ÎNTRE IDENTITATEA NAȚIONALĂ ȘI LIBERTATEA RELIGIOASĂ.

ÎNTRE IDENTITATEA NAȚIONALĂ ȘI LIBERTATEA RELIGIOASĂ

 Acest text se dorește a fi o reflecție generaliza(n)tă asupra elementului religios în construirea identității contextului național și o verificare a compatibilității acestuia cu democrația care garantează prin Constituție libertatea credințelor religioase, a conștiinței și autonomia cultelor religioase față de stat. Identitatea națională este fundamentul suveranității, legată strict de tradiția poporului, de acceptarea unui model de comportament și stil de viață care se bazează pe valori elaborate generațional. Identitatea ca matrice a suveranității ne trimite, implicit, la faptul că statul reunește, tutelar, identitatea culturală cu identitatea națională. De facto, identitatea națională posedă intrinsec elemente tradițional-istorice (cum a fost creat și s-a dezvoltat continuu un popor, din perioada miturilor naționale, până la cutumele și valorile fondatoare ale comunității) dar și un element de natură etică, prin reproducerea unor comportamente transmise și acceptate social, chiar prin perspectiva imediată a asigurării nevoilor materiale și spirituale, considerate primare. Toate elementele se regăsesc la nivel național, se exprimă, nu atât la nivelul comunităților din spațiul statal, ci în majoritatea poporului care constituie națiunea. Dacă din punct teoretic aceste idei structurează raționamentul articolului, consider că trebuie specificată, în manieră particulară și în contextul național românesc caracteristic, formarea anevoioasă și destul de recentă a unui stat național unic, independent și suveran, capabil să reunească tot poporul român. Subliniez aici o anumită structură tare a identității naționale românești, deoarece se sprijină pe două fundamente solide: cel al civilizației romane, de la care am preluat structura lingvistică, juridică și destule obiceiuri imuabile, dar și acea armonie dintre om și natură (suprimată în perioada comunistă, odată cu triumfalismul industrial) de care ne vorbește Titus Lucretius Carus, anume o activitate a omului, mai ales în spațiul rural, inspirată din capacitatea acestuia de a contempla zidurile cerești ale lumii, un ethos capabil de a găzdui popasul omului pe acest pământ, dotat de o sacralitate lăuntrică, și pe fundamentul creștinismului, atât din perspectiva unui element unificator al poporului, cât și ca meta-narațiune capabilă să fie condiție prealabilă pentru dezvoltarea conceptului de laicitate, înțeles aici ca desacralizarea politicului și deci bază pentru conceptul de suveranitate populară, și condiție pentru respectul demnității omului, atribut al tuturor ființelor umane, un drept fundamental în cadrul status civitatis. Este știut faptul că fundația distincției dintre valorile spirituale și realitățile temporale, între credință și politică, își găsește originea în conceptul evanghelic din a da Cezarului ce este al Cezarului, pentru a lăsa lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Istoria României ne-a arătat însă că intoleranța religioasă, ascunsă pervers de ochii de dincolo de granițele țării, prevede exact opusul, anume că Cezarul se vrea suprapus  lui Dumnezeu, îl neagă, îl refuză, devenind, în radicalismul ucigaș de intelectuali și preoți, teocrația sistemului dictatorial. Creștinismul, chiar și în prigoană, a continuat să sublinieze forța legăturii dintre demnitatea umană și cea divină, prin urmare, demnitatea inerentă a omului. Principiul respectului pentru demnitatea umană constituie, în legile europene, elementul cardinal în care își are rădăcinile grija pentru toate drepturile fundamentale. Trebuie menționată aici valoarea istorică a creștinismului ca element al unificării populației, nu doar dogmatic, cât și etic. Educația creștină a integrat în poporul român o serie de valori și principii care, chiar și prin precipitatul secularizant, a contribuit la morală, a iluminat viața socială, economică și politică a națiunii. Aceste valori sunt importante astăzi, mai ales privite prin prisma anticlericalismului actual, această ură ideologică care înveninează societatea. Legătura dintre creștinism și identitatea națională are un sens util și evident: util pentru că definește un ethos politic profund antitetic fundamentalismului religios militant, cel care vede în celălalt un dușman de distrus, și un catalizator pentru o lege morală generală. Putem observa curente care sunt ostile ideii de identitate individuală, mai ales ideii unei identități a poporului, curente ale obsesiei identitare care împiedică perceperea coexistenței naturale între persoane, din moment ce au căzut în eroarea relativismului care stipulează că persoanele sau grupurile pot dispune sau pot fonda propria existență doar pe un cert patrimoniu al culturii sau pe valori seculare. Necesitatea garantării pluralismului confesional într-o democrație împiedică adoptarea unei religii determinate ca punct de vedere exclusiv al principiilor și valorilor pe care să fie fondat sistemul juridic statal și neagă caracterul exclusiv confesional al conceptelor utilizate de legislator. Libertatea crezului, în respect cu toate viziunile asupra lumii prezente în societate, ar trebui să îndemne puterea publică pentru a găsi un consens intersectat asupra conceptelor juridice, care să nu neglijeze ci să fie apropiat tuturor cultelor și credințelor, fără a marginaliza sau generaliza excesiv. În același timp, în perspectiva suveranității, creștinismul poate fi considerat, fără dubii, principalul izvor al valorilor pre-juridice și pre-politice care curg ca un râu carstic în interiorul societății și care sunt fundamentul ideal al principiilor fără derogare pe care este fondat acest stat. Folosind această cheie de lectură, creștinismul poate fi perceput nu doar din perspectiva religiei Bisericii, pe care credincioșii sunt liberi să o adopte, în respectul libertății religioase a fiecăruia, ci și ca pe o religie civică, un set de valori deteologizate dar legate puternic de cultura națională, cât pentru a crea un sens unificator: a trăi cu gândul că Dumnezeu există înseamnă a nega omului acel sens de omnipotență și de libertate absolută care prima dată îl exultă apoi îl degradează, a recunoaște condiția limitată a acestuia și conștientizarea limitelor etice ale propriilor acțiuni. Dumnezeu-Cuvântul rămâne fundamental pentru definirea istoriei și culturii în România, dar și pentru a găsi rațiunea acelei legi naturale, a unei gramatici a vieții sociale care permite armonia între diferiții actori din societate.