DIVERSE - Partea întâi.

                                            DIVERSE - Partea întâi

1. Crăciunul, un drum milenar:

 Problemele teologice în ceea ce privește această sărbătoare au fost dezbătute de către Părinții Bisericii și anume să fie sau nu celebrată această zi a Nașterii Domnului. Primul teoretician creștin care a promovat evenimentul nașterii Domnului la data de 25 decembrie a fost Sextus Julius Africanus. Acesta a scris în lucrarea sa „Cronologia” despre perioada de 5.500 de ani de la Creație și până la venirea lui Iisus. Acest pas a fost unul uriaș pentru sărbătoarea aceasta. În secolul al III-lea, Origen, unul dintre Părinții Bisericii se opune sărbătorii Nașterii Mântuitorului pentru că el nu ar trebui privit ca un faraon. Acesta a afirmat că doar păcătoșii au parte de aniversări și nu divinitatea. Controversele au apărut și datorită faptului că această sărbătoare se suprapunea și cu festivitățile dedicate unor divinități păgâne, festivități ce aveau loc tot în data de 25 decembrie. La această dată erau sărbătorite divinități precum Isthar și Mithra. Prima mențiune a zilei de 25 decembrie apare în scrierea calendaristică a lui Filocalus, acesta mențiune fiind elaborată la Roma în anul 354. Sărbătoarea Nașterii Domnului este introdusă și în Constantinopol în anul 379, în Antiochia în 380 și în Alexandria în 430. Arianiștii interzic Nativitatea în Constantinopol între 380 și 400, ea fiind reintrodusă de Ioan „Gură de Aur”. Controversele sunt spulberate de Carol cel Mare, acesta încoronându-se chiar pe 25 decembrie, în anul 800, la Roma. El a fost binecuvântat de Papa Leon al III-lea. O altă piatră de hotar a fost și încoronarea lui William I al Angliei, la 25 decembrie 1066. Conciliile din Evul Mediu au stabilit sărbătorirea Nativității începând din anul 1377, atunci când Richard al II-lea al Angliei a organizat o foarte mare petrecere popular; la această petrecere consumându-se 28 de vaci și 300 de oi. Probabil în această perioadă au început să se răspândească și niște cântece adecvate și anume colindele, și s-a impus tradiția adunării familiei la masa festivă. Tot în Anglia, datorită Războiului Civil, Cromwell s-a decis să interzică Crăciunul. El a fost însă restaurat datorită nemulțumirii populare.

2. Trebuie regândite legile Gravitației?

 Oamenii de știință au observat faptul că, sondele cosmice, imediat ce au ieșit din Sistemul Solar, au fost frânate. Au început astfel să apară întrebări cu privire la afirmațiile lui Galilei, misterele Cosmosului, dar și întrebări ce fac referire la teoria newtoniană a gravitației și dacă aceasta mai stă în picioare odată cu cele observate.

Unde se află materia întunecată?

 Probabil că v-ați mai întrebat cât de bine cunoaștem noi de fapt stelele, planetele, dar și galaxiile. Se pare că mai avem multe de aflat despre acestea. Astronomul Fritz Swicky a remarcat o aglomerare de stele numită Coama Berenicei; în această zonă ar fi trebuit să se afle 90 la sută materie invizibilă. Așa a apărut și noțiunea de „materie întunecată”,  - această materie fiind invizibilă pentru instrumentele de care dispunem în momentul de față. Materia întunecată nu înseamnă praf cosmic și nici stele ultrapitice și puțin luminoase. De asemenea, ea nu amintește de nicio materie pe care o întâlnim pe Terra. Unii au spus că această materie ar fi reprezentată, în fapt, niște particule foarte mici care nu interacționează în niciun fel cu particulele cunoscute.

Cât de mică poate fi accelerația unui corp?

 Se pare că din ce în ce mai mulți oameni de știință încep să aibă în vedere modificarea legilor lui Newton. Chiar dacă forța exercitată asupra unui corp scade până la zero, accelerația nu poate scădea dincolo de o anumită limită, respectiv de o anumită valoare minimă. Această teorie poarta numele de MOND. Conform acestei teorii, în Univers ar exista 90% masă întunecată. Această masă ar putea fi și explicația pe care oamenii de știință o caută cu privire la experimentul Boomerang. Acest experiment a măsurat în anul 2000 radiația de fond, adică radiația care ar fi rămas în urma Big Bang-ului.

Există o barieră extrasolară?

 Sondele Pioneer 10 și 11 și-au făcut datoria, acestea investigând planetele Saturn și Jupiter, ele pornind, apoi, pe drumul fără întoarcere către ieșirea din Sistemul Solar. Viteza sondelor este încetinită dincolo de orice calcule și previziuni. O forță se pare că le trăgea înapoi, această forță fiind de zece miliarde de ori mai mică decat gravitația terestră, dar cu toate acestea, ea avea un impact semnificativ asupra acestor sonde. Nu poate fi vorba însă de celebra Planeta X, care este cautată de foarte mulți ani și nici de vântul solar. Nu se poate vorbi nici despre pierderi de energie electric. MOND ar putea fi, în aceste condiții,  o explicație plauzibilă.

Alegere dificilă:

 Fizica actuală despre gravitație se bazează pe doi piloni foarte cunoscuți și anume Isaac Newton și Galileo Galilei. Observațiile făcute de ei au fost extinse de mai mulți savanți, printre care și Einstein. Se pare că vechile legi încep să fie depășite, ele nemaifiind în corespondență cu ceea ce se întâmplă. Unii experți spun că în timp, va trebui să ne pregătim pentru „altceva”, de vreme ce experiențele lui Galilei din turnul din  Pisa nu au fost verificate în condițiile spațiului cosmic. Indiferent ce se va întâmpla, trebuie să ne așteptăm la noi surprize.

3. Conexiunea folclorică a fenomenului OZN:

 Există o paralelă demnă de luat în seamă între fenomenul OZN, dar și poveștile folclorice despre zâne, spiriduși, precum și gnomi sau iele. După părerea lui Jacques Vallee, fenomenul OZN a fost înregistrat în memoria colectivităților umane sub formă de povestiri. Puterea atribuită celor care veneau cu farfuriile zburătoare era de obicei asociată în folclor cu zâne. Ocupanții acestor OZN-uri erau de fapt zânele și ielele din folclor.

Între cer și pământ:

 John Mack este un profesor de psihologie de la Harvard; acesta vorbește despre ascensiunea la Cer, dar și despre comunicarea extraterestră. El a scris în anul 1957 despre mituri și legătura lor posibilă cu fenomenul OZN. În Ilo tempore, se spunea că zeii coborau pe Pământ, ei amsetecându-se cu oamenii. De asemenea, oamenii la rândul lor, urcau și ei la cer. Aceste mituri se întâlnesc peste tot, inclusiv la aborigenii australieni. În același timp, ele sunt întâlnite și la eschimoși, dar și la pigmei. John Mack s-a ocupat de investigarea tradițiilor din diverse țări. Chiar și în țara noastră au avut loc câteva lucruri inexplicabile, acestea derulându-se de-a lungul secolelor. Aceste întâmplări se petrec chiar și în zilele noastre. În unele locuri mai apar ființe necunoscute  care bântuie oamenii ce trec prin aceste locuri. Există chiar și unele mărturii ce fac legătura între incidentele de felul acesta și observațiile OZN. „Zburătorul” este un personaj pe care îl întâlnim și în literatura noastră, acesta luând forma unui flăcău și intrând noaptea în casele oamenilor. El chinuie fetele tinere. Fetele îl văd pe Zburător ca fiind absolute real. Acestea sunt curpinse de emoții puternice în preajma Zburatorului. El este varianta locală a ceea ce credințele populare numesc „incubus” sau „succubus”. Cartea lui Enoh este mai explicit, spunând că fiicele pământenilor erau grațioase și frumoase, de aceea îngerii și anume „copiii Cerurilor” s-au îndrăgostit de ele. Ei au făcut cu aceste femei copii. Paralelele care amintesc de aceste întâlniri sunt destul de comune. În folclorul nostru, ielele sunt cele mai apropiate de fenomenul OZN. Acestea sunt făpturi feminine supranaturale, ele având o putere mare de seducție, dar și puteri magice. Peste tot în țara noastră, ielele sunt considerate a fi femei tinere, acestea fiind îmbrăcate în alb, apărând noaptea și făcând rău. În diverse zone ale țării noastre, ielele au mai multe denumiri. Cuvântul „iele” ar fi însemnat chiar „ele”, adică persoane de sex feminin. Nicolae Densușianu este un istoric care s-a ocupat cu adunarea unor mulțimi de legende și credințe populare, el răspândind un număr impresionant de chestionare. Conform acestor chestionare, el a aflat că ielele sunt niște duhuri cu chip de femeie care umblă noaptea și dansează. Ele au lumânări aprinse și se joacă printre pomi. În momentul în care ele întâlnesc oameni, acestea îi poarta prin aer, iar oamenii ajung să devină „neoameni”. Dimitrie Cantemir le numește „nimfe ale aerului, ele fiind îndrăgostite mai ales de tinerii frumoși”. Există astfel o mulțime de similitudini între aceste iele și fenomenul OZN: aparițiile nocturne, rotirea luminoasă, originea aeriană, dar și semnele care rămân pe iarbă. Viteza fantastică, precum și răpirile pe care le fac sunt alte semne care fac ca aceste întâlniri să fie foarte asemănătoare cu „răpirile extraterestre”. Sunt mici șansele ca aceste răpiri să fie considerate a fi simple coincidențe.

Rotocoale de foc:

 Există mai multe informații în arhivele ufologiei românești cu privire la aceste întâlniri. Gabriel Tudor amintește de întâlnirea pe care a avut-o un tânăr din comuna Prundu, în anul 1948. El s-a întâlnit într-o noapte, atunci când era alături de doi prieteni cu niște rotocoale „ca de foc”. Atunci când s-au apropiat, au văzut cinci femei ținându-se de mâni. Martorul spune că cei doi prieteni ai săi au fost atrași de aceste femei, ei fiind ulterior găsiți morți. El a găsit chiar și un „plai al ielelor”. În satul Valea Popii, în pădurea de pe dealul Nucet au avut loc zeci de observații de lumini strălucitoare care se mișcau prin aer. Au mai apărut și alte legende cu privire la iele. Prima este o legendă veche, legendă ce a fost transmisă din generație în generație. Un țigan s-a stabilit la marginea unui sat, acesta fiind poreclit „Graurul”, el fiind și un lăutar cunoscut. Tineretul se aduna în casa acestuia pentru a se distra și a-i asculta muzica. Graurul le-a spus tinerilor despre existența unui cantec numit „Cântecul Șoimaielor”, iar tinerii s-au rugat de el să-l cânte. La început el le-a spus tinerilor că-i este frică să-l cânte, temându-se de răzbunarea ielelor. A cedat însă. Ușa casei era închisă, - amănunt important. Imediat ce a început să cânte această melodie, cu o forță nevăzută, ușa s-a deschis brusc. Graurul a dispărut trei zile după acest moment, el fiind găsit mai târziu, dar de data aceasta devenise foarte „închis în sine.” Al doilea caz a avut loc în anii 1920. Localnicul Onea era în drum spre izvor când a fost tăvălit printre brazi. Un vecin a venit să-l ajute, el spunând că, și el, la rândul său a fost târât, dar nu a văzut pe nimeni care să fi făcut acest lucru. Onea a fost luat totuși în spate de către vecinul său și dus în sat. Un grup de preoți a încercat să-l ajute, dar rezultatul a fost unul de prisos. Onea și-a revenit abia după șase luni, însă nu a mai fost niciodată ca înainte. El învățase să cânte la fluier. Onea a povestit că atunci când a avut loc acest incident, a văzut venind spre el niște scântei ca un roi de albine. Scânteile l-au izbit la pământ și l-au tăvălit printre brazi. El s-a văzut înconjurat de ochi foarte strălucitori de toate culorile, iar după acest moment nu și-a mai adus aminte de nimic.

4. Alexandru Cel Mare, geniu charismatic:

 Alexandru Cel Mare a realizat fapte uimitoare, doar în câțiva ani. A murit în floartea tinereții, din cauze neelucidate în mod clar nici până în ziua de azi.

Eternul Alexandru:

 Cine a fost cu adevărat acest Alexandru? A fost el un erou sau mai de grabă a fost un adevărat tiran al istoriei pentru că i-a eliminat pe mulți dintre generalii săi, la fel cum va face peste veacuri și Stalin? Istoricii antici au spus despre Alexandru, aproape în unanimitate că a fost un geniu militar - „cel mai viteaz dintre viteji”. Acesta a reușit ceea ce nimeni nu a mai făcut - a reușit să strângă o armată de 50.000 de soldați, iar într-un singur deceniu, a reușit să străbată trei continente, supunând zeci de milioane de oameni. La moartea sa, atunci când nici nu împlinise vârsta de 33 de ani, imperiul întemeiat de Alexandru se întindea din Balcani, până în Himalaya. În ciuda dorinței sale avide de putere, istoricii l-au privit pe Alexandru ca pe un erou ideal, acesta fiind un adevărat geniu strateg. Sfântul Augustin sau Dante, îl vor prezenta mai târziu pe Alexandru, ca pe un asasin. Aceste tendințe vor fi păstrate mai târziu. Despre acesta s-au scris până în momentul de față peste 20000 de cărți, dar și articole. Și totuși, nimeni nu știe clar până astăzi ce dorea, de fapt, Alexandru. El a fost considerat de unii ca fiind un erou civilizator. De asemenea, alții l-au condamnat, el fiind considerat mai mult un megaloman labil psihic, de tipul lui Hitler, căruia îi păsa foarte puțin de relațiile interumane. El dorea să pună stăpânire pe un teritoriu cât mai vast, până la Gange dacă s-ar fi putut. Există și o a treia categorie de autori care spun despre acesta că el este cel responsabil pentru faptul că a adus pentru prima dată în Occident, noțiunile despre guvernare ale civilizațiilor orientale, el folosindu-se de niște metode barbare, după standardele actuale. Poate că istoricii sunt încă divizați în ceea ce-l privește pe Alexandru, acest personaj al istoriei trecând de la acte de generozitate uimitoare, la manie oarbă.

Curajul nebun al Macedoneanului:

 Nu există niciun dubiu în ceea ce privește talentul său de comandant. Lane Fox este un istoric britanic care a vorbit despre talentul acestuia. El spune că Alexandru ar făcut una cu pământul cele mai puternice legiuni romane, iar Cezar ar fi fugit probabil din calea sa, cât de repede ar fi putut. Este posibil ca Napoleon, care a luptat doar împotriva unor lideri fara niciun talent militar, să nu fi îndrăznit să-l înfrunte, dacă ar fi trăit în perioada sa. Nimeni nu a putut nega bravura incredibilă de care a dat dovadă Alexandru. El își conducea mereu oastea la luptă, acesta, încasând și el la rândul său loviturile pe care le primea oastea sa. A fost rănit în numeroase rânduri de săgeți, săbii, lănci și pumnale. Avea trupul acoperit de cicatrici, dar nu dădea niciodată înapoi. La sediul fortăreței Multan, aflată, azi, în Pakistan, a condus soldații pe scările de asalt. Ajungând sus pe ziduri, și-a dar seama că este singur înaintea apărătorilor cetății. În loc să se întoarcă, a sărit direct în mijlocul lor, bătându-se ca un leu. În acel moment, soldații săi i s-au alăturat. A primit în toiul luptei și o sageată în piept, dar a continuat să lupte. După ce chirurgul său i-a extras vârful săgeții din piept cu un cuțit, el s-a întors în  bătălie. Alexandru era atras în aceeași măsură de știință și cultură, datorită dascălului său Aristotel. A avut o fire religioasă, de altfel acesta era convins de realitatea lucrurilor spuse de mama sa. Ea i-ar fi spus lui Alexandru că tătal său nu fusese regele Filip al Macedoniei, ci însuși Zeus-Amon, care venise în iatacul ei. Toată viața, Alexandru va crede despre el că este un fiu de zeu, el comportându-se într-un anume fel cu oamenii din jurul său, oameni pe care îi considera inferiori.

Tiranul Alexandru:

 Cei care spun despre Alexandru că ar fi fost tiran, se bazează în  special pe comportamentul său de la începutul domniei. La vârsta de 20 de ani, el urca pe tron și îi ucide imediat pe toți potențialii săi rivali, dar și pe rudele care ar fi putut aspira la putere. Orașele care nu i se supun sunt trecute prin foc și prin sabie. Teba este cucerită, dar și arsă complet - 30.000 de locuitori ai acestui oraș sunt masacrați sau vânduți ca sclavi. Singura clădire care rămâne în picioare este casa lui Pindar, acesta fiind foarte admirat de către Alexandru. El a măcelarit fără milă populații întregi, campania sa indiană fiind comparabilă cu genocidul lui Cortez împotriva aztecilor. În momentul în care ajunge conducător al Imperiului Persan, Alexandru pornește o acțiune de epurare a oamenilor care se împotriveau planurilor sale. Execută șase guvernatori de provincii și pe unii dintre cei mai valoroși generali ai lui Filip. Puterea sa crește, dar în același timp capacitatea sa de înțelegere se diminuează profund, Alexandru devenind paranoic. Istoricii sunt de acord că dacă domnia sa ar mai fi durat încă 10 sau 20 de ani, cel mai probabil el s-ar fi transformat din „cel mai viteaz” în „cel mai odios” conducător al Antichității. Moartea îl răpune în data de 10 iunie 303 î.H.. Înainte de acest eveniment, el ar fi organizat un concurs de băut vin alături de prietenii săi. Deși versiunea oficială spune că el ar fi murit de malarie, se pare că există și voci care susțin că ar fi fost asasinat prin otrava turnată în vin. Se spune chiar și despre Aristotel că ar fi fost implicat în crima lui Alexandru. O ipoteză mai nouă susține că medicii l-ar fi asasinat fără să vrea pe Alexandru, dându-i să bea un preparat pe bază de spânz, drept antidot pentru cantitatea mare de alcool pe care a consumat-o. Este posibil, în opinia altor istorici, ca Alexandru să nu fi dorit decât să depășească gloria lui Filip, cucerind Asia, și nimic mai mult.