VIAȚA POLITICĂ ȘI RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN SECOLUL XX - PRIMA PARTE.

VIAȚA POLITICĂ ȘI RELAȚIILE INETRNAȚIONALE ÎN SECOLUL XX - PRIMA PARTE 

Problematica epocii:

 În secolul al XX-lea societăţile democratice sunt preferabile în raport cu alte sisteme de guvernare, deoarece nu se bazează pe constrângere, ci pe consens. La baza societăţilor democratice este pus principiul suveranităţii poporului, bazat pe guvernarea majorităţii. În statele cu regim totalitar, statul sau un partid politic controlează toate domeniile vieţii sociale și individuale, în care nu se face distincţie între aspectele public, politic și privat. Dacă rivalităţile din epocile anterioare se bazau pe diferenţe de ordin religios, interese economice, geopolitice și altele, în secolul al XX-lea apare o nouă dimensiune, cea ideologică, care ţine de natura regimului politic. Acest factor, împreună cu progresul știinţific și tehnologic, care duc la perfecţionarea armamentului și a mijloacelor de distrugere în masă, transformă competiţia dintre state sau dintre unele alianţe de state în rivalităţi de proporţii. În secolul al XX-lea au avut loc o serie de războaie, printre care cele mai dezastruoase au fost Primul și al Doilea Război Mondial. Primul Război Mondial a izbucnit ca urmare a dorinţei marilor puteri europene de a-și împărţi sferele de influenţă în Europa, Africa și Asia. Urmările acestuia vor fi catastrofale pentru toate părţile beligerante. Cel de-al Doilea Război Mondial reprezintă a doua încercare eșuată a Germaniei, după cea din 1914, de a-și impune prin forţa armelor hegemonia continentală și, ulterior, cea globală. Pierderile umane ale celei de-a doua conflagraţii mondiale le-au depășit prin cruzime și număr pe cele din toată istoria umanităţii. În timpul conflictului din 1914-1918 are loc exterminarea în masă pe criterii rasiale a armenilor, iar în cel din 1939-1945, a evreilor, precum și a ţiganilor (rromilor). Pentru a stopa războaiele, politicienii sunt nevoiţi să caute căi de soluţionare a problemelor pe cale diplomatică. Crearea Ligii Naţiunilor a avut drept menire salvgardarea păcii prin respectarea noii ordini mondiale, dar în mare parte aceasta a suferit un eșec. Relaţiile internaţionale după 1945 sunt caracterizate de confruntarea ideologică dintre două supraputeri mondiale, Statele Unite și Uniunea Sovietică, precum și aliaţii lor. Concurenţa dintre cele două blocuri de state, afirmată și pe plan politic, militar și economic, nu degenerează într-un conflict direct întrucât există riscul unei catastrofe nucleare, care ar afecta ambele părţi în egală măsură. Războiul Rece nu începe cu o declaraţie convenţională de război și nici nu se încheie cu un tratat de pace. În interiorul acestei perioade distingem o fază de paroxism și alta de destindere. Crearea ONU și a altor organisme internaţionale a contribuit esenţial la căutarea căilor de soluţionare a conflictelor prin negociere și compromis.

Regimuri democratice, autoritare și totalitare în perioada contemporană:

 Secolul al XX-lea este cunoscut ca o epocă în care se intensifică competiţia între anumite state ce împărtășesc ideologii politice opuse. Cea mai aspră competiţie se desfășoară între două tipuri de regimuri politice, mai ales în a doua jumătate a secolului al XX-lea, între cele democratice, pe de-o parte, și cele totalitare, pe de alta. O ruptură important în acest sens este marcată de Primul Război Mondial, care, din cauza pierderilor umane, a penuriei și a demobilizării a milioane de soldați, a creat premise pentru apariţia unor regimuri politice necunoscute anterior, precum comunismul (1917, Rusia), fascismul (1922, Italia) și nazismul (1933, Germania). Fiecare dintre aceste regimuri își are rădăcinile și caracteristicile proprii, dar toate sunt de tip totalitar. Astfel, ele au în comun pretenţia de a controla în totalitate societatea și fiecare individ în parte; neagă pluralismul politic și permit existenţa doar a unui partid; exaltă cultul personalităţii, al liderului care se pretinde infailibil; instituie cenzura asupra mijloacelor de informare și modelează opinia publică prin propagandă; elementele sociale indezirabile și dizidente sunt arestate sau exterminate de către poliţia politică; este instituit controlul statului asupra economiei, iar dreptul la proprietate este restrâns sau lichidat, de la caz la caz.

1. Regimuri democratice faţă în faţă cu regimurile totalitare și autoritare:

 Democraţia a fost neîntreruptă în decursul secolului al XX-lea numai în statele care aveau o tradiţie în acest sens de secole: Marea Britanie, Franţa, Statele Unite, Elveţia, ţările scandinave și altele. Democraţiile incipiente, precum Italia sau Germania, au sucombat după Primul Război Mondial în fața dictaturilor. Același lucru s-a întâmplat cu majoritatea statelor din Europa Centrală și de Est: Rusia (1917), Ungaria (1920), Polonia și Lituania (1926), Regatul Iugoslaviei (1929), Letonia și Estonia (1934), Bulgaria (1935), Grecia (1936), România fiind ultima ţară din regiune în care s-a instaurat un regim autoritar (1938). Unul dintre cele mai stabile regimuri democratice în secolul al XX-lea l-a avut Marea Britanie, care poate fi numită patria democraţiei moderne. Franţa la fel a reușit să se menţină în albia democratică, deși în anii ’30 asistăm la o creștere a ponderii cetăţenilor care susţin o extremă politică sau alta, fascismul sau comunismul. După cel de-al Doilea Război Mondial, procesele democratice se accentuează în Europa Occidentală, aflată în sfera americană de influenţă, dar și în America de Nord. Acest lucru s-a evidenţiat prin asigurarea unui nivel de viaţă decent pentru categorii largi ale populaţiei, acces la locuinţe, educaţie, automobile, aparate de uz casnic, televizoare etc.. În plan politic, democraţiile occidentale au evoluat în sensul acordării dreptului de vot pentru toate categoriile sociale și rasiale, consolidarea statului de drept, în care fiecare cetăţean era egal în faţa legii, indiferent de starea lui materială sau funcţiile deţinute, contrar a ceea ce se întâmpla în ţările comuniste, unde elita comunistă se situa deasupra legilor și s-a transformat într-o „nouă clasă” (Milovan Djilas) de privilegiați. În schimb, Europa Centrală și de Est cade după 1944 sub stăpânirea Uniunii Sovietice, care instaurează regimuri comuniste totalitare în Ţările Baltice, Basarabia (lipsită de o parte a teritoriului în sud și în nord și transformată în RSS Moldovenească, în cadrul URSS), Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria și Albania. Aceste regimuri supravieţuiesc până în 1989 datorită dominaţiei Moscovei în regiune, prin intermediul a două instituţii majore, una de ordin economic, CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, creat în 1949), alta militară, OTV (Organizaţia Tratatului de la Varșovia, creată în 1955).

2. Comunismul:

 Rusia este răvășită de Primul Război Mondial. Lipsa de pâine și de alte produse strict necesare, înfrângerile armatei pe front duc la erodarea încrederii în monarhie, mai exact în ţarul Nicolae al II-lea. Acesta este nevoit să abdice în februarie-martie 1917, Rusia devenind republică. În octombrie 1917, pe fondul unei crize de încredere în Guvernul Provizoriu, un partid totalitar, cel al bolșevicilor, în frunte cu Vladimir Ilici Lenin (Ulianov), preia puterea în urma unei lovituri de stat. „Revoluționar de meserie”, Lenin fusese mult timp în exil, în Siberia sau în Europa Occidentală. În toamna lui 1917 el este cel care convinge bolșevicii că puterea trebuie luată prin forţă. Celelalte partide, inclusiv de orientare marxistă ca și bolșevicii, precum menșevicii, sunt împotrivă, întrucât ele cred că situaţia din Rusia nu corespundea condițiilor unei revoluţii socialiste de care vorbea Marx. Partidul bolșevic instaurează, în urma unei lovituri de stat, dictatura unui singur partid. Toate partidele politice sunt interzise, iar membrii acestora sunt fie executaţi pe loc, fie deportaţi, fie expulzaţi peste hotare. Partidul bolșevic pretinde a deţine adevărul absolut și ordonă declanșarea „terorii roșii” (1918). Pentru o perioadă scurtă de timp, în scopul refacerii economice, Lenin va institui „Noua Politică Economică” - NEP-ul, - o revenire parțială la regurile economiei de piață. După moartea lui Lenin (1924) însă, urmașul acestuia, Stalin, va abandona NEP-ul și va reveni la practicile războiului civil. Astfel, în 1929 începe procesul de industrializare și colectivizare a agriculturii, sunt interzise proprietatea privată și relaţiile de piaţă. Ţăranii care refuză să intre în colhozuri sunt omorâţi prin înfometare sau deportaţi în Siberia. În anii 1932-1933, peste 8 milioane de oameni mor de foame, dintre care 5 milioane numai în Ucraina. În 1939-1941, regimul comunist sovietic extinde represiunile politice împotriva unor oameni nevinovaţi din alte teritorii, care sunt ocupate prin forţa armelor. Este vorba de Basarabia și Bucovina de Nord, anexate de la România în 28 iunie 1940, Ţările Baltice, Ucraina de Vest și Bielorusia de Vest. Din fostele teritorii ale României sunt arestate, executate sau deportate, mobilizate forțat la munci silnice cca. 90 de mii de persoane numai într-un an de zile, iunie 1940-iunie 1941. Se remarcă în acest sens deportarea în masă din 12-13 iunie 1941, când comuniștii sovietici au trimis în trenuri dotate cu vagoane pentru vite cca. 18 500 de persoane din RSSM, sau 32 000 din toate teritoriile românești anexate. Represiunea continuă și după 1944, când aceste teritorii amintite, inclusive cele românești, Basarabia și Bucovina de Nord, sunt reocupate de Uniunea Sovietică. În anii imediat postbelici se remarcă foametea organizată din RSSM, în urma căreia mor cel puțin 150 000 de oameni nevinovaţi de toate naţionalităţile, români, ruși, ucraineni, găgăuzi, bulgari etc.. Represiunea în Ţările Baltice și în alte teritorii reocupate de sovietici după 1944 continuă și cu noi deportări în masă. Deportări de amploare sunt organizate și în RSSM, pe 5-6 iulie 1949, de data asta fiind deportate în Siberia și Kazahstan cca. 35 de mii de persoane, copiii și mamele fiind trimiși în așezări speciale, iar capii de familie - în gulag, adică în închisori cu regim sever. După moartea lui Stalin, în martie 1953, succesorii acestuia, în frunte cu Nikita Hrușciov, condamnă public crimele comise de fostul lider bolșevic și recunosc că marea majoritate a victimelor erau nevinovate. Această recunoaștere, care a avut loc la Congresul al XX-lea al PCUS din februarie 1956, șochează oamenii simpli, comunitatea internaţională, dar și pe membrii de rând ai partidului comunist. Se renunţă la înfometarea organizată, la deportări și execuţii în masă. Dar comunismul nu poate fi reformat, el se bazează pe dictatura partidului unic, cenzură, controlul tuturor mijloacelor de informare, dominarea vieţii economice, interzicerea proprietăţii private, a economiei de piaţă și, fără îndoială, pe represiune politică. Noua denumire a poliţiei poltice după Stalin este KGB (Comitetul Securităţii de Stat), care a jucat un rol central în perpetuarea regimului. Dar pentru a nu fi învinuiţi și ei de continuarea practicilor de tip stalinist, succesorii lui Stalin - Hrușciov, Brejnev, Andropov, Cernenko și Gorbaciov - ordonă ca represiunea să fie operată mai discret. Represiunea politică este, prin urmare, redusă, dar ea rămâne la fel de nedreaptă și direcţionată împotriva unor oameni inocenţi. În loc de deportări și execuţii, după 1953 se practică pe larg internarea în spitale psihiatrice, condamnarea la detenție în lagăre de corecţie prin muncă, interzicerea obţinerii studiilor superioare ș. a.. În RSSM, românii care cer respectarea dreptului la limba română, la alfabetul latin (interzis din februarie 1941) sau, mai grav, din perspectiva comuniștilor sovietici, unirea cu România sunt condamnaţi la ani grei de închisoare, internare în spitale psihiatrice sau lagăre de corecţie prin muncă. Alţi cetăţeni, ruși și ucraineni, critică regimul comunist din perspectiva monopolului partidului asupra puterii în stat etc.. Regimul comunist se prăbușește începând cu 1989 odată ce Perestroika lansată de Gorbaciov în 1985 nu mai poate fi oprită. Cauzele colapsului URSS şi al regimului comunist sunt multiple. Se evidenţiază mai ales criza economică, care duce la erodarea totală a încrederii în ideologia comunistă şi în proiectul marxist-leninist de organizare a societăţii. Sfârşitul URSS este grăbit şi de renaşterea naţională a popoarelor non-ruse care nu mai acceptă dominaţia politică, ideologică şi economică a Moscovei. URSS dispare în august 1991, ca urmare a puciului eșuat de la Moscova și a declarării independenţei republicilor unionale, inclusiv a Republicii Moldova (27 august 1991). 

„Tărâmul morții” - studiu special:

 „Amploarea asasinatelor în masă ale lui Stalin este aproape la fel de mare ca a lui Hitler. De fapt, pe timp de pace a fost mai grav. În numele apărării şi modernizării Uniunii Sovietice, sub supravegherea lui Stalin au fost înfometate câteva milioane de oameni şi au fost împuşcate alte trei sferturi de milion în anii ’30. Stalin şi-a ucis propriii cetăţeni cu aceeaşi eficienţă cu care Hitler i-a ucis pe cetăţenii altor state. Din cele 14 milioane de oameni ucişi cu bună ştiinţă în zona morţii între 1933 şi 1945, o treime aparţine sovieticilor. Toate cele 14 milioane au fost victimele politicii de exterminare sovietice sau naziste, adesea ale interacţiunii dintre Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, dar niciodată ale războiului dintre ele. Un sfert dintre victime au fost omorâte înainte ca al Doilea Război Mondial să fi început măcar. Alte două sute de mii au murit între 1939 şi 1941, când Germania nazistă şi Uniunea Sovietică remodelau Europa ca aliate. Moartea celor 14 milioane a fost uneori prevăzută în planuri economice sau accelerată de considerente economice, dar nu a fost provocată de necesitatea economică în vreun sens strict. Stalin a ştiut ce avea să se întâmple când a confiscat hrana ţăranilor ucrainieni muritori de foame, în 1933, întocmai aşa cum Hitler a ştiut la ce se poate aştepta când i-a lipsit de hrană pe prizonierii sovietici, opt ani mai târziu. În ambele cazuri au murit peste trei milioane de oameni. Sutele de mii de ţărani şi muncitori sovietici împuşcaţi în timpul Marii Terori din 1937 şi 1938 au fost victimele directivelor exprese ale lui Stalin, întocmai cum milioanele de evrei împuşcaţi şi gazaţi între 1941 şi 1945 au fost victimele politicii explicite a lui Hitler.

Fascismul și Nazismul - studiu special:

 Fascismul este un fenomen italian, izvorât din eșecul modernizării politice, economice și sociale a Italiei, accentuat de Primul Război Mondial. Italia a fost nemulţumită de felul în care Conferinţa de Pace de la Paris a gestionat pretenţiile sale teritoriale. Termenul de fascism provine de la organizaţii numite „fascii”, create de ţărani care își revendicau drepturile în raport cu marii proprietari funciari. Benito Mussolini, liderul Partidului Naţional Fascist, creat în 1919, avea iniţial viziuni socialiste, și în prima etapă susţinea pe micii proprietari de terenuri împotriva latifundiarilor. Din 1920, se va alia cu inamicii acestora și cu marii industriași. Fascismul va veni la putere în urma șantajului, ca rezultat al organizării unui marș asupra Romei, care-l va determina pe regale Victor Emmanuel al III-lea să-l numească pe Mussolini în funcţia de prim-ministru (1922). Trecerea la dictatură s-a realizat treptat, votul universal fiind anulat în 1928, când sunt retrase și prerogativele parlamentului. Sunt create corporaţiile, în locul sindicatelor, în ideea de a arăta că în Italia nu există conflicte de clasă, ca în URSS. Churchill, parlamentar britanic pe atunci, laudă politica lui Mussolini, spunând că „e un model de cum trebuie contracarată ameninţarea bolșevică”! Sub influenţa lui Hitler, Mussolini adoptă o serie de legi rasiale în 1938, îndreptate împotriva evreilor. Hitler este iniţial un admirator al lui Mussolini. Venirea acestuia din urmă la putere în 1922 îl încurajează. Încearcă și el preluarea puterii în 1923, la München, dar suferă un eșec. Este arestat, elaborând în închisoare textul său programatic Mein Kampf, unde își exprimă planurile sale de cucerire a Europei și a lumii întregi, ura faţă de slavi și evrei. Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania, preluat de el în 1920, este unul care grupează foștii combatanţi de război, nemulţumiţi de umilirea ţării prin Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919). Iniţial revendicările sunt mai ales de ordin social, dar ulterior se va renunţa la acestea în favoarea unei apropieri de marii industriași, care îi vor finanţa partidul și îl vor aduce la putere. Marea criză economică mondială din 1929 aduce primele rezultate electorale notabile pentru naziști. În alegerile din noiembrie 1932 vor obţine 33%, cel mai mult dintre toate partidele. Președintele Hindenburg este nevoit astfel să-l numească cancelar pe Hitler, la 30.01.1933. Venirea lui Hitler la putere respectă anumite forme legale, ca și în cazul lui Mussolini, prin contrast cu Lenin. Regimul lui Hitler ia denumirea de „cel de-al Treilea Reich”. Imediat sunt lichidate toate partidele și sindicatele, este instituită cenzura, poliţia politică (Gestapo) întemniţează sau execută adversarii politici. Evreii vor fi o ţintă predilectă a politicilor represive naziste, Hitler considerând că aceștia, datorită rasei lor, au trădat interesele Germaniei la 1918 (mitul „loviturii cu cuţitul în spate”). Inspirându-se de la Stalin, Hitler introduce primul plan economic în 1936 (de 4 ani, la sovietici era de 5 ani). Ca și în cazul fascismului și al comunismului, voinţa conducătorului - a Führerului - se află deasupra legilor.