DESPRE RĂZBOIUL RUSO-UCRAINIAN.

 

DESPRE RĂZBOIUL RUSO-UCRAINIAN

1. „Tu nu ești rus și nu înțelegi”!

 Toată lumea fost surprinsă atât de invadarea Ucrainei de către Rusia, cât - mai ales - de amploarea acestei agresiuni (fără precedent în Europa de la al Doilea Război Mondial). Cu două zile înainte de invazie, în ciuda tuturor avertismentelor americane și a imaginilor din satelit, aproape nimeni nu o considera posibilă. În cazul cel mai extravagant se vorbea de o intrare a trupelor rusești în pe teritoriul provinciilor Luhansk și Donețk (oricum, parțial ocupate), dar ideea unei operațiuni militare de anvergură - menită a ocupa întreaga Ucraină - era considerată a fi într-atât de păgiboasă pentru ruși încât abia intra în calcul. Și totuși, aceasta a fost opțiunea lui Vladimir Putin. În momentul în care am citit despre intrarea armatei rusești - din trei direcții - pe teritoriul ucrainienean mi-am amintit de o discuție (publicată la începutul anilor 2000 în „Lettre Internationale”) dintre George Soros și Boris Berezovski. Întrucât nu am revista în față, o reproduc din memorie: la puțin timp de la înscăunarea lui Putin (la care contribuise substanțial), între Berezovski și noul președinte se declanșează un război în care primul pune la bătaie televiziunea proprie, iar liderul de la Kremlin atacă pe terenul reglementărilor economice. Încleștarea îl face pe Berezovski să piardă în câteva luni câteva miliarde de dolari. Pe acest fond are loc - în America sau în în Anglia - discuția despre care era vorba în revistă. Soros îi spune lui Berezovski: „Lasă-l în pace. Nu e o bătălie din care să câștigi; ai pierdut suficient. Mută-ți afacerile în Occident și ocupă-te de dezvoltarea lor.” La care Berezovski îi răspunde: „Tu nu poți înțelege; nu ești rus.” Ce nu putea înțelege Soros? Și de ce nu putea înțelege? Ce n-au putut înțelege oamenii politici, militarii și analiștii de politici externe din ultimele luni? Și de ce nu au putut înțelege ceea ce azi ni se pare evident? Aș începe cu răspunsul la a doua întrebare, căci el ne spune un lucru foarte important despre lumea în care trăim. În ciuda reproșurilor care le-au fost aduse - mai ales după invaziile din Afganistan și Irak - americanii n-au mizat, după 1990, pe forța brută ca principală pârghie de putere în „noua ordine mondială” pe care o văd realizându-se după căderea comunismului. Pe de o parte propria istorie (forjată de două războaie - cel de Independență și cel Civil), pe de alta intervențiile în Războaiele Mondiale (având ca terminus decizia recurgerii la arma atomică) și încleștarea Războiului Rece (cu tot ce a însemnat îngrădirea puterii sovietice - inclusiv Războiul din Vietnam și susținerea dictatorilor anticomuniști) i-au învățat că simpla forță militară - oricât de superioară tehnic ar fi - pe termen scurt costă prea mult și pe termen lung nu aduce beneficiile așteptate. Adevărata putere nu mai este a armatelor, ci a dispozitivului tehnologic care le asigură acestora avantajul asupra puterii militare a adversarului. Ba chiar - și mai important - a economiei capabile să susțină cursa tehnologică din care derivă cursa înarmărilor. Morala este aceea că adevărata competiție în lumea contemporană nu mai este atât cea militară, cât cea economică. Sigur că și concurența economică poate lua forme constrângătoare (ceea ce s-a numit „neocolonialism” este un exemplu), dar - în esența lui - comerțul este mai curând pașnic. Și chiar modalitățile lui cele mai detestabile crează o formă de progres în societățile pe care le exploatează (de pildă elitele locale, care devin antiimperialiste). Ca să nu mai vorbim de acordurile bilaterale între țările dezvoltate ori de reglementările succesive ce permit integrarea piețelor la o scară din ce în ce mai largă. Puterea adevărată, spun toate acestea, este puterea raționalizatoare a comerțului. Asta înseamnă că oricine se află pe harta economiei mondiale este obligat să compună cu ceilalți parteneri, să accepte „regulile jocului” (și, eventual, să profite de ele și să gândească în termeni de costuri și de beneficii. Globalizarea - adică interdependența economiilor (la multiple nivele) -  înseamnă tocmai faptul că tentația câștigurilor din acțiunea pe diversele piețe regionale și mondiale duce, implicit, la refuzul ispitei autarhiei (ce sfârșește - mai mereu - în opresiune și exaltări naționaliste). Ca o paranteză: este interesant faptul că până și cunoașterea a fost concepută după acest canon al raționalității comerciale. Astfel, o „contribuție științifică” trebuie să aibă trei elemente de bază: input-ul (adică un set de date primare, care sintetitează un anumit tip de experiență și sunt exprimate - cel mai bine - în manieră cifrică), o metodologie (care este un aparat tehnic de procesare a acestor date) și output-ul (în speță suma concluziilor - iarăși, cel mai bine exprimate cifric, care pot fi „aplicate” imediat. Sau, mai exact, care pot constitui imput-ul altei secvențe de procesare și, astfel, crea un lanț metodo/tehnologic). Originalitatea cercetării - neînțeleasă pe meleagurile noastre - constă tocmai în noutatea economică a output-ului final care se brevetează imediat (cu label-ul ISI). În fapt, dincolo de detaliile „metodologice”, aici este un tip de gândire contabilă, care organizează lucrurile pe două coloane: intrări și ieșiri, date primare și aplicații finale, costuri și beneficii etc.. Ideea este că acest tip de gândire contabilă (căreia i se spune și managerială) are două mari avantaje: este lucidă (căci calculul impune suspendarea pasiunilor în favoarea gândirii reci) și este prevăzătoare (căci raportul dintre investiții și beneficii solicită un tip aparte de atenție). Finalmente, cred că însușirea acestei gândiri care aliniază cifre este o formă de raționalizare și de orientare spre concret menită a disciplina în mod pașnic (căci având la bază emulația câștigului) mai ales societățile cu o intelectualitate pasională, ce cunoaște pusee de febră idealistă (mai întotdeauna cu o coloratură națională). Beneficiile calculului rațional, decontate în cash value, sunt o formă de soft power. Soft, dar nu mai puțin power. Revenind la logica puterii comerciale în relațiile internaționale: așa se explică relativa pasivitate (care, uneori, frizează bunăvoința) a Marilor Puteri față de variile regimuri dictatoriale apărute în ultima vreme. Dacă acestea nu trec de linia roșie a masacrării în masă a propriilor cetățeni sunt lăsate, mai mult sau mai puțin, să se lovească de primele probleme economice. Orice stat are, mai înainte de toate, responsabilitatea hrănirii propriei populații. Iar această problemă este una economică. Dacă vor s-o rezolve - mizând (pe termen lung) pe comerț și (pe termen scurt) pe ajutorul internațional) - „derbedeii” politicii mondiale trebuie să se cumințească. Sigur că unii au accese de furie a grandorii, amenință, șantajează, joacă la mai multe capete, dar - finalmente - vin la masa negocierilor, văd că se poate câștiga și intră în marele joc al economiei la scară largă. Odată situați aici, logica de factură comercială constituie un levier de acțiune al lumii democratice la adresa turbulenților care este cu atât mai eficient cu cât vizează țări mai bine integrate în marile fluxuri ale economiei mondiale. Teama de sancțiuni îi reține pe mulți de la a face ceea n-ar ezita nicio clipă să facă dacă ar fi de capul lor. De aceea amenințarea cu sancțiunile economice este, adesea, mai eficientă decât era în urmă cu un veac războiul efectiv. Și este o dovadă a faptului că raționalitatea contabilă de care vorbeam anterior - cea bazată pe calculul de costuri și beneficii - și-a făcut efectul și lucrează unificând, mai eficient decât orice ideologie, societățile moderne. Problema, așa cum vedem, este aceea că are și ea o limită: țările (și, în interiorul lor, segmentele de populație) slab integrate în marile circuite economice. Asupra acestora, măsurile economice au efecte foarte slabe. Avem câte exemple dorim: Afganistanul dinaintea ocupației americane, Eritreea, Coreea de Nord, Somalia, Zimbabwe-le lui Robert Mugabe sunt țări care au ales autarhia - adică tentativa de-a se baza doar pe producția internă - și faptul de-a investi masiv în armată (de stat sau a seniorilor războiului), servicii speciale și, evident, luxul curții dictatoriale. Sunt tiranii clasice în care o persoană controlează, grație monopolului forței interne, ansablul societății care este sărăcită, militarizată, mobilizată și pedepsită mereu. O populație care, practic, este ostatica unui gang înarmat. Logica „independenței și a suveranității” face imposibilă - sau foarte greu posibilă - intervenția în asemenea situații. Atunci când este vorba de țări mici și (relativ) periferice, lucrurile - deși triste - pot fi lăsate într-un fel de status quo. Problema este ce se întâmplă când țări mari, cu populații numeroase, cu capacitate militară și economică optează pentru acest model? Rațiunea ne-ar determina pe toți să credem că faptul de a-ți înfometa propria populație, de a-ți trimite copiii la moarte și de a poza triumfător ca un paria al întregii lumi este ceva absurd. Dar iată că se poate. Ce este de făcut într-un asemenea caz, când rațiunea, cu calculele și beneficiile ei, devine neputincioasă? Există oare la ruși ceva care desfide rațiunea? Da. Există ceva care-i determină să se ducă la război fără arme, doar cu icoane, și să se lase mitraliați din tranșeele adverse. Ceva care-i determină să se înfometeze și să se măcelărească - până la canibalism - unii pe alții. Ceva care să-i pună în situația de-a se teroriza - fizic și psihic - unii pe alții. Ceva care să-i facă se se prăbușească - cu milioanele - în fața ofensivei inamice și apoi să se ridice - cu alte milioane - împotriva ei. Ceva care să-i arunce - simultan - în abisul ororii și pe culmile artei. Ceva care să-i facă să-și construiască industrii incredibile (precum cea spațială) și, în același timp, să-și jefuiască fără scrupule propria țară. Ceva care să-i împingă la moartea pentru propria credință și la tremuratul în fața unui mărunt funcționar al Opricinei. Ceva care să nu le permită să gestioneze eficient un sat sau o fabrică, dar să viseze la lumi eurasiatice. Ceva care-i îndeamnă deopotrivă la sfințenie și la crimă și prostituție. Ceva care se hrănește, în același timp, din iubire și din ură, din credință și din visul răzbunării. Asta nu înțelegea George Soros. Și nu înțelegem nici noi. Sunt demonii lăuntrici ai Rusiei, de care nu va scăpa fugind de sine și invadându-i pe alții. Poate doar înfrângerea le va da rușilor curajul de a privi în ei înșiși. Și de-a se ierta pe ei înșiși.

2. România „pitită”:

 De câteva zile privesc neîntrerupt programele marilor televiziuni de știri ale lumii. Știrile despre războiul din Ucraina curg fără încetare. Pe măsură ce trece timpul, sesizez ceva. România, țara europeană care are cea mai lungă graniță cu Ucraina, lipsește din știri. Polonia este prezentă, în plină acțiune. La fel sont țările baltice. Sprijinul lor pentru rezistența anti-Putin este fățiș. Curajul polonez este admirabil. După ce Putin a amenințat crunt pe oricine se implică activ în sprijinirea Kievului, Polonia a trimis arme și muniție în văzul lumii, cu fotografii puse pe site-ul președinției țării lor! Asta a deschis calea și alte țări europene încep să facă același lucru. Să nu te sperie Putin este primul pas ca să-l învingi pe Putin. De asemenea, Polonia și țările baltice sunt destinațiile în care NATO a trimis imediat cele mai serioase întăriri în cadrul planului de apărare. România, repet, țara cea mai expusă geografic și geo-politic, primește cele mai firave întăriri. În jocul politic și militar din jurul acestei Ucraine care se apără eroic, Polonia și țările baltice sunt prezente. România, nu. De la Varșovia auzim multe. De la București, tăcere. De ce? Pe surse, aud că președintele Johannis a fost la golf vinerea trecută și -  asta știm, nu mai este nevoie de surse - în weekend nu poate fi niciodată deranjat. Nici chiar dacă este război. Nesimțirea sa politică, incapacitatea de a se cupla fie și emoțional cu evenimentele majore pentru țara pe care, printr-o farsă a istoriei, a ajuns s-o conducă, ajunge în asemenea cazuri să fie direct periculoasă pentru securitatea națională. România este în linia întâi a UE în fața nebunului sângeros de la Kremlin, dar se comportă sub conducerea lui Johannis ca și cum ar vrea să se tragă mai în spate. Condusă de el, România stă la coadă, în pluton, cu capul la cutie. Se pitește. Decide sancțiuni la adresa Rusiei sau acțiuni palide de sprijin ale rezistenței ucrainiene abia după ce vreo 20-22 de țări din UE au decis așa. Personal, știu bine câte parale fac în plan euro-atlantic, în realitate, președintele țării mele, ministrul ei de externe, ministrul apărării, ba chiar, mai nou, și cu primul-ministru încep să mă lămuresc. Sunt unul dintre, poate, puținii băștinași care nu sucombă în fața unor mici fente de PR. Nu leșin de mândrie cînd îi văd pe șefii țării mele 30 de secunde la CNN sau într-o poză cu Blinken. Îi las pe alții, interesați sau doar naivi, să savureze superbia liderilor dâmbovițeni încântați de aceste nimicuri. Îmi zic că, ghinion, asta am avut, asta am ales și trec mai departe, îmi văd de ale mele. Dar de data asta este groasă! Adevărul este că „laboratoarele” politicii externe bucureștene, pline de specialiști cu doctorate în toate cele, au mizat pe faptul că Putin nu va ataca. Dacă va ataca, va face ceva zgomot în Donbas, dar nu va fi un atac la scară mare. Apoi, când era clar că va ataca la scară mare, au crezut că Putin îi termină rapid pe ucrainieni. Acuma, surpriză, ucrainienii rezistă! Dar „laboratoarele” nu știu cât, așa că stau cuminți, joacă prudent. Eventual, golf, ski - jocuri. Pe măsură ce trece timpul, se conturează, însă, o altă perspectivă: să vezi că este posibil că cel mai curajos și mai motivat câștigă. Sigur, Polonia este genul de țară care mizează pe curaj. Noi, având în frunte golferi și pufăitori de trabuc sfătuiți de gradați cu mintea împărțită între analiza strategică și combinații bănoase private („pe spațiul estic”, că „pe vestic” nu se prea poate), mai degrabă fricoși când este vorba de ruși, dar voinici nevoie mare când este de strivit câte un gândac autohton, mizăm pe frică. Și stăm pitiți. Contrazicem cu fervoare geografia ținându-ne respirația și închizând ochii când se întâmplă ceva important în jurul nostru. Să vedem în cruntul război din imediata noastră vecinătate o șansă (oportunitate, îi zic strategii noștri) ca să jucăm un rol și mai important în cadrul alianțelor noastre? Nu. Mai bine stăm pe net și vedem ce se mai scrie. Recunosc, am o părere proastă despre poporul din care fac parte, dar acum, văzând modul în care se mobilizează singur, fără Guvern și fără Președinte, ca să fie solidar cu ucrainienii ajunși la necaz, simt altfel. Simt un moment excepțional de solidaritate românească - cât de rare sunt! Ceva ce se apropie de ceea ce am simțit la Revoluția din 1989. Oameni solidari și generoși - asta este ceva destul de neobișnuit la noi! În orice caz, românii au instinct mai bun decât adunătura care face politica țării. Instinctul românilor spune ceva clar: dacă Ucraina cade și Putin ajunge să-și pună acolo un guvern marionetă, se va instala cu trupe și baze militare pe teritoriul ucrainian și foarte repede va da marea lovitură, cea la care visează de ceva timp: va încerca soliditatea NATO. Cum este un mare maestru al dezbinării, planul lui este previzibil. Va ataca o țară NATO mică, ușor de bătut, din periferie, să vadă dacă țările mari chiar sunt dispuse să se sacrifice pentru ea. Te uiți pe hartă și îți dai seama că există două viitoare direcții de invazie pentru Putin, după ce va fi învins Ucraina: spre baltici sau spre România. Ia ghici care dintre aceste țări este mai mărginașă în toate alianțele Vestului? Articolul 5, inima NATO, a funcționat foarte bine ca descurajare vreme de 80 de ani. Dar acum, mai funcționează? Vor veni americanii, francezii, britanicii să se lupte cu rușii într-una dintre aceste țări? Să recunoaștem că noi înșine ne punem adesea, în sinea noastră, această întrebare. Sigur că aliații zic că da. Putin, însă, va miza pe omeneasca distanță de la vorbe la fapte. Va îndrăzni? Sigur! Comportamentul lui, tipic pentru patologiile cele mai distrugătoare ale dictatorilor, nu lasă urmă de îndoială că ar îndrăzni oricând. Adevărul este că n-ai de unde să știi - poate că articolul 5 va funcționa sau nu. Noi credem azi că NATO va funcționa pentru situațiile pentru care a fost creată. Dar nu-i așa că-i mai bine să nu ajungem să punem articolul 5 la încercare de-adevăratelea? Iată de ce, pentru România în mod direct, este crucial ca Putin să piardă acest război în Ucraina. Sau, măcar, să nu se întâmple acolo ce vrea el. Românii simt asta, știu asta. Liderii lor politici, se pare că nu! Românii sunt gata să ajute rezistența ucrainiană chiar dacă președintele este în weekend și „laboratoarele” studiază strategii călduțe, de pitire. O conducere responsabilă a României ar fi sprijinit vehement, politic și material, guvernul ucrainian. Președintele României ar fi trebuit să fie zilnic la telefon cu președintele Zelenski. Mai ales în ultimele luni, mai ales acum!! Ar fi trebuit să fim umăr la umăr cu Polonia, cu care altădată ne coordonam strategic în proiecte europene și transatlantice majore. Dar vremea aia a trecut (cei care știu la ce mă refer, înțeleg bine). Să ne ajute Dumnezeu! Să ne ajute NATO! Să ne ajutăm noi, românii, între noi! Și să știm bine că mare bază pe doctorii ăștia de la butoanele țării nu ne putem avea. De altfel, nu mă îndoiesc că la vreo mare restriște o taie primii!

3. „Asistăm la prima etapă din Al Treilea Război Mondial”:

 Invazia din Ucraina a intrat în a doua săptămână. Mulţi oameni au sperat că vom asista la o încheiere rapidă a conflictului. Din păcate, deocamdată, sunt şanse mici să se întâmple acest lucru. Războiul din Ucraina se va prelungi. Aceasta este o concluzie teribilă la care au ajuns mai mulţi specialişti, în urma analizei felului în care  a decurs invazia ordonată de Vladimir Putin, începută la data de 24 februarie. Deocamdată, comunitatea internaţională a reacţionat la această agresiune militară, reducând Rusia la nivelul Coreei de Nord în ce privește izolarea. Doar că, potrivit fostului mare şahist, Garry Kasparov (58 de ani), sancţiunile impuse până acum nu vor opri războiul din Ucraina. Şi nici nu-l vor descuraja pe Vladimir Putin.  În dialog cu Reuters, Kasparov, un opozant vocal al liderului de la Kremlin, a făcut o previziune sumbră: ceea ce se întâmplă acum va scăpa de sub control şi, ulterior, vom asista la Al Treilea Război Mondial! Ce a spus, printer altele, Garry Kasparov? „E genocid ce se întâmplă în Ucraina. E prima dată în ultimile decenii (aici parcă l-aș contrazice) când asistăm la crime de război de o asemenea amploare. Sunt crime comise de regimul lui Putin. Asistăm la prima etapă din Al Treilea Război Mondial. Şi nu e războiul pe care ni-l dorim. (…). Rusia trebuie trimisă înapoi în epoca de piatră! Toate mecanismele prin care „trăieşte” regimul lui Putin, toate acele industrii, trebuie scoase din funcţiune. (…). Sper ca americanii îşi vor revizui poziţia şi vor adopta una mai puternică împotriva Rusiei. Niciodată în istorie un dictator n-a fost oprit de restricţii.”Exact!! 

4. CTP: „Ucrainenii vor fi evreii naziştilor”:

 Cristian Tudor Popescu susţine că „războiul lui Vladimir Putin în Ucraina, aşa cum l-a conceput iniţial, adică să cucerească ţara vecină în câteva zile, s-a încheiat. Gazetarul este de părere că liderul de la Kremlin urmăreşte, în acest moment, deznaţionalizarea Ucrainei prin „mijloacele lui Hitler”: cei care se vor opune vor fi arestaţi, împuşcaţi, deportaţi. Ce părere are Vladimir Putin de fuga din Ucraina a 1,2 milioane de cetăţeni până acum? Are o părere foarte bună. Cu cât pleacă mai mulţi cetăţeni, cu atât este mai bucuros. (...). Ideea lui acum este deznaţionalizarea Ucrainei, pe lângă demilitarizare şi „denazificare”, prin mijloacele lui Hitler. Cei care se vor opune vor fi arestaţi, împuşcaţi, deportaţi. Aş băga mâna în foc că se vor crea lagăre de concentrare pentru naţionaliştii nazişti. Cine e nazist? Cine decidem noi. Cine mai îndrăzneşte să vorbească ucraineană şi nu rusă va fi trimis în lagăr. Va începe această operaţiune dacă va ocupa Ucraina. Limba ucrainiană va fi interzisă, la fel şi cultura. Iată ce îi aşteaptă pe ucrainieni în acest moment”, a declarat Cristian Tudor Popescu, la Digi24.

5. Denaturarea și trivializarea Holocaustului:

 După un început inițial, oarecum timid, directorul Yad Vashem, Dani Dayan, a devenit un critic acerb al invaziei în curs de către Rusia a Ucrainei vecine, numind atacurile sale „revoltătoare și îngrozitoare” și respingând în totalitate afirmațiile Moscovei că a lansat ofensivă pentru „denazificarea” țării.„Nu se bazează pe fapte, denaturează și trivializează Holocaustul și o deplângem”, a spus Dayan, într-un interviu pentru The Times of Israel. Reflectând la contextul istoric al invaziei Ucrainei de către Rusia, care este cel mai mare conflict militar convențional din Europa de la cel de-al Doilea Război Mondial, Dayan a deplâns că Europa și lumea revin la perspectivele unor războaie masive dintre state naționale. „Ne-am întors într-o eră în care, în Europa, ei încearcă să rezolve conflictele prin invazie în loc de discuții diplomatice. Aceasta este o lecție pe care am sperat că Europa ar fi trebuit să o învețe din al Doilea Război Mondial. Și, din păcate, vedem că unele țări nu au făcut-o”, a mai spus Dayan. Cu un zâmbet ironic, el a adăugat că lansarea invaziilor în țările vecine în cele din urmă nu a funcționat bine pentru Germania. „De asemenea, aș dori să reamintesc Rusiei că, uneori, cel care începe agresiunea plătește un preț mare, așa cum am învățat în al Doilea Război Mondial”, a spus el. „Suntem îngroziți de pierderea de vieți ale civililor nevinovați. Iar fluxul imens, imens, gigant de refugiați ne amintește de faptul că războiul provoacă suferințe uriașe pentru civili”, a spus el. Yad Vashem a emis relativ lent o declarație cu privire la invazia rusă a Ucrainei joia trecută. Spre deosebire de omologii săi, Memorialul și Muzeul Auschwitz și Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite, care au emis denunțuri în 24 de ore, Yad Vashem a intervenit doar patru zile mai târziu, iar criticile sale au fost relativ blânde. De atunci, însă, Dayan a fost fără echivoc și mai strident în denunțarea Rusiei, deși respinge ferm încercările de al pe compara președintele Putin cu liderul nazist Adolf Hitler, așa cum a făcut Ucraina. Pentru comentariile sale împotriva invaziei ruse, Dayan a spus că a primit critici semnificative din partea oficialilor ruși, o scrisoare de protest din partea ambasadorului țării în Israel și un răspuns public din partea lui Putin, care l-a invitat să vadă „presupusele atrocități” comise de Ucraina împotriva etnicilor ruși, despre care el susține că justifică remarcile de „denazificare”. „Asta înseamnă că declarațiile noastre au fost eficiente. Că până și Kremlinul a luat în seamă, asta se datorează statutului moral de care se bucură Yad Vashem pe bună dreptate”, a spus Dayan. Dar, de asemenea, președintele Yad Vashem nu reține criticile din partea Ucrainei pentru referințele sale repetate la Holocaust, dintre care unele a spus că echivalează cu o „denaturare a faptului istoric”. Cel mai important, acesta a inclus un comentariu recent al ambasadorului ucrainian în Israel, Yevgen Korniychuk, care a susținut că Israelul ar trebui să facă mai mult pentru a primi refugiații ucraineni în lumina evreilor salvați de ucraineni în timpul Holocaustului. „Am salvat viețile evreilor la acel moment, vă cerem să îi ajutați pe ucrainieni. Aceasta este o catastrofă umanitară și vreau să luați în considerare acest lucru în serios”, a spus el. Dayan reamintește faptul că un număr deosebit de mare de ucraineni au colaborat cu naziștii pentru a ucide evrei - cu mult, mult mai mulți decât au încercat să-i salveze pe evrei - în special prin intermediul Einsatzgruppen, care a efectuat masacrul de la Babyn Yar, unde au fost masacrat 33.771 de evrei în septembrie 1941. „Această declarație a ambasadorului ucrainean în Israel, care spune că ucrainienii i-au salvat pe evrei - nu comentez politica Israelului cu privire la refugiații ucrainieni, ci doar retorica ambasadorului, argumentul prezentat de ambasador - da, într-adevăr, Yad Vashem a acordat premiul „Drepți printre Națiuni” multor ucraineni, chiar și recent. Dar au fost mulți, mulți, mult mai mulți colaboratori decât ucrainieni neprihăniți”, a spus Dayan. „Regretăm faptul că se folosește o echivalență falsă. Denigrează memoria Holocaustului, care a fost un eveniment unic în istoria omenirii și că este folosită în acest discurs propagandistic”, a spus el, folosind termenul ebraic pentru Holocaust. În ceea ce privește politica israeliană cu privire la refugiații ucraineni, Dayan a spus că Israelul ar trebui să joace un rol în a ajuta la atenuarea „crizei umanitare care este creată de invazia rusă a Ucrainei”. În parte, a spus el, Israelul ar trebui să accepte să primească pe oricine este recunoscut ca făcând parte dintre„Drepții printre Națiuni” și descendenții acestora care se află în Ucraina. „Am vorbit ieri cu ambii miniștri - ministrul de Externe Yair Lapid și ministrul de Interne Ayelet Shaked - și le-am cerut în mod special să ajute la salvarea și adăpostirea descendenților ucrainienilor declarați „Drepți printre Națiuni” Cred că este de datoria noastră, iar regulile birocratice nu ar trebui să se aplice în acest caz. Trebuie să răspundem descendenților celor care și-au pus viața în pericol pentru a salva evreii și a le oferi adăpost aici în Israel, refugiu în Israel”, a spus Dayan.

6. Se înfurie și neutrii: 

 Obsesia de putere ale lui Vladimir Putin ajunge să-i întoarcă împotriva Rusiei și pe cei pe care îi știa prieteni. Intențiile liderului Federației Ruse de a acapara controlul Mării Negre sunt tot mai evidente. Acest lucru nu poate să nu zgândăre a doua cea mai puternică armată a NATO, Turcia. Dacă, până acum, Erdogan nu a fost tranșant împotriva acțiunilor lui Putin, orice fel de „prietenie” - fie ea și de conjunctură - nu mai poate fi luată în discuție când vine vorba de Marea Neagră. Nici măcar celelalte mari puteri ale NATO nu au îndrăznit să dispute titlul Turciei de lider al Mării Negre. Federația Rusă s-a instalat pe Insula Șerpilor, periculos de aproape de Baza Aeriană Kogălniceanu, iar Putin nu va fi dispus niciodată să se mai retragă de acolo. Liderul de la Kremlin își trimite însă armata în ape tulburi și se îndreaptă spre un scenariu în care va fi singur împotriva tuturor. Să nu uităm că și China este doar „prietenă” de conjunctură cu Federația Rusă. Teritoriile din Extremul Îndepărtat ale Rusiei, reprezintă în continuare o tentație pentru Republica Populară - mai ales Regiunea Ussuri, parte cândva din Manciuria. Oportuniștii nu vor ezita să profite de pe urma unei Rusii măcinate din interior. Așa ar putea ajunge planul lui Putin să capete efect de bumerang.

7. Putin și noua poveste a sovietelor:

 Abuzurile regimului Putin asupra democrației sunt de notorietate internațională, de la disidenți închiși sau otrăviți, la jurnaliști așasinați, totul într-o atmosferă demnă de țaratul roșu. De fapt, Putin, care nu ezită atunci când are ocazia să laude patriotismul lui Stalin, vine din zona liderilor URSS, comparația uzuală plasându-l undeva în zona unui Brejnev adaptat societății de consum. Chiar dacă unii și-au făcut speranțe naive la vremea respectivă, cum că un Medvedev va mai atenua tipul acesta urss-ist de conducere, așteptările au fost zadarnice. Totul a fost o driblare a democrației, o folosire a pârghiilor democratice formale pentru a sluji autoritarismul. La fel cum tot doar un joc al aparențelor este și marketingul politic care face din Putin genul de comunist reciclat în lider modern, cu alura lui de playboy călare pe Harley Davidson. Asocierea cu unii monștri sacri ai cinematografiei și alte apariții mondene - toate sunt investiții substanțiale în imaginea liderului rus.  Însă,când se termină repriza prelungită de show mediatic, Putin trece la ceea ce a învățat mai bine să facă în laboratoarele KGB, luare la „11 metri” a adversarilor. În aceste condiții, de la declarații de apreciere la adresa lui Stalin, la fapte identice cu cele ale precursorului n-a mai fost decât un pas. Iată doar câteva dintre faptele de vitejie ale regimului Putin. În octombrie 2006, Anna Politkovskaya, unul dintre jurnaliștii critici la adresa Kremlinului, intenționa să publice o serie de articole care criticau politica guvernului din Cecenia. Pe cale de consecință, a fost împușcată în cap în apartamentul său. A urmat asasinarea lui Alexander Litvinenko, fost agent KGB, care a defectat în Marea Britanie, unde a căutat să demaște, prin publicarea unor cărți, activitățile dubioase ale lui Putin în rețeaua KGB, luând, totodată, și o poziție critică față de politica statului rus. Finalul a fost pe măsură, a fost otrăvit cu substanța radioactivă poloniu 210. Un alt jurnalist, Ivan Safronov, care și-a permis să critice sistemul militar rus, a fost eliminat în 2007. În cazul lui, căderea de la etajul 5 a fost făcută să pară o sinucidere. Lichidarea liderului opoziției, Boris Nemțov, în 2015 și a magnatului Boris Berezovski a adăugat noi nume grele pe o listă care, din nefericire, rămâne deschisă. Ar mai fi de adăugat și cazul notoriu al șahistului de geniu Gary Kasparov, fondator al Frontului Civil Unit și lider al coaliției de opoziție „O altă Rusie”, care a fost arestat în 2007, cu o săptămână înaintea alegerilor legislative și închis pentru cinci zile, el fiind nevoit în urma boicotării activității sale politice să renunțe la a mai candida la președinție contra lui Medvedev. Cunoscut ca un mare contestator al lui Putin, cel mai mare șahist din lume a declarat că-i este frică să nu aibă soarta altor incomozi ai regimului, de aceea este păzit de o gardă de corp 24 de ore din 24, ajungând să mănânce doar alimente despre care știe cum au fost preparate. Ultimul mare caz de răsunet este cel al disidentului Aleksei Navalnîi, care a scăpat cu viață după otrăvire, dar nu și de arestare. În pofida acestui bilanț morbid, este greu de imaginat o restaurare a vechiului complex sovietic, structură întinsă în mai multe țări, o forță bazată pe un conglomerat de state supuse Moscovei. Chiar dacă par departe vechile fantome roșii, Uniunea Eurasiatică visată de Putin ne-ar putea demonstra că istoria nu se repetă în forma ei, ci în esența ei. Acest bilanț „roșu” al actualului regim de la Kremlin îi îndreptățește pe mulți să acuze Occidentul pentru pasivitatea și oarecum tăcerea complice vizavi de abuzurile din Rusia. Dincolo de dependența Europei de resursele naturale rusești, ca explicație, mai există și puterea Rusiei, care nu poate fi tratată ca odinioară, Irakul lui Saddam sau Libia lui Gaddafi. De aici și până la bezelele unor lideri europeni către țarul Putin este, totuși, cale lungă. Pe de altă parte, în plan cultural există și astăzi o complicitate mai mult sau mai puțin în surdină a unor intelectuali publici occidentali, cu stânga marxistă, care s-a închegat încă din perioada războiului rece, când URSS-ul era stindardul comunismului mondial. A existat, de-a lungul timpului, în sânul intelectualității apusene o lipsă de empatie față de suferințele produse de comunism celor din Est. Este revelator în acest sens un episod evocat de Gabriel Liiceanu, care, prezent cu o bursă la Paris, a frecventat cursurile filozofului Jacques Derrida. La un moment dat, acesta le-a povestit studenților săi peripețiile sale dintr-o vizită în Cehoslovacia. Faptul că era urmărit de la aeroport, că peste tot a fost supravegheat, toate acestea precum și modul cum a încercat să scape de agenți, l-au amuzat copios pe filozoful francez, care istorisea tot calvarul unei vieți controlate de poliție, cu mult haz, în mijlocul unei audiențe amuzate. Însă, dincolo de toate acestea, „Cartea neagră a comunismului” a apărut tot în Occident, ba chiar în Franța, leagănul de odinioară a intelectualității marxiste, nedispărut total nici azi, ceea ce dovedește că libertatea de opinie rămâne unul dintre marile atribute ale culturii occidentale, indiferent de alte scăpări. În ceea ce privește factorul politic, mai multă demnitate au demonstrat unele popoare mici, care nu au ezitări atunci când se pune problema de a-și apăra memoria. Un exemplu demn de toată admirația a fost dat de țările baltice, care au cerut despăgubiri pentru perioada îndurată sub jugul sovietic. Ca să nu mai pomenim de Parlamentul lituanian care a aprobat o lege ce atrage pedepse pentru cei care justifică public, neagă sau diminuează rolul crimelor internaționale, precum și al crimelor comise de URSS și naziști împotriva Lituaniei. În ceea ce privește demersurile noastre în acest sens, la noi a avut loc doar o condamnare formală a comunismului, ceea ce spune tot, precum și faptul că nu ne putem compara cu un popor care a plătit declararea independenței cu intrarea tancurilor sovietice în 1990 în capitala Vilnius. Tot unui lituanian îi datorăm o radiografie tulburătoare a bolșevismului, este vorba de Edvins Snore, un regizor care a realizat filmul documentar „The Soviet Story”. Povestea complicității bolșevico-naziste, plus demontarea mitului lui Marx cel bun, care, chipurile, ar fi fost denaturat total de bolșevici sunt câteva dintre dezvăluirile acestui film. Așa cum reiese și din evocarea filmului, în multe pasaje ale scrierilor marxiste se vorbește despre popoare de categorie inferioară, gen slavii, care, având un stadiu primitiv de formare istorică, sunt inapte pentru revoluție. Prin urmare, se impune exterminarea lor, pe principiul că mai rău încurcă. Unde mai este aici umanismul, egalitarismul paradisiac? Probabil tot acolo unde este și îndemnul spre violență către proletariatul care trebuie să-și instaureze dictatura prin forță și teroare. Cât privește orizonturile globale, ele nu se arată prea roz, mai degrabă au o nuanță de roșu, având în vedere că țaratul lui Putin se dezvoltă cu pași mici, în climatul complice și tulbure al zilelor noastre.