UN POSIBIL SCENARIU AL SFÂRȘITULUI.

UN POSIBIL SCENARIU AL SFÂRȘITULUI

„Când veți vedea toate aceste lucruri” - Matei 24:33

 „Când veți vedea toate aceste lucruri” - sunt cuvintele prin care Iisus s-a referit la suita de evenimente, profețite de scrierile Vechiului Testa­ment, ce trebuiau să marcheze sfârșitul sistemului lumii și venirea Fiului Omului. Aceste evenimente constituie un sce­nariu ce poate fi confi­gurat prin reu­ni­rea și core­larea pasa­jelor esca­to­lo­gice ale Scrip­turii, în primul rând a celor din Apoca­lipsa, din Evan­gheliile sinopti­ce și din cartea lui Daniel. Apocalipsa este în sine deja o asemenea sinteză. În acest sens ea rezumă sau concentrează profeția biblică, în timp ce aceasta, la rândul ei, îi susține și explicitează simbolurile. Deși materialul de față nu are pretenția de a fi un comentariu al Apocalipsei, unele părți din această carte vor fi analizate verset cu verset. Vor fi evaluați termenii biblici asociați uzual cu „sfârșitul” și implicațiile accesului la elementele de recunoaștere a timpului. Abordarea fiind sintetică, nu toate pasajele scripturale la care se va face referire vor fi tratate exhaustiv. 

CUPRINS:

Partea I: Necazul cel mare:

Cap. 1:  Ascuns sau revelat?

Cap. 2:  „Timpul sfârșitului”

Cap. 3:  Ilustrare generică.

Cap. 4: Sulul cu șapte sigilii.

Cap. 5: Durata Necazului cel Mare.

Cap. 6:  Mânia națiunilor/neamurilor - „Necazul cel Mare”!

Partea II: Căderea Babilonului:

Cap. 7:  Profețire din nou.

Cap. 8:  O evanghelie veșnică.

Cap. 9:  A căzut Babilonul cel Mare!

Cap. 10:  În ceasul acela!

Cap. 11:  Primele patru trâmbițe.

Cap. 12:  Ierusalimul călcat în picioare.

Apendice:

A: Marea mulțime. Când apare ea?

B: Punctul culminant al scenariului.

 Ce presupune scenariul? Dacă astăzi nu există consens în configurarea scenariului sfârșitului, este mai ales din cauza doctrinei, a influenței pe care aceasta o are asupra interpretării. Identitatea unor personaje, natura unor clase, menirea Israelului, istoria crești­nismului, apostazia - sunt numai câteva dintre variabilele ce intervin în ecuația hermeneutică. Și doctrina, la rândul ei, este tributară Apocalipsei. Elemente esențiale de doctrină se găsesc sau se întregesc numai în această carte. Pentru obiectivitate, ar fi de așteptat ca discuția doctrinară, mai ales cea apologetică, partizană, să fie redusă la minim. Subiectivismul uman este un factor de eroare în interpretare în detrimentul exercițiului logic. Uneori s-au făcut în mod prematur aplicații profetice care au suscitat speranțe deși, evident, nu se împliniseră „toate” lucrurile indicate de Iisus (Mat. 24:33). Dacă comen­tatorul este impresionat de evenimentele epocii lui, poate fi tentat să le considere unice, absolute, și să le „caute” corespondent în profeția biblică. Riscul este și mai mare dacă evenimentele au fost așteptate să survină la o dată anunțată dinainte ori sunt folosite mai târziu să justifice nașterea unui grup religios distinct. Din contra, pentru obiectivitate, sce­nariul ar trebui să fie construit inde­pendent de aceste lucruri, pur teoretic pe baza Scripturii, lăsând fiecărui observa­tor șansa și dreptul, să-l „vadă” derulân­du-se, dacă este timpul, pe scena lumii și să reacționeze în consecință. Astfel, în materialul de față, atât pentru comentator cât și pentru cititor, nu este presupusă apartenența religi­oasă, inspirația sau ajutorul divin, nici chiar cunoașterea avansată a Scripturii, argumentarea fiind absolut de factură logică. Dar este presupusă inspirația Cuvântului lui Dumnezeu, în sensul armoniei și coerenței tuturor părților lui, premisă fără de care, orice abordare coerentă, ca și întreaga construcție a scenariului, ar fi imposibile. Textele biblice necesare înțelegerii imediate sunt citate integral sau sunt scrise îngroșat. Unele expresii sau idei sunt suplimentate cu note explicative. 

Partea I: Necazul cel mare:

CAPITOLUL 1: Ascuns sau revelat?

  A sigila un dosar cu acte înseamnă a-l marca ca și închis până la o dată ulterioară când este oportună consulta­rea sau este prezentă persoana cu autoritatea necesară deschiderii. Acesta este și sensul biblic al sigilării unei cărți. - Daniel 8:26; Isaia 29:11. Profetul Daniel și apostolul Ioan au primit amândoi revelații despre elemen­tele ce alcătuiesc scenariul sfârșitului. Referitor însă la posibilitatea și timpul înțelegerii li s-au indicat lucruri diferite: „Sigilează cartea până la timpul sfâr­șitului... cuvintele acestea vor fi ascunse și sigilate până la timpul sfârșitului” - Daniel 12:4, 9. „Să nu sigilezi cuvintele profeției din sulul acesta, căci timpul este aproape” - Apocalipsa  22:10. Din perspectiva secolelor care au trecut, atât pentru Daniel cât și pentru Ioan „timpul” s-a dovedit a fi la fel de „aproape” sau de departe (până în prezent circa 2500, respectiv 1900 ani). O observație justificată ar fi că Daniel și contemporanii lui aveau în față venirea pe care astăzi o numim „întâi” a lui Mesia și trebuiau să se concentreze asupra acesteia pentru a putea desigila profețiile despre „a doua”. O dificultate în plus. Apocalipsa a fost scrisă însă pentru cititori care aveau experiența și modelul primei veniri și așteptau numai o completare: venirea „a doua” în glorie a lui Hristos Desprindem deci că existau diferite niveluri de accesibilitate în înțelegerea profeției. Ca să numim câteva: cu model și fără, înainte de timpul împlinirii și după. Altfel, de ce ar fi spus Ioan că trebuie citite și aplicate „cuvintele profeției”? De ce ar fi „fericit” cel care face acest lucru? (Apoc. 1:3; 22:7) De ce a spus Iisus: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, ... să vă ridicati capetele, ... vedeți smochinul și toți copacii, când în­frunzesc voi singuri cunoașteți, ... când veți vedea toate aceste lucruri, să știți”? (Luc. 21:28-31). Elementele profetice referitoare la sfârșit formează un scenariu sau tipar care ar trebui „văzut” sau recunoscut la un moment dat în evenimentele ce se produc pe scena lumii. Această „vedere” ar conduce la un tip de reacție salutară sau ar da cel puțin o certitudine vitală la acel timp. Pentru noi astăzi există virtual două niveluri de accesi­bilitate în înțelegere: (1) configurarea scenariului profetic (înainte de timpul împlinirii) și (2) interpretarea (la timpul împlinirii). În primul nivel - al configurării scenariului - „cuvintele profeției din sulul acesta” nu sunt sigilate pentru nimeni, așa cum i s-a spus lui Ioan. Dar în al doilea - al interpretării scenariului - în sensul aplicării lui cu succes la evenimentele reale, „cartea” ar putea fi sigilată. Întelegerea depinde absolut de timpul când se face această aplicare, dacă este „timpul sfârșitului”, așa cum i s-a spus lui Daniel. Interpretarea este deci, în sens calitativ, al doilea nivel de accesibilitate. Comentariul de față se limitează la primul nivel, configurarea scenariului sfârșitului. Interpretarea, pentru a fi corectă, ar trebui să se facă „la timpul sfârșitului”; deci ar fi necesară certitudinea că acest timp a sosit, dar sunt implicate două riscuri: (1) Aplicarea la un interval anterior sfârșitului, aplicare care, oricât de apropiată tiparului, este descalificată de mențiunea „cuvintele acestea vor fi ascunse și sigilate până la timpul sfârșitului”. Argumentul este circular. O corespon­dență bună între tipar și evenimente îndreptățește concluzia că este timpul sfârșitului. Dacă este timpul sfârșitului, atunci cuvintele profetice nu mai sunt „ascunse și sigilate”, iar interpretarea nu mai poate fi respinsă ca provenind dintr-o anticipare subiec­tivă a lucrurilor. Iisus a avertizat în acest sens în Luca 21:8: „Vedeți să nu vă amăgească cineva! Căci vor veni mulți în numele meu, zicând: „Eu sunt” și „Timpul a venit””. (2) Al doilea risc este faptul de a trăi chiar la timpul sfârșitului, dar a nu înțelege aplicarea cuvintelor profetice - care nu mai sunt ascunse și sigilate - din cauza motivației rele sau a lipsei de discernământ spiritual. „Niciunul din cei răi nu va înțelege, dar cei înțelepți vor înțelege” (Daniel 12:10; compară cu Matei 16:3 unde Iisus menționează ipocrizia ca o piedică în înțelegere). Și acest argument este circular. În consecință cunoașterea scena­riului profetic este posibilă oricând în timp și pentru oricine, acesta putând fi configurat, demonstrat, recomandat, pe când recunoașterea lui în evenimentele mondiale este posibilă numai la timpul împlinirii, mai exact la sfârșitul acestei împliniri (la „timpul sfârșitului”) și este afectată de motivație, în acest fel constituind și un criteriu de judecată din partea lui Dumnezeu. Iisus a zis: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecata: ca cei care nu văd să vadă; și cei care văd să ajungă orbi” (Ioan 9:39). 

CAPITOLUL 2: „Timpul sfârșitului”:

 Ce este timpul sfârșitului? În gândirea laică sfârșitul lumii este în general un cataclism non-escatologic, produs de cauze necontrolate și relativ spontane (coliziunea cu un corp ceresc, holoca­ustul nuclear, un virus genetic, etc.). Dar în Biblie „sfârșitul” este mai puțin cosmic și imprevizibil. Uneori înseamnă încheie­rea unei epoci specifice, căderea unui regim secular de putere, sau pur și simplu partea dramatică, acutizată a unei situații de așteptare și suferință. Cores­punzător, găsim în Scriptură expresii ca „zilele din urmă” (2 Tim. 3:1), „sfârșitul veacului” (Mat 24:3), „timpul sfârșitului” (Dan. 12:1-4), etc.. În cele ce urmează ne vom referi cel mai mult la sintagma „timpul sfârșitului” din profeția lui Daniel. Logica gramati­cală ne poate ajuta să evităm din start două posibile erori în evaluarea expre­siei. (1) Aceasta nu poate să însemne momentul sfârșitului și (2) nu poate să însemne un timp lung dinaintea sfârșitului. Noțiunile de „timp” și „sfârșit” nu ar putea fi asociate genitival dacă timpul astfel definit nu ar aparține sfârșitului sau nu ar fi caracterizat prin sfârșitul a ceva. Exact așa cum expresia paralelă (din același capitol 12) „timp de strâmtorare” nu înseamnă moment de strâmtorare sau un timp dinaintea strâmtorării (în ebraică avem aceeași con­strucție: et qeț pentru timpul sfârșitului și et țarah pentru timpul de strâmtorare). În context (în profeția lui Daniel) este menționată o persecuție extinsă împotri­va celor sfinți ce durează până la timpul sfârșitului (11:35). Acesta trebuie să fie la timpul hotărât (conform cu 12:6-8 la expirarea a 3,5 timpuri). La acest timp (al sfârșitului, 11:40-43) situația devine absolut critică din cauza războiului internațional. Un ocrotitor numit Mihail se ridică în mod oportun, pentru că este un timp de strâmtorare fără egal în istorie, și astfel în timpul acela cei scriși în carte din poporul lui Daniel sunt salvați (12:1). Timpul sfârșitului se situează deci la finalul celor 3,5 timpuri de persecuție și include acest final. Dacă pe tot parcursul celor 3,5 timpuri s-a putut vorbi de strâmtorare (mai ales pentru cei persecutați), acum, la „timpul sfârșitului”, survine pentru toți oamenii „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele și până la vremea aceasta”. Lucrurile stau la fel cu expresia „sfârșitul veacului” (gr. synteleias, încheiere) care se găsește în Matei 24:3. Aceasta este o formulare apropiată de expresia „timpul sfârșitului” din Daniel 12, synteleias fiind chiar echivalentul grecesc folosit în Septuaginta în acest loc, iar veacul, în context, este cel legat de Ierusalim și soarta lui sub dominația neamurilor păgâne (Mat 23:39). Legătura cu scrierile lui Daniel este justificată, pentru că Iisus face referire directă la acestea (Mat 24:15). Acest „veac” sau eră specifică se încheie începând cu venirea Fiului Omului (Mat. 24:30; Dan. 7:13, 21, 22). Întrucât synteleias înseamnă încheiere (implicând timp) și nu final momentan (telos), cele două cuvinte din sintagma ebraică „timpul sfârșitului” formează o construcție abso­lut firească, sfârșitul consumân­du-se în timp. Pentru Daniel „sfârșitul” avea conota­ții pozitive, fiind legat de situația poporu­lui lui care era captiv în Babilon și pe care, conform viziunilor primite, îl aștepta încă o lungă perioadă de vasali­tate față de un șir de puteri politice străine. Era „sfârșitul” unei indignări justificate a lui Dumnezeu, indignare de care profitau însă marile puteri asupri­toare, adăugându-și nejustificat propria indignare (Compară Daniel 8:17 cu 8:19, 23; 11:36 și Isaia 10:5 cu 10:25). Era implicit „sfârsitul” stăpânirii neamurilor asupra pământului și astfel sfârșitul persecuției religioase (7:26, 27). Iisus numește acest timp de domi­nație a neamurilor păgâne „timpurile neamurilor”, care se încheie cu o exacerbare a mâniei lor, cu o umplere a măsurii din partea celor răi - călcarea în picioare a Ierusa­limului (Luca 21:24). Timpul sfârșitului este deci timpul când se încheie dominația neamurilor, când Fiul Omului primește stăpânirea mondială în locul lor, când încetează călcarea în picioare a Ierus­alimului și este restabilit serviciul sacru reprezentat de jertfele regulate aduse la templu. Transferul de putere - așa ca în multe dictaturi - nu se face însă fără opoziție și confruntare armată. 

CAPITOLUL 3: Ilustrare generică:

1.De la învestirea cu putere regală până la așezarea pe tron:

 Regii din Israel trebuiau să-și înceapă uneori domnia „în mijlocul dușmanilor lor” (Ps.110 - T.M.). Spre exemplu Solomon, fiind în pericol, a fost făcut rege la Ghihon. În fruntea unei mulțimi crescân­de a trecut prin Ierusalim și s-a așezat pe tron. Îngroziți, conspiratorii s-au risipit, iar mai târziu au fost pedepsiți (1Reg. 1:32-53). La fel au stat lucrurile cu David, Iehu, Ioas și probabil alții. „Un om de neam mare s-a dus într-o țară depărtată (1) ca să-și ia putere regală și (2) să se întoarcă” (Luc 19:12). Concetățenii lui îl urau și se opuneau învestirii lui. Drumul înapoi lua ceva timp și era periculos. Momentul revenirii și al revelării publice era o surpriză. Datorită opoziției impostorilor religioși și politici care tocmai domneau și ocupau tronul, acesta trebuia cucerit prin luptă pas cu pas. Era nevoie de pregătire, de o anumită strategie. Pentru a-l instala pe Ioas s-a așteptat 6 ani și au fost atrași mai întâi sutașii din garda regală (2 Reg. 11). Ajungând în zonă, regele se întâlnea în secret cu ai lui (între timp mulți deve­neau refugiați sau exilați) și organiza primele acțiuni. Persecutații nemulțumiți se alăturau regelui încă neintronat. „Și din zi în zi veneau oameni la David să-l ajute, până ce a avut o tabără mare” (1 Cron. 12:22). Unii erau persecutați sau chiar uciși pentru sprijinul acordat, așa cum s-a întâmplat cu preoții din Nob (1 Sam. 22). Nabal și soția lui aveau păreri diferite despre viitorul regalității lui David și acordarea de sprijin (1 Sam. 25:10-30). Susținătorii de la curte aveau și ei ocazia să-și arate poziția. Ionatan, fiul lui Saul, a luat poziție de partea lui David. Primele confruntări vizau salvarea susținătorilor aflați în pericol imediat, iar mai apoi a populației oprimate în general. Adeziunea față de regele învestit creștea sistematic și luarea de poziție era o problemă de clarviziune (1 Cron. 12:32). Fiind în locuri retrase, în tot acest timp regele nu era ușor de găsit și urmat (1 Sam. 23:14). Este interesantă reacția evazivă a „caprelor” din pilda lui Iisus după întoarcerea sa ca rege/împărat și așezarea pe tron: „Când te-am văzut noi?” 

2. De la așezarea pe tron până la eliminarea dușmanilor:

 Matei 25:31-46 arată răsplătirile date de regele întors și așezat pe tron. În absența lui, „frații” lui neînsemnați fuse­seră marginalizați şi chiar persecutați - „flămânzi, însetați, străini, goi, bolnavi, în închisoare". Oricine riscase să-i sprijine urmează acum să nu-și piardă răsplata (comp. Mat. 10:42). Răuvoitorii care au apreciat greșit situația și nu au dat sprijin sunt pedepsiți. Timpul lung de așteptare i-a făcut chiar pe unii din casa lui să-și schimbe poziția, să-l uite și să-și vadă de viața lor. Administratorul rău se dedă băuturii și chiar bate pe tovarășii de slujbă (Mat. 24:48, 49). Prezența regelui se manifestă indubi­tabil odată cu ocuparea tronului însoțit de cei mai fideli combatanți și echilibrul raportului de forțe se schimbă dramatic. Sunt eliberați imediat cei închiși pentru că l-au susținut public. Aderenții devin tot mai mulți în perioada în care puterea refugiată intră în degringoladă și perse­cuția organizată slăbește. Opozanții sunt cuprinși de frică. Unii „simt” mânia regelui și se ascund (1 Reg. 1:49, 50). Împotrivirea pare însă să continue. Dușmanii se retrag tactic și se organi­zează în afara capitalei sau în străinătate pentru recuperare în vederea unei ultime încercări. Pot fi implicate și neamuri străine interesate. Regele însă își întărește poziția, răsplătind pe unii și pedepsind pe alții așa cum au procedat David și Solomon după întronare. De asemenea, la timpul confruntării înfrânge fără probleme orice opoziție armată organizată. Urmează o domnie pașnică menită să repare orice daună. Aceasta durează o perioadă de timp completă, în general 40 de ani.

Părțile scenariului:

Rezumând ilustrarea generică de mai sus, se pot distinge cele două părți sau „acte” ale scenariului:

1.      campania pentru preluarea puterii (a tronului de la curte) și

2.      acțiunea de consolidare (de răsplătire a susținătorilor și de pedepsire a dușmanilor).

 Aceste două părți sunt separate de punctul culminant, centrul sau axa scena­riului, intriga răsturnării situației, momentul adevărului, al bucuriei și al consternării: preluarea puterii (așa vom numi de acum înainte acest moment important, crucial). Pozițional acest punct culminant se găsește în Apoca­lipsa la trâmbița a șaptea în cuvintele: „Împărăția lumii a ajuns a Domnu­lui nostru și a Hristosului său. Și el va împărăți în vecii vecilor ... Îți mulțumim Doamne Dumnezeule Atotputernice, care ești și care erai că ai pus mâna pe puterea ta cea mare și ai început să împărățești. Și neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia ta și timpul ca cei morți să fie judecați și să răsplătești pe robii tăi profeți, pe sfinți și pe cei ce se tem de numele tău, mici și mari, și să distrugi pe cei distrug pământul” (11:15-18). Preluând cuvintele expresive din citat, cele două părți ale scenariului sunt și două perioade de „mânie” situate înainte și după punctul culminant al răsturnării situației: 1. mânia națiunilor și 2. mânia lui Dumnezeu. Aceasta este structura pe care sunt amplasate elementele secun­dare ale scenariului și acesta este pasajul cheie de la care vom pleca în edificarea construcției. În loc să fie un segment de dreaptă delimitat la extremități de evenimente izbitoare (reprezentând o situație juridic închisă), scenariul sfârșitului din Apoca­lipsa este construit ca o dramă cu un punct culminant aflat undeva la centru, punct căruia i se subscriu toate eveni­mentele premergătoare și ulterioare (reprezentând astfel o situație indecisă, de suspans, în care încă este posibil orice până la răsturnare și după). Exodul din Egipt a avut ca punct culminant ziua de Paști (în fapt, noaptea), timp la care evreii urmau să se raporteze peste veacuri și să se considere eliberați, deși înainte și după acea zi evenimentele scenariului exodului nu au fost lipsite de dramatism. După 430 de ani profețiți, „chiar în ziua aceea”, Dumnezeu și-a manifestat surprinzator puterea la plaga a zecea și situația s-a răsturnat. Atât înainte de acest moment cât și după, mulți au avut ocazia să reacționeze și să se situeze favorabil sau ostil față de acțiunile divine. Vom încerca acum să definim mai exact în Apocalipsa prima dintre aceste „mânii”, mânia națiunilor. 

CAPITOLUL 4: Sulul cu șapte sigilii: 

 Căutând indicii despre mânia neamurilor (în mod logic înainte de punctul culminant din 11:15-18), vom găsi că aceasta se manifestă în „necazul cel mare” (7:14), concomitent cu deschide­rea sigiliilor unui sul secret. Sulul conține descrierea pe „capitole” a evenimentelor succesive care se produc în timpul campaniei pentru preluarea puterii. Ioan vizualizează profetic și consemnează aceste lucruri pe măsură ce sigiliile sunt deschise. Primul sigiliu este asociat cu startul acestei campaniei pentru regalitate. La al doilea, drept urmare, pacea nu mai este de găsit pe pământ. Lucrurile se agravează din ce în ce mai mult până la al șaptelea.

 „Cine este demn să deschidă sulul și să-i rupă sigiliile?” (Apoc. 5:1-5). Nu ajunge ca cineva să știe citi pentru a „deschide” sigiliile și astfel sulul (nici măcar în sensul înțelegerii, compară Isaia 29:11). Sulul este în mâna lui Dumnezeu și se pare că el conține o mandatare regală specială pentru care nu oricine este „demn”. Dacă persoana potrivită se găsește și aceasta acceptă mandatul, mesajul scris va fi pus în aplicare pe scena lumii și va deveni accesibil astfel oricărui ochi. În cer, pe pământ și sub pământ nu s-a găsit decât o singură persoană „demnă” după standardele lui Dumnezeu, să primească sulul - „mielul care a fost înjunghiat”. Și el „a luat sulul din mâna dreaptă a lui  Dumnezeu”. Întrucât „mielul” deschide sigiliile pe rând, evenimentele scenariului se derulează, se vizualizează și se înțeleg progresiv. Tiparul profetic nu întrunește toate elementele de recunoaștere decât la deschiderea ultimului sigiliu. La acest timp, în mod logic, se pot trage concluzii sigure referitor la semnificația lucrurilor scrise în sul, care s-au întâmplat deja la deschiderea sigiliilor anterioare, sau care tocmai se întâmplă, și acestea sunt anunțate crescendo pe măsură ce trâmbițele ultimului sigiliu, care încep să sune, se apropie de cifra șapte. Numai la ultimul sigiliu există trâmbițe. Aici numărul șapte de două ori (7 sigilii desfăcute, 7 trâmbițe care sună la ultimul sigiliu) reprezintă completitudine atinsă progresiv a gradului de revelare și accesibilitate a semnificației mesajului profetic. Acum este timpul interpre­tării. În mod corespunzător, la trâmbița a șaptea se garantează prin jurământ că „s-a sfârșit taina lui Dumnezeu”. Un cod de șapte cifre nu poate fi folosit cu succes când se cunosc, de exemplu, numai trei. Observarea unor dezastre pe pământ, cum ar fi un război extins, urmat de foamete si apoi de epidemii (elemente asociate sigiliilor 2, 3, 4) ar putea duce la concluzia prematură că scenariul sfârșitului se derulează deja. Momentul însă la care se referă Iisus când spune; „Când veți vedea toate aceste lucruri, să știți”, este, prin corelare, numai la desfacerea sigiliului al șaptelea (Compară Matei 24:8, 29, 33 cu Apocalipsa 6:12-17). Deci înțelegerea lucrurilor la timpul sfârșitului înseamnă înțelegerea lor după ce s-au deschis cele șapte sigilii care revelează evenimentele ce premerg acestui timp. Iar sigiliul al șaptelea presupune sunarea tuturor celor șapte trâmbițe asociate lui. Să facem acum legătura cu profeția lui Daniel. Sulul cu șapte sigilii are, nu întâmplător, elemente comune cu cartea sigilată menționată în Daniel (12:4-7). Acestea sunt în număr de trei:

1. Timpul desigilării: ambele rămân sigilate până la timpul sfârșitului.

2. Revelarea treptată: în Apocalipsa sigiliile sunt desfăcute pe rând. În Daniel la desigilare „cunoștința crește”.

3. Jurământul: în ambele situații un „înger” care stă pe ape, jură cu mâna ridicată spre ceruri, pe cel ce trăiește veșnic, că la un moment anume (în Daniel după 3,5 timpuri, când puterea poporului sfânt este zdrobită de tot; în Apocalipsa 10:5-7 la trâmbița a șaptea), se vor sfârși lucrurile minunate ascunse sau taina lui Dumnezeu - deci va fi fost împlinit și revelat prin evenimente pe scena lumii că Dumnezeu și Hristosul său au „preluat puterea”. Aceste trei similitudini îndreptățesc corelarea în totalitate a pasajelor și obținerea prin analogie a unui element esențial: timpul în care se produce desigilarea, intervalul pe care îl acoperă desfacerea celor șapte sigilii, în fapt, așa cum vom vedea, durata Necazului cel Mare. 

CAPITOLUL 5: Durata Necazului cel Mare:

 Așa cum reiese din comparația de mai sus, cele 3,5 timpuri de război cu sfinții (Dan. 12:6-8), întâlnite frecvent în Daniel și Apocalipsa, se încheie înainte de trâmbița a șaptea, care anunță ca un fapt împlinit „preluarea puterii”. La fel arată Daniel 7:21, 22: „Cornul acesta a făcut război sfinților și i-a biruit, până când a venit Cel Bătrân de Zile și a fost dată judecata sfinților Celui Preaînalt și a venit timpul când sfinții au luat în stăpânire împărăția”. Paralelismul cu pasajul principal din Apocalipsa este evident (Compară cu Apocalipsa 11:17, 18 unde tot Dumnezeu vine pentru a salva și inversa situația). Întrucât mânia neamurilor din „Necazul cel Mare” se mani­festă, așa cum am văzut, înainte de acest moment, necazul trebuie deci să corespundă aproximativ cu persecutarea sfinților și să aibă durata de 3,5 timpuri (Daniel 7:25). La aceeași concluzie ajungem dacă comparăm în Daniel 12, versetul 1 care vorbește despre Necazul cel Mare și salvarea din el cu versetul 7 care stabilește timpul. Concluzia este eviden­tă: Necazul cel Mare este o persecuție religioasă și se întinde pe 3,5 timpuri profetice. Salvarea poporului lui Daniel din strâmtorare nu limitează caracterul necazului la persecuția furibundă a celor sfinți. Mențiunea „de când sunt popoarele” în legătură cu amploarea lui (și nu „de când este poporul tău”), arată că respectiva criză internațională este mai mult decât o explozie de intoleranță religioasă; este în egală măsură una politică, militară și aproape sigur economică, ea afectând supravie­țuirea popoarelor în ansamblul lor. Contextul arată și el că persecuția este însoțită sau încadrată de război internațional între puterile lumii. Prima confruntare din Necazul cel Mare ar putea fi mai mult conjuncturală, de start sau deli­mitare, dar suficient de amenință­toare încât să furnizeze motivația politică pentru persecuția religioasă ulterioară (Dan. 11:29-30). Dacă lucrurile nu se sfârșesc aici, oamenii vor fi uimiți, probabil chiar mândri că au evitat pe moment distrugerea globală și că au găsit soluția sau prețul pentru aceasta: eliminarea prin consens internațional a închinării la Dumnezeu. În practică, la orice dumnezeu, probabil chiar interzi­cerea manifestării religioase, indirect a sentimentului religios prin înlocuirea lui cu unul umanist, datorită probabil pericolului invocat pe care îl prezintă pentru pacea globală fundamentalismul (11:31-39). În loc să scadă însă, tensiunea se va acumula până în final când o a doua confruntare (11:40-43), de data aceasta majoră, va acutiza criza, consacrând perioada generală de necaz drept „Necazul cel mare” din istoria popoarelor. Va fi probabil o ananghie extinsă, distrugătoare, un haos planetar fără soluție, dar care va fi stopat la timp de Dumnezeu care va fi găsit și el prețul (Vezi Matei 24:21, 22). De ce o durată de 3,5 timpuri și nu 7, din moment ce este vorba despre un necaz „mare”, iar 7 reprezintă mai bine amploarea? (Psalm 79:12 - T.M.). Există două posibile motive determinate de felul cum sunt privite aceste 3,5 timpuri: (1) Necazul în sine este doar o parte, partea finală, dramatică, a dominației milenare a neamurilor. Este partea de aroganță în care ele își amplifică mânia din cauza pregătirilor pe care tocmai le face Dumnezeu, învestind un împărat mesianic pentru Împărăția care urmează să le substituie la domnia mondială (Daniel 2:44, 45). Reacția lor se va asemăna aceleia a regelui idumeu Irod care s-a simțit amenințat la aflarea veștii că în Israel s-a născut un rege și a ordonat un infanticid extins. Dar hotărârile lui Dumnezeu nu pot fi schimbate. „El va rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt, va nimici pe sfinții Celui Prea Înalt și se va gândi să schimbe timpurile și legea; și ei vor fi dați în mâinile lui pentru un timp, două timpuri și o jumătate de timp. Apoi se va așeza judecata și i se va lua stăpânirea care va fi prăbușită și nimicită pentru totdeauna” (Dan. 7:25, 26). (2) Acest ultim „corn” sau „rege” uită cu aroganță că în șirul de suverani au fost și alții care au consumat din timpul deplin stabilit de Dumnezeu ca pedeapsă pentru poporul său. Fiind un rege care „se deosebește de înaintașii săi”, va considera că dominația mondială îi aparține neîngrădit și că timpul pentru aceasta abia începe, găsindu-se în totalitate înaintea lui - în viitor. El are planuri mari care sfidează chiar pe cele divine. Acestea reclamă timp. Dacă lucrurile nu stau așa și timpul nu este în favoarea sa, „va intenționa să schimbe timpurile” și chiar „legea” după care a fost acordat intervalul de dominație a neamurilor (Compară cu Daniel 2). Această „lege” pretinde acum în fața Curții cerești tragerea la raspundere și alternanța la putere. În loc să dom­nească mai departe sau să lase puterea în mod pașnic unui urmaș, lui „i se va lua stăpânirea”, prin intervenția lui Dumne­zeu, așa cum i s-a luat lui Nebucad­nețar pentru șapte timpuri (circa șapte ani) într-un moment de aroganță ca avertis­ment și cum i s-a luat urmașului aces­tuia, Belșațar, care nu a învățat nimic din acest avertisment (Dan. 5:18-23). Cele 3,5 timpuri sunt astfel, în ochii „regelui”, prima parte a unei perioade mai ample întrerupte, pe când în ochii lui Dumnezeu și în realitate, sunt partea finală a perioadei profetice stabilite pentru neamuri. Indiferent de perspectivă, întotdeauna numai aceste 3,5 timpuri sunt importante din punct de vedere escatologic și contează în calculul profetic. Prezența unui număr fracționar 7/2 (adică 3,5 din 7, și nu o altă variantă cum ar fi numerele întregi 1 din 2, 5 din 10, etc.) intensifică ideea de „tăiere” sau întrerupere. În Matei 24:22 se arată că Dumnezeu va „scurta” (gr. koloboõ) zilele necazului. Verbul înseamnă a reteza, a amputa (în Septuaginta la 2 Samuel 4:12: „Le-au tăiat mâinile și picioarele”) și exprimă cu forță ideea de intervenție neașteptată a lui Dumnezeu care „amputează” Necazul cel Mare. Koloboõ exclude posibilitatea unei întreruperi temporare așa încât să putem vorbi de „prima” parte a necazului și de o reluare a aceluiași necaz după un timp în partea „a doua” a sa. În Zaharia 14 Dumnezeu intervine la un moment când „jumătate din cetate va fi mers în captivitate”. În partea a doua neamurile atacatoare nu mai pot afecta jumătatea rămasă, ci sunt lovite cu învălmășeală ca să se extermine între ele. Cele 3,5 timpuri „tăiate” evocă astfel expresiv ideea de întrerupere neașteptată și definitivă a necazului și odată cu el a stăpânirii culpabile a neamurilor. Acest lucru este susținut și de ordinea în care apar fracțiunile intervalului (1+2+0,5), plasând momentul de suspans, „tăierea”, la finele perioadei și nu la începutul ei. Cele 3,5 timpuri provin din însumarea „unui timp, două timpuri și o jumătate de timp”. Prezentarea defalcată a perioadei ar putea indica caracterul progresiv al necazului, creșterea în intensitate până la un maxim (1<2<3) când „puterea poporului sfânt este zdrobită de tot”, dar și încrederea tot mai mare a „regelui” și „neamurilor” că timpul în care controlează situația nu se sfârșește. Jumătatea de timp finală (0,5) indică însă o schimbare abruptă, neașteptată de situație: timpul este tăiat! Neamurile vor realiza surprinse că timpul lor a expirat, iar dacă au avut dreptul la 7 timpuri (un simbol al completitudinii, așa cum au fost în miniatură cei 70 (7x10) ani ai dominației babilonene), atunci diferența de 3,5 timpuri s-a scurs deja fără ca ele să fie conștiente de acest lucru, înainte de Necazul cel Mare, într-o altă ocazie de manifestare a mâniei lor! Aceasta primă parte a perioadei nu este prezentă în pasajele escatologice, deși ea ar trebui să fie tot de 3,5 timpuri - măsurate cu aceeași unitate de măsură. Este interesant de observat că vasele sacre ale templului din Ierusalim au fost profanate cu aroganță încă o dată la terminarea perioadei de captivitate de 70 ani, în chiar ultima noapte de existență a Babilonului ca putere mondială (Dan. 5:1-31). Acea noapte a repetat sacrilegiul și profa­narea inițială când templul a fost dărâmat și vasele duse în Babilon și s-a detașat prin importanță pentru că atunci a survenit eliberarea. „Numărat, înseamnă că Dumnezeu a numărat zilele domniei și i-a pus capăt”. - Dan. 5:26.  Cele 3,5 timpuri sunt astfel, pe de o parte, completarea pedepsei depline decretate pentru poporul său de  către Dumnezeu, care nu acordă scutire de pedeapsă (Exod. 34:7; Ier. 30:11; 46:28), iar pe de altă parte începutul stopat al unui nou și ultim experiment, cel mai tiranic, de stăpânire umană. La înche­ierea celor 3,5 timpuri neamurile își vor fi exercitat dominația pentru perioada completă acordată lor, ultimul „rege” va fi justificat prin atitudinea lui intervenția divină, deși se va simți frustrat în planurile lui, iar poporul lui Dumnezeu va avea sentimentul că timpul de persecuție și suferință a fost tăiat sau scurtat în mod salvator. Ce durată ar putea avea în realitate cele 3,5 timpuri simbolice? Prezentarea perioadei ca 42 luni si 1260 zile în Apocalipsa stabilesc limita minimă la 3,5 ani literali, adică perioada de 1260 zile luată ca atare. Această interpretare este susținută astăzi de majoritatea comentatorilor biblici. Poate fi luat însă în calcul, cel puțin teoretic, și un timp mai extins. De altfel nu este foarte clar de ce ar fi prezentat acest interval atât explicit (42 luni) cât și criptic (trei timpuri și jumătate) într-o carte al cărei mesaj este prin excelență simbolistic? (12:1, 3, 6, 14). Și apoi 3 ani și 6 luni, nu ar fi un interval prea scurt pentru toate evenimentele asociate cu el în Daniel și Apocalipsa? Limita maximă a celor 3,5 timpuri ar fi dat de timpul de viață al unei generații, conform promisiunii lui Iisus pentru Necazul cel Mare: „Cine va răbda până la sfârșit va fi salvat...” - Matei 24:13, 34. Astfel cele 3,5 timpuri ar putea însemna mai mult decât 3,5 ani literali, dar mai putin decât o viată medie de 70 ani. Cât poate persevera un om în așteptarea eliberării? Generația celor care au căzut în pustie a fost evaluată la 40 ani, de la vârsta de 20 ani în sus până la 60 ani (Evr. 3:8-10; Num. 14: 29). Câțiva dintre ei și copiii lor până la 20 de ani au văzut împlinirea promisiunii. Nu trebuie uitat că pe parcursul celor 3,5 timpuri au loc conflagrații mondiale și o persecuție fără egal în istorie. Cele două conflicte mari ale secolului trecut, ca un exemplu intuitiv, s-au întins, cu timpul de refacere dintre ele, pe 31 ani (1914-1945). Blocul comunist antireligios, în cele aproximativ patru decenii de ostilitate (1948-1988), ar putea constitui un indiciu referitor la ferocitatea și durata mare a persecuției pe care o va iniția „regele” din Daniel 11 în Necazul cel Mare. După regula 7x10 a celor 70 ani de exil în Babilon, cele 3,5 timpuri ar putea reprezenta jumătate, 3,5x10, adică 35 ani. Aceasta ar fi o perioadă rezonabilă pentru exigențele profetice referitoare la generația Necazului cel Mare. Desigur cei 35 ani pot fi aproximarea sau „rotunjirea” profetică a perioadei reale de durată apropiată. Întrucât identifi­carea în sine a perioadei în istoria reală, ca și delimitarea foarte precisă a începutului și sfârșitului ei, nu se pot face înainte de încheierea ei la desfa­cerea sigiliului al șaptelea, intervalul profetic al celor 3,5 timpuri nu face excepție de la regula indicată de Iisus în Fapte 1:7 adică, așa ca și alte timpuri și perioade, acesta rămâne „pus sub autoritatea Tatălui”. Să mai precizăm că, deși convenim să numim perioada generală a celor 3,5 timpuri drept „Necazul cel Mare”, acesta va deveni mare, sau „cel mare”, abia spre final, la „timpul sfârșitului”, care este și timpul sfârșitului crizei care va marca această perioadă. Până atunci va fi perceput doar ca un necaz extins ca oricare altul din istorie și imposibil de devansat în identificare. 

CAPITOLUL 6: Mânia neamurilor - „Necazul cel mare”: 

 Așa cum am văzut, Necazul cel Mare se limitează la 3,5 timpuri, care constituie prima parte a scenariului sfârșitului. În acest sens „necazul cel mare” (Apoc. 7:14) este faza umană a scenariului, adică aceea în care „neamurile se mânie”, provocând criza pe care Dumnezeu o stopează în mod salvator. „Neamurile s-au mâniat, dar a venit mânia ta” (11:18). A doua mânie este faza divină a scenariului sfârșitului, distinctă de Necazul cel mare. În redare literală avem: „Și neamurile s-au mâniat și a venit mânia ta”. Conjuncția „și” poate avea valoare adversativă („dar”) și se traduce astfel în funcție de context. Unde ar trebui plasat însă acest „dar”? Nu este potrivită redarea: „dar neamurile s-au mâniat”, pentru că se situează mânia acestor neamuri după răsturnarea situației, după preluarea puterii, în paralel cu mânia lui Dumnezeu care se anunță că începe acum. Psalmul 2 indică profetic ordinea corectă. Națeamurile se mânie întâi, începând din momentul ungerii regelui mesianic („împotriva unsului”), iar Dumnezeu se mânie „apoi”, ca reacție la opoziția neamurilor (ebr. az, apoi, atunci după, gr. tote, atunci, v.5). În Apocalipsa, după trâmbița a șaptea nu mai este descrisă nicio mânie a neamurilor, din contra, urmează cele șapte pocale ale mâniei lui Dumnezeu. Mânia neamurilor trebuie în mod logic să se fi manifestat înainte. Conjuncția „dar” trebuie deci plasată între cele două mânii, care sunt adversative și în mod natural datorită subiectelor lor antagoniste: neamurile și Dumnezeu. Există și alte argumente în sprijinul acestei împărțiri a scenariului în două părți sau perioade de mânie dintre care numai prima este „Necazul cel Mare”:

● Expresia „necazul cel mare” apare numai în prima parte a scenariului sfârșitului descris în Apocalipsa și numai o dată (7:14), ceea ce nu ar fi cazul dacă termenul ar fi mai cuprinzător, adică dacă ar include și mânia lui Dumnezeu din partea a doua. O mulțime mare vine din acest necaz deja în capitolul 7.

● Oamenii răi sunt în viată după necaz, ceea ce arată că mânia lui Dumnezeu nu s-a manifestat încă (6:15-17).

● Asemănător, în Matei 24:21, 22. Pentru că zilele Necazului cel Mare sunt scurtate, „scapă orice carne”, inclusiv profeții falși menționați ca acționând ulterior (v. 23, 24). În plus, „îndată după acele zile de necaz” sunt menționate toate popoarele pământu­lui care se bocesc la vederea semnului Fiului Omului (24:29, 30). Acest lucru nu ar fi posibil după mânia lui Dum­nezeu pentru că acestea nu ar mai fi în viață (Apoc. 11:18).

● Necazul este „scurtat”, nu întrerupt temporar (divizat). Prima parte a scenariului a fost o mânie a neamurilor. Marea mulțime îi atribuie salvarea lui Dumnezeu din prima parte, pentru că aici era în pericol. În partea a doua nu mai este „salvată din”, ci eventual „ocrotită de”, ea aflându-se în cortul lui Dumnezeu întins peste ea (Apoc. 7:15-16).

● Victimele necazului produs de neamuri ajung în Raiul ceresc (comp. Apoc. 6:8) și pot spera într-o revenire la viață, dar cei executați în războiul zilei celei mari în „teascul mâniei lui Dumnezeu” merg în moartea a doua, după Judecata Finală

● Termenul grecesc pentru necaz, thlipsis, denotă strâmtorare și suferin­ță, datorită presiunii circumstanțelor. Pentru cei credincioși cauzele sunt invariabil externe, ostile. Astfel expresia „necazul cel mare (al lui Dumnezeu)”, după modelul „războiul zilei celui mari a lui Dumnezeu”, nu s-ar potrivi cu caracterul său, câtă vreme cei drepți sunt afectați de neamurile persecutoare. Necazul devine „cel mare”, pentru că la disciplinarea permisă de Dumnezeu, din iubire corectivă, neamurile își adaugă propria lor mânie izvorâtă din ură împotriva poporului său (Evr. 12:11). Dacă vreodată un necaz „mare” va trebui asociat cu Dumnezeu, atunci acesta nu va putea fi decât cel de distrugere a celor răi (2 Tes. 1:5, 6). Dar pentru „necazul cel mare” menționat în Apocalipsa, Dumnezeu este mai degrabă cel care îi pune capat, cel ce stopează experiența diabolică în care s-au lansat neamurile mânioase. „Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate nimeni n-ar scăpa, dar din cauza celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:22; comp. Mar. 13:20). 

Partea II: Căderea Babilonului:

CAPITOLUL 7: Profețire din nou:

„TREBUIE să profețești din nou cu privire la multe popoare, neamuri, limbi și mulți regi” (Apoc. 10:11). 

 Între trâmbițele a șasea și a șaptea Ioan primește un sul mic nesigilat pe care trebuie să-l mănânce și i se spune să profețească din nou. Fiindcă el a relatat mesajul profetic din sulul cu șapte sigilii și acesta dezvăluia întregul secret sacru al lui Dumnezeu, „din nou” nu putea însemna decât repetarea aceluiași mesaj într-o manieră nouă. Acum erau disponibile toate elementele de identificare, pentru că au fost deschise toate cele șapte sigilii. În mod corespunzător sulul mic este unul „deschis”. Implicarea lui Ioan este acum mai personală, pentru că el trebuie să mănânce sulul care se dovedește dulce în gură, dar amar în pântece. Ioan avea să savureze mesajul (să-l înțeleagă, să se bucure de el), dar acesta urma să conțină cuvinte amare (avertismente cu destinație precisă) cu repercusiuni asupra „intestinelor” lui, asupra adâncului ființei lui (același cuvânt se găsește în Ioan 7:38, „din inima lui”, BC). De acum înainte predicarea mesajului însemna o revelare de lucruri amare. În armonie cu această schimbare, pocalele, care repetă într-un fel trâmbițele, sunt pline cu mânia lui Dumnezeu. În plus, până aici Ioan consemnase elementele profetice ale campaniei de „preluare a puterii” în succesiune temporală, așa cum au fost ele revelate pe rând la deschiderea celor șapte sigilii. Acum, pentru că trebuie să profețească „din nou”, el poate să reia lucrurile care s-au produs pe parcursul celor 3,5 timpuri ale Necazului celui Mare, întor­cându-se explicativ de mai multe ori în timp. Acest lucru are loc între 10:11 și 14:1 prin reveniri la momentul de început al celor 3,5 timpuri, reveniri marcate uneori foarte explicit în textul biblic ca în aceste versete: 11:2; 11:3; 12:6; 12:14; 13:5. Aceste reveniri sau reluări, două sau patru la număr, în funcție de tematică și modul de delimitare, descriu aspecte diferite ale Necazului celui Mare, dar toate au în comun durata timpului de persecuție (din partea națiunilor/neamurilor si a Babilonului), în acest fel:

1.   integritatea pusă la încercare în timpul călcării în picioare a Ierusalimului pentru 42 luni;

2.  cei doi martori profețesc în condiții vitrege și sunt omorâți după 1260 zile în Babilon;

3.  balaurul persecută femeia care se refugiază în deșert pentru 1260 zile sau 3,5 timpuri;

4.  fiara care pretinde închinare direct sau prin icoana ei, face război cu sfinții 42 luni.

 De ce întrerup aceste reluări trâmbi­țele și încadrează pozițional trâmbița a șaptea (una evidentă înainte și una după)? Motivul este că ele clarifică cu detalii specifice circumstanțele în care are loc evenimentul principal pe care îl anunță trâmbița a șaptea (preluarea puterii). Un aspect important clarificat este timpul însuși. Evenimentul central al scena­riului are nevoie de un context temporal bine definit. Trâmbițele anteri­oare nu dădeau un asemenea context (de exemplu nu poate fi determinat timpul dintre două trâmbițe succesive). Reluarea din capitolul 11 (în legătură cu cei doi martori omorâți în cetatea cea mare) precede si astfel introduce trâmbi­ța a șaptea, oferind contextul temporal necesar. De asemenea explică legătura tematică cu trâmbițele anterioare care presupun o eliberare (din Adânc și de la fluviul cel mare Eufrat). Pasajul din 10:1-11 este o inserție, dar nu o reluare sau o revenire la începutul celor 3,5 timpuri. După 10:11, omițând reluările, se ajunge direct la 14:1 care este continuarea tematica, cronologică, a scenariului, acum în partea a doua a sa, de după momentul „preluării puterii”. În 10:1-11 sunt prezentate circumstanțe clarifica­toare. Ioan însuși (și prin extensie crestinii de la acel timp viitor) este capabil să înțeleagă ce se întâmplă acum, deoarece consumă sulul mic nesigilat. Această înțelegere este posibilă practic după numai șase trâmbițe, deoarece a șaptea nu introduce un element nou de recunoaștere, ci chiar lucrul care trebuia recunoscut („preluarea puterii” care consacră timpul respectiv ca timpul sfârșitului). În plus, în „zilele” trâmbiței a 7-a preluarea puterii este anunțată ca un fapt realizat, verbele fiind la trecut (11:15-18). Există la acel timp deja dovezi în acest sens, dovezi care suscită „mulțumiri”. Taina lui Dumnezeu nu se sfârșește pe parcursul zilelor trâmbiței a șaptea, ci este deja sfârșită la începutul lor. „Nu va mai fi timp, ci în zilele în care se va face auzit îngerul al șaptelea, când va fi el pe punctul să sune din trâmbița sa, va fi negreșit sfârșită taina lui Dumnezeu”, adică deconspirată prin împlinire, și acum la dispoziție să fie înțeleasă și anunțată public. Evenimentul dramatic anunțat în toate „zilele” trâmbiței a șaptea, preluarea puterii, nu constituie doar punctul culmi­nant al circumstanțelor anterioare, ci el influen­țează la fel de puternic toate eve­nimentele ulterioare. Trei îngeri proclamă acum în mesajele lor situația nou creată pentru locuitorii pământului (14:6-11). 

CAPITOLUL 8: O evanghelie veșnică:

„Împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului său” (Apoc. 11:15).

 „Împărăția lumii”, nu împărățiile lumii, pentru că la acest timp pe pământ există încă „împărați” care domnesc (de acum înainte tolerați) și ei continuă să-și posede împărățiile pentru un timp. În Psalmul 2 sunt sfătuiți să se supună Fiului uns (care a primit deja popoarele de moștenire), pentru a evita mânia lui Dumnezeu: „Acum, împărați, fiți înțe­lepți! ... Sărutați pe Fiul ca sa nu se mânie (Dumnezeu)” (v. 10-12). Primul înger anunță o evanghelie (veste bună) veșnică „celor care trăiesc pe pământ, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui popor”: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-i slavă, căci a venit ceasul judecății lui; și închinați-vă celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” (Apoc. 14:7). Da, pentru că partea a doua a scenariului sfârșitului este un timp de judecată, în finalul căruia oamenii urmează să se confrunte cu mânia lui Dumnezeu. Rezultatele acestei judecăți vor fi fără apel. Spre deosebire de Necazul cel Mare, salvarea sau moartea înseamnă acum viață veșnică sau moarte veșnică. În acest sens evanghelia anunțată este veșnică. Este evanghelia ultimativă din Matei 24:14: „Evanghelia aceasta a împă­răției va fi predicată în toată lumea ca o marturie pentru toate popoarele. Și atunci va veni sfârșitul.” Mărturia contează ca o probă cu valoare juridică, dacă martorii sunt oculari. Pentru că vestea bună anunțată ca „mărturie” este despre „împărăție”, la acest timp Dumnezeu și Hristos trebuie să fi preluat împărăția lumii și acest lucru este probat acum de „martori” în fața popoarelor lumii. Acești martori, simbolizati în Apocalipsa de cei trei îngeri, sunt siguri de ceea ce „văd” în mod personal așa cum lumina pe care o răspândește fulgerul nu depinde în câmp deschis de locul sau unghiul de poziționare geografică (comp Mat. 24:26, 27). Nu orice om din „toate popoarele” va fi atunci un martor care să vadă și „să predice ca mărturie”, așa cum nu toate carnivorele au ochii vulturilor ca să repereze cadavrul din înaltul cerurilor și să se ducă să verifice la fața locului (Mat. 24:28). Dar orice om va fi confruntat un timp cu mărturia pe deplin valabilă juridic a „evangheliei împărăției” a celor care vor fi fost „la fața locului”. Apoi, pentru că este „ceasul judecății”, așa ca într-o sală de judecată, în final probele materiale sunt arătate tuturor, dar prea târziu și acuzator pentru apaticii și împotrivitorii care nu au acționat corect (comp. Mat. 24:30). „Și atunci va veni sfârșitul (gr. telos, finalul)” (Mat. 24:14), evident șfârșitul intervalului numit „înche­ierea veacului” în Matei 24:3 și „timpul sfârșitului” în Daniel 12:4. De asemenea sfârșitul „ceasului judecății”, în care a fost proclamată „evanghelia veșnică”. 

CAPITOLUL 9: A căzut Babilonul cel Mare!

„Apoi a urmat un alt înger, al doilea, zicând: A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei!” (Apoc. 14:8).

 Capitolele 17, 18 permit identificarea „cetății celei mari” drept sistemul organizat al lumii opuse lui Dumnezeu, un imperiu de infuențe oculte stăpânind conștiințele. De asemenea, aceste capitole arată că Dumnezeu va folosi pentru dezagregarea lui o „fiară” și „zece coarne” care dobândesc putere și autoritate regală un timp scurt (o oră) tocmai în acest scop. Dar acum se constată că Babilonul, cetatea cea mare, este „căzut” ca putere opresivă pentru toate popoarele la acest timp al anunțării evangheliei veșnice. În mod logic oamenii pot părăsi Babilonul cel Mare. În antichitate s-a spus după căderea Babilonului și eliberarea rămășiței israelite că „Dumnezeu a început să împărățească” (Isaia 52:7; compară Apocalipsa.19:6). La trâmbița a 6-a era anunțată o eliberare de la Eufrat, fluviul pe care era amplasat Babilonul antic. Deci această „cădere” a avut loc înainte de trâmbița a 7-a și putea fi un motiv în plus pentru cuvintele exprimate cu această ocazie: „Ai luat puterea ta cea mare și ai început să împărățești!” (11:17). Cea mai explicită dovadă că lucrurile stau așa o oferă însă „profețirea din nou” explicativă făcută de Ioan în legătură cu cei doi martori uciși în „cetatea cea mare” (cap. 11). Locul și maniera învierii lor amintesc de valea oaselor uscate din Ezechiel 37. Experiența captivității și revenirii din Babilon a evreilor erau ca o moarte și o înviere. La fel stau lucrurile cu cei doi martori. În Babilon ei sunt într-un „Adânc” al morții, al inactivității religioase. După 3,5 zile sunt „înviați” în condițiile în care Babilonul nu se poate opune (pentru că se confruntă cu o putere mai mare). În acest moment se poate spune că „a căzut Babilonul cel Mare” și că urmează ca această cădere să ducă în scurt timp la repatrierea celor captivi în el, iar mai târziu la pustiirea lui. „Cetatea cea mare” este o expresie aplicată ulterior în Apocalipsa la Babilonul cel Mare (18:10, 16, 18, 19, 21). Babilonul este negreșit „mare”, deoarece ca metropolă are stăpânire peste împărații pământului (17:18). Pe „strada” lui se găsesc „oameni din orice popor, din orice seminție, de orice limbă și din orice neam” (11:8, 9). Mențiunea „unde a fost răstignit și Domnul lor” ne duce cu gândul la o altă cetate, Ierusa­limul în care a fost omorât Iisus. Însă dacă „cetatea cea mare” se cheamă Sodoma, Egipt sau Ierusalim, este numai „în înțeles spiritual”. Adică Babilo­nul cel Mare adună toate aceste conotații. Ierusalimul amintind de perse­cuția religioasă. Vorbind despre „tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ de la sângele lui Abel”, Iisus îl caracterizează în mod potrivit: „Ierusa­lime, Ierusalime, care omori pe proroci” (Luc. 13:33, 34). Era normal ca și acești doi proroci să fie omorâți aici. Indiferent ce parte sau aspect al sistemului actual al lumii ar putea reprezenta în mod special Ierusalimul pătat de sânge din secolul întâi, aceasta este inclusă în Babilonul cel Mare, pentru că în final acolo „a fost găsit sângele prorocilor și al sfinților și al tuturor celor ce au fost înjunghiați pe pământ” - inclusiv al celor doi proroci (18:24). Se clarifică astfel și legătura cu trâmbițele anterioare (a 5-a și a 6-a) care anunțau eliberarea din Adânc și dezle­garea de la fluviul cel mare Eufrat. „Și am văzut o stea care căzuse din cer... și i s-a dat cheia fântânii Adâncului”. Poziția Babilonului ca putere opresivă este ruinată deci înainte de trâmbița a 5-a. În mod logic trâmbițele 1-4, care se evidențiază ca un grup aparte, trebuie asociate cu această cădere. 

CAPITOLUL 10: În ceasul acela!

„În ceasul acela s-a făcut un mare cutremur de pământ și s-a prăbușit a zecea parte din cetate. Șapte mii de nume de oameni au fost uciși în cutremurul acesta de pământ” (Apoc. 11:13).

 Aceasta nu este „sfânta cetate” din versetul 2, chiar dacă Ierusalimul antic, „în înțeles spiritual”, a trecut printr-o experiență asemănătoare în secolul întâi. Mențiunea „unde a fost răstignit și Dom­nul lor” justifică o abordare comparativă a circumstanțelor în care a fost ucis Iisus în Ierusalim. Activitatea lui de mărturisi­re, împreună cu aceea a lui Ioan Boteză­torul, a durat circa 3,5 ani. Atât Iisus cât și Ioan au fost uciși de puterea politică instigată. După 3 zile Dumnezeu l-a înviat pe Iisus și apoi a fost ridicat la o poziție de mare autoritate. Petru le spune locuitorilor Ierusalimului că „Dumnezeu a făcut Domn și Hristos pe acest Iisus pe care l-ați răstignit voi... prin mâna celor fărădelege”. Circa trei mii de suflete s-au botezat și au părăsit sistemul religios al vremii într-o singură zi. Elemente asemănătoare se regăsesc în descrierea celor doi martori. Aceștia predică 1260 zile (3,5 ani). Fiara care se ridică din Adânc (o putere politică) îi omoară - instigată de prostituata care șade pe ea („femeia aceasta îmbătată de sângele martorilor lui Iisus”). După 3 zile și jumătate sunt înviați și se urcă la cer într-un nor. Șapte mii de persoane mor în cutremurul de pământ care dărâmă a zecea parte din cetate. Se aud glasuri care spun că „împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului său”. Asemă­narea este evidentă. Intervalul de 3,5 zile după 3,5 ani (1260 zile) este semnificativ. În timp ce oamenii nu dădeau voie să fie înmormântate corpurile moarte, ca să se asigure că vor putrezi, „duhul de viață de la Dumnezeu a intrat în ei”. Ca și în cazul celor 3,5 timpuri anterioare, Dumnezeu este cel ce intervine surprinzător, întrerupând un curs ce părea asigurat. Iisus a fost înviat asemănător (contrariind planurile per­se­cutorilor) înainte să vadă putrezirea, după mai putin de 3 zile (Lazăr în a 4-a zi s-a presupus că a început să putrezească). Dumnezeu a intervenit într-un moment limită, dejucând aparen­țele și așteptările malițioase ale oame­nilor. Din perspectiva timpului, situația Babilonului se răstoarnă rapid, așa încât rezultatele se văd chiar „în ceasul acela”. Cutremurul de pământ, moartea celor 7000 de oameni și prăbușirea unei zecimi din cetate sunt dovada „căderii”. Prin corelare cu evenimentele secolului întâi, deducem că la acest timp sunt disponibile toate elementele de identifi­care ale timpului, așa cum Petru avea datele să interpreteze corect, de la Ziua a 50-a înainte, de ce murise Iisus, poziția lui nouă la dreapta lui Dumnezeu și timpul semnificativ de salvare care începuse, „zilele din urma” profețite de Ioel (Fapte 2:16-36). Exact la acest timp îngerul al șaptelea începe să sune din trâmbița lui, anunțând că Dumnezeu împărățește, deci este sfârșită taina lui Dumnezeu referitor la timpul și rezultatele așteptării milenare până la această preluare a puterii, fără niciun alt interval de întârziere (11:15). Este interesant de observat că în legătură cu soarta Babilonului sunt folosite mereu măsuri de timp scurte, o zi, un ceas, ilustrând o schimbare rapidă de situație, neașteptată (18:8, 17, 19, 21). Babilonul antic căzuse într-o noapte (Dan. 5:30, 31). Dacă cineva dorea să profite prompt de timpul de libertate, trebuia să fie pregătit evident dinainte. În acest înțeles „stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela cei patru îngeri care erau legați la fluviul cel mare Eufrat”. Pentru Babilonul cel Mare și pentru captivii lui situația se poate schimba chiar de la un ceas la altul. 

CAPITOLUL 11: Primele patru trâmbițe:

 Dacă eliberarea din Babilonul cel Mare este asociată cu trâmbițele a 6-a și a 5-a, primele patru ar trebui să se desfășoare, așa cum am văzut, înainte de această eliberare - pe parcursul căderii sau imediat înaintea acesteia. La sunetul primelor patru trâmbițe sunt afectate pământul, marea, râurile și izvoarele apelor, și luminătorii cerești. Elementele distinctive ale Babilonului simbolic se regăsesc în efectul acestor patru trâmbițe. Natura plăgilor și modul selectiv cum acționează acestea, peste a treia parte, amintesc de plăgile din Egipt. Unele plagi au ocolit poporul lui Dumnezeu. Există tot mai puține elemente specifice (și explicite) pe măsură ce ne îndepărtăm retrospectiv de descrierea distrugerii Babilonului din capitolele 17 si 18. În capitolul 14 găsim textual „Babilonul”, în capitolul 11 criptic „cetatea cea mare”, iar în capitolul 9 doar „fluviul cel mare Eufrat”. Tema este greu de urmărit în capitolele introduc­tive. Cele 3,5 timpuri de persecuție sunt ilustrate și altfel decât o captivitate în Babilon: de exemplu ca o mânie a neamurilor, o opozitie a elementelor apostate sau refuzul de a zeifica imperii politice. Din punct de vedere profetic, „Babilonul cel Mare” are sens numai în contrast cu poporul lui Dunezeu care este captiv și apoi eliberat. Plăgile au umilit Egiptul și zeii lui și au determinat eliberarea israeliților. Plaga a 9-a, întunericul, este comună cu cea de la trâmbița a 4-a. Această asociere este o cheie în stabilirea timpului și caracterului pentru cele 4 trâmbițe. La plaga a 10-a din noaptea eliberării, nimicitorul (Abadon) nu a atins pe întâii născuți ai evreilor din casele însemnate, la fel cum plaga de la trâmbița a 5-a nu a afectat pe cei care aveau pecetea lui Dumnezeu pe fruntea lor. Asemănător efectului din Egiptul antic, plăgile asociate cu aceste trâmbițe pregătesc eliberarea, demască ca nocive și slabe diferite lucruri din care este compus sistemul babilonic opresiv sau în care se încrede acesta.

 Trâmbița I: Compară Isaia 40:5-8. În Egipt cei ce au contat pe zei nu s-au pus la adăpost și au fost afectați de grindină. Isaia 28:17 spune că grindina va înlătura adăpostul minciunii. Copacii arși nu mai pot oferi adăpost.

 Trâmbița II: Babilonul a fost numit un „munte care corupea tot pământul, care va cădea de la înălțimea lui și va fi un munte aprins” - Ier. 51: 27, comp Apoc. 19:2.

 Trâmbița III: Pelinul și apele otrăvite au fost asociate cu corupția religioasă - Ieremia 9:15; 23:15; comp Apoc. 16:6.

 Trâmbița IV: Întunecarea a fost profețită că va însoți căderea Babilonului antic - Isaia 13:9-11.

 Până la trâmbița a 5-a poporul captiv al sfinților nu are o participare evidentă, publică, așa de parcă ar fi în fântâna Adâncului (8:1). Este și un motiv pentru care primele patru trâmbițe nu sunt deplânse ca „vaiuri” (8:13). În Egipt situația s-a schimbat la plaga a 10-a. Evreii, în loc să devină și mai amenințați, au căpătat favoare și i-au jefuit pe egipteni. Profetul Daniel a demascat la curtea imperială starea „ușoară” și „zilele numărate” ale regelui Belșațar în noaptea căderii și, în loc să fie în pericol, a fost înălțat la poziția a treia în regatul Babilonului. Spiritul celor captivi s-a încins ca un „cuptor mare” deoarece certitudinea eliberării îi făcea să radieze de bucurie și fervoare. La desfacerea sigiliului al 7-lea se face liniște jumătate de oră pentru rugăciune și pentru ascultarea ei. Trebuie să se întâmple ultimul lucru care împiedică ca revelația și înțelegerea să fie complete - căderea Babilonului și eliberarea din el - semnul că Dumnezeu împărățește. Rugăciunea dura în mod normal o oră. Jumătate reprezintă răspunsul și intervenția rapidă al lui Dumnezeu care tocmai scurtase necazul. Daniel (vezi Dan. 9:19) îl ruga pe Dumnezeu „nu amâna”, iar răspunsul a venit „pe când încă vorbeam și mă rugam” - v. 23. Pentru cei răi această jumătate de oră este o tăcere apăsătoare care nu prevestește nimic bun. Ceea ce urmează este scos în evidență și mai tare așa ca o afirmație importantă spusă după o mare pauză de efect. Acest lucru este important și are nevoie de toată atenția. Chiar acest lucru este prezentat acum sub multe aspecte pe măsură ce șapte îngeri sună pe rând din trâmbițele lor. 

CAPITOLUL 12: Ierusalimul călcat în picioare: 

 În cadrul primei reluări dintre cele patru (Apoc.11:1, 2), lui Ioan i se spu­sese: „Scoală-te, măsoară templul lui Dumnezeu, altarul și pe cei care se închină în el. Dar să nu măsori curtea de afară a templului, căci a fost dată neamurilor care vor călca în picioare sfânta cetate 42 de luni”. Profețiile restabilirii își găsesc împli­nirea în creștinism, adevăratul Israel, și viitorul Nou Ierusalim (Fap. 15:14-17; Rom. 2:28, 29; 9:6; Gal. 6:15, 16; Apoc. 21:2, 9, 10). În mod logic „sfânta cetate” călcată în picioare de neamuri ar trebui să reprezinte grupul general al creștinilor aflați în viață la timpul Necazului celui Mare care aspiră să compună mireasa viitoare a lui Hristos, Noul Ierusalim, și care se găsesc în încercare (comp. Mat. 27:53; Ier. 5:1). Astfel „călcarea în picioare” permisă de Dumnezeu este și o masură corectivă cu scopul purificării sau separării (Compară cu Daniel 11:35; 12:10). Templul, curtea și altarul, menți­onate în legatură cu „sfânta cetate”, arată că cel puțin o parte dintre locuitorii ei sunt „preoți”. Neamurile atacatoare ajung cu masacrul până în curtea templului lângă altarul de aramă. Aceia dintre preoți care mor lângă altar (slujind, apărând închinarea neîntre­ruptă), vor reveni mai târziu prin „învierea întâi” lângă ceilalți fideli rămași în viață (6:9-11; 20:4). Iisus arată la fel că necazul va pune la încercare întreaga clasă de slujitori, că unii vor rămâne în viață până la sfârșit și că o parte vor muri în fidelitate (Matei 24:9-13). „Măsurarea” arată că serviciul sacru la templu nu va fi afectat ireparabil de atacul neamurilor și că intenția lui Dumne­zeu este ca el să continue. În mod special, măsurarea altarului arată că la acel timp preoții uciși sunt numărați sau incluși în structura viitoare a templului. „Nemăsurarea” curții exterioare și „darea” ei neamurilor arată că, deși nu este scontat acest lucru, o parte din oamenii neamurilor atacatoare vor deveni slujitori ai lui Dumnezeu, „leviți”, în această curte (comp. Zah. 14:2, 16). Ca o cheie în interpretare, neamurile, Ierusalimul, călcarea în picioare și un interval de timp se regăsesc toate (patru elemente) explicit în cuvintele lui Iisus din Luca 21:24: „Și Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor”. Prin corelare dedu­cem că „timpurile neamurilor” se termină simultan cu cele 42 luni sau 3,5 timpuri de necaz, ca în toate reluările. În Matei 24, spre deosebire de Luca 21, timpul de călcare în picioare este numit „acele zile de necaz”. Întrucât „timpurile neamurilor” au început cu ridicarea Babilonului antic care a „călcat în picioare” Ierusalimul fizic, iar „sfânta cetate” și-a schimbat identitatea în secolul întâi de la cetatea literală la Ierusalimul simbolic (creștinii care aspiră să devină parte a Noului Ierusalim, mireasa), este de înțeles accentul pus în profețiile escatologice pe cele 3,5 timpuri finale. Acestea aduc la terminarea lor eliberarea „sfinților Celui Preaînalt” de sub stăpânirea plină de mânie a neamurilor, prin intervenția oportună a lui Dumnezeu (Dan.7:21, 22). Apocalipsa 1:4 și 8 îl descrie pe Dumnezeul Atotputernic drept „cel ce este, cel ce era și cel ce vine”. Dar în 11:17 doar „care ești și care erai”, din expresie lipsind „care vii”. Aceasta pare să fie așa deoarece la sfârșitul timpurilor neamurilor venirea tocmai s-a consumat, s-a concretizat, ea nemai­fiind un lucru viitor care să-l caracteri­zeze pe Dumnezeu. Atât în Daniel cât și în Apocalipsa Dumnezeu este însoțit de Hristosul său, regele uns, Fiul Omului. Scopul venirii este judecata pentru neamurilor atacatoare, dar și a poporului său care fusese supus pe durata necazului unei acțiuni de purificare (v. 18, Dan. 7:9, 10, 22, Mal. 3:1-3, Zah.14:3-5, Iuda 14, Apoc 14:7). Într-un anumit stadiu al extinderii domniei lui, David a adus chivotul la Ierusalim, recunoscând că astfel „Dumnezeu împărățește” (Ps. 68:24 - T.M.;  1Cron.16: 31). Prezența chivotului în templu (Apoc 11:18) arată de asemenea că Dumne­zeu este prezent de la acest moment pentru judecată (comp 15:4-8). Mai există șanse chiar și după această venire pentru oamenii individuali așa cum arată Apocalipsa 15:4. 

APENDICE:Marea mulțime. Când apare ea? 

 Supraviețuirea este definită drept faptul de a fi în viață înainte și după un eveniment. Întrucât Dumnezeu scurtează Necazul cel Mare „din cauza celor aleși” și astfel scapă „orice carne”, supraviețu­irea fizică a necazului nu se pune în sens religios pentru cei drepți așa cum nu se pune nici pentru oameni în general din cauza celor drepți (Mat. 24:22). Problema supraviețuirii se pune numai după necaz, față de manifestarea mâniei lui Dumne­zeu. Oamenii se întreabă disperați „cine poate sta în picioare în ziua cea mare a mâniei lui?” (Apoc 6:17). Tocmai acum, după necaz, mulțimea mare este văzută „stând în picioare”. Ea are un număr de merite care o face să țină capul sus în loc să se ascundă. În timp ce oamenii urmează să fie dogorâți de arșița maniei divine, mulțimea mare nu va fi atinsă de aceasta (7:16; 16:8, 9). Verbele din 7:15-17 sunt la timpul viitor, plasând „venirea” din Necazul cel Mare înainte de această mare zi a mâniei. Expresia „vin din necazul cel mare” trebuie să semnifice deci mai mult decât supraviețuirea fizică, de care au parte și ceilalți oameni până la acest punct. Mulțimea mare vine din necaz în sensul că este un produs al acestuia. Ea reacționează corect la mânia neamurilor și la persecuția internațională împotriva susținătorilor Împărăției Mesianice, dând sprijin fraților neînsemnați ai lui Iisus. În acest fel își asigură un loc de favoare la dreapta regelui ca oi (Mat. 10:42; 25:31-46). Pâinea, apa și închisorile menționate în aceste versete sunt reale și constituie piatra de încercare a atitu­dinii. În ordine inversă, citim că „Mielul va fi păstorul lor” în Mileniu, după distrugerea celor răi in ziua mâniei lui Dumnezeu, care este după punerea oilor la dreapta dintre popoare, situată după Necazul cel Mare care dă oportunitatea acestei poziționări, (așa cum arată Matei 24:29, 30 în comparație cu 25:31-33). „Aceștia cine sunt și de unde au venit?” Aceste cuvinte exprimă nedumerire! Mulțimea mare este rezultatul surprin­zător al Necazului cel Mare cauzat de neamurile persecutoare. Ea nu a existat dinainte ca o clasă rezervată. „Mânia omului te va lăuda”, spune psalmistul (Psalm 76:10 - T.M.). Cu alte cuvinte dacă nu ar fi fost necazul, nu ar fi apărut nici această clasă. În Zaharia cei ce rămân dintre popoa­rele atacatoare (ca să țină sărbătoarea corturilor așa cum face și mulțimea mare descrisă în Apocalipsa 7:9-17), nu s-au aflat la începutul atacului în tabăra bună, adică nu au existat ca o clasa deja constituita (Zah. 14:16). Gabaonții (Ios. 9) au îmbrăcat haine salvatoare numai după începerea cuceririi Canaanului, când şi-au dat seama că sunt în pericol. Întrebarea în legătură cu ei a fost aceeași: „Aceștia cine sunt și de unde au venit?” (Ios. 9:8) - pentru că aparțineau în mod normal neamurilor destinate distrugerii. Acțiunea lor oportună i-a salvat și în final au ajuns să slujească la templu așa ca și marea mulțime (v. 23). Marea mulțime se formează în curtea de afară a templului care a fost dată neamurilor care o vor călca în picioare (Apoc. 11:1, 2). 

APENDICE: Punctul culminant al scenariului: 

 Așa cum am văzut, punctul culminant (evenimentul principal sau intriga profe­ției Apocalipsei) este atins și anunțat la trâmbița a șaptea: „Nu va mai fi timp, ci în zilele în care se va face auzit îngerul al șaptelea, când va fi el pe punctul să sune din trâmbița sa, va fi negreșit sfârșită taina lui Dumne­zeu”... „Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: Împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului său. Și el va împărăți în vecii vecilor”. 

Sigiliul 1 Regele/Împăratul numit își începe Campania;

Sigiliul 2 Consecință: pacea luată de pe pământ (război);

Sigiliul 3 Consecință a războiului: foamete;

Sigiliul 4 Consecință a foametei: epidemii, moarte;

Sigiliul 5 Consecință generală: persecuție și martiraj;

Sigiliul 6 Întunecare; vânturile reținute; sigilarea a 144000;

Sigiliul 7 Tăcere 1/2 h; rugăciuni; 7 trompete;

Trâmbița 1 Efecte asupra pământului;

Trâmbița 2 Efecte asupra mării;

Trâmbița 3 Efecte asupra râurilor și izvoarelor;

Trâmbița 4 Efecte asupra luminătorilor cerești;

Trâmbița 5 Lăcuste din fântâna Adâncului;

Trâmbița 6 Îngerii de la Eufrat dezlegați;

--- Reluare 1 ---

--- Reluare 2 ---

Trâmbița 7 - PUNCTUL CULMINANT

--- Reluare 3 ---

--- Reluare 4 ---

Îngerul I O evanghelie veșnică;

Îngerul II A căzut Babilonul!

Îngerul III Nu vă închinați fiarei!

Fiul Omului pe nor, seceriș,

Pocalul 1 (7 pocale cu plăgi ca replică la cele 7 trompete);

Pocalul 2

Pocalul 3

Pocalul 4

Pocalul 5

Pocalul 6

Pocalul 7

Babilonul distrus

Mireasa pregătită

Armaghedonul (bătălia finală)

Diavolul legat pentru 1000 ani

Noul Ierusalim coboară din cer.

 

Notă: acest articol despre sfârșit este realizat în conformitate cu principiile de interpretare ale teologiei istoriciste. De asemennea, se are în vedere teologia „înlocuirii” - adică Biserica este Noul Israel. Am scris articolul și pentru a arăta, încă odată că, nu este bine să fim dogmatici în chestiuni de interpretare a Bibliei! Teologia dogmatică trebuie respinsă!!