scena teribilă, multe
din femeile care Îl plângeau acum aveau să piară împreună cu copiii
lor. De la căderea Ierusalimului, gândurile Domnului Hristos au trecut la
o judecată mai amplă. În distrugerea orașului plin de nelegiuire, El a văzut un
simbol al nimicirii finale, ce avea să vină asupra lumii. El spusese: „Atunci
vor începe să zică munților: Cădeți peste noi! Și dealurilor: Acoperiți-ne!
Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?”
Prin copacul verde, Domnul Hristos Se reprezenta pe Sine, Răscumpărătorul nevinovat.
Dumnezeu a îngăduit ca mânia Sa manifestată împotriva păcatului să se abată
asupra Fiului Său iubit. Domnul Hristos avea să fie crucificat pentru păcatele
oamenilor. Ce suferință avea să suporte atunci păcătosul care stăruia în păcat?
Toți cei nepocăiți și necredincioși vor cunoaște necazul și suferința, pe care
nicio limbă nu le poate exprima. Din mulțimea ce urma pe Mântuitorul la
Golgota, mulți Îl însoțiseră cu osanale pline de bucurie și fluturaseră ramuri
de palmieri atunci când a intrat triumfător în Ierusalim. Dar nu puțini dintre
cei care-I adresaseră osanale, pentru că atunci era popular să facă astfel,
acum se alăturau strigătului: „Răstignește-L! Răstignește-L!” Când Domnul
Hristos a intrat în Ierusalim, speranțele ucenicilor crescuseră în cel mai
înalt grad. Ei stătuseră strâns lângă Învățătorul lor, considerând că era o
mare onoare a fi în legătură cu El. Acum însă, în umilirea Sa, ei Îl urmară de
la distanță. Erau plini de durere și zdrobiți, dezamăgiți în speranțele lor.
Cât de exact se împlineau cuvintele Domnului Hristos: „În noaptea aceasta, toți
veți găsi în Mine o pricină de poticnire: căci este scris: Voi bate Păstorul,
și oile turmei vor fi risipite.” (Matei 26, 31.). Sosind la locul execuției,
osândiții au fost legați de instrumentele de tortură. Cei doi tâlhari se
zbăteau în mâinile celor care-i așezau pe cruce; dar Domnul Hristos n-a opus
nicio rezistență. Mama Domnului Hristos, sprijinită de Ioan, ucenicul iubit,
urmase pașii Fiului ei în drum spre Golgota. Ea Îl văzuse căzând sub povara
crucii și dorise foarte mult să-I sprijine cu mâna capul rănit și să-I șteargă
fruntea care cândva se odihnise la pieptul său. Dar nu i s-a îngăduit acest
dureros privilegiu. Asemenea ucenicilor, ea încă mai nutrea speranța că Domnul
Hristos avea să-și manifeste puterea și să Se elibereze din mâinile vrăjmașilor
Săi. Din nou inima i se strânse când își aduse aminte de cuvintele prin care El
prevestise chiar scenele ce aveau loc atunci. În timp ce tâlharii erau legați
de cruce, ea privea scena într-o așteptare chinuitoare. Va îngădui oare El,
care dăduse viață morților, să fie răstignit? Va îngădui oare El, Fiul lui
Dumnezeu, să fie ucis într-un mod așa de crud? Oare va trebui ea să lepede
credința că Iisus este Mesia? Va trebui oare să fie martoră a ocării și durerii
Lui, fără să aibă măcar privilegiul de a-L ajuta în durerea Lui? Ea a văzut cum
mâinile Sale se întind pe cruce; ciocanul și cuiele fuseseră aduse, erau acolo,
și în timp ce piroanele erau bătute în carnea moale, ucenicii, cu inima zdrobită,
au dus departe de scena aceea plină de cruzime trupul leșinat al mamei lui
Iisus. Mântuitorul n-a scos niciun murmur de durere. Fața Sa a rămas calmă
și senină, dar stropi mari de sudoare erau pe fruntea Lui. Nu s-a găsit atunci
nicio mână milostivă care să șteargă sudoarea morții de pe fața Sa, niciun
cuvânt de simpatie, nicio credincioșie neclintită, care să stea alături de
inima Sa omenească. În timp ce soldații își aduceau la îndeplinire
îngrozitoarea lor lucrare, Domnul Hristos Se ruga pentru vrăjmașii Săi: „Tată,
iartă-i, căci nu știu ce fac!” Mintea Lui trecea dincolo de propria suferință,
la păcatul persecutorilor Săi și la plata teribilă care va fi partea lor.
Niciun blestem n-a fost rostit asupra soldaților care-L tratau atât de aspru. Nicio
răzbunare n-a fost invocată asupra preoților și conducătorilor, care jubilau la
vederea împlinirii planurilor lor. Domnului Hristos I-a fost milă de ei, în
ignoranța și vinovăția lor. El șopti, pentru iertarea lor, scuza „căci nu știu
ce fac”. Dacă ar fi știut că Îl torturau pe Cel care a venit să salveze
din ruină veșnică neamul omenesc căzut în păcat, atunci ei ar fi fost cuprinși
de remușcare și de groază. Dar necunoașterea lor nu le-a îndepărtat vinovăția;
căci a fost privilegiul lor acela de a cunoaște și a primi pe Domnul Hristos
ca Mântuitor al lor. Unii dintre ei aveau să-și recunoască păcatul, să se
pocăiască și să fie convertiți. Alții însă, prin nepocăința lor, aveau să facă
imposibil ca rugăciunea Domnului Hristos să primească un răspuns pentru ei. Și
totuși, în același fel, scopul lui Dumnezeu ajungea să fie împlinit. Domnul
Hristos câștiga dreptul să devină apărătorul omului în prezența lui
Dumnezeu. Rugăciunea aceea a Domnului Hristos pentru vrăjmașii Săi a
cuprins lumea. Ea cuprinde pe orice păcătos care a trăit sau va trăi, de la
începutul lumii și până la sfârșitul timpului. Deasupra tuturor zace vinovăția
crucificării Fiului lui Dumnezeu. Iertarea este oferită tuturor în dar. Toți
cei ce vor pot avea pace cu Dumnezeu și pot moșteni viața veșnică. De
îndată ce Domnul Iisus a fost pironit pe cruce, aceasta a fost ridicată de
bărbați puternici și trântită cu violență în groapa mai dinainte pregătită.
Faptul acesta L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să sufere cea mai cumplită durere.
Pilat a scris apoi o inscripție în evreiește, grecește și latinește și a
așezat-o pe cruce, deasupra capului Domnului Hristos: „Iisus din Nazaret,
Împăratul Iudeilor”. Inscripția aceasta i-a enervat pe iudei. În sala de
judecată a lui Pilat ei strigaseră: „Răstignește-L!” „Noi n-avem alt împărat
decât pe Cezarul.” (Ioan 19, 15.). Ei declaraseră că oricine va recunoaște un
alt împărat va fi un trădător. Pilat a scris sentimentele pe care ei le
exprimaseră. N-a fost amintită nicio altă vinovăție, decât aceea că Iisus era Împăratul
Iudeilor. Inscripția era de fapt o virtuală recunoaștere a supunerii iudeilor
față de puterea romană. Ea declara că oricine va pretinde că este împăratul lui
Israel avea să fie judecat de ei ca fiind vrednic de moarte. Preoții se
întrecuseră pe ei înșiși. Pe când puneau la cale moartea Domnului Hristos,
Caiafa declarase că este mai de folos să moară un om pentru a salva întregul
neam. Acum, ipocrizia lor a fost dată pe față. Pentru a-L distruge pe Domnul
Hristos, ei fuseseră gata să sacrifice existența lor statală. Preoții au
văzut ceea ce făcuseră și, de aceea, i-au cerut lui Pilat să schimbe
inscripția. Ei au spus: „Nu scrie: Împăratul Iudeilor, ci scrie că El a zis: Eu
sunt Împăratul Iudeilor”. Pilat însă era supărat pe sine pentru slăbiciunea de
care dăduse dovadă și în mod categoric își manifestă disprețul față de preoții
și conducătorii pizmași și vicleni. El le răspunse rece: „Ce am scris, am
scris”. O putere mai mare decât Pilat sau decât iudeii a îndrumat așezarea
acelei inscripții deasupra capului Domnului Hristos. Era în planul lui Dumnezeu
ca ea să îndemne la cugetare și la cercetarea Scripturii. Locul unde a fost
crucificat Domnul Hristos era aproape de oraș. Mii de oameni din toate țările
se aflau atunci la Ierusalim, iar inscripția care declară pe Iisus
din Nazaret ca Mesia avea să fie cunoscută de toți. Ea era un adevăr viu,
transmis de o mână pe care Dumnezeu o îndrumase. În suferințele Domnului
Hristos pe cruce, profeția a fost împlinită. Cu veacuri înainte de răstignire,
Mântuitorul profetizase felul tratamentului la care avea să fie supus: „Căci
niște câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiți dau târcoale împrejurul Meu,
Mi-au străpuns mâinile și picioarele; toate oasele aș putea să Mi le număr. Ei,
însă, pândesc și mă privesc; își împart hainele Mele între ei, și trag la sorți
pentru cămașa Mea.” (Psalm 22, 16-18 - T.M.). Profeția cu privire la hainele
Sale a fost împlinită, fără să fie nevoie de sfatul sau intervenția prietenilor
sau a vrăjmașilor Celui crucificat. Hainele Sale au fost date soldaților care
Îl pironiseră pe cruce. Domnul Hristos a auzit cum se certau atunci când
împărțeau între ei hainele Lui. Tunica Lui fusese țesută de-a-ntregul, fără
cusătură, și ei au zis: „Să n-o sfâșiem, ci să tragem la sorți a cui să fie”. Într-o
altă profeție, Mântuitorul declara: „Ocara Îmi rupe inima, și sunt bolnav;
aștept să-i fie cuiva milă de Mine, dar degeaba; aștept mângâietori și nu
găsesc niciunul. Ei îmi pun fiere în mâncare și, când Mi-e sete, Îmi dau să
beau oțet.” (Psalm 69, 20.21 - T.M.). Acelora care sufereau moartea pe cruce le
era îngăduit să li se dea o băutură care-i făcea să nu mai simtă durerea. Acest
amestec a fost oferit și Domnului Hristos; dar, gustând, a refuzat să-l ia. El
n-ar fi primit nimic care I-ar fi întunecat mintea. Credința Sa trebuia să se
țină puternic de Dumnezeu. Aceasta era singura Lui tărie. Dacă și-ar fi
întunecat simțămintele, faptul acesta i-ar fi oferit un avantaj lui
Satana. Vrăjmașii Domnului Hristos dădură frâu liber mâniei lor furioase, în
timp ce El atârna pe cruce. Preoții, conducătorii și cărturarii s-au unit cu
gloata în a-și bate joc de Mântuitorul muribund. La botez și la schimbarea la
față, vocea lui Dumnezeu fusese auzită proclamând pe Hristos ca Fiu al Său. Și
din nou, chiar înaintea trădării lui Iisus, Tatăl vorbise dând mărturie despre
divinitatea Fiului. Dar acum vocea din Ceruri tăcea. N-a fost auzită nicio
mărturie în favoarea Domnului Hristos. El a suferit singur comportamentul
abuziv și batjocura din partea oamenilor răi. „Dacă ești Tu Fiul lui
Dumnezeu”, spuneau ei, „pogoară-Te de pe cruce!” „Să se mântuiască pe Sine
Însuși, dacă este El Hristosul, alesul lui Dumnezeu.” În pustia ispitirii,
Satana spusese: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să
se facă pâini”. „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos”, de pe streașina
templului. (Matei 4, 3.6.). Satana și îngerii săi, în chip omenesc, erau
prezenți la cruce. Arhivrăjmașul și oștirile sale conlucrau cu preoții și
conducătorii. Cei care trebuiau să învețe poporul ațâțaseră gloata neștiutoare,
ca să ceară pronunțarea condamnării împotriva Aceluia pe care mulți nu-L
văzuseră niciodată, până la data când au fost aduși să depună mărturie
împotriva Lui. Preoții, conducătorii, fariseii și gloata înrăită erau uniți
într-un delir satanic. Conducătorii religioși s-au unit cu Satana și îngerii
săi. Ei aduceau la îndeplinire cele poruncite de el. Domnul Hristos,
suferind și muribund, a auzit fiecare cuvânt rostit de preoți: „Pe alții i-a
mântuit, și pe Sine Însuși nu Se poate mântui! Hristosul, Împăratul lui Israel,
să Se pogoare de pe cruce, ca să vedem și să credem”. Domnul Hristos ar fi
putut coborî de pe cruce. Dar numai pentru faptul că El nu S-a mântuit pe Sine,
păcătosul are nădejdea iertării și milei lui Dumnezeu. În batjocura lor la
adresa Mântuitorului, oamenii care mărturiseau a fi tâlcuitori ai profețiilor
repetau chiar cuvintele pe care inspirația le profetizase că le vor spune cu
ocazia aceasta. Și cu toate acestea, în orbirea lor, ei nu și-au dat seama că împlinesc
profeția. Cei care, în bătaie de joc, au rostit cuvintele: „S-a încrezut în
Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește. Căci a zis: Eu sunt Fiul
lui Dumnezeu” puțin își dădeau seama că mărturia lor avea să răsune de-a lungul
veacurilor. Deși rostite în bătaie de joc, aceste cuvinte au determinat pe
mulți oameni să cerceteze Scripturile așa cum n-o făcuseră niciodată mai
înainte. Bărbați înțelepți au auzit, au cercetat, au judecat și s-au rugat. Ei
au fost aceia care n-au cunoscut odihna până când, comparând text cu text, au
înțeles misiunea Domnului Hristos. Niciodată mai înainte n-a existat o
cunoaștere atât de larg cuprinzătoare a Domnului Hristos ca atunci când El
atârna pe cruce. În inimile multora dintre cei care au privit scena crucificării
și au auzit cuvintele Domnului Hristos a strălucit lumina
adevărului. Pentru Iisus, în agonia Sa pe cruce, a venit o rază de
mângâiere. A fost rugăciunea tâlharului pocăit. Amândoi tâlharii, care au fost
crucificați cu Domnul Hristos, mai întâi și-au bătut joc de El; unul dintre ei,
cu cât suferea mai mult, cu atât era mai disperat și mai batjocoritor. Dar nu
așa au stat lucrurile cu tovarășul său. Acest om nu era un criminal împietrit;
fusese dus pe căi păcătoase de tovărășii rele, dar era mai puțin vinovat decât
mulți dintre aceia care stăteau lângă cruce și își băteau joc de Mântuitorul.
El Îl văzuse pe Iisus și-L ascultase, fusese convins de învățăturile Lui, dar
fusese îndepărtat de la El de către preoți și conducători. Căutând să-și
înăbușe convingerile, el se cufundase din ce în ce mai adânc în păcat, până
când a fost arestat, judecat ca un criminal și condamnat să moară pe cruce. În
sala de judecată și pe drumul spre Golgota, fusese în tovărășia Domnului
Hristos. Îl auzise pe Pilat declarând: „Nu găsesc nicio vină în El.” (Ioan 19,
4.). El reținuse comportarea Lui dumnezeiască și iertarea plină de milă
acordată chinuitorilor Săi. Pe cruce, a văzut pe mulți așa-ziși mari oameni ai
religiei scoțând limba cu dispreț și bătându-și joc de Domnul Hristos. El i-a
văzut clătinând din cap. A auzit cuvintele mustrătoare repetate de tovarășul
său de vinovăție: „Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-te pe Tine Însuți și
mântuiește-ne și pe noi!” Printre trecători a auzit pe mulți luându-I apărarea
Domnului Hristos. I-a auzit repetând cuvintele Sale și povestind lucrările
Sale. Din nou a pus stăpânire pe el convingerea că acesta este Hristosul.
Întorcându-se către tovarășul său de crime, el spuse: „Nu te temi tu de
Dumnezeu, tu, care ești sub aceeași osândă?” Tâlharii muribunzi nu mai aveau de
ce să se teamă de oameni. Dar asupra unuia dintre ei apăsa convingerea că
există un Dumnezeu de care trebuia să te temi, un viitor ce-l făcea să tremure.
Iar acum, așa cum era în totul mânjit de păcat, istoria vieții sale se apropia
de încheiere: „Pentru noi este drept”, suspină el, „căci primim răsplata
cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut niciun
rău”. Acum nu mai exista nicio întrebare. Nu mai existau nici îndoieli,
nici reproșuri. Când a fost condamnat pentru crimele sale, tâlharul ajunsese
într-o stare de deznădejde și disperare; dar, lucru ciudat, acum au început să
apară gânduri duioase. El își reaminti de tot ceea ce a auzit despre Domnul
Hristos, cum Acesta i-a vindecat pe bolnavi și le-a iertat păcatele. El a auzit
cuvintele acelora care credeau în Iisus și-L urmau plângând. A văzut și a citit
inscripția de deasupra capului Mântuitorului. I-a auzit pe trecători cum
repetau aceste cuvinte, unii cu buzele îndurerate și tremurânde, alții în râs și
batjocură. Duhul Sfânt îi lumină mintea și, puțin câte puțin, lanțul dovezilor
se legă. În Domnul Iisus, zdrobit, batjocorit și atârnând pe cruce, el a văzut
pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Nădejdea era amestecată cu
durerea în glasul său, când sufletul neajutorat și muribund se sprijini pe un
Mântuitor care era pe moarte. „Doamne, adu-ți aminte de mine”, strigă el, „când
vei veni în Împărăția Ta.” Răspunsul veni imediat. Tonul era plăcut și
melodios, cuvintele, pline de iubire, de compasiune și putere: „Adevărat îți
spun, astăzi că vei fi cu Mine în Paradis”. În decursul lungilor ore de
agonie, la urechile Domnului Hristos au ajuns numai cuvinte de ocară și
batjocură. Acum, când atârna pe cruce, sunetul râsetelor și al blestemelor mai
ajungeau încă până la El. Cu inima plină de dor, El a fost atent să audă vreo
expresie a credinței din partea ucenicilor Săi. Dar El a auzit numai cuvinte de
jale: „Noi trăgeam nădejde că El este Acela, care a izbăvit pe Israel”. Cât de
mângâietoare a fost atunci pentru Mântuitorul exprimarea credinței iubirii din
partea tâlharului muribund! În timp ce conducătorii iudeilor Îl tăgăduiau și
chiar ucenicii se îndoiau de divinitatea Lui, sărmanul tâlhar, pe pragul
veșniciei, Îl numește Domn pe Iisus! Mulți au fost gata să-L numească
Domn atunci când făcea minuni sau după ce S-a ridicat din mormânt; dar nimeni
altul, în afară de tâlharul pocăit, care a fost salvat în ceasul al
unsprezecelea, nu L-a recunoscut atunci când, muribund, atârna pe cruce. Cei
care se aflau în jur au auzit cuvintele prin care tâlharul Îl numea pe Iisus
Hristos Domn. Tonul cu care vorbea omul pocăit le-a atras atenția. Aceia care
se certaseră la piciorul crucii pentru hainele Domnului Hristos și trăseseră la
sorți pentru cămașa Lui s-au oprit să asculte. Vocile lor aspre au amuțit. Cu
respirația reținută, ei au privit la Hristos, așteptând răspunsul de pe buzele
acelea muribunde. În timp ce rostea cuvintele de făgăduință, norul cel
negru ce părea că înconjoară crucea a fost străpuns de o lumină vie și
strălucitoare. Pacea desăvârșită, care vine în urma acceptării lui Dumnezeu, a
pus stăpânire pe tâlharul pocăit. Domnul Hristos, în umilința Sa, a fost
proslăvit. El, care în ochii tuturor apărea ca un înfrânt, era un Biruitor. El
a fost recunoscut ca Purtător de păcate. Oamenii puteau să-și exercite puterea
asupra templului Său omenesc. Puteau să străpungă tâmplele Lui sfinte cu o
coroană de spini. Puteau să-I smulgă hainele de pe El și să se certe pentru
împărțirea lor. Dar nu-L puteau jefui de puterea de a ierta păcatele. Murind,
El dădu mărturie despre divinitatea Sa și pentru slava Tatălui Său. Urechea Lui
nu este obosită ca să nu ne poată auzi și nici brațul Său prea scurt ca să nu
ne poată mântui. Este dreptul Lui împărătesc acela de a mântui în chip
desăvârșit pe toți aceia care vin la Dumnezeu prin El. În ziua
răstignirii, ziua aparentei înfrângeri și întunecimi, a fost dată făgăduința.
„Astăzi!”, pe când murea ca un răufăcător pe cruce, Domnul Hristos îl asigură
pe bietul păcătos: „Tu vei fi cu Mine în Paradis”. Tâlharii crucificați o
dată cu Domnul Hristos au fost așezați „unul de o parte, iar altul de cealaltă
parte, iar Domnul Hristos la mijloc”. Poziția Domnului Hristos între tâlhari
trebuia să arate că El era cel mai mare criminal dintre cei trei! În acest fel
s-au împlinit Scripturile: „A fost pus în numărul celor fărădelege.” (Isaia 53,
12.). Dar preoții n-au văzut însemnătatea deplină a actului lor. După cum
Domnul Hristos, crucificat împreună cu tâlharii, a fost așezat în mijloc, tot
astfel crucea Sa a fost așezată în mijlocul unei lumi care zace în păcat. Iar
cuvintele de iertare, adresate tâlharului pocăit, au aprins o lumină care va
străluci până la cele mai îndepărtate margini ale pământului. Unii dintre
cei prezenți priveau cu uimire la iubirea nemărginită a Domnului Hristos, care,
suferind cea mai grozavă agonie în corp și suflet, Se gândea numai la alții,
încurajând sufletul pocăit să creadă. În umilința Sa, El, ca profet, Se
adresase fiicelor Ierusalimului; ca Preot și Apărător, El mijlocise înaintea
Tatălui pentru iertarea omorâtorilor Săi; ca Mântuitor iubitor, El iertase
păcatele tâlharului pocăit. Pe când Domnul Hristos Își rotea ochii peste
mulțimea din jurul Său, o figură Îi atrase atenția. La piciorul crucii stătea
mama Sa, sprijinită de ucenicul Ioan. Ea n-a putut suporta să rămână departe de
Fiul său; și Ioan, știind că sfârșitul era aproape, a adus-o iarăși la
cruce. În ceasul morții Sale, Domnul Hristos și-a adus
aminte de mama Sa. Privind la fața ei lovită de durere și apoi la Ioan, El i-a
spus: „Femeie, iată fiul tău”, apoi lui Ioan: „Iată mama ta!” Ioan a înțeles
cuvintele Domnului Hristos și a primit însărcinarea. De îndată, a luat-o pe
Maria la el acasă și din ceasul acela a avut grijă de ea cu multă duioșie. O, ce
Mântuitor milostiv și iubitor!! În mijlocul durerilor fizice și al chinurilor
sufletești, El S-a gândit la mama Sa! Nu avea niciun ban cu care să Se
îngrijească de nevoile ei; dar, pentru că Ioan Îl iubea din toată inima, El i-a
încredințat-o pe mama Lui ca pe o comoară de preț. În acest fel, El i-a dat ei
ceea ce avea cel mai mult nevoie - simpatia plină de gingășie a aceluia care o
iubea, pentru că ea Îl iubea pe Iisus. Primind-o ca pe o comoară de preț, Ioan
a primit o mare binecuvântare. Ea a fost o amintire mereu prezentă a
preaiubitului său Învățător. Exemplul desăvârșit al iubirii filiale a
Domnului Hristos strălucește cu putere neînfrântă prin negura veacurilor. Timp
de aproape treizeci de ani, Domnul Hristos, prin munca Sa de toate zilele,
ajutase la purtarea poverilor căminului. Și acum, chiar în clipa ultimei Sale
agonii, n-a uitat să Se îngrijească de mama Sa văduvă și întristată. Același
spirit va fi văzut în fiecare ucenic al Domnului nostru. Aceia care Îl urmează
pe Domnul Hristos vor simți că este o parte a religiei lor aceea de a-i
respecta și a-i îngriji pe părinții lor. Inima în care este cultivată iubirea
Lui va oferi întotdeauna tatălui și mamei o îngrijire atentă și plină de o
duioasă iubire. Și acum, Domnul slavei era pe moarte, o jertfă de
răscumpărare pentru neamul omenesc. În jertfirea prețioasei Sale vieți, Domnul
Hristos nu era susținut de o bucurie a biruinței. Totul era un întuneric
apăsător. Nu frica de moarte apăsa greu asupra Lui. Nu durerea și ocara crucii
I-au provocat chinul de nedescris. Domnul Hristos a fost prințul celor ce au
suferit; dar suferința Sa provenea din faptul că era conștient de răutatea
păcatului, de faptul că, prin familiarizarea cu răul, omul devine orb față
de grozăvia lui. Domnul Hristos a văzut cât de înrădăcinată este puterea
păcatului în inima omenească și cât de puțini vor fi binevoitori să se rupă de
sub puterea lui. El știa că, fără ajutorul lui Dumnezeu, omenirea avea să piară
și vedea mulțimile pierind, deși aveau la îndemână un ajutor îmbelșugat. Asupra
Domnului Hristos, ca înlocuitor și garant al nostru, a fost așezată nelegiuirea
noastră, a tuturor. El a fost așezat în rândul celor fărădelege, ca să ne poată
răscumpăra de sub condamnarea legii. Vinovăția fiecărui urmaș al lui Adam apăsa
asupra inimii Sale. Mânia lui Dumnezeu asupra păcatului, manifestarea teribilă
a neplăcerii Sale față de nelegiuire umpleau inima Fiului Său de groază. În
toată viața Sa, Domnul Hristos vestise unei lumi căzute vestea cea bună a
îndurării și iubirii iertătoare a Tatălui. Tema Sa era mântuirea pentru
păcătosul cel mai mare. Dar acum, sub povara teribilă a vinovăției ce
apăsa asupra Sa, nu putea vedea fața dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea
privirii dumnezeiești de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a
străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea niciodată să fie înțeleasă de
către om! Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică
de-abia mai era simțită. Satana frământa inima Domnului Hristos cu
ispitele lui îngrozitoare. Mântuitorul nu putea vedea prin porțile mormântului.
Speranța nu-I înfățișa ieșirea din mormânt ca biruitor și nici nu-I spunea că
Tatăl a primit sacrificiul Său. El Se temea de faptul că păcatul era atât de
neplăcut înaintea lui Dumnezeu, încât despărțirea Lor avea să fie veșnică.
Domnul Hristos simțea groaza pe care avea s-o simtă păcătosul atunci când harul
nu va mai mijloci deloc în favoarea neamului omenesc vinovat. Sentimentul
păcatului era acela care aducea mânia Tatălui asupra Sa, ca înlocuitor al
omului, și care făcea ca paharul pe care El l-a băut să fie atât de amar;
aceasta a frânt inima Fiului lui Dumnezeu. Ne putem închipui cum îngerii
erau martori la agonia plină de disperare a Mântuitorului. Oștile Cerului și-au
acoperit fețele înaintea acestei scene îngrozitoare. Natura neînsuflețită și-a
manifestat împreuna ei simțire cu batjocoritul și muribundul ei Autor. Soarele
a refuzat să privească la această teribilă scenă. Razele lui strălucitoare de
la amiază luminau pământul, când, deodată, parcă cineva le-a luat. O întunecime
adâncă, asemenea unui giulgiu de înmormântare, a îmbrăcat crucea. „Și s-a făcut
întuneric peste toată țara, până la ceasul al nouălea”. N-a avut loc nicio
eclipsă și întunericul acesta n-a fost determinat de nicio altă cauză naturală;
a fost atât de adânc, ca întunericul de la miezul nopții, fără lună și stele pe
cer. Aceasta a fost o mărturie miraculoasă, pe care a dat-o Dumnezeu, pentru ca
astfel credința generațiilor următoare să poată fi întărită. În
întunericul acela dens era ascunsă prezența lui Dumnezeu. El face din întuneric
acoperământul Său și Își ascunde slava de ochii oamenilor. Dumnezeu
și îngerii Săi sfinți se aflau în jurul crucii. Tatăl era cu Fiul
Său!! Cu toate acestea, prezența Sa nu era descoperită. Dacă slava Sa
ar fi străfulgerat din nor, orice ființă omenească ce ar fi privit scena ar fi
fost nimicită. Și în clipa aceea îngrozitoare, Domnul Hristos nu putea fi
mângâiat de prezența Tatălui. El a călcat singur în teasc și din cei ce se
găseau acolo nimeni n-a fost cu El. Cu întunericul acela dens, Dumnezeu a
acoperit ultima agonie omenească a Fiului Său. Toți aceia care Îl văzuseră pe
Hristos în suferința Sa au fost convinși de dumnezeirea Lui. Fața aceea,
privită odată de oameni, avea să nu mai fie uitată. După cum fața lui Cain
exprima vina sa ca ucigaș, tot astfel fața Domnului Hristos dovedea
nevinovăția, liniștea și bunăvoința - chiar lui Dumnezeu. Dar acuzatorii Săi nu
voiau să ia seama la acest semn al Cerului. În timpul lungilor ore ale agoniei
Sale, Domnul Hristos fusese privit de către mulțimea batjocoritoare. Acum, El a
fost ascuns cu milă de mantia lui Dumnezeu. Tăcerea mormântului se părea
că a căzut peste Golgota. O groază necunoscută a pus stăpânire pe mulțimea care
era adunată în jurul crucii. Blestemele și batjocurile au încetat în mijlocul
frazelor exprimate pe jumătate. Bărbați, femei și copii au căzut cu fața la
pământ. Fulgere strălucitoare se iveau din când în când pe cer, luminând crucea
și pe Răscumpărătorul crucificat. Preoții, conducătorii, cărturarii, cei ce-L
crucificaseră și gloata, toți au socotit atunci că sosise timpul să-și
primească răsplata. După câtva timp, cineva a șoptit cu spaimă că acum Hristos
avea să coboare de pe cruce. Alții au început să caute bâjbâind, poticnindu-se,
drumul spre cetate, bătându-se cu pumnii în piept și bocindu-se plini de
teamă. La ceasul al nouălea, întunericul s-a ridicat de deasupra mulțimii,
dar mai acoperea încă pe Mântuitorul. Era un simbol al agoniei și groazei care
apăsau asupra inimii Sale. Niciun ochi nu putea străpunge întunericul ce
învăluia crucea și nimeni nu putea pătrunde întunericul adânc ce cuprindea
sufletul în suferință al Domnului Hristos. Era ca și când fulgere mânioase erau
aruncate asupra Lui în timp ce atârna pe cruce. Atunci, „Iisus a strigat cu
glas tare: Eli, Eli, Lama Sabactani! ... Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru
ce M-ai părăsit?” În timp ce întunericul de afară se așezase asupra
Mântuitorului, multe voci s-au auzit exclamând: „Mânia răzbunătoare a cerului
este asupra Lui. Fulgerele mâniei lui Dumnezeu sunt aruncate asupra Lui, pentru
că a pretins că este Fiul lui Dumnezeu”. Mulți dintre cei care au crezut în El
au auzit strigătul Său disperat. Speranța i-a părăsit. Dacă Dumnezeu L-a uitat
pe Domnul Hristos, în cine ar mai putea să se încreadă urmașii Săi? Când
întunericul s-a ridicat de pe duhul apăsat al Domnului Hristos, El și-a
revenit, simțind suferința fizică, și a zis: „Mi-e sete!” Unul
dintre soldații romani, mișcat și plin de milă la vederea buzelor Lui
arse, a luat un burete, l-a înfipt într-o nuia de isop și, înmuindu-l într-un
vas cu oțet, I l-a oferit Domnului Hristos. Dar preoții își băteau joc de
suferințele Lui. Când întunericul a acoperit pământul, ei s-au înspăimântat;
când groaza lor s-a mai risipit, i-a apucat din nou temerea că Hristos avea să
le scape. Ei au interpretat greșit cuvintele Lui: „Eli, Eli, Lama Sabactani”.
Cu dispreț înverșunat și scârbă, ei au spus: „Iată, cheamă pe Ilie”. Au respins
ultima ocazie pe care au avut-o de a-I ușura suferințele. „Lăsați să vedem dacă
va veni Ilie să-L pogoare de pe cruce!” Fiul nevinovat al lui Dumnezeu
atârna pe cruce, trupul Său era sfârtecat în bătăi, mâinile acelea, atât de des
întinse pentru binecuvântare, erau pironite pe cruce, picioarele acelea,
neobosite în a sluji din iubire, erau țintuite pe lemn, acel cap împărătesc era
străpuns de coroana de spini, buzele acelea tremurânde erau gata să strige de
durere. Și toate suferințele îndurate - picăturile de sânge care se prelingeau
din cap, din mâinile și picioarele Sale, chinurile care au zguduit ființa Sa și
durerea de nedescris care I-a umplut sufletul atunci când Tatăl și-a ascuns
fața de El - vorbesc fiecărui copil al neamului omenesc, declarând: Pentru tine
Fiul lui Dumnezeu a consimțit să poarte această povară a vinovăției; pentru
tine El a nimicit împărăția morții și a deschis porțile Paradisului. El, care a
liniștit valurile furioase și a umblat pe crestele înspumate ale valurilor,
care a făcut pe demoni să tremure și boala să înceteze, El, care a deschis
ochii orbilor și care a chemat pe morți la viață, S-a oferit pe Sine ca jertfă
pe cruce și a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine. El, Purtătorul
de păcat, a îndurat mânia judecății divine și, pentru tine, S-a făcut
păcat. Tăcuți, privitorii urmăreau sfârșitul acestei scene îngrozitoare.
Soarele strălucea, dar crucea era încă învăluită în întuneric. Preoții și
conducătorii priveau spre Ierusalim și iată că norul cel des se așezase
deasupra orașului și a câmpiei Iudeii. Soarele Neprihănirii, Lumina lumii, Își
retrăgea razele de la Ierusalimul care fusese cândva un oraș favorit. Fulgerele
înspăimântătoare ale mâniei lui Dumnezeu erau îndreptate împotriva cetății
blestemate. Deodată, întunericul s-a ridicat de deasupra crucii și, în
tonuri clare, asemenea unei trâmbițe ce părea să răsune prin toată creațiunea,
Domnul Iisus a strigat: „S-a sfârșit!” „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez
duhul!” O lumină a înconjurat crucea și fața Mântuitorului strălucea ca lumina
soarelui. Apoi El și-a plecat capul pe piept și a murit. În mijlocul
întunericului înspăimântător, în aparență uitat de Dumnezeu, Domnul Hristos a
băut ultimele drojdii din cupa durerii omenești. În ceasurile acelea
îngrozitoare, El S-a sprijinit pe dovezile acceptării Sale de către Tatăl, care
I-au fost date mai înainte. El cunoștea caracterul Tatălui Său, înțelegea
dreptatea, mila și marea Sa iubire. Prin credință, El Se baza pe Acela pe care
totdeauna L-a ascultat cu bucurie. Și, în supunere, El S-a încredințat pe Sine
lui Dumnezeu, iar sentimentul pierderii aprobării Tatălui Său L-a părăsit. Prin
credință, Domnul Hristos a fost biruitor. Niciodată până atunci Pământul
nu mai fusese martor la o asemenea scenă. Mulțimea stătea ca paralizată și
privea la Mântuitorul cu respirația întretăiată. Din nou întunericul s-a lăsat
asupra pământului și un bubuit asemenea unui trăsnet puternic a fost auzit. Un
puternic cutremur a avut loc. Oamenii au fost zguduiți și trântiți la pământ. A
avut loc o scenă de nemaiauzită confuzie și panică. Stânci s-au desprins din munții
din împrejurimi, prăvălindu-se și sfărâmându-se jos, în câmpie. Morminte s-au
deschis și morții au fost aruncați afară din locurile lor. Creațiunea părea că
este pe punctul de a fi spulberată. Preoții, conducătorii, soldații, cei ce
L-au omorât și gloata, muți de groază, zăceau cu fața la pământ. Când
strigătul „S-a sfârșit” a ieșit de pe buzele Domnului Hristos, preoții oficiau
în templu. Era ceasul jertfei de seară. Mielul, reprezentând pe Domnul Hristos,
fusese adus ca să fie junghiat. Îmbrăcat în hainele sale frumoase și pline de
însemnătate, preotul stătea cu cuțitul ridicat, asemenea lui Avraam când era
gata să aducă jertfă pe fiul său. Cu un interes deosebit, poporul privea scena.
Dar pământul a început să se zguduie și să tremure; căci Domnul Însuși Se
apropie. Cu un zgomot puternic, perdeaua dinăuntru a templului este ruptă de
sus până jos de o mână nevăzută, permițând mulțimii să privească un loc ce era
odată plin de prezența lui Dumnezeu. În acest loc sălășluia șechina.
Aici și-a manifestat Dumnezeu slava, deasupra milostivitorului. Nimeni,
în afară de marele preot, n-a ridicat vreodată perdeaua care despărțea această
parte a sanctuarului de restul templului. Aici, el intra o dată pe
an pentru a face ispășire pentru păcatele poporului. Dar iată, perdeaua este
ruptă în două. Locul cel mai sfânt din sanctuarul pământesc nu mai era deloc
sfânt!! Totul este cuprins de groază și confuzie. Preotul era gata să
înjunghie victima; dar cuțitul cade din mâna sa fără putere și mielul
scapă. Tipul întâlnește antitipul în moartea Fiului lui Dumnezeu.
Marele sacrificiu a fost adus. Drumul spre Sfânta sfintelor este liber. Se
pregătește o cale nouă și vie pentru toți. Nu mai era deloc nevoie ca toți cei
păcătoși și întristați să aștepte venirea marelui preot. De aici înainte,
Mântuitorul avea să oficieze ca preot și apărător în curțile cerești. Era
ca și când un glas ar fi spus închinătorilor: Acum s-a terminat cu toate
jertfele și darurile pentru păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său:
„Iată-Mă (în sulul cărții este scris despre Mine), vin să fac voia Ta,
Dumnezeule”. „Cu însuși sângele Său”, „El a intrat în Locul Preasfânt ... după
ce a căpătat o răscumpărare veșnică.” (Evrei 10, 7; 9, 12.).
78 - „S-a isprăvit!”
Domnul
Iisus nu și-a încheiat viața până când n-a adus la îndeplinire lucrarea pe care
a venit s-o facă și, o dată cu ultima Sa răsuflare, El a exclamat: „S-a
isprăvit!” (Ioan 19, 30.). Bătălia a fost câștigată. Mâna Sa dreaptă și brațul
Său cel sfânt I-au asigurat biruința. Ca biruitor, El și-a înfipt stindardul pe
înălțimile veșnice. N-a fost oare atunci și acolo bucurie printre îngeri? Tot
Cerul a triumfat o dată cu biruința Mântuitorului. Satana a fost înfrânt și
și-a dat seama de faptul că și-a pierdut împărăția. Strigătul „S-a sfârșit”
are o profundă semnificație. Marea lucrare de răscumpărare fusese înfăptuită.
Caracterul lui Satana a fost pe deplin revelat odată cu moartea Domnului
Hristos. Arhiapostatul s-a înveșmântat în așa fel în înșelăciune până atunci,
încât chiar ființele cerești n-au priceput principiile lui. Ele n-au văzut în
mod clar natura răzvrătirii lui. El a fost o ființă de o minunată putere
și slavă, care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. Despre Lucifer, Domnul
spunea: „Ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și
desăvârșit în frumusețe.” (Ezechiel 28, 12.). Lucifer fusese heruvim ocrotitor.
El stătuse în lumina prezenței lui Dumnezeu. Dintre toate ființele create,
fusese pe treapta cea mai înaltă, având un rol proeminent în a descoperi Universului
planurile lui Dumnezeu. După ce a păcătuit, puterea sa de a înșela a fost
cu atât mai amăgitoare și descoperirea caracterului său cu atât mai dificilă
datorită poziției sale înalte pe care o avusese la Tatăl. Dumnezeu ar fi
putut nimici pe Satana și pe cei ce-l simpatizau tot atât de ușor cum cineva
poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu
trebuia să fie biruită prin forță. Puterea constrângătoare se află numai sub
cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta.
Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă și iubire și prezentarea
acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui
Dumnezeu este morală, iar adevărul și iubirea trebuie să fie puterea
predominantă. A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe
o temelie de veșnică siguranță, iar în consfătuirile din Cer se hotărâse ca să
i se dea timp lui Satana pentru a-și dezvolta principiile care stăteau la
temelia sistemului său de cârmuire. El susținuse că acestea sunt superioare
principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie
puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de Universul ceresc. Satana
i-a dus pe oameni la păcat și Planul de Mântuire a fost pus în aplicare. Timp
de peste patru mii de ani, Hristos a lucrat pentru ridicarea omului, iar
Satana, pentru ruina și degradarea lui. Universul ceresc a privit toate
acestea. Când Domnul Iisus a venit în lumea aceasta, puterea lui Satana a
fost îndreptată împotriva Sa. De la data când El S-a arătat ca prunc la
Betleem, uzurpatorul s-a străduit să-L nimicească. El a căutat pe toate căile
posibile să-L împiedice pe Iisus să aibă o copilărie desăvârșită, o vârstă a
bărbăției nepătată, o slujire sfântă și un sacrificiu fără cusur. Dar el a fost
înfrânt. N-a putut să-L ducă pe Hristos în păcat. N-a putut să-L descurajeze
sau să-L îndepărteze de la lucrarea pe care venise s-o aducă la îndeplinire pe
Pământ. Din pustie la Golgota, furtuna mâniei lui Satana s-a abătut asupra Lui,
dar, cu cât aceasta lovea mai nemilos, cu atât mai categoric Fiul lui Dumnezeu
S-a prins de mâna Tatălui și stăruia să meargă mai departe pe cărarea stropită
cu sânge. Toate eforturile lui Satana de a-L apăsa și înfrânge n-au făcut decât
să aducă într-o lumină și mai curată caracterul Său nepătat. Cerul întreg
și, putem presupune – de ce nu? -, lumile extraterestre necăzute în păcat,
fuseseră martore la această luptă. Cu ce interes viu au urmărit ele scenele de
încheiere a conflictului! Ei L-au văzut pe Mântuitorul intrând în grădina
Ghetsemani, cu sufletul apăsat de groază și întuneric mare. Ei au auzit
strigătul Său amar: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul
acesta.” (Matei 26, 39.). Când prezența Tatălui s-a retras, ei L-au văzut întristat,
o întristare plină de o amărăciune ce o întrecea pe aceea a ultimei lupte cu
moartea. Sudoarea de sânge era împinsă afară prin porii pielii Sale
și cădea în picături pe pământ. De trei ori izbucni de pe buzele Lui
rugăciunea de scăpare. Cerul nu mai putea să îndure scena și un sol al
mângâierii a fost trimis la Fiul lui Dumnezeu. Cerul a văzut Victima
vândută în mâinile gloatei ucigașe și în mijlocul batjocurii și violenței,
târâtă de la un tribunal la altul. El a auzit glumele murdare ale persecutorilor
Săi pe tema nașterii Sale umile. El a auzit tăgăduirea cu blesteme și jurăminte
a unuia dintre cei mai iubiți ucenici ai Săi. A văzut lucrarea turbată a lui
Satana și puterea lui asupra inimii oamenilor. Ce priveliște înspăimântătoare!
Mântuitorul prins în miez de noapte în Ghetsemani, târât într-o parte și alta,
de la palat în sala de judecată, adus de două ori înaintea preoților, de două
ori înaintea Sinedriului, de două ori înaintea lui Pilat și o dată înaintea lui
Irod, batjocorit, biciuit, condamnat și dus să fie crucificat, purtând povara
cea grea a crucii, în mijlocul vaietelor fiicelor Ierusalimului și al
insultelor gunoiului omenirii. Cerul urmărea cu durere și surprindere pe
Hristos atârnând pe cruce, cu sângele șiroind din rănile din tâmplele Sale, iar
sudoarea amestecată cu sânge stând pe fruntea Lui. Picătură cu picătură,
sângele curgea din mâinile și picioarele Sale pe stânca găurită pentru a se
pune în ea piciorul crucii. Rănile făcute de cuie se lărgeau pe măsură ce
greutatea corpului Său trăgea de mâinile Lui. Răsuflarea Lui chinuită devenea
din ce în ce mai rapidă, mai adâncă, pe măsură ce sufletul Său se zbătea sub
povara păcatelor lumii. Tot Cerul era plin de uimire, atunci când rugăciunea
Domnului Iisus a fost înălțată în mijlocul groaznicelor Lui suferințe: „Tată,
iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23, 34.). Și cu toate acestea, se aflau
acolo oameni făcuți după chipul lui Dumnezeu, unindu-se pentru a zdrobi viața
singurului Său Fiu. Ce priveliște pentru Universul ceresc! Stăpânirile și
puterile întunericului se adunaseră în jurul crucii, aruncând umbrele
necredinței, ale iadului, în inimile oamenilor. Când Domnul a creat aceste
ființe ca să stea înaintea tronului Său, ele erau frumoase și pline de slavă.
Frumusețea și sfințenia lor erau în armonie cu poziția lor înaltă. Ele erau
bogate în înțelepciune dumnezeiască și încinse cu armură cerească. Erau
slujitorii lui Iehova. Dar cine putea recunoaște în îngerii căzuți pe serafimii
slăviți, care au slujit cândva în curțile cerești? Agenții lui Satana s-au
unit cu oamenii răi pentru a face poporul să creadă că Hristos este cel mai
mare dintre păcătoși și pentru a stârni toată ura împotriva Lui. Aceia care
și-au bătut joc de Hristos, în timp ce atârna pe lemnul crucii, erau plini de
spiritul primului mare rebel. El i-a umplut cu vorbe stricate și murdare.
Le-a inspirat batjocurile. Dar, din toate acestea, n-a avut nimic de
câștigat. Dacă un singur păcat s-ar fi aflat în Hristos, dacă El S-ar fi
supus măcar într-un singur lucru lui Satana, pentru a scăpa de acea
îngrozitoare tortură, vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului ar fi triumfat.
Hristos și-a plecat capul și a murit, dar și-a păstrat cu tărie credința și
supunerea față de Dumnezeu. „Și am auzit în Cer un glas tare, care zicea: Acum,
a venit mântuirea, puterea și împărăția Dumnezeului nostru și stăpânirea
Hristosului Lui; pentru că pârâșul fraților noștri, care zi și noapte îi pâra
înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.” (Apocalipsa 12,
10.). Satana a văzut că masca sa a fost smulsă. Guvernarea sa fusese
descoperită înaintea îngerilor necăzuți și înaintea Universului ceresc. El se
descoperise ca ucigaș. Vărsând sângele Fiului lui Dumnezeu, el se dezrădăcinase
de simpatia ființelor cerești. De aici înainte, lucrarea lui avea să fie restrânsă.
Indiferent de atitudinea pe care avea s-o ia, el nu-i mai putea întâmpina pe
îngerii ce veneau din curțile cerești și înaintea lor să-i acuze pe frații lui
Hristos că sunt îmbrăcați în hainele întunecate și murdare ale păcatului.
Ultima verigă a simpatiei dintre Satana și lumea cerească a fost ruptă. Cu
toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au
înțeles tot ceea ce era cuprins în lupta aceea mare. Principiile în jurul
cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai bine lămurite. Și, pentru binele
omului, existența lui Satana trebuia să continue. Omul, ca și îngerii, trebuie
să vadă contrastul dintre Prințul vieții și prințul întunericului. El trebuie
să aleagă cui vrea să slujească. La începutul marii lupte, Satana declarase
că Legea lui Dumnezeu nu poate fi ascultată, că dreptatea și mila nu se pot
împăca și că, dacă legea ar fi călcată, ar fi cu neputință ca păcătosul să fie
iertat. Satana susținea că orice păcat trebuie să fie pedepsit și că, dacă
Dumnezeu ar ierta vreun păcat, atunci n-ar putea fi un Dumnezeu al adevărului
și al dreptății. Când oamenii au călcat Legea lui Dumnezeu și au nesocotit
voința Lui, Satana a jubilat. Se dovedea, spunea el, că Legea nu putea fi
ascultată; omul nu putea fi iertat. Pentru că el, după răzvrătire, fusese
îndepărtat pentru totdeauna din Cer, Satana pretindea ca neamul omenesc să fie
pentru totdeauna exclus de la mila lui Dumnezeu. Dumnezeu nu putea fi drept și
totuși să manifeste milă față de păcătos. Dar chiar și ca păcătos, omul era
într-o poziție cu totul diferită de aceea a lui Satana. În Ceruri, Lucifer
păcătuise în lumina prezenței lui Dumnezeu. Lui - ca niciunei alte ființe
create - i-a fost descoperită iubirea lui Dumnezeu. Cu toate că înțelegea
caracterul lui Dumnezeu și știa bunătatea Lui, Satana a ales să urmeze calea
propriei voințe egoiste și independente. Alegerea aceasta a fost definitivă.
Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru salvarea lui. Dar omul a fost înșelat,
mintea sa a fost întunecată de sofismele lui Satana. El nu a cunoscut înălțimea
și adâncimea iubirii lui Dumnezeu. Pentru el, nădejdea consta în cunoașterea
iubirii lui Dumnezeu. Adâncindu-și privirea în caracterul Său, el putea să fie
atras înapoi la Dumnezeu. Prin Hristos, oamenilor li s-a descoperit mila
lui Dumnezeu; dar mila nu înlătură dreptatea. Legea descoperă atributele
caracterului Său și nicio iotă sau o frântură de literă din ea nu poate fi
schimbată pentru a se potrivi omului în starea sa căzută. Dumnezeu n-a schimbat
Legea Sa, dar El S-a jertfit pe Sine, în Hristos, pentru răscumpărarea omului:
„Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.” (2 Corinteni 5, 19.). Legea
cere neprihănire - o viață neprihănită, un caracter desăvârșit; și așa ceva
omul nu poate da. El nu poate satisface cerințele Legii sfinte a lui Dumnezeu.
Dar Iisus Hristos, venind ca om pe Pământ, a trăit o viață sfântă și a
dezvoltat un caracter desăvârșit. El le oferă pe acestea ca un dar de bunăvoie
tuturor celor care vor dori să le primească. Viața Sa stă pentru viața oamenilor.
În acest fel, ei au iertarea păcatelor din trecut, prin îndurarea lui Dumnezeu.
Mai mult decât atât, Hristos îi umple pe oameni cu atributele lui Dumnezeu. El
reface caracterul lor după chipul caracterului divin, o țesătură dumnezeiască
de putere și frumusețe spirituală. În acest fel, adevărata neprihănire cerută
de lege este împlinită în cel ce crede în Hristos. Dumnezeu poate „să fie
neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Iisus.”
(Romani 3, 26.). Iubirea lui Dumnezeu a fost exprimată atât în dreptatea,
cât și în mila Sa. A fost planul lui Satana acela de a despărți mila de adevăr
și dreptate. El a căutat să demonstreze faptul că neprihănirea Legii lui
Dumnezeu este un vrăjmaș al păcii. Dar Hristos a arătat că în planul lui Dumnezeu
ele sunt în mod indisolubil legate; că una nu poate exista fără cealaltă.
„Bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută.” (Psalm
85, 10 - T.M.). Prin viața și moartea Sa, Hristos a dovedit că dreptatea lui
Dumnezeu nu nimicește mila Sa și că păcatul poate fi iertat, că Legea este
dreaptă și că poate fi în mod desăvârșit ascultată. Acuzațiile lui Satana erau
astfel respinse. Dumnezeu îi dăduse omului dovezi de netăgăduit despre iubirea
Sa. O altă rătăcire avea să fie adusă la iveală acum. Satana a declarat că
mila nimicește dreptatea, că moartea lui Iisus Hristos a desființat Legea
Tatălui. Dacă ar fi fost posibil ca Legea să fie schimbată sau desființată,
atunci n-ar mai fi fost nevoie ca Iisus Hristos să moară. Dar desființarea
Legii ar însemna ca păcatul să fie veșnic și ca lumea să ajungă sub
controlul lui Satana. Dar pentru că Legea nu putea fi schimbată și pentru că
omul putea să fie salvat numai prin ascultarea de preceptele ei, de aceea
Hristos Iisus a fost ridicat pe cruce. Și totuși, chiar mijlocul prin care
Hristos a întărit Legea, Satana îl prezenta ca nimicind-o. Aici, în acest
punct, se va da marea bătălie între Hristos și Satana. Pretenția pe care
Satana o ridică acum este aceea că Legea, care a fost rostită de Dumnezeu cu
glasul Său, este plină de greșeli și că unele părți din ea au fost date la o
parte. Aceasta este ultima mare amăgire pe care el o va aduce asupra lumii. El
n-are nevoie să atace întreaga Lege; dacă el îi poate face pe oameni să
nesocotească numai un singur precept, scopul său este atunci atins. Căci „cine
păzește toată legea, și greșește într-o singură poruncă, se face vinovat de
toate.” (Iacov 2, 10.). Consimțind să calce o singură poruncă, oamenii sunt
aduși sub puterea lui Satana. Înlocuind Legea lui Dumnezeu cu legea oamenilor,
Satana caută să controleze lumea. Lucrarea aceasta este prevestită în profeție.
Despre puterea marelui apostat, care este reprezentativă pentru Satana, se
spune: „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe
sfinții Celui Preaînalt, și se va încumeta să schimbe vremile și legea, și
sfinții vor fi dați în mâinile lui.” (Daniel 7, 25.). Fără îndoială că
oamenii vor așeza propriile legi, care să lucreze împotriva Legii lui Dumnezeu.
Ei vor căuta să constrângă conștiința altora și, în zelul lor de a impune
aceste legi, vor apăsa pe semenii lor. Lupta împotriva Legii lui Dumnezeu,
care a început în Ceruri, va fi continuată până la sfârșitul timpului. Fiecare
om va fi încercat. Ascultarea sau neascultarea este problema asupra căreia
lumea întreagă va trebui să hotărască. Va trebui ca toți să aleagă să asculte
ori de Legea lui Dumnezeu, ori de legile oamenilor. Aici se va trage linia de
demarcație. Nu vor exista decât două clase. Fiecare caracter își va defini
poziția; și toți vor arăta dacă au ales să fie de partea loialității sau de
partea răzvrătirii. Atunci va veni sfârșitul. Dumnezeu va răzbuna Legea Sa
și va elibera pe poporul Său - format din adevărații credincioși. Satana și
toți cei ce i s-au alăturat în răzvrătire vor fi nimiciți. Păcatul și păcătoșii
vor pieri cu rădăcină și ramuri (Maleahi 4, 1) - Satana fiind rădăcina, iar
urmașii săi, ramurile. Atunci se va împlini cuvântul rostit în dreptul
prințului răutății: „Pentru că îți dai ifose ca și când ai fi Dumnezeu ... te
nimicesc, heruvim ocrotitor/mesianic (Lucifer fusese destinat
să fie un fel de Mesia pentru întregul Univers al eventualelor lumi
extraterestre căzute - părere personală!!), din mijlocul pietrelor
scânteietoare ... ești nimicit ... ești nimicit, și nu vei mai fi niciodată”.
„Încă puțină vreme, și cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era, și
nu va mai fi.” „Vor fi ca și când n-ar fi fost niciodată.” (Ezechiel 28,
6-19; Psalm 37, 10 - T.M.; Obadia 16.). Acesta nu este un act al
puterii arbitrare din partea lui Dumnezeu. Cei ce au respins mila Sa vor culege
ceea ce au semănat. Dumnezeu este izvorul vieții; iar atunci când cineva alege
să slujească păcatului, el se desparte de Dumnezeu și, în acest fel, nu mai are
legătură cu viața. El este străin „de viața lui Dumnezeu”. Hristos spune: „Toți
cei ce Mă urăsc pe Mine, iubesc moartea.” (Efeseni 4, 18; Proverbe 8,
36.). Dumnezeu le dă - pentru un timp - viață, pentru ca ei să-și poată
dezvolta caracterul și să-și manifeste principiile pe care le au. O dată
înfăptuit acest lucru, ei culeg rezultatele propriei alegeri. Printr-o viață de
răzvrătire, Satana și toți cei care se unesc cu el ajung în așa măsură să nu
mai fie în armonie cu Dumnezeu, încât chiar prezența Lui ajunge să fie pentru
ei un foc mistuitor. Slava Lui, care este iubire, îi va nimici. La
începutul marii lupte, îngerii nu înțelegeau aceasta. Dacă Satana și oștile
sale ar fi fost lăsați să culeagă pe deplin roadele păcatului lor, ei ar fi
pierit; dar ființele cerești n-ar fi înțeles pe deplin că acesta a fost
rezultatul inevitabil al păcatului. În mintea lor, ar fi rămas o îndoială cu
privire la bunătatea lui Dumnezeu, ca o sămânță a răutății, care ar fi dat
naștere la ucigătoarele roade ale păcatului și nenorocirii. Dar lucrurile
nu vor fi astfel când marea luptă se va sfârși. Atunci, planul de mântuire
fiind încheiat, caracterul lui Dumnezeu va fi descoperit tuturor ființelor
create. Se va vedea că preceptele Legii Sale sunt desăvârșite și
neschimbătoare. Păcatul își va descoperi natura și Satana, caracterul său.
Nimicirea păcatului va da satisfacție iubirii lui Dumnezeu și va restabili
onoarea Sa înaintea unui Univers de ființe care îndeplinesc cu plăcere voia Sa
și în a căror inimă se află Legea Sa. Atunci, pe bună dreptate, îngerii
puteau să se bucure când priveau la crucea Mântuitorului, căci, deși nu
înțelegeau totul, știau că nimicirea păcatului și a lui Satana era pe deplin
sigură și că răscumpărarea omului era neîndoielnică, iar Universul era de acum
într-o veșnică siguranță. Hristos Însuși înțelegea pe deplin rezultatele
jertfei Sale aduse pe Golgota. El privea înainte la toate acestea, când, pe
cruce fiind, a strigat cu glas tare: „S-a sfârșit”.
79 - În mormântul lui
Iosif:
În
sfârșit, trupul lui Iisus se odihnea. Ziua cea lungă de ocară și tortură se
terminase. Pe când ultimele raze ale soarelui în apus anunțau ivirea Sabatului,
Fiul lui Dumnezeu Se afla liniștit, cu trupul, în mormântul lui Iosif, dar cu
Duhul, Iisus a coborât în Sheol! Este greu pentru noi să înțelegem ce lucrare a
înfăptuit Duhul lui Iisus acolo!! Prin evenimentele de încheiere ale zilei
răstignirii, s-a dat din nou dovadă de împlinirea profețiilor, aducându-se noi
mărturii ale dumnezeirii lui Hristos. Când întunericul s-a ridicat de deasupra
crucii, iar strigătul Mântuitorului muribund fusese rostit, de îndată s-a auzit
o voce spunând: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27,
54.). Aceste cuvinte n-au fost rostite în șoaptă. Toți ochii s-au
îndreptat să vadă de unde vin. Cine vorbise? Era sutașul, ostașul roman.
Răbdarea divină a Mântuitorului și moartea Lui subită, cu strigătul biruinței
pe buzele Lui, îl impresionaseră pe acest păgân. În trupul acela sfărâmat,
zdrobit, atârnând pe cruce, sutașul a recunoscut chipul Fiului lui Dumnezeu. El
nu s-a putut abține să-și mărturisească credința. În acest fel se făcea din nou
dovada că Răscumpărătorul nostru avea să vadă roadele muncii sufletului Său.
Chiar în ziua morții Sale, trei oameni, care se deosebeau foarte mult unul de
celălalt, și-au declarat credința - cel care a comandat garda romană, cel care
a purtat crucea Mântuitorului și cel care a murit pe cruce alături de
El! Pe măsură ce seara se apropia, o liniște nepământeană se lăsă asupra
Golgotei. Mulțimea s-a împrăștiat și mulți s-au întors la Ierusalim foarte mult
schimbați în spirit, față de felul în care veniseră dimineață. Mulți se
îngrămădiseră la locul răstignirii din curiozitate, și nu din ură față de
Hristos. Ei încă mai credeau acuzațiile preoților și priveau la Hristos ca la
un răufăcător. Cuprinși de o înflăcărare nenaturală, ei s-au unit cu gloata,
bătându-și joc de El. Dar, când pământul a fost învăluit în întuneric și ei au
început să fie acuzați de propria conștiință, și-au dat seama că erau vinovați
de un mare păcat. În mijlocul acelui întuneric îngrozitor, nu se mai auzeau
nicio glumă murdară și niciun râs batjocoritor; iar când întunericul s-a
ridicat, au pornit spre casele lor într-o tăcere solemnă. Ei erau convinși că
acuzațiile preoților erau neadevărate și că Iisus nu era un pretendent la
tronul lui Israel; iar câteva săptămâni mai târziu, când Petru a predicat în
Ziua Cincizecimii, ei au fost printre miile care s-au întors la
Hristos. Conducătorii iudei au rămas însă neschimbați în urma
întâmplărilor la care fuseseră martori. Ura lor pentru Iisus nu se stinsese.
Întunericul care învăluise pământul cu prilejul răstignirii nu era cu mult mai
dens decât acela care cuprindea încă mințile preoților și conducătorilor.
Preoții și conducătorii nu erau liniștiți. Ei și-au adus la îndeplinire scopul,
dând pe Hristos morții; dar n-au avut sentimentul biruinței pe care o
așteptaseră. Chiar în ceasul aparentului lor triumf, erau chinuiți de îndoieli
cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Auziseră strigătul: „S-a sfârșit”. „Tată,
în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” (Ioan 19, 30; Luca 23, 46.). Ei
văzuseră cum s-au sfărâmat stâncile, simțiseră cutremurul cel puternic și erau
neliniștiți și tulburați. Ei fuseseră geloși pe Hristos pentru influența
pe care o avusese asupra oamenilor cât trăise; erau geloși pe El chiar și după
ce murise. Se temeau de Hristos cel mort cu mult mai mult decât se temuseră de
Hristos cel viu. Se temeau ca nu cumva atenția poporului să fie în continuare
îndreptată spre evenimentele ce au avut loc la răstignirea Lui. Se temeau de
rezultatele lucrărilor din acea zi. Cu niciun preț nu doreau ca trupul Său să
rămână pe cruce în ziua Sabatului. Sabatul se apropia acum și ar fi fost o
profanare a sfințeniei lui dacă trupurile ar fi atârnat pe cruce. Astfel,
folosind aceasta ca un pretext, conducătorii iudei i-au cerut lui Pilat ca
moartea victimelor să fie grăbită, iar trupurile lor să fie date jos de pe
cruce înainte de apusul soarelui. Pilat era tot atât de interesat ca și ei
ca trupul lui Iisus să nu rămână pe cruce. O dată obținut consimțământul său,
fluierele picioarelor celor doi tâlhari au fost zdrobite, pentru a le grăbi
moartea; dar Iisus era deja mort când au ajuns la El. Soldații cei cruzi
fuseseră înduioșați de cele ce auziseră și văzuseră la Hristos și s-au sfiit
să-I mai zdrobească picioarele. În acest fel, în jertfirea Mielului lui
Dumnezeu, s-a împlinit legea referitoare la mielul pascal: „Să nu lase din ele
nimic până a doua zi dimineața, și să nu frângă niciun os din ele. Să le
prăznuiască după toate poruncile privitoare la Paști.” (Numeri 9, 12.). Preoții
și conducătorii au rămas uimiți când au auzit că Hristos murise. Moartea pe
cruce era un proces lent; era dificil de stabilit momentul în care viața
se termina. Era un lucru nemaiauzit ca cineva să moară în șase ore de la
răstignire. Preoții au dorit să se convingă de moartea lui Iisus și, la
îndemnul lor, un soldat a înfipt sulița în coasta Mântuitorului. Din rana
făcută au curs două izvoare distincte și îmbelșugate, unul de sânge și celălalt
de apă. Acest lucru a fost observat de toți cei ce priveau scena, iar Ioan
înfățișează foarte lămurit cele întâmplate atunci. El spune: „... Unul din
ostași I-a străpuns coasta cu o suliță; și îndată a ieșit din ea sânge și apă.
Faptul acesta este adeverit de cel ce l-a văzut; mărturia lui este adevărată și
el știe că spune adevărul, pentru ca și voi să credeți. Aceste lucruri s-au
întâmplat ca să se împlinească Scriptura: Niciunul din oasele Lui nu va fi
sfărâmat”. Scriptura mai zice: „Vor vedea pe cine au străpuns.” (Ioan 19,
34-37.). După înviere, preoții și conducătorii au răspândit vestea că
Hristos n-a murit pe cruce, că El a fost numai leșinat și că, după aceea, și-a
revenit. Alte vești susțineau că în mormânt nu fusese pus un corp adevărat din
carne și oase, ci numai asemănarea unui trup. Comportarea ostașilor romani
respinge aceste neadevăruri. Ei nu I-au sfărâmat picioarele, pentru că El deja
murise. Pentru a-i mulțumi pe preoți, ei I-au străpuns doar coasta. Chiar dacă
n-ar fi fost mort, această rană I-ar fi adus imediat moartea. Dar nici
împunsătura suliței, nici chinurile crucii n-au provocat moartea lui Iisus.
Strigătul rostit în clipa morții, „cu glas tare” (Matei 27, 50; Luca 23,
46), șuvoiul de sânge și apă care a curs din coasta Sa dădeau mărturie despre
faptul că El a murit de sfâșiere de inimă. Inima Lui s-a frânt din cauza
chinului sufletesc. El a fost ucis de păcatul lumii. O dată cu moartea lui
Hristos, a pierit și nădejdea ucenicilor Săi. Ei priviră la pleoapele Sale
închise și la capul Său prăbușit, la părul Său năclăit de sânge, la mâinile și
picioarele Sale străpunse și chinul lor era de nedescris. Până în ultima clipă,
ei n-au crezut că El avea să moară; cu greu puteau crede că într-adevăr El era
mort. Copleșiți de durere, nu-și mai aduceau aminte de cuvintele Lui, prin care
El în mod profetic a vorbit chiar despre aceste scene. Nimic din ce a spus El
nu-i mângâia acum. Ei nu vedeau decât crucea și Victima ei sângerândă. Viitorul
părea disperat de întunecos. Credința lor în Iisus pierise; dar niciodată nu-L
iubiseră ei pe Domnul lor ca acum. Niciodată mai înainte n-au înțeles ei
valoarea Lui și nevoia lor de prezența Lui. Chiar mort fiind, trupul lui
Hristos era foarte prețios pentru ucenicii Săi. Ei doreau foarte mult să-I facă
o înmormântare onorabilă, dar nu știau cum să facă lucrul acesta. Trădarea
împotriva cârmuirii romane constituia crima pentru care a fost condamnat Iisus,
dar persoanele executate pentru acest delict trebuiau să fie îngropate într-un
loc anume rânduit pentru astfel de criminali. Ucenicul Ioan și femeile din
Galilea rămăseseră lângă cruce. Ei n-au putut părăsi trupul Domnului lor,
pentru ca ostașii cei nesimțitori să nu umble cu el și să-l îngroape într-un
loc de necinste. Dar nici nu se puteau împotrivi. Nu puteau obține nicio
favoare din partea autorităților iudaice și nu aveau nicio influență pe lângă
Pilat. În aceste împrejurări deosebite, Iosif din Arimatea și Nicodim au
venit în ajutorul ucenicilor. Acești oameni erau membri ai Sinedriului și deci
erau cunoscuți de Pilat. Amândoi erau oameni avuți și cu influență. Ei erau
hotărâți ca trupul Domnului Iisus să aibă parte de o înmormântare
onorabilă. Iosif merse plin de îndrăzneală la Pilat și ceru trupul lui
Iisus. Pentru prima dată, Pilat a aflat că Iisus era într-adevăr mort. Vești
contradictorii ajunseseră la el cu privire la evenimentele ce au însoțit
răstignirea, dar faptul că Hristos a murit îi fusese ascuns în mod intenționat.
Pilat fusese avertizat de către preoți și conducători împotriva unei înșelăciuni
din partea ucenicilor lui Hristos, în legătură cu trupul Său. Auzind cererea
lui Iosif, el l-a chemat pe sutașul sub comanda căruia avuseseră loc
evenimentele de la cruce și se încredință de certitudinea morții lui Iisus. De
asemenea, el i-a descris lui Pilat evenimentele petrecute la Golgota,
confirmând mărturia lui Iosif. Cererea lui Iosif a fost împlinită. În timp
ce Ioan se frământa în legătură cu îngroparea Învățătorului său, Iosif s-a
întors cu ordinul lui Pilat cu privire la trupul lui Hristos; Nicodim a venit
aducând cu sine un amestec scump de aproximativ o sută de litri de smirnă și
aloe, pentru pregătirea trupului Său. Chiar și celui mai onorat om din tot
Ierusalimul nu i se dăduse mai multă cinste după moarte. Ucenicii au fost
surprinși să-i vadă pe acești conducători bogați tot atât de interesați de
îngroparea Domnului lor ca și ei. Nici Iosif, nici Nicodim nu-L primiseră
pe față pe Mântuitorul în timp ce Acesta era în viață. Ei știau că un asemenea
pas avea să-i excludă din Sinedriu și au sperat că-L puteau proteja prin
influența lor în consfătuirile acestuia. Pentru un timp, se părea că
izbutiseră; dar preoții cei șireți, văzând că ei Îl favorizează pe Hristos,
le-au dejucat planurile. Iisus a fost condamnat și dat să fie răstignit în absența
lor. Acum, văzând că era mort, nu și-au mai ascuns deloc atașamentul față de
El. În timp ce ucenicii se temeau să se arate pe față ca fiind urmașii
Săi, Iosif și Nicodim au venit plini de curaj în ajutorul lor. Ajutorul
acestor oameni bogați și respectați era de mare folos în timpul acesta. Ei
puteau face pentru Învățătorul lor mort ceea ce sărmanilor Săi ucenici le era
imposibil să facă; iar averea și influența lor i-au apărat în mare măsură de
răutatea preoților și a conducătorilor. Delicat și cu respect, ei au luat
cu propriile mâini trupul Domnului Iisus de pe cruce. Lacrimile lor de simpatie
curgeau șiroaie când au privit trupul Lui zdrobit și sfâșiat. Iosif avea un
mormânt nou, săpat într-o stâncă. Păstrase acest mormânt pentru el; dar era
aproape de Golgota și acum el l-a pregătit pentru Iisus. Trupul, uns cu
mirodeniile aduse de Nicodim, a fost învelit cu grijă într-o pânză și
Răscumpărătorul a fost dus la mormânt. Acolo, cei trei ucenici au îndreptat
picioarele ghemuite și au încrucișat pe pieptul lipsit de viață mâinile
zdrobite. Femeile galileene au venit să vadă dacă s-a făcut tot ce se putea
pentru trupul neînsuflețit al iubitului lor Învățător. Ele au văzut apoi cum
piatra cea grea a fost rostogolită la intrarea mormântului, iar Mântuitorul a fost
lăsat să Se odihnească. Femeile au rămas ultimele atât la cruce, cât și la
mormântul lui Hristos. În timp ce umbrele nopții începeau să se lase, Maria
Magdalena și celelalte Marii mai zăboveau încă lângă locul de odihnă al
Domnului lor, vărsând lacrimi de durere pentru soarta Aceluia pe care-L iubeau.
„S-au întors.... Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege.” (Luca 23,
56.). Acel Sabat a fost de neuitat pentru ucenicii întristați, precum și
pentru preoți, conducători, pentru cărturari și popor. La apusul soarelui, în
seara zilei de pregătire, trâmbițele au sunat, semn că Sabatul începuse.
Paștile a fost ținut așa cum fusese ținut timp de veacuri, în timp ce Acela
către care el arăta fusese omorât de mâini nelegiuite și așezat în mormântul
lui Iosif. În ziua Sabatului, curțile templului erau pline de închinători.
Marele preot care fusese la Golgota era acolo, înveșmântat strălucitor în
veșmintele sale preoțești. Preoții, cu turbanele lor albe, în plină activitate,
își aduceau la îndeplinire îndatoririle. Dar, în timp ce sângele taurilor și al
țapilor era adus ca jertfă pentru păcat, unii dintre cei prezenți nu erau
liniștiți. Ei nu erau conștienți de faptul că tipul întâlnise antitipul și că o
jertfă infinit mai prețioasă fusese adusă pentru păcatele omenirii. Ei nu-și
dădeau seama că nu mai avea nicio valoare continuarea serviciului ritual. Însă
niciodată până acum, slujba aceasta nu fusese urmărită cu stări sufletești mai
pline de frământări. Atât trâmbițele și instrumentele muzicale, cât și vocile
cântăreților erau tot așa de clare și puternice ca de obicei. Dar un simțământ
straniu stăpânea totul. Unul după altul întrebau despre un lucru
neobișnuit ce avusese loc. Până atunci, Sfânta sfintelor fusese păzită cu
grijă, ca nu cumva să intre acolo vreun străin. Dar acum ea era deschisă
privirii tuturor. Perdeaua cea grea, frumos ornamentată, făcută din in
curat și lucrată frumos cu aur, cu stacojiu și purpuriu, era sfâșiată de sus și
până jos. Locul în care Iehova Se întâlnise cu marele preot, pentru a revărsa
Slava Sa, locul care fusese camera sacră de audiență a lui Dumnezeu, era acum
deschis pentru orice ochi - un loc care nu mai era recunoscut de către Domnul.
Cu presimțiri sumbre, preoții slujeau înaintea altarului. Dezvelirea tainei
sacre a Locului preasfânt îi umplea de spaima nenorocirilor viitoare. Mai
multe minți erau preocupate de gândurile pe care scenele Golgotei le treziseră.
De la crucificare și până la înviere, mulți ochi care nu mai aveau somn au
cercetat stăruitor profețiile, unii pentru a învăța însemnătatea deplină a
sărbătorii pe care o celebrau atunci, alții ca să găsească dovezi că Iisus nu
era ceea ce pretindea a fi, iar alții, cu inimi pline de tristețe, căutau
dovezi că El este într-adevăr Mesia. Cu toate că cercetarea lor urmărea scopuri
diferite, toți erau convinși de același adevăr - că se împlinise profeția în
evenimentele ce avuseseră loc în cursul ultimelor zile și că Cel crucificat era
Răscumpărătorul lumii. Mulți dintre aceia care, în acel timp, au luat parte la
slujbă n-au mai participat niciodată la slujbele pascale. Chiar dintre preoți,
mulți erau convinși despre adevăratul caracter al lui Iisus. Ei n-au cercetat
în zadar profețiile și, după învierea Lui, L-au recunoscut ca Fiu al lui
Dumnezeu. Când L-a văzut pe Iisus înălțat pe cruce, Nicodim și-a amintit
de cuvintele Sale pe care le-a rostit în noaptea aceea pe Muntele Măslinilor:
„Și după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat
și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață
veșnică.” (Ioan 3, 14.15.). În acel Sabat, pe când trupul lui Hristos zăcea în
mormânt, Nicodim avea ocazia să cugete. O lumină clară ilumina acum mintea sa,
iar cuvintele pe care Iisus i le adresase nu mai erau acum taine. Își dădea
seama cât a pierdut, din cauză că nu se unise cu Mântuitorul în timpul vieții
Lui. Acum, el își reamintea evenimentele de la Golgota. Rugăciunea Domnului
Iisus pentru ucigașii Săi și răspunsul Său la cererea tâlharului muribund au
vorbit inimii sfetnicului învățat. El privi din nou la Mântuitorul în chinul
agoniei Sale; din nou auzi strigătul de pe urmă: „S-a sfârșit”, rostit asemenea
cuvintelor unui biruitor. Privi din nou pământul care se zguduia, cerurile
întunecate, perdeaua sfâșiată, stâncile prăbușite și credința sa a fost
statornicită pentru totdeauna. Chiar întâmplările care nimiciseră
speranțele ucenicilor i-au convins pe Iosif și pe Nicodim de divinitatea lui
Iisus. Temerile lor au fost înfrânte prin curajul unei credințe puternice și
neclintite. Niciodată nu atrăsese Hristos atenția unui număr atât de mare
de oameni, când El Se afla în mormânt. După obiceiul lor, aceștia își aduceau
bolnavii și suferinzii în curțile templului, întrebând: „Cine ne poate spune
unde este Iisus din Nazaret?” Mulți erau veniți de departe, ca să-L caute pe
Acela care îi vindecase pe bolnavi și îi înviase pe cei morți. Din toată
părțile se auzea strigătul: „Vrem pe Hristos Vindecătorul!” Cu ocazia aceasta,
aceia care prezentau indicii că sunt bolnavi de lepră erau cercetați de către
preoți. Mulți erau siliți să audă pe soții lor, pe soțiile sau pe copiii lor
declarați ca leproși și nevoiți să părăsească adăpostul căminului lor,
avertizând pe oricine cu jalnicul strigăt: „Necurat, necurat!” Mâinile
prietenoase ale lui Iisus din Nazaret, care n-au refuzat niciodată să atingă cu
vindecare lepra cea dezgustătoare, erau acum încrucișate pe piept. Buzele
acelea, care răspunseseră cererilor lor prin cuvinte pline de mângâiere: „Da,
vreau, fii curățit” (Matei 8, 3), erau acum tăcute. Mulți apelau la preoții cei
mai de frunte și la conducători pentru ajutor și înțelegere, dar în zadar. După
câte se vedea, erau hotărâți să-L aibă din nou pe Hristos printre ei. Cu
stăruință neobosită, întrebau de El. Nu puteau fi făcuți să plece. Dar au fost
alungați din curțile templului și soldați au fost postați la porți, ca să nu
lase să intre mulțimea care venea cu bolnavii și muribunzii
ei. Suferinzii, care veniseră să fie vindecați de Mântuitorul, se simțeau
zdrobiți în dezamăgirea lor. Străzile erau pline de jale. Bolnavii mureau din
lipsa atingerii vindecătoare a lui Iisus. Medicii erau consultați în zadar;
nimeni nu avea puterea Aceluia care zăcea acum în mormântul lui
Iosif. Strigătele de jale ale celor suferinzi aduceau în mintea a mii de
oameni convingerea că o mare lumină pierise din lume. Fără Hristos, pământul
era negru și întunecos. Mulți dintre aceia a căror voce făcuse să crească
strigătul: „Răstignește-L! Răstignește-L!” Își dădeau seama acum de nenorocirea
ce căzuse asupra lor și ar fi strigat cu aceeași râvnă: „Dați-ne pe Hristos!”,
dacă El ar mai fi fost viu. Când poporul a aflat că Iisus fusese dat
morții de către preoți, s-au făcut cercetări în legătură cu moartea Sa.
Amănuntele judecării Sale au fost ascunse cât mai mult cu putință; dar, în
timpul când El Se afla în mormânt, numele Său era pe buzele a mii de oameni și
vești despre batjocura de judecată la care fusese expus, precum și despre
atitudinea inumană a preoților și conducătorilor s-au răspândit pretutindeni.
Acești preoți și conducători au fost chemați de către oameni inteligenți să
explice profețiile Vechiului Testament cu privire la Mesia și, în timp ce
încercau să răspundă, ticluind o minciună, ajungeau să-și iasă din minți. Ei nu
puteau explica profețiile care arătau spre suferințele și moartea lui Hristos
și mulți dintre cei care întrebau erau convinși că Scripturile s-au
împlinit. Răzbunarea, despre care preoții gândiseră că avea să fie atât de
dulce, ajunsese deja să fie amară pentru ei. Erau conștienți de faptul că întâmpină
mustrarea aspră a poporului; știau că tocmai aceia pe care ei i-au ațâțat
împotriva lui Iisus erau acum îngroziți de fapta lor rușinoasă. Acești preoți
încercaseră să-i facă pe oameni să creadă că Iisus era un înșelător, dar fusese
în zadar. Unii dintre ei stătuseră lângă mormântul lui Lazăr și văzuseră pe
mort readus la viață. Ei au tremurat de teama ca nu cumva Hristos să învie
dintre morți și să Se arate iarăși înaintea lor. Ei Îl auziseră declarând că
are putere să-și dea viața și are putere s-o ia din nou. Și-au adus aminte că
El zisese: „Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica.” (Ioan 2,
19.). Iuda le spusese cuvintele pe care Iisus le adresase ucenicilor în timpul
ultimei călătorii spre Ierusalim: „Iată că ne suim la Ierusalim, și Fiul omului
va fi dat în mâinile preoților celor mai de seamă și cărturarilor. Ei Îl vor
osândi la moarte, și-L vor da în mâinile neamurilor ca să-L batjocorească, să-L
bată și să-L răstignească; dar a treia zi va învia.” (Matei 20, 18-19.). La
auzirea acestor cuvinte, ei râseseră și făcuseră glume, dar își amintiră că
toate profețiile cu privire la Hristos se împliniseră până acum. El spusese că
avea să învie a treia zi, și cine putea spune că și acest lucru nu avea să se
împlinească? Ei doreau să înlăture aceste gânduri, dar nu puteau. Asemenea
tatălui lor, diavolul, ei credeau și se cutremurau. Acum, când nebunia
exaltării trecuse, imaginea lui Hristos le pătrundea tot mai puternic în minte.
Ei Îl priveau așa cum stătuse senin și fără să Se plângă în fața vrăjmașilor
Săi, suferind fără să murmure batjocurile și maltratările lor. Toate
evenimentele judecării și crucificării Lui le veneau în minte cu o putere de
convingere copleșitoare că El era Fiul lui Dumnezeu. Aveau simțământul că, în
fiecare clipă, El ar putea sta înaintea lor, Acuzatul să devină acuzator,
Condamnatul să condamne, Cel ucis să ceară dreptate prin condamnarea la moarte
a ucigașilor Săi. Puțin au putut ei să se odihnească în ziua Sabatului.
Cu toate că n-ar fi trecut pragul unuia dintre neamuri de teamă să nu se
întineze, totuși au ținut o consfătuire cu privire la trupul lui Hristos.
Trebuia ca moartea și mormântul să-L păstreze pe Cel pe care ei L-au răstignit.
„A doua zi, care vine după ziua pregătirii, preoții cei mai de seamă și fariseii
s-au dus împreună la Pilat și i-au zis: Domnule, ne-am adus aminte că
înșelătorul acela, pe când era încă în viață, a zis: „După trei zile voi
învia!” Dă poruncă dar ca mormântul să fie bine păzit până a treia zi, ca nu
cumva să vină ucenicii Lui noaptea, să-I fure trupul și să spună norodului: „A
înviat din morți!” Atunci înșelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea
dintâi. Pilat le-a zis: Aveți o strajă; duceți-vă de păziți cum puteți.” (Matei
27, 62-65.). Preoții au dat porunci pentru asigurarea mormântului. O
piatră mare fusese pusă la intrarea lui. De-a curmezișul acestei pietre au pus
frânghii, legând bine capetele de stânca cea solidă, sigilându-le cu sigiliul
roman. Piatra nu putea fi mișcată fără ca sigiliul să fie rupt. O gardă de o
sută de soldați a fost pusă în jurul mormântului, pentru a împiedica pe oricine
ar încerca să se atingă de el. Preoții au făcut tot ce au putut ca să păstreze
trupul lui Hristos acolo unde fusese pus. El a fost sigilat cu atâta siguranță
în mormântul Său, ca și când trebuia să rămână acolo pentru totdeauna. Așa
au plănuit și s-au sfătuit oamenii cei slabi. Prea puțin își dădeau seama
acești ucigași de zădărnicia eforturilor lor. Dar, prin acțiunile lor, Dumnezeu
a fost glorificat. Chiar strădaniile lor de a împiedica învierea
lui Hristos sunt cele mai convingătoare argumente pentru dovedirea ei! Cu
cât s-ar fi așezat un număr mai mare de ostași în jurul mormântului, cu atât
mai puternică ar fi fost dovada că El a înviat. Cu sute de ani mai înainte de
moartea lui Hristos, Duhul Sfânt spusese prin psalmist: „Pentru ce se întărâtă
neamurile, și pentru ce cugetă popoarele lucruri deșarte? Împărații pământului
se răscoală și domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului și împotriva
Unsului Său.... Cel ce șade în ceruri râde, Domnul Își bate joc de ei.” (Psalm
2, 1-4.). Gărzile romane și armele romane nu aveau putere să-L rețină pe Domnul
vieții în mormânt. Ceasul eliberării Sale era aproape.
80 - „A înviat
Domnul”:
Noaptea
zilei dintâi a săptămânii trecuse încetul cu încetul. Ora cea mai întunecată,
chiar înainte de revărsatul zorilor, venise. Trupul lui Hristos încă era captiv
în strâmtul Său mormânt. Piatra cea mare era la locul ei; sigiliul roman era
încă nerupt, străjerii romani făceau mereu de pază. Mai erau și paznicii
nevăzuți. În jurul acelui loc erau adunate oști de îngeri răi. Dacă ar fi fost
cu putință, domnul întunericului, cu oștirea lui decăzută, ar fi ținut pentru
totdeauna sigilat mormântul în care Se afla Fiul lui Dumnezeu. Dar o oaste
cerească înconjura mormântul. Îngeri care excelau în putere păzeau mormântul și
așteptau să salute pe Domnul vieții. „Și iată că s-a făcut un mare cutremur
de pământ; căci un înger al Domnului s-a pogorât din cer.” Îmbrăcat cu armura
lui Dumnezeu, îngerul acesta a părăsit curțile cerești. Razele strălucitoare
ale slavei lui Dumnezeu mergeau înaintea lui și-i luminau cărarea: „Înfățișarea
lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Străjerii au tremurat
de frica lui și au rămas ca niște morți.” Acum dar, preoți și conducători,
unde este puterea străjii voastre? Ostași încercați, care nu s-au temut
niciodată de puterea omenească, sunt acum ca niște prinși de război luați fără
să se fi folosit spada sau sulița. Fața pe care o privesc ei acum nu este
fața unui luptător pieritor, ci este fața celui mai tare înger din oștirea
Domnului. Solul acesta este cel care ocupă poziția de pe care a căzut Satana.
Este acela care, pe dealurile Betleemului, a vestit nașterea lui Hristos.
Pământul tremură la apropierea lui, oștile întunericului pier și, atunci când
rostogolește piatra, se pare că Cerurile coboară pe pământ. Ostașii îl văd cum
îndepărtează piatra, ca și cum ar fi o pietricică, și-l aud cum strigă: „Fiul
lui Dumnezeu, vino afară; Tatăl Tău Te cheamă”. Acum, ei Îl văd pe Iisus cum
iese din mormânt și-L aud cum rostește asupra mormântului deschis: „Eu sunt
învierea și viața”. În timp ce vine afară în măreție și slavă, oastea îngerilor
se pleacă până la pământ în adorare înaintea Răscumpărătorului și-L salută cu
cântări de laudă. Un cutremur de pământ a marcat momentul în care Hristos
și-a depus viața și un alt cutremur a semnalat clipa când a reluat-o în triumf.
Acela care biruise moartea și mormântul a ieșit din mormânt având semnele unui
biruitor, în mijlocul zguduirii pământului, al fulgerelor care alergau în toate
părțile urmate de bubuitul tunetelor. Când va reveni pe pământ, El va zgudui
„nu numai pământul, ci și cerul”. „Pământul se clatină ca un om beat, tremură
ca o colibă.” „Cerurile sunt făcute sul ca o carte”, „trupurile cerești se vor
topi de mare căldură și pământul, cu tot ce este pe el, va arde.” „Dar Domnul
este scăparea poporului Său, și ocrotirea copiilor lui Israel.” (Evrei 12,
26; Isaia 24, 20; 34, 4; 2 Petru 3, 10; Ioel 3,
16.). La moartea lui Iisus, ostașii văzuseră pământul înfășurat în
întuneric la miezul zilei; dar, la înviere, ei au văzut strălucirea îngerilor luminând
în noapte și au auzit pe locuitorii Cerului cum cântă cu mare bucurie și în
triumf: „Tu ai biruit pe Satana și puterile întunericului; Tu ai înghițit
moartea în biruință”. Hristos a ieșit din mormânt proslăvit și garda
romană a putut să-L privească. Privirea soldaților a rămas ațintită la fața
Aceluia pe care ei, cu puțin înainte, Îl luaseră în râs și batjocură. În
această Ființă proslăvită ei vedeau pe Captivul pe care-L văzuseră în odaia de
judecată, pe Acela pentru care ei împletiseră o coroană de spini. El era Acela
care, fără să Se împotrivească, a stat în fața lui Pilat și a lui Irod și a
lăsat ca trupul Lui să fie sfâșiat de loviturile biciului. El era Acela care
fusese pironit pe cruce, la care preoții și conducătorii, plini de mulțumire de
sine, dăduseră din cap, zicând: „Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate
mântui!” (Matei 27, 42.). Acesta este Cel care fusese pus în mormântul cel nou
al lui Iosif. Decretul Cerului eliberase pe Captiv. Dacă munți ar fi fost
îngrămădiți peste munți deasupra mormântului Său, nu L-ar fi putut împiedica să
iasă. La vederea îngerilor și a Mântuitorului în slavă, păzitorii romani
leșinaseră și arătau ca niște morți. Când strălucirea cerească s-a ascuns de
ochii lor, ei s-au ridicat și, cât puteau să-i ducă de repede picioarele lor tremurânde,
și-au făcut drum către poarta grădinii. Clătinându-se ca niște oameni beți, se
grăbiră spre cetate, spunându-le celor pe care-i întâlneau noutățile minunate.
S-au dus la Pilat, dar cele spuse de ei au fost raportate autorităților iudaice
și mai marii preoților și conducătorii au trimis după ei ca să fie aduși mai
întâi înaintea lor. Ostașii aceștia aveau o înfățișare ciudată. Tremurând de
spaimă, cu fața palidă, au mărturisit că Hristos a înviat. Ostașii au spus
totul așa cum văzuseră; nici nu au avut timp să gândească sau să vorbească
altceva decât adevărul. De-abia vorbind, ei au spus: Cel care a fost răstignit
a fost Fiul lui Dumnezeu; am auzit cum un înger Îl numea Maiestatea Cerului,
Împăratul Măririi. Fețele preoților erau ca acelea ale morților. Caiafa
încerca să spună ceva. Buzele i se mișcau, dar nu ieșea niciun sunet. Soldații
erau gata să părăsească sala de consiliu, când un glas îi opri. În cele din
urmă, Caiafa își regăsi glasul. „Stați, stați”, spuse el, „să nu spuneți
nimănui ce ați văzut.” În gura soldaților a fost pus un raport mincinos.
„Spuneți așa”, au zis preoții: „Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam
noi, și L-au furat”. Aici, preoții s-au încurcat rău. Cum puteau
spune ostașii că ucenicii au venit și au furat trupul în timp ce ei dormeau?
Dacă dormeau, cum au putut să știe? Iar dacă ucenicii ar fi fost vinovați de
furtul trupului lui Hristos, n-ar fi fost preoții cei dintâi care să-i
învinuiască? Iar dacă santinelele ar fi dormit la mormânt, nu s-ar fi dus
preoții la Pilat să-i pârască? Ostașii erau îngroziți la gândul de a
se acuza singuri că au dormit în post. Vinovăția aceasta se pedepsea cu
moartea. Era bine ca ei să ducă mărturia aceea mincinoasă, înșelând poporul și
punându-și viața în primejdie? Nu păziseră ei toată noaptea aceea obositoare
fără să doarmă? Cum ar fi putut să facă față procesului, chiar de dragul
banilor, dacă nu spuneau adevărul? Pentru a face să nu se mai vestească
lucrurile de care se temeau, preoții le-au făgăduit străjerilor că vor avea
grijă să nu fie pedepsiți, zicând că nici Pilat n-ar fi dorit să se vestească
lucrurile în felul acesta, cum nici ei nu doreau. Ostașii romani și-au vândut
cinstea pentru bani. Au venit în fața preoților încărcați cu povara celui mai
surprinzător adevăr și au plecat de la ei încărcați cu bani și cu un raport
mincinos, născocit de preoți. Între timp, vestea despre învierea lui
Hristos fusese dusă la Pilat. Cu toate că era răspunzător pentru faptul că Îl
dăduse pe Hristos la moarte, Pilat era destul de nepăsător. Deși Îl osândise pe
Domnul fără să vrea și cu un sentiment de milă, până acum nu simțise nicio
mustrare. Îngrozit, acum el se închise în casă, hotărât să nu vadă pe nimeni.
Dar preoții au reușit să ajungă în fața lui, i-au povestit lucrurile așa cum le
născociseră ei și au stăruit să nu țină seama de neglijența în serviciu a
soldaților. Înainte de a consimți la aceasta, el i-a luat deoparte pe străjeri
și i-a cercetat. Temându-se pentru viața lor, aceștia n-au îndrăznit să ascundă
ceva și i-au povestit lui Pilat tot ce se întâmplase. El nu a mai continuat
cercetările, dar de atunci nu a mai avut liniște. Când Iisus a fost pus în
mormânt, Satana a triumfat. El îndrăznea să creadă că Mântuitorul nu-și va mai
relua viața. Pretindea trupul lui Hristos ca prizonier. S-a înfuriat grozav
pentru că îngerii lui au fugit la apropierea trimisului ceresc. Când L-a văzut
pe Hristos ridicându-Se plin de biruință, și-a dat seama că împărăția sa va
avea sfârșit și că el trebuie să fie trimis, în cele din urmă, în iazul de foc.
Prin faptul că dăduseră pe Hristos la moarte, preoții se făcuseră unelte ale
lui Satana. Acum erau cu totul în puterile lui. Se prinseseră într-o cursă din
care nu vedeau altă scăpare decât să lupte mai departe împotriva lui Hristos.
Când au auzit vestea despre învierea lui Hristos, s-au temut de furia
poporului. și-au dat seama că însăși viața lor era în primejdie. Singura lor
nădejde era aceea de a face să se creadă că Iisus era un înșelător, tăgăduind
învierea Lui. I-au mituit pe soldați și au câștigat tăcerea lui Pilat. Ei au
răspândit știrile lor mincinoase pretutindeni. Dar au fost și martori pe care
nu-i puteau face să tacă. Mulți auziseră cele spuse de soldați cu privire la
învierea lui Hristos. Și unii dintre morții care au înviat o dată cu Hristos
s-au arătat la mulți și au declarat că El a înviat. Preoților li s-au adus
rapoarte despre oameni care văzuseră pe cei înviați și auziseră mărturisirea
lor. Preoților și conducătorilor le era continuu teamă ca nu cumva, mergând pe
stradă sau fiind în locurile tainice din casele lor, să-L întâlnească pe
Hristos. Simțeau că pentru ei nu exista un loc sigur. Zăvoarele și drugii erau
apărări slabe împotriva Fiului lui Dumnezeu. Zi și noapte le stătea în față
scena aceea îngrozitoare din odaia de judecată, când ei strigaseră: „Sângele
lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri.” (Matei 27, 25.).
Niciodată nu va mai putea să fie ștearsă din mintea lor amintirea acelei scene.
Niciodată nu vor mai putea să doarmă liniștiți. Când glasul îngerului
puternic s-a auzit la mormântul lui Hristos zicând: „Tatăl Tău Te cheamă”,
Mântuitorul ieși din mormânt prin viața care era în Sine Însuși. Acum s-a
adeverit ceea ce El spusese mai înainte: „Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau....
Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși”. Acum s-a împlinit profeția pe
care El o rostise în fața preoților și conducătorilor: „Stricați templul
acesta, și în trei zile îl voi ridica.” (Ioan 10, 17-18; 2,
19.). Deasupra mormântului deschis al lui Iosif, Hristos proclamase
biruitor: „Eu sunt învierea și viața”. Cuvinte de felul acesta numai
Dumnezeirea putea rosti. Toate făpturile create trăiesc numai prin voința și
puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viața lui Dumnezeu. De la
serafimul cel mai de sus și până la cea mai neînsemnată ființă însuflețită,
toate își primesc viața de la Izvorul vieții. Numai Acela care este una cu
Dumnezeu putea să spună: „Am puterea să-Mi dau viața, și am putere să o iau din
nou”. În dumnezeirea Sa, Hristos avea puterea de a rupe legăturile morții. Hristos
a înviat din morți ca cel dintâi rod al celor adormiți. El era antitipul
snopului de legănat, iar învierea Lui a avut loc tocmai în ziua de care
snopul de legănat trebuia să fie adus înaintea Domnului. Timp de mai mult de o
mie de ani s-a făcut această ceremonie simbolică. Se adunau din câmpurile gata
de secerat primele spice de grâu copt, iar, când oamenii mergeau la Ierusalim
pentru Paști, snopul din cele dintâi roade era legănat înaintea Domnului ca un
dar de mulțumire. Numai după ce se aducea acest dar se putea secera grâul, ca
apoi să poată fi adunat în snopi. Snopul înfățișat Domnului preînchipuia
secerișul. Tot astfel și Hristos, ca întâiul rod, înfățișa marele seceriș
spiritual ce trebuia să se adune pentru Împărăția lui Dumnezeu. Învierea Lui
este tipul și garantul învierii tuturor celor neprihăniți, care au adormit.
„Căci dacă credem că Iisus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce
înapoi împreună cu Iisus pe cei ce au adormit în El.” (1 Tesaloniceni 4,
14.). Atunci când Hristos a înviat, El a eliberat din mormânt o mulțime de
captivi. Cutremurul de la moartea Lui deschisese mormintele și, când El a
înviat, ei au venit afară cu El. Aceștia fuseseră conlucrători cu Dumnezeu și,
cu prețul vieții lor, mărturisiseră despre adevăr. De astă dată, urmau să fie
martori pentru Acela care îi înviase din morți. În timpul lucrării Sale,
Iisus readuse morții la viață. Înviase pe fiul văduvei din Nain, pe fiica unui
bărbat de frunte și pe Lazăr. Dar aceștia nu erau îmbrăcați în nemurire. După
învierea lor, erau încă supuși morții. Dar aceia care au ieșit din
mormânt la învierea lui Hristos erau ridicați la viață veșnică. Ei s-au
înălțat cu El, ca trofee ale biruinței Sale asupra morții și mormântului.
„Aceștia”, a spus Hristos, „nu mai sunt robii lui Satana, i-am răscumpărat.
I-am adus din mormânt ca cel dintâi rod al puterii Mele, pentru a fi cu Mine
acolo unde sunt și Eu, să nu mai vadă niciodată moartea și să nu mai guste
suferința.” Aceștia au mers în cetate și s-au arătat multora, spunând: „Hristos
a înviat din morți, și noi am înviat cu El”. În felul acesta a fost imortalizat
adevărul sfânt al învierii. Sfinții înviați au mărturisit că sunt adevărate
cuvintele: „Morții Tăi vor învia! Trupurile Tale moarte se vor scula!” Învierea
lor a fost o ilustrare a împlinirii profeției: „Treziți-vă și săriți de
bucurie, cei ce locuiți în țărână! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viață
și pământul va scoate iarăși afară pe cei morți.” (Isaia 26, 19.). Pentru
cel credincios, Hristos este învierea și viața. În Mântuitorul nostru s-a
recâștigat viața care se pierduse prin păcat, deoarece El are viață în
Sine pentru a învia pe acela pe care El voiește. El este învestit cu
dreptul de a da nemurire. Viața pe care a depus-o în firea omenească o ia din nou
și o dă omenirii. „Eu am venit”, zicea El, „ca ei să aibă viață, și s-o aibă
din belșug.” „Oricine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va mai
fi sete, ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor
de apă, care va țâșni în viața veșnică.” „Cine mănâncă trupul Meu și bea din
sângele Meu, are viața veșnică; și Eu îi voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 10,
10; 4, 14; 6, 54.). Pentru credincioși, moartea este ceva de
mică însemnătate. Hristos vorbește despre ea ca și cum ar fi o clipă. „Dacă
păzește cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea.” Pentru
creștini, moartea nu este decât o trecere spre Cer unde se vor duce
cu sufletul; apoi, la Răpirea Bisericii toți credincioșii vor primi trupuri de
slavă, nemuritoare!! Viața este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, și
„când Se va arăta Hristos, viața voastră, atunci vă veți arăta și voi împreună
cu El în slavă.” (Ioan 8, 51.52; Coloseni 3, 4.). Așa se va
întâmpla atunci când glasul lui Hristos se va auzi din Cer. Glasul acela va
pătrunde în morminte și le va deschide încuietorile, iar trupurile celor morți
în Hristos se vor reuni cu sufletele și vor învia.
81 - „De ce plângi?”
Femeile
care stătuseră lângă crucea lui Hristos au urmărit și au așteptat să treacă
ceasurile Sabatului. În ziua întâi a săptămânii, foarte devreme, au plecat
către mormânt, ducând cu ele mirurile de preț pentru a unge trupul
Mântuitorului. Ele nu se gândeau la învierea Lui dintre cei morți. Soarele
nădejdii lor apusese și asupra inimii lor se așternuse noaptea. În timp ce
mergeau, își aminteau faptele de milostenie ale lui Hristos și cuvintele Lui de
îmbărbătare. Dar nu-și aminteau de cuvintele Lui: „Vă voi vedea iarăși.” (Ioan
16, 22.). Neștiind ce se petrecea chiar atunci, se apropiau de grădină,
zicându-și pe când mergeau: „Cine ne va prăvăli piatra de la ușa mormântului?”
Știau că nu puteau să dea piatra la o parte, dar au mers mai departe. Și iată,
deodată Cerurile se luminară de o strălucire care nu venea de la soarele ce
răsărea. Pământul se cutremură. Ele au văzut că piatra cea mare era
rostogolită. Mormântul era gol. Femeile nu veniseră la mormânt toate din
aceeași parte. Maria Magdalena a fost cea dintâi care a ajuns în locul acela;
și, văzând că mormântul este gol, a fugit să le spună ucenicilor. Între timp,
au venit și celelalte femei. Deasupra mormântului strălucea o lumină, dar
trupul lui Iisus nu era acolo. Pe când zăboveau prin jurul mormântului, deodată
au văzut că nu erau singure. Un tinerel îmbrăcat în veșminte strălucitoare
stătea lângă mormânt. Era îngerul care îndepărtase piatra. Luase înfățișarea de
om ca să nu le sperie pe aceste prietene ale lui Iisus. Dar asupra lui
încă mai strălucea lumina slavei dumnezeiești și femeile s-au înspăimântat.
S-au întors să fugă, dar cuvintele îngerului le-au oprit pașii. „Nu vă temeți”,
le-a zis el, „căci știu că voi căutați pe Iisus, care a fost răstignit. Nu este
aici, a înviat după cum a zis. Veniți de vedeți locul unde a fost pus Domnul și
duceți-vă repede de spuneți ucenicilor Lui că a înviat dintre morți.” Au privit
din nou în mormânt și au auzit din nou vestea aceasta minunată. Un alt înger în
chip de om era acolo și le-a zis: „Pentru ce căutați între cei morți pe Cel ce
este viu? Nu este aici, ci a înviat. Aduceți-vă aminte ce v-a spus pe când era
încă în Galilea, când zicea că Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile
păcătoșilor, să fie răstignit și a treia zi să învie!” A înviat! A înviat!
Femeile rosteau mereu aceste cuvinte. Acum nu mai era nevoie de miruri de uns.
Mântuitorul este viu, nu este mort. Ele își amintesc acum de cuvintele Lui
când, vorbind despre moartea Sa, zicea că va învia. Ce zi era aceasta pentru
omenire! Repede, femeile au plecat de la mormânt, „cu frică și cu mare bucurie,
și au alergat să dea de veste ucenicilor Lui”. Maria nu auzise vestea cea
bună. Ea s-a dus la Petru și Ioan cu vestea tristă: „Au luat pe Domnul din
mormânt și nu știu unde L-au pus”. Ucenicii s-au dus repede la mormânt și au
descoperit că lucrurile erau așa cum le spusese Maria. Au văzut pânza și
ștergarul, dar pe Domnul nu L-au găsit. Dar tocmai acestea dovedeau că El
înviase. Hainele de înmormântare nu erau aruncate cu nepăsare, ci erau
împăturite cu grijă, fiecare separat. Ioan „a văzut și a crezut”. El încă nu
înțelesese textul care zicea că Hristos trebuia să învie dintre cei morți; dar
acum își aduse aminte de cuvintele Mântuitorului care prevestise învierea
Sa. Însuși Hristos a fost Acela care așezase veșmintele de îngropăciune cu
atâta grijă la locul lor. Când îngerul cel puternic a coborât la mormânt, el
s-a unit cu altul care împreună cu tovarășii lui păziseră trupul Domnului. Când
îngerul din Cer rostogolise piatra, celălalt intră și desfăcu legăturile de pe
trupul lui Iisus. Dar însuși mâna lui Iisus fusese aceea care le-a împăturit,
pe fiecare în parte, și le-a pus la locul lor. Înaintea Aceluia care călăuzește
atât Univrsul mare, cât și Universul mic - atomul, nu este nimic fără
însemnătate. Ordinea și desăvârșirea se văd în toate lucrările Lui. Maria
îi urmase pe Ioan și pe Petru la mormânt; când ei s-au întors la Ierusalim, ea
a rămas acolo. Pe când privea la mormântul gol, inima ei a fost umplută de
durere. Privind înăuntru, i-a văzut pe cei doi îngeri, unul la căpătâiul
și altul la picioarele locului unde fusese așezat Iisus. „Femeie, pentru
ce plângi?” o întrebară ei. „Pentru că mi-au luat pe Domnul”, răspunse ea, „și
nu știu unde L-au pus.” Apoi ea a plecat de la îngeri, gândind că trebuie
să găsească pe cineva care să-i poată spune ce s-a făcut cu trupul lui Iisus. O
altă voce i se adresă: „Femeie, pentru ce plângi? Pe cine cauți?” Printre
lacrimi, Maria a văzut chipul unui om și, crezând că este grădinarul, a zis:
„Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și mă voi duce să-L iau”. Dacă
mormântul acestui om bogat ar fi fost considerat o onoare prea mare pentru
Iisus, ea însăși ar fi găsit un loc pentru El. Era un mormânt pe care însuși
glasul Lui îl eliberase, mormântul unde fusese așezat Lazăr. Nu s-ar fi găsit
acolo un loc de înmormântare pentru Domnul ei? Se gândea că pentru ea ar fi
fost o mare mângâiere, în întristarea ei, să poarte de grijă scumpului trup
răstignit. Dar iată că, pe tonul cunoscut de ea foarte bine, Iisus îi
zise: „Marie!” De astă dată, ea știu că nu un străin i se adresa și,
întorcându-se, văzu în fața ei pe Hristos cel viu. În bucuria ei, a uitat că El
fusese răstignit. Sărind către El ca și cum ar fi vrut să-I îmbrățișeze
picioarele, ea zise: „Rabuni!” Dar Hristos Își înălță mâna, zicând: „Nu Mă
ține, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la frații Mei, și spune-le
că Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul
vostru”. Și Maria s-a dus la ucenici cu vestea aceea îmbucurătoare. Iisus
a refuzat, se pare, să primească închinarea alor Săi până nu va fi asigurat că
jertfa Lui era primită de Tatăl. S-a suit la curțile cerești și chiar de la
Dumnezeu-Tatăl a auzit asigurarea că ispășirea Lui pentru păcatele oamenilor
fusese îndestulătoare și că, prin sângele Lui, toți pot câștiga viața veșnică.
Tatăl a întărit legământul făcut cu Hristos, că El îi va primi pe oamenii care
se pocăiesc și sunt ascultători și că-i va iubi așa cum Îl iubește pe Fiul Său.
Toată puterea în Cer și pe Pământ a fost dată Domnului vieții și El Se
reîntoarse la urmașii Săi în lumea păcătoasă, ca să le poată da din Puterea și
Slava Lui. Pe când Mântuitorul era înaintea lui Dumnezeu-Tatăl, primind
daruri pentru Biserica Sa, ucenicii se gândeau la mormântul gol, se văitau și
plângeau. Ziua care pentru tot Cerul era o zi de bucurie, pentru ucenici, era o
zi de nesiguranță, tulburare și neliniște. Neîncrederea lor în mărturia
femeilor dovedea cât de mult le scăzuse credința. Vestea despre învierea lui
Hristos se deosebea așa de mult de ceea ce își închipuiseră, încât nu puteau să
creadă. Era prea frumos ca să fie adevărat, gândeau ei. Auziseră atât de mult
despre așa-zisele teorii științifice ale saducheilor și despre învățăturile
lor, încât ceea ce aflaseră despre înviere lăsase o impresie prea slabă asupra
minții lor. Cu greu își puteau imagina ce ar însemna învierea dintre cei morți.
Nu erau în stare să admită lucrul acesta minunat. „Duceți-vă”, le
spuseseră femeilor îngerii, „de spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că merge
înaintea voastră în Galilea; acolo Îl veți vedea cum v-a spus.” Îngerii aceștia
fuseseră cu Iisus ca îngeri păzitori în toată viața Lui pe Pământ. Ei fuseseră
martori la judecarea și răstignirea Lui. Auziseră cuvintele Sale adresate
ucenicilor. Lucrul acesta s-a dovedit prin ceea ce le-au spus ucenicilor, iar
aceștia ar fi trebuit să fie convinși că așa stau lucrurile. Asemenea cuvinte
nu puteau veni decât de la trimișii Domnului lor înviat. „Spuneți
ucenicilor și lui Petru”, spuseseră îngerii. De la moartea lui Hristos, Petru
fusese copleșit de remușcări. Felul rușinos în care Îl trădase pe Domnul său și
privirea plină de iubire și de durere a Mântuitorului nu i se puteau șterge din
minte. Dintre toți ucenicii, el suferise cel mai grozav. Lui i s-a dat asigurarea
că pocăința lui este primită și păcatul lui este iertat. El a fost amintit pe
nume. „Spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că merge înaintea voastră în
Galilea: acolo Îl veți vedea.” Toți ucenicii Îl părăsiseră pe Iisus și chemarea
de a-L întâlni îi cuprindea pe toți. El nu-i lepădase. Când le spusese că L-a
văzut pe Domnul, Maria Magdalena le-a repetat chemarea de a merge la întâlnirea
cu El în Galilea. Chiar și a treia oară le-a fost trimisă solia aceasta. După
ce S-a înălțat la Tatăl, Iisus Se arătă femeilor zicând: „Bucurați-vă!” Ele
s-au apropiat să-I cuprindă picioarele și I s-au închinat. Atunci Iisus le-a
zis: „Nu vă temeți; duceți-vă de spuneți fraților Mei să meargă în Galilea;
acolo Mă vor vedea”. Cea dintâi lucrare a lui Hristos pe Pământ, după
învierea Sa, a fost aceea de a-i convinge pe ucenicii Lui de iubirea Sa
nemicșorată și de grija Lui duioasă pentru ei. Pentru a le dovedi că era
Mântuitorul lor viu, că sfărâmase lanțurile mormântului și că nu mai putea fi
reținut de vrăjmașul numit moarte; pentru a le dovedi că are aceeași inimă
plină de iubire ca atunci când era cu ei ca Învățător al lor iubit, El li Se
arătă de nenumărate ori. Dorea să strângă ceva mai mult legăturile iubirii în
jurul lor. Mergeți și spuneți fraților Mei, a zis El, că Mă vor întâlni în
Galilea. Când au auzit invitația aceasta atât de precisă, ucenicii au
început să se gândească la cuvintele lui Hristos, când le prevestise învierea
Lui. Dar nici acum nu se bucurau. Nu puteau să scape de îndoială și tulburare.
Chiar și atunci când femeile au declarat că L-au văzut pe Domnul, ucenicii nu
voiau să creadă. Gândeau că ele au închipuiri. Necaz părea că se
îngrămădește peste necaz. În a șasea zi a săptămânii, Îl văzuseră pe
Învățătorul lor murind, în ziua întâi a săptămânii următoare, s-au văzut
lipsiți de trupul Lui și mai erau și acuzați că L-au furat ca să-i înșele pe
oameni. Nu mai știau ce să facă pentru a îndrepta falsa impresie care câștiga
tot mai mult teren împotriva lor. Se temeau de vrăjmășia preoților și de mânia
poporului. Ardeau de dor după prezența lui Iisus, care-i ajutase în toate
împrejurările grele. Repetară mereu cuvintele: „Noi crezusem că El era
Acela care va mântui pe Israel”. Singuratici și plini de dor, își reaminteau de
cuvintele: „Dacă se fac lucrurile acestea copacului verde, ce se va face celui
uscat?” (Luca 24, 21; 23, 31.). Se adunară în odaia de sus, închiseră și
zăvorâră ușa, știind că soarta iubitului lor Învățător putea să fie și a lor
oricând. Totuși s-ar fi putut bucura în tot acest timp, cunoscând faptul
că Mântuitorul înviase. În grădină, Maria plângea în timp ce Mântuitorul stătea
lângă ea. Ochii ei erau atât de orbiți de lacrimi, încât nu era în stare să-L
recunoască. Iar inima ucenicilor era așa plină de durere, încât nu credeau vestea
îngerului și nici cuvintele rostite chiar de Hristos. Câți oameni nu fac
și astăzi ceea ce au făcut acești ucenici! Câți nu fac să răsune din nou
cuvintele de disperare ale Mariei: „Au luat pe Domnul ... și nu știu unde L-au
pus!” Cât de mulți sunt aceia cărora nu li s-ar putea spune cuvintele
Mântuitorului: „Pentru ce plângi? Pe cine cauți?” El este chiar lângă ei, dar
ochii lor orbiți de lacrimi nu-L cunosc. El le vorbește, dar ei nu
pricep. Să se ridice capul plecat, să se deschidă ochii pentru a-L privi,
urechile să asculte glasul Lui! „Mergeți repede și spuneți ucenicilor Lui că a
înviat.” Îndemnați-i să nu privească la mormântul nou al lui Iosif, care a fost
închis cu o piatră mare și pecetluită cu sigiliul roman. Hristos nu este
acolo. Nu priviți la mormântul gol! Nu vă jeliți ca aceia care n-au
nici nădejde, nici ajutor. Iisus trăiește și, pentru că El trăiește, vom trăi
și noi. Din inimi recunoscătoare, de pe buze atinse de un foc sacru, să se
înalțe imnul de bucurie: Hristos a înviat! El trăiește pentru a mijloci
spre binele nostru. Agățați-vă de nădejdea aceasta și ea va ține sufletul ca o
ancoră sigură, încercată. Credeți și veți vedea slava lui Dumnezeu.
82 - Pe calea către
Emaus:.
Târziu
în după-amiaza zilei de înviere, doi dintre ucenici erau pe calea către Emaus,
un orășel la vreo cincisprezece kilometri de Ierusalim. Ucenicii aceștia nu
avuseseră un loc de frunte în lucrarea lui Hristos, dar aveau o vie credință în
El. Veniseră la oraș să serbeze Paștile și erau foarte mult tulburați de evenimentele
ce avuseseră loc de curând. Auziseră veștile de dimineață în legătură cu luarea
trupului lui Hristos din mormânt, precum și cele spuse de femeile care îi
văzuseră pe îngeri și Îl întâlniseră pe Iisus. Acum se întorceau acasă pentru a
cugeta și a se ruga. Plini de întristare, ei își urmau drumul vorbind despre
cele văzute la judecată și la răstignire. Niciodată nu fuseseră atât de
deznădăjduiți. Lipsiți de nădejde și credință, mergeau în umbra cucii. Nu
ajunseseră departe în călătoria lor când li s-a alăturat un străin, dar erau
așa absorbiți de necazul și deznădejdea lor, încât n-au privit la el de
aproape. Și-au continuat conversația, destăinuindu-și gândurile inimii. Meditau
la învățăturile pe care li le dăduse Hristos, învățături pe care se părea că nu
sunt în stare să le înțeleagă. În timp ce vorbeau despre evenimentele care
avuseseră loc, Iisus dorea să-i mângâie. El le văzuse durerea; le înțelegea
ideile contradictorii, pline de teamă, care-i tulburau și le aduceau mereu
gândul: Se poate ca acest Om, care a îngăduit să fie atât de mult înjosit,
să fie Hristosul? Ei nu mai puteau să-ți rețină durerea și plângeau. Iisus știa
că inima lor era legată de El în iubire și ar fi dorit să le șteargă lacrimile
și să-i umple de veselie și voie bună. Dar mai întâi trebuia să le dea o lecție
pe care să n-o uite niciodată. „El le-a zis: Ce vorbe sunt acestea pe care
le schimbați între voi pe drum? Și ei s-au oprit, uitându-se triști. Drept
răspuns, unul dintre ei, numit Cleopa, I-a zis: Tu ești singurul străin aici,
în Ierusalim, de nu știi ce s-a întâmplat în zilele acestea?” Îi povestiră
despre dezamăgirea cu privire la Învățătorul lor, „care era un prooroc puternic
în fapte și în cuvinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea întregului norod”;
dar „preoții cei mai de seamă și mai marii noștri”, spuseră ei, „L-au dat să
fie osândit la moarte și L-au răstignit”. Cu inima plină de dezamăgire și cu
buzele tremurânde, ei adăugară: „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va
izbăvi pe Israel; dar, cu toate acestea, iată că acum este a treia zi de când
s-au întâmplat toate acestea”. Curios este faptul că ucenicii nu-și
aminteau cuvintele lui Hristos și nu-și dădeau seama că El prevestise
evenimentele care se întâmplaseră. Nu-și dădeau seama că cea din urmă parte a
descoperirilor Lui trebuia să se împlinească tot așa de bine ca întâia parte și
că a treia zi El urma să învie. Aceasta era partea pe care ei ar fi trebuit să
și-o reamintească. Preoții și cărturarii nu uitaseră lucrul acesta. În ziua
„care vine după ziua pregătirii, preoții cei mai de seamă și fariseii s-au dus
împreună la Pilat și i-au zis: Domnule, ne-am adus aminte că înșelătorul acela,
pe când era încă în viață, a zis: După trei zile voi învia.” (Matei 27,
62-63.). Dar ucenicii nu-și aminteau cuvintele acestea. Atunci Iisus le-a
zis: „O, nepricepuților și zăbavnici cu inima, când este vorba să credeți tot
ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri și să intre
în slava Sa?” Ucenicii se întrebau cine putea fi acest Străin, care le pătrundea
chiar în suflet și le vorbea cu atâta seriozitate, duioșie și simpatie și cu
atâta nădejde. Pentru prima dată de la trădarea lui Hristos, speranța renăștea
în inimile lor. Deseori priveau la Însoțitorul lor și gândeau că vorbele Lui
erau tocmai cele pe care le-ar fi spus Hristos. Erau plini de uimire și inima
lor a început să tresalte de bucuria așteptării. Începând de la Moise,
adevăratul Alfa al istoriei biblice, Hristos le prezenta din toate Scripturile
lucrurile cu privire la Sine Însuși. Dacă mai întâi li S-ar fi descoperit,
inima lor ar fi fost satisfăcută. În plinătatea bucuriei lor, nu ar mai fi
înfometat după nimic. Dar era nevoie ca ei să înțeleagă mărturia adusă în
favoarea Lui de către simbolurile și profețiile din Vechiul Testament. Pe acestea
trebuia să se întemeieze credința lor. Hristos n-a săvârșit nicio minune pentru
a-i convinge, ci primul lucru a fost să le tălmăcească Scripturile. Ei
priviseră la moartea Lui ca la nimicirea tuturor nădejdilor lor. Acum, El le
arăta din profeți că aceasta era dovada cea mai puternică a credinței
lor. Învățându-i pe acești ucenici, Iisus arătă însemnătatea Vechiului
Testament ca mărturie în favoarea misiunii Lui. Mulți pretinși creștini leapădă
Vechiul Testament, zicând că nu mai este de niciun folos. Dar Hristos nu ne
învață așa. Atât de mult l-a prețuit, că odată a spus: „Dacă nu ascultă pe
Moise și pe prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.” (Luca
16, 31.). Glasul lui Hristos este cel care vorbește prin patriarhi și
profeți, din zilele lui Adam și până la scenele de încheiere ale timpului.
Mântuitorul este descoperit în Vechiul Testament tot așa de clar ca în Noul.
Ceea ce viața lui Hristos și învățăturile Noului Testament scot în evidență cu
claritate și frumusețe este tocmai lumina din trecutul profetic. Minunile lui
Hristos sunt o dovadă a dumnezeirii Lui; dar o și mai puternică dovadă că El
este Răscumpărătorul lumii se găsește asemănând profețiile Vechiului Testament
cu istoria Noului Testament.Pornind cu raționamentul de la profeție, Hristos
le-a dat ucenicilor Săi o corectă înțelegere a ceea ce El trebuia să fie în
omenire. Așteptările lor după un Mesia care să pună mâna pe tronul și puterea
împărătească, în conformitate cu dorințele oamenilor, duseseră la rătăcire.
Aceasta nu s-ar fi potrivit cu o dreaptă înțelegere a coborârii Lui de la
poziția cea mai înaltă la poziția cea mai de jos pe care ar fi putut să o
ocupe. Hristos dorea ca ideile ucenicilor Săi să fie curate și adevărate în
toate privințele. Ei trebuiau să înțeleagă pe cât era cu putință toate cele
privitoare la paharul suferințelor ce-I fusese rânduit. El le arătă că lupta
îngrozitoare pe care ei nu o puteau încă pricepe era împlinirea unui legământ
încheiat încă înainte de întemeierea lumii. Hristos trebuia să moară, după cum
orice călcător al legii trebuie să moară dacă trăiește mai departe în păcat.
Toate acestea trebuiau să se împlinească, dar nu trebuiau să se sfârșească în
înfrângere, ci în biruință măreață și veșnică. Iisus le spuse că trebuie să se
facă orice efort pentru a scăpa lumea de la păcat. Urmașii Lui trebuie să
trăiască așa cum a trăit El și să lucreze așa cum a lucrat El, cu străduințe
intense și neobosite. Așa le vorbea Hristos ucenicilor Săi, deschizându-le
mintea ca să poată înțelege Scripturile. Ucenicii erau obosiți, dar discuția nu
lâncezea. De pe buzele Mântuitorului porneau cuvinte de viață și de asigurare.
Dar ochii lor încă nu puteau să priceapă. Când El le vorbi despre nimicirea
Ierusalimului, ei priviră plângând la cetatea condamnată. Dar nici acum nu
bănuiau cine putea fi Cel care îi însoțea pe drum. Ei nu se gândeau că Acela
care era subiectul conversației mergea alături de ei; deoarece Hristos Se
referea la Sine, ca și cum ar fi fost o altă persoană. Credeau că El era unul
dintre cei care participaseră la sărbătoarea cea mare și care acum se întorcea
acasă. El mergea tot atât de atent pe stâncile colțuroase ca și ei, oprindu-Se
când și când să Se odihnească puțin. Astfel ei înaintau pe drumul de munte, în
timp ce Acela care în curând trebuia să-și la locul la dreapta lui Dumnezeu și
care putea să spună: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ” mergea
alături de ei. (Matei 28, 18.). Pe când călătoreau, soarele asfințise și,
înainte ca drumeții să ajungă la locul lor de odihnă, lucrătorii de pe câmp
lăsaseră lucrul. Când ucenicii erau gata să intre în casa lor, se părea că
Străinul vrea să-și urmeze drumul. Dar ucenicii se simțeau atrași către El.
Sufletul lor flămânzea să audă ceva mai mult de la El. „Rămâi cu noi”, au zis
ei. Părea că El nu vrea să primească invitația, dar ei au stăruit, zicând:
„Este spre seară, și ziua aproape a trecut”. Iisus S-a lăsat înduplecat și a
„intrat să rămână la ei”. Dacă nu ar fi stăruit cu invitația, ucenicii
n-ar fi știut că Cel care îi însoțea era Domnul, care înviase. Hristos nu Își
impune niciodată prezența. El Se interesează de aceia care au nevoie de El.
Bucuros va intra în casa cea mai umilă și va umple de voie bună și inima celui
mai umil. Dar, dacă oamenii sunt prea nepăsători ca să se gândească la
Oaspetele dumnezeiesc sau să-L roage să rămână cu ei, El trece mai departe. În
felul acesta, mulți au de suferit pagube mari. Ei nu-L cunosc pe Hristos mai
mult decât au făcut-o ucenicii, pe când mergea cu ei pe cale. Repede, se
pregătește masa ușoară pentru seară. Ea este așezată înaintea Oaspetelui, care
și-a luat locul în capul mesei. Iată că El întinde mâinile pentru a binecuvânta
hrana. Ucenicii se dau înapoi cu mirare. Însoțitorul lor întinde mâinile
întocmai cum obișnuia să facă Învățătorul lor. Privesc din nou și, iată, văd în
mâinile Lui semnele cuielor. Amândoi strigă deodată: „Este Domnul Iisus! A
înviat dintre cei morți!” Se ridică să se arunce la picioarele Lui și să I
se închine, dar El dispăruse dinaintea lor. Ei privesc la locul care fusese
ocupat de Acela al cărui corp cu puțin înainte zăcuse în mormânt și își zic
unul altuia: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne deschidea
Scripturile?” Dar, având de transmis vestea aceasta mare, ei nu mai pot să
stea pe loc și să vorbească. Oboseala și foamea dispar. Lasă mâncarea neatinsă
și, plini de bucurie, pornesc îndată din nou la drum, pe aceeași cărare pe care
au venit, grăbindu-se să le povestească aceste lucruri ucenicilor din oraș. În
unele părți drumul nu este sigur, dar ei se cațără prin locurile prăpăstioase,
alunecând pe stâncile netede. Ei nu văd și nu știu că sunt apărați de Acela
care a mers pe drum împreună cu ei. Cu toiagul de drum în mână, merg înainte,
dorind să pășească mai repede de cum îndrăznesc. Își pierd cărarea, dar o
găsesc din nou. Câteodată alergând, câteodată împiedicându-se, ei merg înainte,
având pe Însoțitorul nevăzut mereu lângă ei pe tot drumul. Noaptea este
întunecată, dar Soarele Neprihănirii luminează asupra lor. Inima lor tresaltă
de bucurie. Li se pare că sunt într-o lume nouă. Hristos este un Mântuitor viu.
Ei nu-L mai jelesc ca pe un om mort. Hristos a înviat - repetă ei mereu și
mereu. Aceasta este vestea pe care ei o aduc celor întristați. Trebuie să le
povestească întâmplarea minunată de pe drumul către Emaus. Trebuie să le spună
cine li S-a alăturat pe cale. Ei duc vestea cea mai mare care s-a dat vreodată
lumii, vestea bună, de care depind nădejdile neamului omenesc, atât pentru
vremurile acestea, cât și pentru veșnicie.
83 - „Pace vouă!”
Ajungând
la Ierusalim, cei doi ucenici intrară pe poarta de răsărit, care era deschisă
în timpul sărbătorilor. Casele erau întunecoase și tăcute, dar călătorii își
făceau drum pe străzile strâmte, la lumina lunii care răsărea. Au mers în odaia
de sus, unde Hristos a petrecut ceasurile ultimei seri, înainte de moartea Sa.
Ei știau că aici îi vor găsi pe frații lor. Oricât era de târziu, știau că
ucenicii nu vor dormi atâta vreme cât nu vor afla sigur ce s-a făcut cu trupul
Domnului lor. Au găsit ușa de la odaie închisă cu multă grijă. Au bătut la ușă
pentru a li se da drumul, dar n-au primit niciun răspuns. Tăcerea era deplină.
Apoi au spus cine sunt. Ușa a fost deschisă cu multă băgare de seamă, ei au
intrat și împreună cu ei a intrat și un Altul, nevăzut. Apoi ușa a fost din nou
închisă cu grijă, de teama spionilor. Călătorii i-au găsit pe toți
cuprinși de o surprinzătoare înflăcărare. Glasul celor din încăpere izbucni în
mulțumiri și laude, zicând: „A înviat Domnul cu adevărat și S-a arătat lui Petru”.
Apoi, cei doi călători, de-abia suflând de graba cu care veniseră, au povestit
felul minunat în care Iisus li Se arătase. De-abia au isprăvit de povestit, și
unii ziceau că nu pot crede, pentru că ar fi prea frumos să fie adevărat, când,
deodată, o altă Persoană li S-a înfățișat. Toți ochii erau ațintiți asupra
Străinului. Nimeni nu bătuse la ușă pentru a cere voie să intre. Nu se
auzise niciun zgomot de pași. Ucenicii erau surprinși și se întrebau cine-ar
putea fi. Apoi auziră un glas care nu era altul decât glasul Învățătorului lor.
Cuvinte clare și distincte veneau din gura Lui: „Pace vouă”. „Plini de
frică și de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: Pentru ce
sunteți tulburați? Și de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitați-vă
la mâinile și picioarele Mele, Eu sunt, pipăiți-Mă și vedeți: un duh nu are
nici carne, nici oase, cum vedeți că am Eu. Și după ce a zis aceste vorbe, le-a
arătat mâinile și picioarele Sale.” Ei au privit mâinile și picioarele
vătămate de piroanele nemiloase. Au recunoscut glasul Său, care nu se asemăna
cu al nimănui pe care să-l fi auzit vreodată. „Fiindcă ei, de bucurie, încă nu
credeau, și se mirau, El le-a zis: Aveți aici ceva de mâncare? I-au dat o
bucată de pește fript și un fagure de miere. El le-a luat și a mâncat înaintea
lor.” „Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul.” Credința și bucuria au
luat locul necredinței și, cu sentimente pe care nici un cuvânt nu ar fi fost
în stare să le exprime, L-au recunoscut pe Mântuitorul lor înviat. La nașterea
lui Iisus, îngerul vestise: „Pace pe pământ, și între oameni bună învoire”. Iar
acum, la cea dintâi arătare în fața ucenicilor după învierea Sa, Mântuitorul
le-a spus cuvintele binecunoscute: „Pace vouă!” Iisus este gata
totdeauna să aducă pace sufletelor împovărate de îndoieli și temeri. El
așteaptă să deschidem ușa inimii înaintea Lui și să zicem: „Rămâi cu noi”. El
zice: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide
ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20.). Învierea
lui Iisus era o preînchipuire a învierii din urmă a tuturor celor care adorm în
El. Înfățișarea Mântuitorului înviat, felul Lui de a Se purta, felul Lui de a
vorbi, toate acestea le erau familiare ucenicilor Săi. După cum Iisus a înviat
dintre morți, tot astfel și aceia care au adormit în El trebuie să învie. Vom
recunoaște pe prietenii noștri tot așa cum ucenicii L-au cunoscut pe Iisus.
Poate că ei au fost deformați, au fost bolnavi sau desfigurați în viața aceasta
trecătoare, totuși învie într-o stare fizică desăvârșită și o sănătate deplină;
cu toate acestea, în trupul lor proslăvit, identitatea lor se va păstra cu
desăvârșire. Atunci vom cunoaște chiar așa cum suntem cunoscuți. (1 Corinteni
13, 12.). Pe fețele care vor reflecta lumina ce vine de la Iisus noi vom
recunoaște trăsăturile celor iubiți ai noștri. La întâlnirea Sa cu
ucenicii, Iisus le aduse aminte de cuvintele pe care le spusese înainte de
moartea Sa, anume că toate lucrurile care au fost scrise cu privire la El în
legea lui Moise, în profeți și în Psalmi trebuiau să se întâmple. „Atunci le-a
deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile. Și le-a zis: Așa este scris,
și așa trebuie să pătimească Hristos, și să învie a treia zi dintre cei morți.
Și să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăința și iertarea
păcatelor, începând din Ierusalim. Voi sunteți martori ai acestor
lucruri.” Ucenicii au început să-și dea seama de natura și întinderea
lucrării lor. Aveau să vestească lumii adevărurile minunate pe care li le încredințase
Hristos. Evenimentele vieții Sale, moartea și învierea Sa, profețiile care
arătau către aceste evenimente, sfințenia Legii lui Dumnezeu, tainele Planului
de Mântuire, puterea lui Iisus de a ierta păcatele - ei erau martori la toate
acestea și urmau să le aducă la cunoștința oamenilor. Ei trebuiau să vestească
Evanghelia păcii și mântuirii prin pocăință și prin puterea
Mântuitorului. „După aceste vorbe, a suflat peste ei și le-a zis: Luați
Duh Sfânt! Celor ce le veți ierta păcatele, vor fi iertate; și celor ce le veți
ține, vor fi ținute.” Duhul Sfânt încă nu Se manifestase pe deplin, deoarece
Hristos încă nu fusese proslăvit. Revărsarea mult mai bogată a Duhului Sfânt
urma să aibă loc numai după înălțarea lui Hristos. Numai după primirea Lui ar fi
fost în stare ucenicii să-și îndeplinească însărcinarea de a vesti Evanghelia
în lumea aceasta. Dar acum Duhul era dat cu un anumit scop. Înainte ca ucenicii
să ajungă să-și îndeplinească datoriile slujbelor pe care le aveau în Biserică,
Hristos a suflat peste ei Duhul Său. El le dădea una dintre cele mai sfinte
îndatoriri și dorea să scrie în inima lor gândul că fără Duhul Sfânt lucrarea
aceasta nu putea să fie îndeplinită. Duhul Sfânt este adierea vieții
spirituale în suflet. Împărtășirea Duhului este împărtășirea vieții lui
Hristos. Pe cel care-L primește, îl umple cu însușirile lui Hristos. Numai
aceia care sunt învățați în felul acesta de Dumnezeu, aceia care se bucură de
lucrarea lăuntrică a Duhului și în a căror viață se descoperă viața lui Hristos
urmează să stea ca reprezentanți între oameni, pentru a sluji în folosul
Bisericii. „Celor ce le veți ierta păcatele”, a zis Hristos, „vor fi
iertate ... și celor ce le veți ține, vor fi ținute.” Astfel, Hristos nu dă
nimănui voie să judece pe alții. În Predica de pe Munte, El a interzis acest
lucru. Acesta este dreptul lui Dumnezeu. Dar asupra Bisericii, ca instituție,
El pune o răspundere cu privire la membrii ei. Față de cei care cad în păcat,
Biserica are o datorie, să-i avertizeze, să-i învețe și, dacă este cu putință,
să-i îndrepte. „Mustră, ceartă, îndeamnă”, zice Domnul, „cu toată blândețea și
învățătura.” (2 Timotei 4, 2.). Tratează cu credincioșie relele făptuite.
Avertizează orice suflet care se află în primejdie. Nu lăsa pe nimeni să se înșele
singur. Spune păcatului pe nume. Arată ce a zis Dumnezeu cu privire la
minciună, furt, idolatrie și orice alt rău. „Cei ce fac astfel de lucruri nu
vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.” (Galateni 5, 21.). Dacă ei stăruie în
păcat, judecata pe care ați rostit-o din Cuvântul lui Dumnezeu se rostește
asupra lor în Cer. Dacă aleg să păcătuiască, se despart de Hristos; Biserica
trebuie să arate că nu aprobă faptele lor, căci altfel ea însăși aduce ocară
asupra Domnului ei. Ea trebuie să spună despre păcat ceea ce Dumnezeu zice
despre el. Ea trebuie să se poarte cu el așa cum a dat îndrumări Dumnezeu, și
acțiunea ei este întărită în Cer. Cine disprețuiește autoritatea Bisericii
disprețuiește însăși autoritatea lui Hristos. Dar tabloul are și o parte
mai luminoasă. „Celor ce le veți ierta păcatele, vor fi iertate.” Gândul acesta
să fie păstrat totdeauna viu în mintea noastră. Lucrând pentru cei greșiți,
toate privirile să se îndrepte spre Hristos. Cu duioșie, păstorii să
îngrijească de turma pășunii Domnului. Să le vorbească celor rătăciți despre
mila iertătoare a Mântuitorului. Să-l încurajeze pe păcătos să se pocăiască și
să creadă în Acela care poate să ierte. Să declare, pe temeiul autorității
Cuvântului lui Dumnezeu: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și
drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1,
9.). Toți cei care se pocăiesc au următoarea făgăduință: „El va avea iarăși
milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre; și vei arunca în fundul
mării toate păcatele lor.” (Mica 7, 19.). Pocăința păcătosului să fie
primită cu o inimă plină de îndurare de către Biserică. Cel care se pocăiește
să fie scos din întunericul necredinței la lumina credinței și neprihănirii.
Mâna lui tremurândă să fie pusă în mâna iubitoare a lui Iisus. O astfel de
iertare este întărită în Cer. Numai în felul acesta poate Biserica să
elibereze de păcat pe un păcătos. Iertarea de păcate se câștigă numai prin
meritele lui Hristos. Puterea de a elibera sufletul de vinovăție nu este încredințată
niciunui om și niciunei grupări de oameni. Hristos i-a însărcinat pe
ucenicii Săi să predice iertarea de păcate în Numele Lui, la toate neamurile;
dar ei n-au fost împuterniciți să îndepărteze nicio pată a păcatului. Numele
lui Iisus este singurul nume dat oamenilor sub Cer în care trebuie să fim
mântuiți. (Faptele Apostolilor 4, 12.).
Când
Iisus i-a întâlnit prima dată pe ucenicii Săi în odaia de sus, Toma nu era cu
ei. El a auzit cum ceilalți povesteau lucrurile acestea și a primit destule
dovezi că Iisus înviase; dar întunericul și necredința îi umpluseră inima. Cu
cât îi auzea pe ucenici povestind mai mult despre descoperirile minunate ale
Mântuitorului înviat, cu atât el se adâncea într-o mai grozavă disperare. Dacă
Iisus a înviat cu adevărat dintre morți, nu mai putea să fie nicio nădejde
cu privire la o reală împărăție pământească. Afară de aceasta, vanitatea lui
era rănită când se gândea că Învățătorul lui Se arătase tuturor ucenicilor,
numai lui nu. Era hotărât să nu creadă și, timp de o săptămână întreagă, s-a
frământat, iar nefericirea lui i se părea cu atât mai întunecată, cu cât vedea
nădejdea și credința fraților lui. În decursul acestor zile, el a zis de
mai multe ori: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi
pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui,
nu voi crede”. El nu voia să vadă prin ochii fraților săi sau să exercite
credința care se întemeia pe mărturia lor. El Îl iubea cu ardoare pe Domnul
său, dar îngăduise geloziei și necredinței să pună stăpânire pe mintea și inima
lui. Câțiva ucenici făcură din cunoscuta odaie de sus locuința lor pentru
un timp și seara toți se întâlneau acolo, în afară de Toma. Într-o seară, Toma
s-a hotărât să meargă și el acolo, pentru a se întâlni cu ceilalți. În ciuda
necredinței lui, avea o slabă nădejde că vestea cea bună era adevărată. În timp
ce ucenicii luau masa de seară, vorbeau despre dovezile pe care Hristos li le
dăduse din profeție. „Pe când erau ușile încuiate, a venit Iisus, a stătut în mijloc
și le-a zis: Pace vouă!” Întorcându-Se către Toma, i-a zis: „Adu-ți
degetul încoace și uită-te la mâinile Mele; și adu-ți mâna și pune-o în coasta
Mea; și nu fi necredincios, ci credincios”. Cuvintele acestea dovedeau că El
cunoștea gândurile și cuvintele lui Toma. Ucenicul îndoielnic știa că niciunul
dintre prietenii săi nu Îl văzuse pe Iisus timp de o săptămână. Ei n-ar fi
putut să-I spună despre necredința lui Toma. Recunoscu în Cel care stătea în
fața sa pe Domnul său. Nu-i mai trebuiau alte dovezi. Inima îi tresăltă de
bucurie și se aruncă la picioarele lui Iisus, strigând: „Domnul meu și
Dumnezeul meu”. Iisus a primit recunoașterea lui, dar cu duioșie a mustrat
necredința lui: „Tomo, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au
văzut și au crezut”. Credința lui Toma ar fi fost mult mai plăcută Domnului,
dacă el ar fi fost gata să creadă bazându-se pe mărturisirea fraților lui. Dacă
în zilele noastre lumea ar urma pilda lui Toma, nimănui credința aceasta nu
i-ar fi spre mântuire, deoarece toți cei care Îl primesc pe Hristos trebuie să
facă lucrul acesta pe temeiul mărturisirii altora. Mulți dintre cei
îndoielnici se scuză, zicând că, dacă ar avea dovada pe care Toma o avea de la
prietenii lui, ar crede. Nu-și dau seama că au nu numai dovada aceea,
ci mult mai mult. Mulți dintre aceia care, la fel ca Toma, așteaptă să dea
la o parte orice pricină de îndoială nu vor ajunge niciodată la așa ceva.
Încetul cu încetul, ei se întăresc în necredința lor. Aceia care caută să
privească partea întunecată, să cârtească și să se plângă nu știu ce fac. Ei
seamănă sămânța îndoielii și vor avea de adunat roadele îndoielii. În felul în
care l-a tratat pe Toma, Iisus le-a dat urmașilor Lui o învățătură. Exemplul
Lui ne arată cum trebuie să-i tratăm pe aceia a căror credință este slabă și
care scot mereu în evidență îndoielile lor. Iisus nu l-a copleșit pe Toma cu
mustrări, nici nu S-a luat la ceartă cu el. El S-a descoperit celui îndoielnic.
Toma fusese destul de nechibzuit când și-a impus condițiile pentru a crede, dar
Iisus, în generoasa Lui iubire și considerație, a sfărâmat toate barierele.
Rareori poate necredința să fie biruită prin discuții contradictorii. Ea
îmbracă mai degrabă forma unei autoapărări, găsind totdeauna sprijin și noi
scuze. Dar faceți ca Iisus, în iubirea și îndurarea Lui, să fie descoperit ca
Mântuitor răstignit și din multe guri, în vremuri potrivnice, se va auzi
recunoașterea dată de Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu”.
84 - Din nou la mare:
Iisus
spusese că vrea să-i întâlnească pe ucenicii Săi în Galilea; și, îndată ce a
trecut Paștile, ei și-au îndreptat pașii într-acolo. Lipsa lor de la Ierusalim
în timpul sărbătorilor ar fi fost socotită drept indiferență și rătăcire, de
aceea au rămas până la sfârșitul lor; dar, o dată trecute, s-au întors bucuroși
acasă pentru a-L întâlni pe Mântuitorul, așa cum le spusese El. Șapte
dintre ucenicii Lui erau în grup, îmbrăcați în hainele umile de pescari; erau
săraci în ce privește bunurile lumii acesteia, dar bogați în cunoașterea și
trăirea adevărului, lucru care înaintea Cerului le dădea locul cel mai de
frunte ca învățători. Nu fuseseră elevi în școlile profeților, dar timp de trei
ani fuseseră învățați de cel mai de seamă Educator pe care lumea L-a cunoscut
vreodată. Sub îndrumările Lui, deveniseră nobili, inteligenți, cultivați,
ajungând unelte prin care oamenii puteau să fie îndrumați în cunoașterea
adevărului. Cea mai mare parte a lucrării lui Hristos fusese săvârșită
aproape de Marea Galileii. Îndată ce ucenicii s-au adunat într-un loc unde să
nu fie tulburați, s-au găsit înconjurați de amintiri despre Iisus și lucrările
Lui cele mai mari. Pe marea aceasta, pe când inima lor era cuprinsă de spaimă,
iar furtuna tulburată se năpustea asupra lor ca să-i nimicească, Iisus a mers
pe valuri pentru a-i scăpa. Tot aici furtuna a fost liniștită prin cuvintele
Lui. Se putea vedea țărmul unde peste zece mii de oameni fuseseră hrăniți din
câteva pâinișoare și câțiva pești. Nu departe era cetatea Capernaum, locul unde
se făcuseră atâtea minuni. Pe când ucenicii priveau la toate acestea, mintea
lor era plină de cuvintele și faptele Mântuitorului lor. Seara era plăcută
și Petru, care încă era atras de corăbii și de pescuit, le-a propus să meargă
pe mare și să arunce mrejele. Toți au fost de acord, aveau nevoie de hrană și
de îmbrăcăminte, pe care munca unei nopți cu izbândă în pescuit li le-ar fi
adus. Așadar, au plecat cu corabia, dar n-au prins nimic. Au muncit toată
noaptea, dar fără niciun spor. În timpul orelor obositoare vorbeau despre
Domnul lor, care le lipsea, și își aminteau de lucrările minunate la care ei
fuseseră martori, în lucrarea Lui de lângă mare. Se întrebau ce va fi cu ei în
viitor și se întristau când se gândeau la ceea ce-i aștepta. În tot timpul
acesta, un Supraveghetor singuratic, dar nevăzut, i-a urmărit de pe țărm. În
cele din urmă, s-au revărsat zorile, barca era la mică depărtare de țărm și
ucenicii au văzut un Străin stând pe mal, care i-a oprit cu întrebarea: „Copii,
aveți ceva de mâncare?” Când ei răspunseră: „Nu”, El le zise: „Aruncați mreaja
în partea dreaptă a corăbiei și veți găsi. Au aruncat-o deci, și n-o mai puteau
trage de mulțimea peștilor.” Ioan L-a recunoscut pe Străin și i-a spus lui
Petru: „Este Domnul”. Petru era așa de încântat și de bucuros, încât, în
nerăbdarea lui, s-a aruncat în apă și curând a ajuns lângă Învățătorul său.
Ceilalți ucenici au venit cu barca, trăgând plasa cu pești după ei. „Când s-au
coborât pe țărm, au văzut acolo jăratic de cărbuni, pește pus deasupra și
pâine.” Ei erau prea încântați ca să mai întrebe de unde erau focul și
mâncarea. „Iisus le-a zis: Aduceți din peștii pe care i-ați prins acum.” Petru
dădu fuga după plasa pe care o lăsase și-i ajută pe frații săi să o tragă la
țărm. După ce s-a terminat lucrul și s-au făcut pregătirile, Iisus i-a chemat
pe ucenici să vină și să mănânce. El a frânt hrana și a împărțit-o între ei și
a fost cunoscut și recunoscut de toți cei șapte. Acum le reveni în minte
minunea cu hrănirea celor cinci mii pe coasta muntelui; dar o temere
misterioasă îi cuprinse și în tăcere priveau la Mântuitorul înviat. Le
reveni cu putere în minte întâmplarea de lângă mare, atunci când Hristos îi
chemase să-L urmeze. Își amintiră cum, la porunca Lui, se avântaseră spre larg
și aruncaseră plasa și cum năvoadele erau atât de pline, încât erau gata să se
rupă. După aceea, Iisus îi chemase să lase corabia lor de pescari și le
făgăduise că-i va face pescari de oameni. El săvârșise din nou aceeași
minune tocmai pentru ca să le readucă în minte întâmplarea aceea și să
adâncească impresia ei. Faptul acesta era o înnoire a însărcinării date
ucenicilor. Ea arăta că moartea Învățătorului lor nu le-a micșorat datoria de a
săvârși lucrarea pe care le-o încredințase. Cu toate că urmau să fie lipsiți de
tovărășia Lui personală și de mijloacele pe care le câștigaseră prin ocupația
lor de mai înainte, Mântuitorul înviat urma să aibă și mai departe grijă de ei.
În timp ce vor face lucrarea Sa, El Se va îngriji de cele necesare. Iisus avea
un anumit scop când i-a îndemnat să arunce plasa în partea dreaptă a bărcii. Pe
partea aceasta stătea El pe țărm. Aceasta era partea credinței. Dacă lucrau în
legătură cu El - unind puterea Lui divină cu străduințele lor omenești, - nu se
putea să nu aibă succes. Hristos trebuia să mai dea o lecție, care îl
privea în mod deosebit pe Petru. Tăgăduirea Domnului său fusese în contrast
rușinos cu pretinsa credincioșie de mai înainte a lui Petru. El Îl dezonorase
pe Hristos și atrăsese asupra sa neîncrederea fraților săi. Ei se gândeau că nu
i se va mai îngădui să ocupe locul pe care îl avusese înainte între ei și el
însuși își dădea seama că nu mai inspira niciun fel de încredere. Înainte de a
fi chemat să-și reia lucrarea apostolică, trebuia să dea dovadă de pocăință
înaintea lor. Fără această dovadă, deși se pocăise, păcatul lui ar fi putut
să-i nimicească influența ca serv al lui Hristos. Mântuitorul i-a dat ocazia să
câștige încrederea fraților săi și, pe cât posibil, să îndepărteze ocara pe
care o adusese asupra Evangheliei. Aici se dă o învățătură pentru toți
urmașii lui Hristos. Evanghelia nu face niciun compromis cu răul. Ea nu poate
să scuze păcatul. Păcatele ascunse trebuie să fie mărturisite în ascuns
înaintea lui Dumnezeu; dar, în ce privește păcatele fățișe, trebuie să se facă
mărturisire pe față. Ocara păcatelor ucenicilor este aruncată asupra lui
Hristos. Ele îl fac pe Satana să tresalte, iar sufletele îndoielnice, să se
poticnească. Dând dovadă de pocăință, ucenicul, pe cât îi stă în putință,
trebuie să îndepărteze această ocară. Pe când Hristos și ucenicii mâncau
împreună la marginea mării, Mântuitorul îi puse lui Petru întrebarea: „Simone,
fiul lui Iona, Mă iubești mai mult decât aceștia?”, referindu-Se la frații lui.
Petru spusese odată: „Chiar dacă toți ar găsi în Tine o pricină de poticnire,
eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.” (Matei 26, 33.). Dar
acum el se prețui mai drept. „Da, Doamne”, zise el, „Știi că Te iubesc.” Nu se
vede aici nicio susținere înflăcărată că iubirea lui este mai mare decât a
fraților lui. El nu-și exprimă părerea în ce privește devoțiunea sa. El face
apel la Acela care poate să citească toate gândurile inimii, să judece
sinceritatea lui - „Tu știi că Te iubesc”. Iisus îi zise iarăși: „Paște
mielușeii Mei”. Iisus îl încercă din nou pe Petru, repetând cuvintele de
mai înainte: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” De data aceasta, El nu l-a
mai întrebat pe Petru dacă Îl iubește mai mult decât frații lui. Și cel de-al
doilea răspuns a fost ca și cel dintâi, lipsit de orice asigurări pline de
închipuire: „Da, Doamne, știi că Te iubesc”. Iisus îi zise iarăși: „Paște
oițele Mele”. Mântuitorul puse din nou întrebarea cercetătoare: „Simone, fiul
lui Iona, Mă iubești?” Petru s-a întristat; el gândea că Iisus Se îndoiește de
iubirea lui. El știa că Îl făcuse pe Domnul să nu mai aibă încredere în el și,
cu inima îndurerată, spuse: „Doamne, Tu toate le știi; știi că Te iubesc”.
Iisus îi zise iarăși: „Paște oile Mele!” De trei ori Petru Îl tăgăduise pe
față pe Domnul său și de trei ori Hristos a obținut de la el asigurarea iubirii
și credincioșiei lui, îndreptând întrebarea aceea hotărâtă ca pe o săgeată
înfocată către inima lui rănită. Înaintea ucenicilor Săi, Iisus descoperise
adâncimea pocăinței lui Petru și dovedise cât de umil era acum ucenicul
încrezut de pe vremuri. Din fire, Petru era pornit și înflăcărat și Satana
se folosise de aceste trăsături ale lui pentru a-l doborî. Chiar înainte de
căderea lui Petru, Iisus îi spusese: „Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul.
Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta; și după ce te
vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.” (Luca 22, 31-32.). Acel
timp venise și schimbarea lui Petru era evidentă. Întrebările cercetătoare și
precise ale Domnului nu primiseră un răspuns înflăcărat și înfumurat; iar din
cauza umilinței și pocăinței lui, Petru era mai bine pregătit ca mai înainte să
lucreze ca păstor al turmei. Cea dintâi lucrare pe care Hristos i-a
încredințat-o lui Petru, după ce l-a reașezat în slujbă, era aceea de a paște
mielușeii. Aceasta era o lucrare în care Petru avea prea puțină experiență. Era
nevoie de multă grijă și bunătate, multă răbdare și stăruință. Petru era chemat
să se îngrijească de cei tineri în credință, să-i învețe pe cei neștiutori, să
le deschidă Scripturile și să-i învețe cum să fie de folos în slujba lui
Hristos. Până acum, Petru nu fusese pregătit să facă lucrul acesta, nici să-i
înțeleagă însemnătatea. Dar tocmai aceasta era lucrarea pe care îl chema acum
Iisus să o îndeplinească. Suferințele prin care trecuse și pocăința lui îl pregătiseră
pentru aceasta. Înainte de căderea lui, Petru vorbea totdeauna necugetat,
pripit. Era totdeauna gata să-i corecteze pe alții, să-și spună părerea, fără
să înțeleagă el însuși despre ce este vorba sau ce trebuia să spună. Dar Petru
cel pocăit era altfel. Și-a păstrat râvna de pe vremuri, dar harul lui Hristos
i-a călăuzit zelul. Nu mai era nici pripit, nici încrezut, nici îngâmfat, ci
liniștit, stăpân pe sine, gata să se lase învățat. Astfel, el putea să
pască atât mielușeii, cât și oile turmei lui Hristos. Modul în care
Mântuitorul lucrase cu Petru avea o învățătură atât pentru el, cât și pentru
frații lui. Îi învăța că trebuie să-l întâmpine pe cel greșit cu răbdare,
simpatie și iubire iertătoare. Cu toate că Petru Îl tăgăduise pe Domnul său,
iubirea pe care Iisus i-o purta nu se stinsese. Tot o astfel de iubire trebuie
să simtă și sub-păstorul pentru oile și pentru mieii încredințați îngrijirii
lui. Amintindu-și de slăbiciunea și greșeala lui, Petru trebuia să se poarte
tot așa de blând cu turma sa cum Se purtase și Hristos, - Păstorul cel Bun -,
cu el.
Întrebarea
pe care Hristos i-a pus-o lui Petru era plină de însemnătate. El a amintit
numai o condiție pentru a fi ucenic sau pentru a sluji. „Mă iubești?” a zis El.
Aceasta este însușirea cea mai de seamă. Petru ar fi putut să aibă oricare altă
însușire, dar, fără iubirea pentru Hristos, el nu putea să fie un păstor
credincios peste turma Domnului. Cunoștințele, bunăvoința, elocvența,
recunoștința și râvna sunt toate mijloace pentru a săvârși o lucrare bună; dar,
fără a avea în inimă iubirea lui Iisus, lucrarea unui serv al lui Hristos este
numai o înfrângere. Iisus a mers numai cu Petru, pentru că avea să-i spună
anumite lucruri numai lui. Înainte de moartea Sa, Iisus îi spusese: „Tu nu poți
veni acum după Mine, dar unde Mă duc Eu, vei veni mai târziu”. La aceasta,
Petru a răspuns: „Doamne, de ce nu pot veni după Tine acum? Eu îmi voi da viața
pentru Tine.” (Ioan 13, 36-37.). Când a zis lucrurile acestea, el nu știa pe
unde vor merge picioarele lui Hristos. Petru fusese înfrânt când venise
încercarea, dar acum urma să i se dea un nou prilej să-și dovedească iubirea
față de Hristos. Hristos îi descoperi viitorul, ca să poată fi întărit când va
veni încercarea cea din urmă a credinței. El i-a spus că, după ce va trăi o
viață folositoare, când vârsta va influența puterile lui, va urma cu adevărat
pe Domnul său. Iisus i-a zis: „Când erai mai tânăr, singur te încingeai și te
duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni îți vei întinde mâinile, și altul te
va încinge, și te va duce unde nu vei voi. A zis lucrul acesta ca să arate cu
ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu.” În felul acesta, Iisus
i-a făcut cunoscut lui Petru cum urma să moară; chiar îi precizase că va
întinde mâinile pe cruce. Îl invită apoi din nou pe ucenicul Său: „Vino după
Mine”. Petru n-a fost descurajat de această descoperire. Era gata să sufere
orice fel de moarte pentru Domnul său. Până acum, Petru Îl cunoscuse pe
Iisus după trup, așa cum mulți Îl cunosc astăzi; dar nu trebuia să se limiteze
la atât. El nu-L cunoștea decât din legăturile pe care le avusese cu El în cele
pământești. Îl iubise ca Om, ca pe un Învățător trimis de Cer; acum Îl
iubea ca Dumnezeu. Învățase că, pentru el, Hristos era totul în tot. Acum, era
gata să ia parte la misiunea Domnului plină de sacrificiu. Când în cele din
urmă a fost dus la cruce, el a cerut să fie răstignit cu capul în jos. Socotea
că este prea mare cinstea să sufere la fel ca Domnul lui. Cuvintele
adresate lui Petru: „Vino după Mine” erau pline de învățătură. Învățătura
aceasta era dată nu numai cu privire la moarte, ci și cu privire la orice pas
făcut în viață. Până atunci, Petru fusese înclinat să lucreze independent.
Încercase să facă planuri pentru lucrarea lui Dumnezeu, în loc să aștepte să urmeze
planul lui Dumnezeu. Dar nu putea să câștige nimic luând-o la fugă înaintea
Domnului. Iisus îl îndemnă: „Vino după Mine”. Nu alerga înaintea Mea. Așa nu
vei da singur piept cu oștile lui Satana. Lasă-Mă să merg Eu înaintea ta și nu
vei fi înfrânt de vrăjmaș.
Pe
când Petru mergea alături de Iisus, l-a văzut pe Ioan că îi urmează. A vrut
atunci să cunoască viitorul acestuia și „a zis lui Iisus: Doamne, dar cu acesta
ce va fi? Iisus i-a răspuns: Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ți
pasă ție? Tu vino după Mine!” Petru ar fi trebuit să se gândească la un lucru,
și anume că Domnul i-ar fi descoperit tot ce i-ar fi fost lui de folos să știe.
Datoria fiecăruia este de a-L urma pe Hristos, fără să se îngrijoreze cu
privire la lucrarea încredințată altora. Spunând despre Ioan: „Dacă vreau ca el
să rămână până voi veni Eu”, Iisus nu dădea asigurarea că ucenicul acesta va
trăi până la a doua venire a Domnului. El nu a făcut decât să afirme puterea Sa
supremă și, chiar dacă ar fi voit să facă lucrul acesta, n-ar fi afectat cu
nimic lucrarea lui Petru. Atât viitorul lui Ioan, cât și cel al lui Petru erau
în mâinile Domnului. Fiecăruia i se cerea să-L asculte și să-L urmeze pe
Domnul. Câți oameni nu fac și astăzi la fel ca Petru! Ei se interesează de
treburile altora și sunt nerăbdători să știe care le este lucrarea, în timp ce
sunt în primejdie să-și neglijeze propria lucrare. Datoria noastră este să
privim la Hristos și să-L urmăm. Vom vedea greșeli în viața altora și lipsuri
în caracterul lor. Firea omenească este învăluită de slăbiciuni. Dar în Hristos
vom găsi desăvârșirea. Privind la El, vom fi și noi transformați. Ioan a
trăit până la adânci bătrâneți. A trăit în timpul distrugerii Ierusalimului și
al nimicirii templului măreț - o preînchipuire a nimicirii finale a lumii. Până
în ultimele clipe, Ioan L-a urmat îndeaproape pe Domnul său. Povara mărturiei
lui către Biserici era: „Preaiubiților, să ne iubim unii pe alții”; „Cine
rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el.” (1 Ioan 4,
7.16.). Petru fusese pus din nou în apostolia lui, dar cinstea și puterea
pe care le-a primit de la Hristos nu i-au dat supremație asupra fraților lui.
Lucrul acesta a fost bine lămurit de Hristos când Petru a întrebat: „Cu acesta
ce va fi?” El a zis: „Ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine”. Petru nu a primit
cinstea de a fi cap al Bisericii. Favoarea pe care Hristos i-o arătase,
iertându-i abaterea și încredințându-i hrănirea turmei, și însăși credincioșia
lui Petru de a-L urma pe Hristos i-au câștigat încrederea fraților săi. El avea
mare influență în Biserică. Dar ceea ce Hristos l-a învățat la Marea Galileii a
dus cu el în toată viața. Scriind bisericilor prin Duhul Sfânt, el
zicea: „Sfătuiesc pe prezbiterii/bătrânii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter
ca și ei, un martor al patimilor lui Hristos, și părtaș al slavei care va fi
descoperită: Păstoriți turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de
silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câștig mârșav, ci cu
lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la
împărțeală, ci făcându-vă pilde turmei. Și când Se va arăta Păstorul cel Mare
veți căpăta cununa, care nu se poate veșteji, a slavei.” (1 Petru 5,
1-4.).
85 - „Duceți-vă și
învățați toate neamurile!”
Fiind
numai la un pas de tronul Tatălui Său, Hristos le-a dat ucenicilor Săi
însărcinarea de a lucra. „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ”, a
zis El. „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile.” (Marcu 16, 15.).
Mereu, mereu au fost repetate aceste cuvinte, pentru ca ucenicii să le poată
înțelege. Lumina Cerului trebuia să strălucească în raze clare și puternice
asupra tuturor locuitorilor Pământului, de sus și de jos, bogați și săraci.
Ucenicii aveau să fie conlucrători cu Răscumpărătorul în lucrarea de mântuire a
lumii. Însărcinarea aceasta fusese dată celor doisprezece, când Hristos Se
întâlnise cu ei în odaia de sus; dar, de data aceasta, trebuia să fie
încredințată unui număr mai mare. La adunarea de pe munte, în Galilea, au venit
toți credincioșii care au putut fi chemați. Hristos Însuși arătase locul
acesta, precum și timpul întâlnirii, chiar înainte de moartea Sa. Îngerul de la
mormânt le reamintise ucenicilor făgăduința Lui de a Se întâlni cu ei în
Galilea. Făgăduința aceasta fusese repetată credincioșilor care erau adunați în
Ierusalim în cursul săptămânii Paștilor și prin ei a ajuns la mulți dintre cei
răspândiți, care deplângeau moartea Domnului lor. Ei așteptau întâlnirea
aceasta cu un mare interes. Au mers la locul întâlnirii pe căi ocolite, venind
din toate părțile, pentru a evita bănuiala iudeilor invidioși. Cu inima
nerăbdătoare, veneau vorbind despre veștile care ajunseseră la ei cu privire la
Hristos. La timpul stabilit, aproximativ cinci sute de credincioși erau
adunați în mici grupuri pe coasta muntelui, doritori să afle tot ce se
putea de la aceia care Îl văzuseră pe Hristos după înviere. Ucenicii
treceau de un grup la altul, spunând tot ce văzuseră și auziseră despre Iisus
și aducând dovezi din Scriptură, așa cum făcuse El cu ei. Toma povestea mereu
cum se întâmplase cu necredința lui și arăta cum i se spulberaseră toate
îndoielile. Deodată, Iisus Se arătă în mijlocul lor. Nimeni n-ar fi putut să
spună de unde sau cum venise. Mulți dintre cei de față nu-L mai văzuseră înainte;
dar în mâinile și picioarele Lui observară semnele răstignirii; chipul Lui era
asemenea chipului lui Dumnezeu și, când L-au văzut, au căzut la Pământ și I
s-au închinat. Dar unii se îndoiau. Așa va fi totdeauna. Sunt unii oameni
cărora le este greu să-și exercite credința și care se așează de partea
îndoielii. Aceștia pierd mult din cauza necredinței lor. Aceasta a fost
unica întâlnire a lui Iisus cu un grup mare de credincioși, după învierea Sa.
El a venit și le-a vorbit, zicându-le: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și
pe pământ”. Ucenicii I se închinaseră chiar înainte de a fi vorbit, dar aceste
cuvinte, venind de pe buzele acelea care fuseseră închise de moarte, îi
impresionau cu o putere deosebită. El era acum Mântuitorul cel înviat. Mulți
dintre ei Îl văzuseră cum Își folosește puterea pentru a-i vindeca pe bolnavi
și a ține în frâu puterile diavolești. Ei au crezut că El are putere să-și
stabilească împărăția la Ierusalim, să înfrângă orice opoziție și să biruie
puterile naturii. El liniștise apele înfuriate; umblase pe valurile cu coama
înspumată; înviase pe morți. De astă dată, El spune că „toată puterea” Îi
fusese dată. Cuvintele Lui au îndreptat mintea ascultătorilor Lui de la
lucrurile pământești și trecătoare la cele cerești și veșnice. Au fost ridicați
la cea mai înaltă înțelegere a demnității și slavei Lui. Cuvintele lui
Hristos, rostite pe coasta muntelui, erau o anunțare că jertfa Lui pentru
binele omului fusese deplină și desăvârșită. Condițiile ispășirii fuseseră
împlinite; lucrarea pentru care a venit în această lume fusese săvârșită. El
era pe calea către tronul lui Dumnezeu, pentru a fi onorat de către îngeri,
stăpâniri și puteri. El începuse să săvârșească lucrarea Sa de mijlocire.
Îmbrăcat cu puteri nemărginite, El le-a dat ucenicilor Săi această însărcinare:
„Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui
și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am
poruncit. și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.”
(Matei 28, 19-20.). Iudeii fuseseră făcuți depozitarii adevărului sacru;
dar fariseismul făcuse din ei poporul cel mai exclusivist și cel mai bigot
din toate neamurile. Tot ce era legat de preoți și conducători -
îmbrăcămintea, obiceiurile, ceremoniile și tradițiile - i-a împiedicat să fie
lumina lumii. Considerau că ei înșiși, neamul iudaic, reprezintă lumea
întreagă. Dar Hristos i-a însărcinat pe ucenicii Săi să vestească lumii acel
fel de credință și de închinare care să nu depindă de vreo castă sau de vreo
țară, adică o credință care să fie potrivită pentru toate popoarele, toate
neamurile și toate clasele de oameni. Hristos i-a împuternicit pe ucenicii
Lui să îndeplinească lucrarea pe care le-o încredințase, începând din
Ierusalim. Ierusalimul fusese scena surprinzătoarei Lui bunăvoințe față de
neamul omenesc. Acolo suferise, fusese lepădat și osândit. țara Iudeii era
locul nașterii Lui. Acolo, îmbrăcat în haina umanității, a umblat printre
oameni și puțini și-au dat seama cât de aproape era Cerul când Iisus era
printre ei. În Ierusalim trebuia să înceapă lucrarea
ucenicilor. Gândindu-se la tot ce suferise Hristos acolo și la lucrarea
neapreciată pe care o săvârșise, ucenicii ar fi putut să ceară un câmp mai
promițător, dar ei n-au făcut o astfel de cerere. Ucenicii trebuiau să cultive
chiar terenul acela unde răspândise El sămânța adevărului și sămânța aceasta
urma să aducă un seceriș bogat. În lucrarea lor, ucenicii aveau să sufere
persecuția venită din cauza geloziei și a urii iudeilor; dar lucruri de felul
acesta îndurase și Învățătorul lor și ei nu voiau să fugă de ele. Cele dintâi
revărsări de har trebuiau să vină asupra ucigașilor Mântuitorului. În
Ierusalim erau mulți care crezuseră pe ascuns în Iisus și mulți care fuseseră
duși în rătăcire de preoți și conducători. Și acestora trebuia să li se
prezinte Evanghelia. Ei trebuiau să fie chemați la pocăință. Adevărul
minunat că numai prin Hristos se putea obține iertarea de păcate trebuia să fie
făcut clar. În timp ce tot Ierusalimul era frământat de întâmplările
zguduitoare din ultimele săptămâni, predicarea Evangheliei urma să producă acum
impresiile cele mai adânci. Dar lucrarea nu trebuia să se oprească acolo.
Trebuia să se întindă până la marginea Pământului. Hristos le-a zis ucenicilor
Săi: Ați fost martori și ați văzut viața Mea de jertfă pentru binele omenirii.
Ați fost martori ai lucrării Mele pentru Israel. Cu toate că nu au vrut să vină
la Mine și să aibă viață, cu toate că preoții și conducătorii au făcut cu Mine
ce le-a plăcut, cu toate că M-au lepădat, așa cum au profetizat Scripturile,
totuși să mai aibă un prilej de a-L primi pe Fiul lui Dumnezeu. Ați văzut că,
pe toți aceia care vin la Mine, mărturisindu-și păcatele, Eu îi primesc cu
drag. Pe cel care vine la Mine nicidecum nu-l voi da afară. Toți cei care
doresc aceasta pot să fie împăcați cu Dumnezeu și să primească viața veșnică.
Vouă, ucenicii Mei, vă încredințez această veste bună/evanghelie a harului.
Întâi trebuie să fie dată lui Israel și apoi la toate neamurile, popoarele și limbile.
Trebuie dusă și iudeilor, și neamurilor. Toți cei care cred trebuie să fie
adunați într-o singură Biserică. Prin darul Duhului Sfânt, ucenicii urmau
să primească o putere minunată, mărturia lor urma să fie întărită prin semne și
minuni. Urmau să fie săvârșite minuni nu numai de către apostoli, dar și de
către aceia care primeau vestea bună. Iisus zice: „În Numele Meu vor scoate
afară draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână șerpi; dacă vor bea ceva
de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mâinile peste bolnavi, și bolnavii se
vor însănătoși.” (Marcu 16, 17-18.). Pe vremea aceea, otrăvirea se
practica adesea. Oamenii fără scrupule nu ezitau să-i îndepărteze pe aceia care
stăteau în calea ambițiilor lor. Iisus știa că viața ucenicilor Lui va fi primejduită
în felul acesta. Mulți gândeau că-L slujesc pe Dumnezeu dacă îi omoară pe
martorii Lui. De aceea, El le-a făgăduit că-i va apăra în vremuri de
primejdie. Ucenicii urmau să aibă aceeași putere pe care o avea Iisus, de
a vindeca „orice boală și orice neputință care era în norod”. Vindecând în
Numele Lui bolile trupului, dădeau dovadă că El avea puterea să vindece
sufletul. (Matei 4, 23; 9, 6.). Li s-a făgăduit și un dar nou. Ucenicii
urmau să predice printre neamuri și trebuiau să primească puterea de a vorbi în
alte limbi. Apostolii și tovarășii lor erau oameni fără multe studii, dar, prin
revărsarea Duhului în Ziua Cincizecimii, vorbirea lor, fie că era în limba lor,
fie într-o limbă străină, a fost curată, simplă și fără greșeală atât în
cuvânt, cât și în accent. În felul acesta le-a dat Hristos ucenicilor
însărcinarea lor. El a luat măsuri îndestulătoare pentru săvârșirea lucrării
Lui și a luat asupră-și răspunderea pentru succesul ei. Însărcinarea pe care
Mântuitorul le-a dat-o ucenicilor îi cuprinde pe toți credincioșii. Îi cuprinde
pe toți cei care vor crede în Hristos până la sfârșitul timpului. E o greșeală
mare aceea de a crede că lucrarea de mântuire a sufletelor depinde numai de
predicatorul întărit prin binecuvântare pentru acest lucru. Însărcinarea de a
predica Evanghelia este dată tuturor acelora care au simțit chemarea cerească.
Toți cei care primesc viața lui Hristos sunt sfințiți pentru lucrarea de
mântuire a semenilor lor. Biserica a fost întemeiată pentru lucrarea aceasta,
și toți aceia care iau asupra lor sfânta ei răspundere se leagă prin aceasta să
fie conlucrători cu Hristos. „Duhul și mireasa zic: Vino! Și cine aude să
zică: Vino!” (Apocalipsa 22, 17.). Cel care aude trebuie să repete invitația.
Oricare ar fi chemarea pe care cineva o are în viață, cea dintâi grijă a lui va
fi să câștige suflete pentru Hristos. S-ar putea să nu fie în stare să
vorbească înaintea unei biserici, dar poate lucra pentru câțiva. Acestora le
poate destăinui ceea ce a învățat de la Domnul său. A servi lui Hristos nu
înseamnă numai a predica. Este serv cel care ajută pe bolnav și pe suferind,
sprijină pe cel nevoiaș și spune cuvinte de mângâiere pentru cel întristat și
cel cu credință slabă. Aproape și departe, se găsesc oameni copleșiți de simțul
vinovăției. Omenirea nu este înjosită de greutăți, de muncă și de sărăcie, ci
de vinovăție și de făptuirea de rele. Lucrul acesta aduce neliniște și
nemulțumire. Hristos dorește ca servii Săi să ajute suflete bolnave de păcat.
Ucenicii trebuiau să-și înceapă lucrarea de acolo de unde se aflau. Nici câmpul
cel mai puțin promițător nu trebuia să fie trecut cu vederea. Tot așa, fiecare
lucrător pentru Hristos trebuie să înceapă de acolo de unde se află. Chiar în
familia noastră pot fi suflete care flămânzesc după simpatie, care mor de foame
din lipsă de pâinea vieții. Pot fi copii care trebuie să fie educați pentru
Hristos. Sunt păgâni chiar la poarta noastră. Să facem cu credincioșie lucrarea
care este mai aproape de noi. Apoi să întindem eforturile noastre până acolo unde
ne va conduce mâna lui Dumnezeu. Se poate ca lucrarea multora să pară a fi
strâmtorată de împrejurări; dar, oriunde ar fi, dacă este săvârșită cu credință
și sârguință, se va simți până la marginea Pământului. Atunci când Hristos Se
afla pe Pământ, se părea că lucrarea Lui este restrânsă la o regiune mică, dar
mulți din toate locurile au auzit învățăturile Lui. Adesea, Dumnezeu folosește
mijloacele cele mai simple ca să ajungă la rezultatele cele mai
mari. Planul Lui este ca fiecare parte a lucrării Lui să depindă de
celelalte, ca roțile unui angrenaj, toate lucrând în armonie. Lucrătorul cel
mai umil, dacă este mânat de Duhul Sfânt, va atinge coarde ce nu se văd, ale
căror tresăriri vor răsuna până la marginea Pământului și vor da naștere la
cântări în decursul veacurilor veșnice. Dar porunca: „Mergeți în toată
lumea” nu trebuie să fie pierdută din vedere. Noi suntem chemați să ne
îndreptăm privirile către locurile îndepărtate. Hristos sfărâmă zidurile
despărțitoare, prejudecățile naționale, care îi deosebesc pe oameni, și
vestește iubire pentru toată familia omenească. El îi înalță pe oameni din
cercul strâmt pe care îl prescrie egoismul lor. Desființează toate granițele și
deosebirile artificiale din societate. Nu face deosebire între vecin și străin,
prieten și vrăjmaș. Ne învață să privim la fiecare suflet împovărat de nevoi ca
la fratele nostru, iar lumea să o privim ca fiind câmpul nostru de
activitate. Când a zis: „Mergeți și faceți ucenici din toate neamurile”,
Mântuitorul a mai zis: „Semnele acestea vor însoți pe cei ce vor crede. În
Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână șerpi;
dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mâinile peste bolnavi
și se vor însănătoși”. Făgăduința este tot atât de mult cuprinzătoare ca
însărcinarea. Aceasta nu înseamnă că toți vor primi toate darurile. Duhul „dă
fiecăruia în parte, cum voiește.” (1 Corinteni 12, 11.). Darurile Duhului sunt
făgăduite fiecărui credincios potrivit cu nevoia lui pentru lucrarea Domnului.
Făgăduința aceasta este tot atât de puternică și vrednică de încredere astăzi
ca pe timpul apostolilor. „Semnele acestora vor însoți pe cei ce vor crede.”
Acesta este privilegiul copiilor lui Dumnezeu și credința trebuie să ia în
stăpânire tot ce poate ca aprobare a credinței. „Își vor pune mâinile
peste bolnavi, și se vor însănătoși.” Lumea aceasta este o uriașă leprozerie,
dar Hristos a venit să vindece pe bolnavi și să vestească eliberarea celor
luați captivi de Satana. El era izvorul sănătății și al puterii. Dădea din
însăși viața Sa celor bolnavi, suferinzi și stăpâniți de demoni. Nu alunga pe
nimeni care venea la El după putere vindecătoare. Știa că aceia care veneau
după ajutor își atrăseseră singuri boala; cu toate acestea, n-a refuzat să-i
vindece. Și atunci când puterea de la Hristos pătrundea în aceste biete
suflete, ele erau convinse de păcat și mulți erau vindecați atât de boala lor
spirituală, cât și de bolile trupești. Evanghelia încă mai păstrează această
putere și pentru ce n-am fi și noi astăzi martori la aceleași
rezultate? Hristos simte durerile fiecărui suferind. Când duhuri rele
sfâșie trupul omenesc, Hristos simte nenorocirea. Când febra usucă izvorul
vieții, El simte agonia. Și astăzi este tot atât de dispus să-i vindece pe
bolnavi cum a fost pe vremea când era El Însuși pe Pământ. Servii lui Hristos
sunt reprezentanții Lui, uneltele prin care lucrează. El dorește ca prin
ei să-și exercite puterea vindecătoare. Numai când lucrează pentru Hristos
Biserica are făgăduința că El este împreună cu ea. Mergeți și faceți ucenici
din toate neamurile, a zis El; „și iată că Eu voi fi cu voi în toate zilele,
până la sfârșitul veacului”. Una dintre primele condiții de a primi puterea Lui
este aceea de a lua jugul Lui. Însăși viața Bisericii depinde de credincioșia
cu care îndeplinește această însărcinare dată de Domnul. A neglija această
lucrare înseamnă, cu siguranță, a cădea în slăbiciune și decădere. Acolo unde
nu este lucrare vie pentru alții, iubirea se stinge, iar credința se
slăbește. În însărcinarea pe care le-a dat-o ucenicilor Săi, Hristos nu
numai că a schițat lucrarea lor, dar le-a dat și o misiune. „Învățați pe
oameni”, a zis El, „să păzească tot ce v-am poruncit.” Ucenicii trebuiau să
vestească ceea ce îi învățase Hristos. Se cuprinde aici nu numai ce vorbise El
în persoană, dar și prin toți profeții și învățătorii Vechiului Testament.
Învățătura omenească este exclusă. Nu este loc pentru tradiție, pentru
teoriile și concluziile omului sau pentru legislația bisericească. În însărcinarea
aceasta nu sunt cuprinse legile rânduite de autoritatea ecleziastică. Servii
adevărați ai lui Hristos nu trebuie să predea nimic din toate acestea. „Legea
și profeții”, împreună cu tot ce ne este raportat din cuvintele și faptele Lui
formează comoara încredințată ucenicilor pentru a fi predată lumii. Numele
lui Hristos este deviza lor, semnul lor distinctiv, legătura lor de unire,
autoritatea care hotărăște felul lor de purtare și izvorul izbânzii lor.
Împărăția Lui nu va recunoaște nimic din ceea ce nu are inscripția Lui.
Venise
timpul ca Domnul Hristos să Se înalțe la tronul Tatălui Său. Ca un biruitor
dumnezeiesc, El era gata să Se reînnoiască în curțile cerești cu trofeele
biruinței. Înainte de moartea Sa, El spusese înaintea Tatălui Său: „Am sfârșit
lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.” (Ioan 17, 4.) După înviere, a mai
zăbovit un timp pe pământ, pentru ca ucenicii să se poată obișnui cu El în
trupul Său înviat și proslăvit. Acum era gata să-și ia rămas-bun. El dovedise
faptul că este un Mântuitor viu. Ucenicii Lui nu mai trebuiau să vorbească
despre El ca fiind în mormânt. Ei puteau să se gândească la El ca la o Persoană
proslăvită înaintea Universului ceresc. Ca loc pentru înălțarea Sa, Iisus
alese acel colțișor de atâtea ori sfințit de prezența Sa, pe când locuia
printre oameni. Nici Muntele Sion, locul cetății lui David, nici Muntele Moria,
locul unde se găsea templul, nu aveau să fie cinstiți în felul acesta. În
locurile acelea, Domnul Hristos fusese batjocorit și lepădat. Acolo, valurile
milei, deși veneau printr-o tot mai crescândă revărsare a dragostei, au fost
respinse de inimi tari ca stânca. Din locurile acelea, Domnul Hristos, istovit
și împovărat, plecase să găsească odihnă pe Muntele Măslinilor. Sfânta șechina,
înainte de a se îndepărta de cel dintâi templu, se oprise pe muntele din
răsărit, ca și cum i-ar fi părut rău să părăsească cetatea aleasă; tot așa
Domnul Hristos Se opri la Măsliniș, privind la Ierusalim cu inima plină de dor.
Dumbrăvile și vâlcelele muntelui fuseseră sfințite de rugăciunile și
lacrimile Lui. Văile lui răsunaseră de strigătele de biruință ale mulțimii
care-L proclama împărat. Pe coastele lui, de cealaltă parte, găsise un adăpost
în casa lui Lazăr din Betania. În grădina Ghetsemani, situată la poalele
muntelui, El Se rugase și Se chinuise singur. De pe muntele acesta urma să Se
înalțe la Cer. Și tot pe vârful acestuia se vor odihni picioarele Sale când va
veni a doua oară. El va sta pe Măsliniș nu ca un om al durerilor, ci ca un
împărat plin de slavă și biruitor, în timp ce strigătele de „Aleluia” ale
evreilor se vor contopi cu osanalele neamurilor, iar glasurile celor
răscumpărați, întocmai ca o oaste numeroasă, vor face să răsune puternic
aclamația: „Încoronați-L ca Domn al tuturor”. Și acum, împreună cu cei
unsprezece ucenici, Iisus înainta către munte. Pe când treceau prin poarta
Ierusalimului, multe priviri mirate se îndreptau către mica grupă, condusă de
Acela pe care, cu câteva săptămâni mai înainte, conducătorii Îl condamnaseră
și-L crucificaseră. Ucenicii nu știau că aceasta avea să fie ultima lor
întâlnire cu Învățătorul. Iisus petrecu timpul vorbind cu ei, repetând
învățăturile Sale de altădată. Pe când se apropiau de Ghetsemani, El Se opri ca
ei să-și poată reaminti învățăturile pe care li le dăduse în noaptea marelui Său
chin sufletesc. Privi din nou la vița prin care înfățișase legătura dintre
Biserica Sa, El și Tatăl Său; din nou El a repetat adevărurile pe care le
explicase mai înainte.
Hristos
locuise în lume treizeci și trei de ani; El suferise disprețul, insultele și
batjocura ei; fusese lepădat și răstignit. Acum, când era gata să Se înalțe la
Tronul Slavei Sale, în timp ce privea din nou la nerecunoștința oamenilor pe
care venise să-i salveze, nu cumva va retrage de la ei simpatia și iubirea Sa?
Nu cumva afecțiunea Sa va fi concentrată asupra acelui loc unde El este prețuit
și unde îngeri nevinovați așteaptă să facă ceea ce le spune? Nu! Făgăduința Sa
pentru cei iubiți, pe care-i lasă pe Pământ, este: „Și iată că Eu sunt cu voi
în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28, 20.). Ajungând la
Muntele Măslinilor, Iisus îi conduse pe drum, dincolo de vârful muntelui, până
în apropiere de Betania. Aici Se opri, iar ucenicii se adunară în jurul Său.
Raze de lumină păreau că pornesc de la fața Sa pe când privea plin de iubire la
ei. Nu i-a certat pentru greșelile și vinovățiile lor; ultimele cuvinte rostite
de Domnul lor au fost cuvinte de cea mai dulce duioșie. Cu mâinile întinse
pentru binecuvântare, ca și cum îi asigura de grija Sa protectoare, El Se înălța
încet din mijlocul lor, atras către Cer de o putere mai mare decât orice
atracție pământească. Pe când Se ridica spre Cer, ucenicii, înmărmuriți,
urmăreau cu ochii încordați să poată prinde și cele din urmă raze de la Domnul
lor care Se înălța. Un nor de slavă Îl ascunse de privirea lor; și când carul
de nor al îngerilor Îl primi, veniră la ei cuvintele: „Și iată că Eu sunt cu
voi până la sfârșitul veacului”. În același timp, veniră la ei undele celei mai
dulci și mai vesele muzici cântate de corul îngerilor. În timp ce ucenicii
priveau încă spre cer, li s-au adresat niște glasuri plăcute ca cea mai
frumoasă muzică. Se întoarseră și văzură doi îngeri în chip de oameni, care
le-au vorbit, zicându-le: „Bărbați Galileeni, de ce stați și vă uitați spre
cer? Acest Iisus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în
același fel cum L-ați văzut mergând la cer”. Îngerii aceștia erau din
ceata care așteptase într-un nor strălucitor să-L însoțească pe Iisus către
casa Lui cerească. Fiind cei mai de frunte din ceata îngerilor, ei erau cei doi
care veniseră la mormântul lui Hristos, la învierea Sa, și care fuseseră cu El
în tot cursul vieții Sale pe Pământ. Cu dorință arzătoare, tot Cerul așteptase
să se termine șederea Sa într-o lume pervertită de blestemul păcatului. Venise
timpul ca Universul ceresc să-L primească pe Împăratul lui. Oare cei doi îngeri
nu doreau și ei să fie în mulțimea celor care Îl salutau pe Iisus? Dar, din
simpatie și iubire pentru aceia pe care El îi părăsise, au mai zăbovit ca să-i
mângâie. „Nu sunt oare toți duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă
pentru cei ce vor moșteni mântuirea?” (Evrei 1, 14.).
Hristos
Se înălțase la Cer având chip de om. Ucenicii văzuseră norul care-L primise.
Același Iisus care umblase, vorbise și Se rugase cu ei, care frânsese pâinea
împreună cu ei, care fusese cu ei în bărcile lor pe lac și care în ziua aceea
Se ostenise urcând împreună cu ei Măslinișul, același Iisus mergea acum să șadă
pe tron cu Tatăl Său. Și îngerii i-au asigurat că Același pe care ei L-au văzut
mergând la Cer va reveni tot așa cum S-a înălțat. El va veni „pe nori; și orice
ochi Îl va vedea.” (Apocalipsa 1, 7.). „Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu
glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și
întâi vor învia cei morți în Hristos.” (1 Tesaloniceni 4, 16.). „Când va veni
Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie
al slavei Sale.” (Matei 25, 31.). În felul acesta, se va împlini însăși
făgăduința dată de Domnul ucenicilor Săi: „Și după ce Mă voi duce și vă voi
pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu,
să fiți și voi.” (Ioan 14, 3.). De aceea, ucenicii se puteau bucura pe deplin
în nădejdile revenirii Domnului lor.
Când
ucenicii s-au întors la Ierusalim, oamenii îi priveau cu surprindere. După
judecarea și răstignirea lui Hristos, se crezuse că ei vor arăta abătuți și
rușinați. Vrăjmașii lor se așteptau să vadă pe fețele lor o expresie de
întristare și înfrângere. Dar, în loc de aceasta, erau numai veselie și
biruință. Fețele lor străluceau de o fericire care nu era de natură
pământească. Ei nu se tânguiau pentru nădejdi spulberate, ci erau plini de
laudă și de recunoștință pentru Dumnezeu. Cu bucurie, ei relatau minunea
învierii lui Hristos și înălțarea Sa la Cer, iar mărturia lor era primită de
mulți. Ucenicii nu mai aveau nicio îndoială cu privire la viitor. Ei știau
că Iisus este în Cer și că El continuă să-i iubească. Ei știau că au un prieten
la tronul lui Dumnezeu și erau nerăbdători să-I prezinte Tatălui cererile lor
în Numele lui Iisus. În temere sfântă, și-au plecat capetele în rugăciune,
repetând asigurarea: „Orice veți cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da. Până
acum n-ați cerut nimic în Numele Meu: cereți și veți căpăta, pentru ca bucuria
voastră să fie deplină.” (Ioan 16, 23.24.). Ei înălțară mâna credinței mai sus
și tot mai sus, cu argumentul puternic: „Ba mai mult, El a și înviat, stă la
dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi!” (Romani 8, 34.). Iar Ziua
Cincizecimii le aduse plinătatea bucuriei prin prezența Mângâietorului, exact
așa cum făgăduise Hristos.
De
la scena suirii la Cer a Mântuitorului, ne revine în minte ecoul minunatelor
cuvinte ale lui Hristos: „Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu
și Dumnezeul vostru.” (Ioan 20, 17.). Familia din Cer și familia de pe Pământ
sunt una. Domnul nostru S-a înălțat pentru noi și tot pentru noi trăiește. „De
aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de
Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei.”
(Evrei 7, 25.).
Să așteptăm cu încredere și mare nădejde A Doua Venire a Domnului
Iisus!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu