VIAȚA POLITICĂ ȘI RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN SECOLUL XX - PARTEA A DOUA.

 

VIAȚA POLITICĂ ȘI RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN SECOLUL XX - PARTEA A DOUA

Relaţiile internaţionale în epoca contemporană:

 Până la Primul Război Mondial (1914-1918) relaţiile internaţionale sunt dominate de sistemul echilibrului puterii, adică alianţele dintre Marile Puteri determină raportul de forţe pe arena europeană şi mondială. După 1918, Liga Naţiunilor instituie sistemul de securitate colectivă. După al Doilea Război Mondial, se impune sistemul de securitate colectivă generală, garantul căruia este ONU. În realitate însă, are loc o competiţie între două blocuri mari de state, unul condus de Statele Unite, altul de Uniunea Sovietică. Cele două supraputeri nu se ciocnesc direct, iar echilibrul terorii asigură o stabilitate relativă a ordinii mondiale. 

1. Primul Război Mondial şi echilibrul puterii:

 Sistemul numit convenţional „echilibrul puterii” a dominat relaţiile internaţionale în secolul al XIX-lea. Acestuia îi era specifică alianţa dintre două sau mai multe mari puteri împotriva unui stat cu tendințe hegemonice. Acest sistemu al echilibrului puterii a dus la declanşarea războiului în 1914, ca urmare a contradicţiilor dintre cele două alianţe politico-militare, Antanta şi Tripla Alianţă. Sistemul echilibrului puterii nu ia în calcul interesele statelor mici şi mijlocii, considerându- se firesc ca Marile Puteri să-şi împartă între ele sferele de influenţă (în China, Africa sau Balcani, spre exemplu). Drept urmare, după 1918, se instituie un nou sistem al relaţiilor internaţionale cu scopul de a elimina deficienţele sistemului internaţional bazat pe alianţa dintre Marile Puteri.

2. Relaţiile internaţionale în perioada interbelică:

 În perioada interbelică, se prefigurează o nouă paradigm în relaţiile internaţionale, anume cea a securităţii collective care avea drept scop asigurarea securităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei tuturor statelor recunoscute pe plan mondial, nu numai a celor mari. Cu alte cuvinte, asistăm la democratizarea relaţiilor internaţionale, iar instituţia care e menită să asigure securitatea statelor şi să evite conflictele violente dintre ele este Liga Naţiunilor, creată în 1919 la Paris, în cadrul Conferinţei de Pace. Liga Naţiunilor este astfel prima organizaţie internaţională care îşi propune să servească drept mediator în litigiile dintre state şi să le rezolve pe cale paşnică. Iniţial, ţările învinse în Primul Război Mondial, precum Germania, nu fac parte din Liga Naţiunilor. Treptat însă vor fi și ele cooptate. În 1926 Germania va deveni membru al Ligii Naţiunilor, fiind acceptată chiar în Consiliul organizaţiei, ceea ce echivalează cu recunoaşterea statutului de mare putere pe care îl pierduse la 1918. În 1934, după ieşirea Germaniei din Liga Naţiunilor, URSS îi ia locul. Uniunea Sovietică va fi la rândul ei eliminată din Liga Naţiunilor în 1939, ca urmare a încălcării statutului organizaţiei prin declanșarea războiului împotriva Finlandei (noiembrie 1939-februarie 1940). Liga Naţiunilor avea un sistem de sancţiuni îndreptat împotriva statelor agresoare. Acestea au fost aplicate în câteva rânduri. De exemplu, împotriva Japoniei care a invadat Manciuria în 1931 (parte a Chinei, ţară membră a Ligii) sau a Italiei, care în 1935 a pornit război împotriva Etiopiei, unicul stat din Africa membru al Ligii. Lipsa solidarităţii statelor europene în punerea în aplicare a sancţiunilor economice, dar mai ales a embargoului asupra importurilor de armament, împotriva statelor agresoare a determinat eşecul Ligii Naţiunilor în prevenirea unui al doilea război mondial.

3. Relaţiile internaţionale în al Doilea Război Mondial:

 Tratatul sovieto-german de neagresiune din 23 august 1939, numit şi Pactul Molotov-Ribbentrop a dus la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. Germania şi URSS şi-au împărţit sferele de influenţă în Europa Centrală şi de Est. Conform protocolului adițional secret, primei i-au revenit porţiunea vestică şi cea central ale Poloniei, iar celei de-a doua - Ţările Baltice, partea de est a Poloniei (Ucraina de Vest şi Bielorusia de Vest), precum şi Basarabia (Bucovina de Nord şi Ținutul Herţei, ocupate de sovietici în iunie 1940, nu erau menţionate). După semnarea acordului din 23 august 1939, Germania a invadat Polonia la 1 septembrie 1939 şi astfel a început cel de-al Doilea Război Mondial. Alianţa sovieto-germană i-a permis lui Hitler să lupte pe frontul de vest şi să cucerească în timp record Danemarca şi Norvegia (aprilie 1940), precum şi Ţările de Jos şi Franţa (mai - iunie 1940). În toamna aceluiaşi an însă, Hitler a suferit un eşec în „bătălia pentru Anglia”. Atacul german asupra URSS din iunie 1941 a adus această țară de partea coaliţiei antinaziste. Ulterior, atacul japonez asupra bazei americane de la Pearl Harbour/Hawaii, a determinat intrarea SUA în război. Între timp, premierul britanic Winston Churchill şi preşedintele american Franklin Delano Roosevelt redactează Carta Atlanticului (august 1941) în care se schiţează nevoia creării Naţiunilor Unite şi principiile de bază ale acesteia, la care va adera ulterior şi URSS. Coaliţia Naţiunilor Unite va ieşi învingătoare din cel de-al Doilea Război Mondial în urma capitulării Germaniei (8 mai 1945) şi a Japoniei (2 septembrie 1945). Noua configurație a hărții politice a lumii a fost stabilită la conferințele de la Teheran (1943), Ialta (1945), Potsdam (1945), Paris (1947).

4. Relaţiile internaţionale în timpul Războiului Rece:

 Relaţiile dintre statele occidentale şi URSS s-au înrăutăţit după 1945. Divergenţele s-au acutizat din motive ideologice şi geopolitice. Germania postbelică a fost împărţită în patru zone de ocupaţie: sovietică, americană, britanică şi franceză, prima evoluând în RDG, iar următoarele trei - în RFG. În Europa de Est, aflată sub ocupaţie sovietică, au fost impuse regimuri comuniste supuse Moscovei, ceea ce americanii au interpretat ca o încălcare a acordurilor de la Ialta (februarie 1945), care prevedeau organizarea unor alegeri libere. Nu numai Europa a fost împărţită în două zone de influenţă, cea americană în Vest şi cea sovietică în Est, dar şi întreaga lume. Iniţial, americanii deţineau supremaţia economic şi militară întărită şi prin faptul că erau unicii care dispuneau de bomba atomică, folosită în Japonia în 1945 (pe 6 august la Hiroshima şi pe 9 august la Nagasaki). În 1949 şi URSS va obţine propria armă nucleară, aşa încât pentru câteva decenii se va instaura echilibrul terorii, adică al fricii mutual de aplicare a armelor nucleare. Cu alte cuvinte, în epoca Războiului Rece din anii 1945-1989/1990, relaţiile internaţionale au fost caracterizate de sistemul bipolar. Pe lângă echilibrul terorii, altă trăsătură a acestuia a fost lipsa unei declaraţii formale de război în 1945-1947, precum şi lipsa unui tratat formal care să-i pună capăt (1990-1991). Fiecare bloc de state avea şi o alianţă militară menită să apere interesele sale: Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, creat la 4 aprilie 1949), dominată de americani, şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955), controlată de sovietici. În particular, politica externă americană a fost ghidată în această perioadă de doctrina Truman (1946), potrivit căreia SUA trebuiau să evite o ciocnire directă cu URSS şi să nu permită acesteia extinderea dincolo de liniile de demarcaţie stabilite la 1945.  „Doctrina Truman”, inspirată de diplomatul George Kennan, punea accent pe izolarea URSS (containment) şi nutrea speranţa că dificultăţile interne ale comunismului vor duce la implozia sistemului. În acest scop SUA vor participa la eliberarea Coreei de Sud (1950-1953) ocupate de Nordul comunist, prin atragerea unei coaliţii internaţionale largi sub egida ONU. Americanii se vor implica şi în războiul din Vietnam, tot în scopul evitării comunizării Sudului, dar vor eşua (1965-1973). Pe de altă parte, scopurile politicii externe sovietice pot fi rezumate prin formula „nici război, nici pace” (Raymond Aron). În urma încercărilor interne de a reforma radical regimul comunist (Ungaria, 1956) sau revizuirea acestuia (Cehoslovacia, 1968), Moscova formulează aşa-numita doctrină Brejnev, potrivit căreia statele comuniste (adică URSS) au dreptul de a introduce trupe militare în orice stat-satelit în care vor avea loc evenimente similare. URSS se implică masiv în exportarea revoluţiilor comuniste şi în afara Europei, în Africa mai ales. Sprijină regimul lui Fidel Castro din Cuba, care se declară post-factum marxist-leninist pentru a obţine sprijinul Moscovei împotriva SUA. Cea din urmă implicare, în emisfera vestică, duce la cea mai mare criză din epoca Războiului Rece, criza din Caraibe, care a fost la limita izbucnirii unui conflict nuclear între cele două supraputeri (octombrie 1962). O altă implicare masivă a URSS în afara teritoriilor cucerite în 1945 a avut loc în Afganistan (1979-1989), ceea ce a devenit un eşec la fel de dureros pentru sovietici precum a fost Vietnamul pentru americani. Un rol important în aplanarea conflictelor l-a avut Organizaţia Naţiunilor Unite, creată în 1945 şi care, pe lângă aplicarea de sancţiuni economice, are şi o armată proprie de intervenţie (căştile albastre). Deşi ONU veghează oficial la garantarea păcii în lume, Marile Puteri au un cuvânt greu de spus în relaţiile internaţionale, precum şi în cadrul ONU. Consiliul de Securitate al acesteia este alcătuit din 5 membri permanenţi, care nu sunt decât cei cinci învingători principali în cel de-al Doilea Război Mondial: Statele Unite ale Americii, Rusia (fosta URSS), Marea Britanie, Franţa şi China.

5. Relaţiile internaţionale după Războiul Rece:

 Războiul Rece şi sistemul bipolar în relaţiile internaţionale ia sfârşit odată cu dezintegrarea blocului de state comuniste din Europa, în special odată cu dezagregarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia la 3 martie 1991 şi colapsul URSS (august 1991). După dispariţia Uniunii Sovietice, unii experţi au afirmat că lumea a devenit unipolară, adică în care Statele Unite deţin supremaţia globală fără a avea concurenţi pe măsură. Cu toate acestea, Rusia postsovietică, deşi nu are capacităţile militare ale defunctei URSS, a cărei moştenitoare de drept este, joacă un rol din ce în ce mai important pe arena internaţională. China comunistă de asemenea are un potenţial militar din ce în ce mai important, inclusiv la capitolul arme nucleare, susţinut şi de o economie viguroasă (din 2012 - a două din lume, după SUA). În ultimii ani, Japonia, în contextul experimentelor nucleare şi ameninţărilor venite din partea Coreei de Nord, şi-a dezvoltat o armată destul de redutabilă, inclusiv la capitolul apărare antibalistică. Cu alte cuvinte, relaţiile internaţionale după 1991 sunt caracterizate mai degrabă de multipolarism decât de unipolarism. Numeroase conflicte armate au afectat lumea de după Războiul Rece. O listă selectivă ar include războaiele din Balcani, Africa (mai ales cele civile), dar şi din Orientul Apropiat (de exemplu, războiul civil din Siria, declanșat în 2011). Nu sunt de neglijat nici conflictele armate din spaţiul postsovietic (războiul azero-armean din Carabahul de Munte; războiul ruso-moldovean din Transnistria; războaiele din Cecenia; războiul ruso-georgian, soldat cu pierderea de către Georgia a Osetiei de Sud şi a Abhaziei). O caracteristică esenţială a multor conflicte şi ciocniri violente de după Războiul Rece este faptul că ele sunt iniţiate de actori nonstatali. Cel mai cunoscut caz este cel al organizaţiei islamice extremiste Al-Qaeda, care şi-a asumat organizarea atacurilor teroriste de la New York şi Washington, D. C. de pe 11 septembrie 2001. Ca urmare a acestui atac, Statele Unite au adoptat aşa-numita doctrină Bush, potrivit căreia SUA are dreptul la un atac preventive asupra unui stat inamic. Cu alte cuvinte, prin comparaţie cu doctrina Truman, care avea un caracter defensiv, cea din 2002 justifică un război ofensiv. Doctrina Bush a fost aplicată prima dată în războiul din Afganistan ( declanșat în 2001) şi Irak (declanșat în 2002). După 1991, NATO s-a extins spre Est, incluzând Polonia, Cehia şi Ungaria (1999); Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia, Estonia, Bulgaria şi România (2004); precum şi Albania şi Croaţia (2009).

Suplimentar: Despre importanța anului 1947 în relațiile internaționale postbelice:

 Cotitura din 1947 înseamnă mai degrabă o reafirmare a spiritului „bolşevismului într-o singură ţară” extins la bolşevismul în mai multe ţări: caracter deopotrivă internaţional şi ultracentralizat al mişcării, clădită mai mult ca oricând în jurul bastionului sovietic, şi dependenţă strânsă a noilor ţări de „democraţie populară”; întărirea luptei de clasă în interior şi în exterior, apel la vigilenţa revoluţionară în faţa comploturilor imperialismului şi prioritate acordată luptei împotriva războiului antisovietic. Toate aceste lozinci, care aveau în 1930 un aer de fortăreaţă asediată, exprimă în 1947 un optimism cuceritor, ca şi cum şi-ar fi pierdut caracterul extremist, înscriindu-se în linia democraţiei. Sistemul sovietic a atins ceea ce s-ar putea numi „maturitatea totalitară”: având asupra cetăţenilor URSS un control de o perfecţiune fără precedent în istoria omenirii; întinzându-se în mai multe state europene, iar în viitor şi la China; întruchipat fiind de un conducător unic, adulat ca soldat, ca filozof şi om de stat; şi fiind aproape pretutindeni în lume întărit de o forţă de iradiere ideologică comparabilă cu puterea de influenţă a unei religii. Raportul lui Jdanov constituie apoteoza acestui univers sinistru. 

ONU:

 ONU a creat o serie de instituţii pentru rezolvarea celor mai importante probleme cu care se confruntă umanitatea. Printre acestea sunt: UNICEF - fundaţia ONU pentru protecţia drepturilor copiilor, creată în decembrie 1946; FAO - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, creată în octombrie 1945; UNESCO - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură, creată în noiembrie 1945; WHO - Organizaţia Mondială a Sănătăţii, creată în aprilie 1948; UNHCR - Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, creat în decembrie 1950; UNDP - Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, apărut în noiembrie 1965; Alte instituţii sau subdiviziuni ale ONU se ocupă de multiple alte probleme globale ale lumii în care trăim: SIDA; încălzirea globală; terorismul; problema protejării drepturilor femeilor; asistenţă umanitară; protecţia persoanelor cu dizabilităţi etc..

Cele mai importante contribuţii la bugetul ONU: State membre - Contribuţie: SUA 22,000%; Japonia 10,833%; Germania 7,141%; Franţa 5,593%; Marea Britanie 5,179%; China 5,148%; Italia 4,448%; Canada 2,984%; Spania 2,973%; Brazilia 2,934%; Rusia 2,438%; Australia 2,074%; Coreea de Sud 1,994%; Mexic 1,842%; Olanda 1,654%; Alte state membre 20,765%.