TEROAREA STALINISTĂ ÎN RSS MOLDOVENEASCĂ - A DOUA PARTE.

TEROAREA STALINISTĂ ÎN RSS MOLDOVENEASCĂ - PARTEA A DOUA

Reluarea represiunilor în Basarabia şi foametea din anii 1946-1947:

   Sovietizarea şi comunizarea Basarabiei este reluată imediat după intrarea Armatei Roşii în  provincie în martie 1944. Capitala este fixată temporar la Soroca, unde îşi fac loc de reşedinţă organele de stat şi de partid ale RSSM, evacuate în interiorul Rusiei la începutul războiului.  După 23 august 1944, autorităţile Moldovei sovietice se stabilesc, de data această pentru următoarele aproape 5 decenii, la Chişinău. Naţionalizarea industriei şi colectivizarea  agriculturii după modelul sovietic clasic se intensifică. Cea mai serioasă sarcină era cea a colectivizării, întrucât majoritatea populaţiei era rurală, ataşată proprietăţii private şi nu dorea să intre în colhozuri sau sovhozuri. Iniţial puterea sovietică a adoptat în aceste scopuri strategii mai  mult sau mai puţin paşnice, prin diferite înlesniri, şantaj sau presiuni. Acestea însă nu au avutsorţi de izbândă. În iarna anului 1946/1947 puterea sovietică a declanşat o foamete în masă, care  a cuprins tot teritoriul RSS Moldoveneşti, precum şi unele regiuni ale Rusiei şi Ucrainei. În total, după estimările făcute de istoricii Mihai Gribincea şi Anatol Ţăranu pe baza documentelor  de arhivă, numărul victimelor foametei din anii 1946-1947 în RSSM se ridică la cca. 200.000 persoane. Pentru prima dată în istoria provinciei au fost înregistrate cazuri de canibalism. În  Uniunea Sovietică în ansamblu, foametea din anii 1946-1947 a provocat cca. 2 mil. de morţi, dintre care jumătate de milion numai în Rusia. În total, cca. 100 milioane, adică mai mult de  jumătate din populaţie sovietică la acea vreme, a suferit de malnutriţie în anii 1946-1948. Tragedia în masă a fost declanşată de ridicarea preţului la pâine, decisă prin decretul din 16  septembrie 1946 al Consiliului de Miniştri al URSS, dublată de decizia din 27 septembrie  potrivit căreia era redus drastic numărul celor care primeau anterior pâine pe cartele. Această măsură a vizat 23 mil. persoane din mediul rural şi 3,5 mil. din cel urban. Istoriografia sovietică a susţinut însă că de vină erau condiţiile climaterice, seceta care a  bântuit cele mai productive zone agricole din URSS, inclusiv RSSM. Responsabilitatea  factorului administrativ, al puterii sovietice în ansamblu, a fost recunoscută într-un tratat de  istorie abia în plină Perestroika, în 1988. Este adevărat că seceta a afectat RSSM în 1946 (ca  de altfel şi cea mai mare parte a URSS şi a Europei ), dar responsabilitatea pierderilor umane  aparţine, aşa cum arată în mod concludent documentele de arhivă, dar şi mărturiile  supravieţuitorilor, autorităţilor sovietice. În primul rând, numărul mare de victime a fost  determinat de excesul de zel al conducătorilor RSSM, care şi-au propus realizarea cu orice preţ a  planului de livrare a cerealelor către Moscova şi, mai mult, depăşirea acestuia. În condiţiile în care recolta  în 1946 a fost mult sub media anilor anteriori, volumul planului de cereale trebuia  micşorat, aşa cum se pare că a acceptat să facă conducerea de la Moscova în urma scrisorilor  primite de la cetăţenii de rând, dar foarte târziu încât tragedia în masă să fie evitată. În realitate,  autorităţile republicane în frunte cu prim-secretarul Nichita Salogor, moldovean din Ucraina, au  considerat apelurile la micşorarea planului drept îndemnuri anti-partinice şi antisovietice. În ianuarie 1947, Moscova a alocat Moldovei pentru următoarele 6 luni aproximativ 29 mii tone de produse alimentare, dar noul prim secretar al Partidului Comunist (bolşevic) din Moldova, moldovean transnistrean, Nicolae Coval, nu considera necesar salvarea vieţilor omeneşti. Drept dovadă este faptul că în perioada foametei din cei doi ani, 1946 şi 1947, au fost înregistrate 389  de mii cazuri de distrofie, dintre care 240 de mii numai în perioada februarie-martie 1947. În  condiţiile în care existau ordine directe de la Moscova de a ajuta populaţia, este foarte straniu cum autorităţile locale puteau să acţioneze cu de la sine putere în contră - şi asta în plină epocă stalinistă. Prin urmare, a existat o complicitate clară a Chişinăului şi Moscovei în înfometarea oamenilor, autorităţile centrale jucând, „de ochii lumii”, rolul de salvator, în timp ce puterea  locală trebuia inevitabil să-şi asume rolul de „ţap ispăşitor”. Responsabilitatea autorităţilor de la  Moscova este cu atât mai gravă cu cât existau suficiente rezerve de stat pentru a evita foametea,  în ciuda secetei şi a exporturilor masive de grâu (2,5 mil. tone) în Europa de Est şi cea de Vest  onorate cu stricteţe în aceşti doi ani.  RSSM era singura regiune a URSS cuprinsă de foame în care domina încă agricultura bazată de gospodăriile individuale. De aceea, deşi foametea din anii 1946 şi 1947 a cuprins şi alte regiuni ale URSS, numai în RSSM autorităţile locale au utilizat tragedia pentru a grăbi ritmul colectivizării agriculturii.  Astfel, cei care intrau imediat în colhoz, erau ajutaţi cu produse alimentare, iar cei care refuzau - erau lăsaţi să moară de foame. Cu toate acestea, foametea nu a determinat schimbarea radicală a atitudinii populaţiei locale faţă de puterea sovietică. A fost nevoie de organizarea unei operaţiuni de deportare în masă de o amploare mult mai mare decât cea din iunie 1941, pentru a înfrânge spiritul de rezistenţă al ţăranilor faţă de procesul de colectivizare al agriculturii. Au fost publicate numeroase amintiri ale supravieţuitorilor foametei din 1946-1947. Spre exemplu, Alexei Guzun din satul Chiţcani, raionul Teleneşti, îşi aminteşte:  „Pentru ţărani pământul e sfânt, pentru pământ ţăranul a luptat şi o să lupte toată viaţa ... În ’46 eu aveam 14 ani. Şi s-a declanşat tragedia cea mare a poporului moldovenesc, fireşte şi a familiei noastre. Noi am fost cinci la părinţi, însă doi mai făceau serviciul militar. Acasă rămăsese mama, tata, sora şi doi fraţi - eu şi Pavel. Pricina care a prăpădit atâta lume a fost că ne-au curăţit toate rezervele. N-aş da vina pe nimeni, dar nici adevărul nu-l pot tăinui: soldaţii ne-au măturat ultimele rămăşiţe de orz din pod. În casa noastră bătrânească s-au încartiruit 12 soldaţi într-o cameră şi încă 12 - în cealaltă. Apoi iată, ostaşii aceia - şi numai „ai noştri”, da şi toţi ceilalţi care erau pe la case - hrăneau caii, da nu se uitau la oamenii din sat. Poate că dacă ne lăsau cele câteva puduri de orz din pod, mai ieşeam cumva din nevoi, da aşa ni le-au luat şi când a mai dat şi năpasta asta de secetă, lumea a rămas fără nimic”.  Un alt supravieţuitor, Victor Volcinschi, născut la Bădrăganii-Vechi, raionul Edineţ, redă încă mai viu drama perioadei:  „La noi, la Bădrăganii-Vechi, raionul Edineţ, au fost cazuri grave de tot. S-au mâncat frate pe frate şi, peste câţiva ani, cei rămaşi în viaţă şi-au ieşit din minţi ... Prin martie-aprilie 1946 s-a început criza. Tata a încercat să ascundă prin grajd la vacă, prin alte părţi, dar cei cu scuturatul  au cotrobăit pretutindeni, cu furca şi cu viergea de fier ne-au găurit toate acareturile de-a  mărunţelul ... Cel mai tângă îţi era că ne-au „vândut” oamenii de sat, cu care-ai cununat şi-ai botezat, cei cu care-ai holteit şi ai păscut bobocii şi vitele - de cei din raion nici nu mai ziceai nimica ... În ’46 s-au suit fără sinchiseală în pod şi au măturat tot puţinul agonisit cu greu - da, e adevărat, nu se făcuse roada vara şi toamna, dar, totuşi, ne trăgeam zilele cu ce ne-ar fi lăsat, măcar nişte cioturi de popuşoi pentru un cir de mămăligă cu un pumn de făină la un ceaun de apă. Da aşa - au pustiit totul, şi nu străinii, da chiar de-ai noştri, cei de sat, ieşindu-se din piele ca să fie la nivelul cerinţelor înaintate de raion!” Foametea însă n-a convins ţăranul să intre în colhoz. Ca şi în alte regiuni anexate recent de Uniunea Sovietică, în RSSM a fost organizată o nouă deportare în masă, după modelul celei din iunie 1941. Unul din momentele culminante ale terorii comuniste a coincis cu operaţiunea lansată în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la orele 2 de dimineaţă, fiind încheiată oficial la orele 8 seara a zilei de 7 iulie. Conform operaţiunii „Iug” („Sud”) era prevăzută deportarea a 40 850 persoane, dar din diferite motive a fost înfăptuită strămutarea forţată în Siberia a 35 796 de persoane, dintre care 9 864 bărbaţi, 14 033 femei şi 11 889 copii. Din totalul familiilor deportate, 7 625 erau considerate „chiabureşti”, restul membrilor acestora fiind acuzaţi de colaborare cu „ocupanţii germano-fascişti”, dintre care 305 familii sau cca. 1000 de persoane erau din fosta RASSM, de pe malul stâng al Nistrului. Pe drept cuvânt, evenimentul a fost numit ulterior „cea mai mare deportare a populaţiei basarabene”. Pe de altă parte, trebuie amintit că, aşa cum s-a întâmplat cu deportarea în masă din iunie 1941, nu toţi cei care au fost incluşi iniţial în liste au fost deportaţi. Documentele de arhivă arată în mod concludent că, de data aceasta, vestea despre planificarea unei operaţiuni de deportare a făcut înconjurul provinciei cu săptămâni înainte, graţie informaţiei oferite de anumiţi reprezentanţi ai puterii care şi-au înştiinţat rudele vizate în acest sens. Autorităţile au încercat, de aceea, săţină în mare secret măcar data desfăşurării operaţiei şi din această cauză, unele primării au primit listele abia în ziua operaţiei. Din totalul de 12 860 de familii incluse iniţial în liste, n-au fost ridicate 1 567 familii, şi acest lucru s-a întâmplat din cauze diferite: 274 familii intraseră între timp în colhoz; 240 - au prezentat, chiar în timpul operaţiei de „strămutare”, dovezi documentare care atestau că unii membri ai familiei făceau armata; 35 familii aveau ordine şi medalii sovietice; 508 - îşi schimbaseră domiciliul, iar 105 familii reuşiseră să se ascundă. Până la 9 iulie n-au fost găsite cca. 1000 persoane care din diferite motive nu fusese acasă, dar nu s-au organizat operaţiuni ulterioare de deportare a „fugarilor”. Ulterior au existat iniţiative de continuare a deportărilor, venite din partea autorităţilor de la Chişinău. De reţinut, în acest sens, iniţiativa din 16 martie 1951 a lui Leonid Brejnev, prim secretar al PCM, dar conducerea de la Moscova a fost împotrivă atunci. Ulterior, la 28 mai 1952, colegiul Ministerului de Interne a URSS a reluat problema organizării deportării celor care au reuşit să evite strămutarea în noaptea de 12 spre 13 iunie 1949, în total 3120 persoane. La 10 iunie 1952 această recomandare reapare în raportul adjunctului şefului secţiei a 2-a a direcţiei a 9-a din cadrul MVD-ului de la Moscova, dar n-a fost materializată până la urmă. Conform ordinului Ministerului de Interne al URSS din 11 iulie 1949, întitulat „Despre primirea, transportarea, cazarea şi angajarea în câmpul muncii a deportaţilor din RSS Moldovenească”, 5000 familii sau 18200 persoane au fost repartizaţi în regiunea Kurgan, 3280 familii sau 11800 persoane - în regiunea Tiumen, 2000 familii sau 7200 persoane - în regiunea Irkutsk, 1000 familii sau 4000 persoane - în regiunea Habarovsk. În urma deportării din iunie 1949, impactul dorit de autorităţile comuniste sovietice a depăşit toate aşteptările, indicatorul principal fiind evoluţia ritmului de colectivizare în următoarele luni după eveniment. Astfel, numai în lunile iulie-noiembrie 1949 cota gospodăriilor ţărăneşti care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32 la sută la 80 la sută din total, ca să se ridice la 97 la sută în ianuarie 1951. Prin urmare, după operaţiunea de deportare „Iug” din iulie 1949, cei care alcătuiau majoritatea populaţiei locale - ţăranii, şi cei care erau cei mai refractari faţă de puterea sovietică,  sunt nevoiţi să-şi schimbe atitudinea. Frica de o nouă operaţiune, de o amploare şi mai mare, a determinat agricultorii individuali să renunţe la gospodăriile lor şi să accepte compromisul cu regimul sovietic, un regim care dăduse de înţeles că nu va cruţa niciun fel de protestatar ori rebel. Mai ales că cei deportaţi în iunie 1949 erau incluşi în categoria celor care nu aveau dreptul să mai revină niciodată pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a autorităţilor de la Moscova. De data aceasta, baza legală pentru deportări, invocată de regimul sovietic, îl constituia decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 „Despre obţinerea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina şi redobândirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia”. Potrivit acestuia, românii basarabeni, fiind declaraţi cetăţeni sovietici, erau responsabili de colaborare cu administraţia românească din timpul războiului şi astfel „trădaseră patria sovietică”. Documentul în cauză era aplicat şi anterior deportărilor din 1949, el fiind invocat în privinţa românilor basarabeni care se refugiase în România după 1944 şi forţaţi să se „repatrieze” în Uniunea Sovietică. De multe ori, autorităţile române au fost complice la „vânătoarea” basarabenilor, dar sunt numeroase cazuri când moldoveni, ardeleni, munteni sau bănăţeni şi-au riscat viaţa lor proprie şi a familiilor lor, adăpostindu-i pe „fugarii basarabeni”. În 1946, guvernul de la Chişinău înregistrase cca. 40 000 de „repatriaţi” basarabeni. Ei erau trataţi cu mare suspiciune şi unii au fost trimişi direct în lagăre de concentrare în Siberia.

  Ultima deportare în masă a populaţiei basarabene a avut loc în noaptea de 31 martie spre 1  aprilie 1951 şi a vizat, de această dată, elementele religioase considerate un pericol potenţial la adresa regimului comunist stalinist. În cadrul operaţiunii, numită „Sever” („Nord”), au fost arestate  şi deportate 723 de familii, alcătuind 2 617 persoane. Au fost vizaţi în primul rând membrii „sectelor” religioase, mai cu seamă cei care se numeau „martorii lui Iehova”. Operaţiuni simultane de strămutare a altor „sectanţi” au fost efectuate în celelalte regiuni re-anexate recent de URSS - ţările baltice, Ucraina de Vest şi Bielorusia occidentală. În total, au fost deportate în acele zile 16 255 persoane din teritoriile sus menţionate. După unele statistici, la data de 1 ianuarie 1953 în Uniunea Sovietică existau nu mai puţin de  2 753 356 de persoane deportate, printre care se numărau 1 200 000 germani, 316 000 ceceni, 165 000 tătari din Crimeea, 100 000 lituanieni, 84 000 inguşi, 81 000 kalmâci, 63 000 karaceeni, 52 000 greci, 45 000 moldoveni/români, 40 000 letoni, 20 000 estonieni, precum şi peste 500 000 de persoane aparţinând altor 10 naţionalităţi.  

 Care ar fi numărul total al victimelor regimului sovietic în fosta RSSM? Suferinţa unei societăţi nu poate fi calculată şi redată doar prin numărul victimelor, dar o estimare se impune, mai ales când anumite categorii sociale, istorici militanţi sau politicieni nostalgici tind să minimalizeze amploarea represiunilor comuniste. Valeriu Pasat, care a contribuit poate cel mai mult la elucidarea problemei, estimează numărul celor deportaţi din Moldova la cca. 60 mii de oameni. Această estimare ia în vedere numărul total al celor deportaţi în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, precum şi din 1 aprilie 1951, dar omite, în lipsa probelor documentare concludente pentru autor, alte persoane condamnate şi deportate în Kazahstan şi Rusia în afara celor 3 deportări în masă. Elena Postică, coordonatoarea celor patru volume a Cărţii memoriei apărute între 1999 şi 2005, estimează numărul celor care au fost condamnaţi din motive politice de regimul sovietic în ansamblu, nu numai de cel stalinist, la cca. 80 mii persoane. La rândul său, istoricul francez Nicolas Werth, autorul capitolului despre URSS din Cartea Neagră a Comunismului, citând o scrisoare a ministrului de interne al URSS către Stalin din 17 februarie 1950, menţionează cifra de 94.792 mii deportaţi din Moldova cu statut de spetspereselentsî (deportaţi cu statut special) în gulagurile sovietice.  Acest număr pare a fi cel mai aproape de adevăr, întrucât provine dintr-un document oficial şi se apropie de numărul celor identificaţi deja şi incluşi în Cartea Memoriei, departe de a fi completă, alte volume urmând a fi publicate. În ceea ce priveşte foametea din anii 1946-1947, Mihai Gribincea şi Anatol Ţăranu au calculat, pe baza documentelor de arhivă, numărul celor care au murit la cca. 200 000 persoane. Unii autori au considerat printre victime ale regimului comunist şi zecile sau chiar sutele de mii de moldoveni care au fost recrutaţi pentru muncă la şantierele industriale din alte republici unionale, mai ales din Rusia. Se pare însă că această interpretare este exagerată. Deşi putem admite că nu toţi cei plecaţi au decis numaidecât din voinţă proprie, nu putem exclude şi faptul că o parte a muncitorilor basarabeni au plecat fiind determinaţi de sărăcie şi îmbiaţi de propaganda oficială în căutarea unui „eldorado sovietic”.  Putem admite, de asemenea, că presiunea autorităţilor sovietice în recrutarea forţei de muncă pentru Rusia a fost mai puternică sau chiar determinantă în primul an de ocupaţie sovietică, decât după 1944 şi, respectiv, mai diminuată după 1953. Prin urmare, dacă excludem chestiunea muncitorii recrutaţi pentru muncă în diferite întreprinderi ale URSS, numărul victimelor politice ale regimului comunist sovietic din fosta RSSM, adică al celor care au suferit, de multe ori cu preţul vieţii, în urma deciziilor cu caracter politic al autorităţilor sovietice, se ridică la cca. 340 000 de persoane (la nivelul surselor publicate sau accesibile până în 2017). Dintre aceştia, 3 600 familii din RASSM, adică cel puţin cca. 12 000 persoane deportate în anii 1932-1933, cca. 18 000 răpuşi de foamete în RASSM în anii 1932-1933; alţi cca. 5 mii - executaţi în timpul Marii Terori din anii 1937-1938, care a cuprins  şi republica autonomă moldovenească din stânga Nistrului; 200 000 au murit de foamete în anii 1946-1947, cca. 95 mii erau atestaţi ca deportaţi în gulaguri la 1950, iar alte câteva mii au fost condamnaţi pentru „naţionalism” sau alte acţiuni antisovietice, din 1953 până în 1989 (estimare făcută pe baza Cărţii Memoriei). În ceea ce priveşte componenţa etnică a  deportaţilor din RSSM, aproape jumătate dintre aceştia erau români basarabeni, ceea ce constituia în total cca. 45 mii adulţi şi copii în ianuarie 1953 sau numai 25 873 adulţi la aceiaşi dată. Întrucât numărul copiilor deportaţi în 1949 se ridică la 11 889 din totalul de 35 796, adică la o treime, şi nu uităm şi de cei deportaţi în iunie 1941 şi în mod individual înainte sau după 1944, putem considera ca valabilă cifra de 45 mii total adulţi  şi copii de români basarabeni pentru începutul anului 1953. Restul erau ucraineni, bulgari, găgăuzi, evrei, ruşi, reprezentanţi ai altor minorităţi etnice din RSSM, aşa cum reiese din lista numelor de familie din Cartea Memoriei. Este dificil de stabilit ponderea aproximativă a minoritarilor deportaţi din RSSM pe fiecare grup etnic în parte, întrucât statisticile sovietice nu precizează din ce republică provin. De exemplu, la  rubrica bulgari şi găgăuzi, sunt incluşi atât cei care provin din RSSM şi Ucraina (în special din Basarabia de sud), dar şi din alte regiuni ale Uniunii Sovietice.

Reabilitarea victimelor:

  Reabilitarea în masă a victimelor represiunilor staliniste a început după anul 1956, când are loc Congresul al 20-lea al PCUS la care Hruşciov a prezentat faimosul său raport despre cultul personalităţii şi consecinţele acestuia. Mai exact, drept urmare a Ucazului Sovietului Suprem al URSS din 19 martie 1958, au fost anulate restricţiile privind locul de trai al deportaţilor şi au fost eliberate de sub supravegherea miliţiei câteva categorii de „strămutaţi”, însă fără ca aceştia să fie reabilitaţi. Reabilitarea presupunea anumite obligaţii juridice ale autorităţilor sovietice faţă de deportaţi, inclusiv retrocedarea averilor confiscate, ceea ce explică rezerva ucazului amintit mai sus. În acelaşi timp, pentru revenirea la locurile natale era nevoie şi de permisiunea autorităţilor de la Chişinău. În perioada 1958-1963, acestea au acordat „undă verde” doar pentru 2033 familii, dar nu se ştie exact numărul celor care li s-a refuzat acest drept.  Mulţi dintre cei deportaţi au murit în timpul deplasării, datorită condiţiilor inumane de transport. Alţii şi-au pierdut viaţa în „Siberii de gheaţă”, pentru a invoca o expresie utilizată de intelectualii de la Chişinău în perioada Perestroikăi. Nu se ştie încă până astăzi numărul celor  care au supravieţuit. S-au publicat unele memorii ale supravieţuitorilor, precum şi o „carte a memoriei” victimelor totalitarismului comunist, menţionată deja mai sus. Cele patru volume ale colecţiei „cartea memoriei” constituie o sursă importantă pentru cercetarea problemei, chiar dacă de multe ori datele publicate nu sunt complete, lipsind informaţii despre originea socială a victimelor, iar cea etnică putând fi doar dedusă după numele de familie. Pe de altă parte, unii basarabeni nu s-au mai întors niciodată acasă pentru că nu credeau că li se va face dreptate (în ceea ce priveşte restituirea imobilelor, a utilajului agricol etc.), preferând să rămână pentru totdeauna acolo unde i-a „strămutat soarta”. Reabilitarea adevărată a continuat în timpul Perestroikăi. La 10 aprilie 1989, Consiliul de miniştri de la Chişinău şi-a anulat decizia sa din 28 iunie 1949 potrivit căreia au fost deportaţi „familii de culaci, foşti moşieri  şi mari  comercianţi”. Parlamentul Republicii Moldova adoptă Legea nr.1225-XII din 8 decembrie 1992 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, dar care nu prevedea decât reabilitarea juridică şi morală a victimelor comunismului sovietic. Recompensa prevăzută de respectiva lege era mizerabilă, de 200 lei moldoveneşti de persoană (cca. 16 $).  Procesul reabilitării complete nu s-a încheiat definitiv nici până astăzi.

Concluzii:

 Represiunile sovietice împotriva populaţiei locale din actuala Republică Moldova au cunoscut mai multe forme:  arestări, deportări, foamete, execuţii individuale sau colective. Deportările de amploare, cu consecinţe tragice pentru un segment important al societăţii basarabene au avut loc în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 şi în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951. Operaţiunea din 1941 a avut drept scop eliminarea elementelor sociale potenţial duşmănoase puterii sovietice şi a fost determinată, din perspectiva autorităţilor sovietice, mai ales de iminenţa unui atac german asupra URSS. Pe de altă parte, deportările din iunie 1949 au avut o anvergură mai mare şi scopul acestora a fost de a elimina la o scară mai ridicată toate elementele sociale indezirabile mai ales din zonele rurale, inclusiv „colaboratorii ocupanţilor” din timpul războiului. Ţăranii erau refractari la ideile comuniste şi ei avut de suferit cel mai mult. Şi, întrucât majoritatea românească era preponderent una rurală, în  proporţie de peste 80 la sută, este evident că represiunile au avut şi un caracter antiromânesc  pronunţat. În acelaşi timp, au suferit în egală măsură reprezentanţii altor comunităţi etnice din fosta RSSM - ucraineni, ruşi, evrei, găgăuzi, bulgari etc.. Foametea din anii 1946-1947 a fost, de asemenea, o alta metodă de teroare în masă faţă de populaţia locală, care a provocat moartea a cca. 200 mii în doar câteva luni. După a doua deportare, cea din 1949, populaţia locală, indiferent de originea etnică, a preferat să se resemneze în faţa regimului totalitar sovietic. Iluziile cu privire la o „eliberare” a Basarabiei de către Statele Unite dispar o dată cu înăbuşirea revoluţiei maghiare anticomuniste din toamna anului 1956. Astfel, după 1956 nu mai constatăm acţiuni sau manifestări de masă cu caracter antisovietic sau anticomunist, ci doar la nivel individual sau grupuri restrânse (studenţi, profesori, Uniunea Scriitorilor, Frontul Naţional Patriotic).  Abia în timpul Perestroikăi, societatea basarabeană începe să cunoască pe larg paginile „albe” ale istoriei. Reabilitarea victimelor comunismului sovietic nu s-a încheiat definitiv nici până astăzi. O reabilitare completă trebuie să prevadă nu numai o dimensiune morală, dar şi una reală, care să includă restituirea proprietăţilor pierdute şi a altor daune materiale cărora au fost supuşi oameni absolut nevinovaţi. Prin urmare, se impune o declaraţie a parlamentului Republicii Moldova care să condamne crimele comunismului din ex-RSSM, care să aibă nu doar efecte morale, ci şi politice imediate (precum o lege a lustraţiei). Intrarea adevărată în Europa nu se poate face prin apologia unui regim care a practicat teroarea în masă, ci prin despărţirea de un trecut care a reprezentat contrariul valorilor europene şi ale dreptului omului. Exemplul ţărilor baltice este concludent în acest sens: cu cât sunt mai decise elitele şi societatea în a condamna ocupaţia şi teroarea comunistă, cu atât mai mari sunt şansele de a progresa pe calea democraţiei, a prosperităţii şi a integrării europene.