IDENTITATEA ROMÂNEASCĂ ÎN DISPUTE CONTEMPORANE - CAZURILE LUCIAN BOIA ȘI VASILE STATI.

 IDENTITATEA ROMÂNEASCĂ ÎN DISPUTE CONTEMPORANE: CAZURILE LUCIAN BOIA ŞI VASILE STATI

 Articolul este consacrat examinării opiniilor lui L.Boia şi V.Stati referitoare la problema identităţii locuitorilor din Basarabia. O atenţie deosebită a fost atrasă declaraţiilor acestora privind obiectivitatea propriilor studii, stricta lor documentare, sinceritatea cu care au abordat problema. Totuşi, în pofida acestor asigurări, s-a constatat că ambii autori sunt chinuiţi de sindromul fricii, că opera lor va fi numaidecât atacată de „duşmani răutăcioşi” care nu le sunt binevoitori, iar ei ar putea fi învinuiţi chiar şi de trădare.

Introducere: Privită din unghiul de vedere al identităţii, Republica Moldova prezintă în sine un fenomen foarte interesant, alimentat de discuţiile interminabile dintre adepţii românismului şi ai aşa-numitului moldovenism primitiv. Actualmente, trebuie să constatăm că influenţa statului şi a instituţiilor de învăţământ preuniversitar şi uni-versitar prin predarea din anul 1990 a disciplinei Istoria românilor asupra formării în masă a conceptului etnonaţional de român este sub nivelul aşteptărilor. Nu s-a reuşit nici formarea acelei „naţiuni civice moldoveneşti”, obiectiv pe care îl aflăm înscris în programele mai multor partide politice din Republica Moldova. Şi atunci când diferiţi lideri politici, fie din Republica Moldova, fie din România, declară anumite lucruri despre realitatea etnică din Moldova (moldoveni, români, naţiune civică), acest lucru ţine doar de dorinţa, de interesul şi scopul pe care dânşii îl urmăresc şi mai puţin de realitatea obiectivă.  Problema identităţii, naţionale şi statale, continuă să rămână pe agenda curentă a politicienilor, savanţilor, analiştilor politici, experţilor, oamenilor de cultură etc., mai ales din România şi Republica Moldova. În acest context, apare oarecum surprinzătoare situaţia atunci când descoperim unitatea de idei, de esenţă antiromânească, a unui profesor universitar de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (Lucian Boia) şi a unui fost şef al direcţiei de Propagandă al CC al PCM, dr. în litere, dr. în istorie, publicist, analist şi alte apelative cu care se autoidentifică dânsul (Vasile Stati), persoane, care pe timpurile când depuneau eforturi considerabile pentru construcţia societăţii comuniste, cel mai probabil, nici nu bănuiau „unul”de existenţa „celuilalt”. După anul 1989, cel de la Bucureşti, în temei, îşi camuflează comportamentul „ştiinţific” sub paravanul multiculturalismului şi europenismului, iar cel de la Chişinău recurge la vechiul paravan al istoriografiei sovietice referitor la „originalitatea poporului moldovenesc”, ceea ce nici pe departe nu înseamnă că arsenalul „argumentelor” celor doi nu se intersectează uneori. Desigur, aceasta nu pune într-o lumină nouă naţionalismul moldovenesc primitiv al lui Stati, dar este limpede că şi antiromânismul deşănţat, evident pronunţat al lui Boia, promovat sub umbrela „demitizării” istoriei, nu este nici pe departe o ideologie europeană sau prezentarea obiectivă a istoriei românilor, în sens european. Puţin probabil că europenii, din orice ţară ar fi, îşi iau în derâdere propria ţară, propria istorie aşa cum o face Boia, sub nobilul motiv al demitizării. De fapt, nici pe departe nu este vorba despre demitizare, mai degrabă este vorba despre încercarea de a trezi dubii faţă de sursele istorice credibile, dar şi faţă de studiile istoricilor consacraţi.

Nemulţumit că există România: Boia afirmă că, în urmă cu un secol şi jumătate, nu exista România. Existau doar oarecare fragmente, bucăţi, care au şi format România. Cine ştie, pe ce cale ar fi mers istoria, dacă alegeam noi altă direcţie, se întreabă patetic Boia. În primul rand, cum noi (citeşte Boia) puteam alege altă direcţie, dacă sub influenţa revoluţiei franceze de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, la începutul secolului următor a apărut doctrina despre statul naţional, conform căreia toţi reprezentanţii naţiunii respective trebuie să trăiască pe teritoriul statului ei naţional: Franţa trebuia să includă întreg arealul unde locuiau francezii, Germania - teritoriul unde locuiau nemţii etc.. Românii, ca şi toţi europenii, și-au însuşit bine lecţia şi au realizat exact acelaşi lucru pe care l-au realizat popoarele europene. În al doilea rand, este foare caraghios chiar însuşi faptul că Boia, prin categoricul „noi”, se asociază cu înaintaşii poporului român care au făurit România modernă. În al treilea rand, Boia ridică o problemă destul de interesantă: problema alternativităţii căilor de evoluţie a istoriei, problemă neglijată totalmente în istoriografia marxistă. Unul dintre specialiştii din Rusia care se preocupă de subiectul dat sublinia că actualitatea ideii alternativităţii se păstrează atâta timp cât „noul” îşi caută rădăcinile sale în trecut, iar „vechiul” încearcă să se îndreptăţească. Dar când furtunile ideologice se liniştesc, comunitatea istoricilor nu se mai adresează în serios la ideea alternativităţii. Ea parţial se uită, parţial trece în domeniul bancurilor istorice. Un alt exeget al problemei în cauză, B.G. Moghilniţki, sublinia că alternativa istorică poate avea loc atunci când, în primul rând, există oportunităţi excelente pentru dezvoltarea ulterioară şi, în al doilea rând, sunt forţe sociale care luptă pentru realizarea acestor posibilităţi. Evident, ne punem întrebarea: dar ce posibilităţi excelente pentru dezvoltarea ulterioară au avut Țările Române, ori cealaltă oportunitate era rămânerea în continuare a statelor separate? După cum se cunoaşte, la mijlocul secolului al XIX-lea nu toţi „noi”, ca să utilizez în continuare termenul preferat de Boia, au ales unirea. Mişcarea separatistă, mai ales în Moldova, ţinând cont de „metodele” de activitate, a avut o mare influenţă. Numai că, acest tip de noi, adică separatiştii, au fost ghidaţi de interese personale. Concluzia făcută de Gheorghe-Gabriel Cărăbuş, autorul unui studiu fundamental al problemei separatismului moldovenesc de la mijlocul secolului al XIX-lea, este destul de grăitoare în acest sens: „Dacă programul partidei naţionale a avut abilitatea de a vedea problemele societăţii româneşti din prisma intereselor general-naţionale, cel al grupării separatiste privea eminamente problemele societăţii moldoveneşti, având în vedere interese personale şi locale”. Istoria a mers pe calea pe care a mers, alta, în acel moment, în podida încercărilor făcute, nu a fost posibilă - unirea a fost unica direcție posibilă şi ea a fost realizată. „Numai că,” sublinia istoricul nominalizat, „istoria avea să le joace separatiştilor o „festă” de proporţii, ideea unirii găsindu-şi totuşi calea spre înfăptuire prin abnegaţia şi îndărătnicia, am putea spune, a celor care credeau în ea”. În încercarea sa, Boia „demitizează” noţiunea de necesitate istorică obiectivă, dar în procesul unirii însuşi, dintre cele două alternative existente la mijlocul secolului al XIX-lea, unirea şi separatismul, a biruit aceea care a fost susţinută masiv de forţele sociale care o promovau. Studiul lui Gheorghe-Gabriel Cărăbuş, realizat din perspectiva lui „ce ar fi putut fi”, în condiţiile realizării procesului unirii, atestă limpede că unirea a fost o alternativă realizată şi nicidecum unica alternativă. În acelaşi context, amintim de faptul că şi Ţara Românească, şi Ţara Moldovei, la timpul lor, de asemenea s-au constituit din mai multe „fragmente” şi „bucăţi”. Evident, dacă am pune problema aşa ca şi Boia, „pe ce cale ar fi mers istoria, dacă alegeam noi altă direcţie”, fiindcă şi atunci, în secolul al XIV-lea, conform lui Ştefan S. Gorovei, „unificarea impusă de „descălecători” elementului „de baştină” nu a fost acceptată fără opoziţie”, fără îndoială, riscăm să nimerim în „domeniul bancurilor istorice”. Pe de altă parte, oare istoricii germani şi italieni fac asemenea afirmaţii referitor la istoria ţărilor lor; or, şi aceste state, Germania şi Italia, s-au format din „fragmente”, din „bucăţi”. Şi dacă „fragmentele” şi „bucăţile” din care s-a format România modernă pot fi numărate pe degetele de la o singură mână, pentru „fragmentele” şi „bucăţile” din care s-a format Germania, 260/300 de asemenea „bucăţi”, nu ajung nici degetele de la picioare. Acelaşi lucru îl putem afirma şi despre Italia, pe teritoriul căreia, după Congresul de la Viena din anul 1815, existau mai multe formaţiuni care aveau un anumit statut politico-statal: Regatul Sardinia (Piemont), Regatul celor Două Sicilii, Ducatul Parma, Ducatul Modena, Marele Ducat al Toscanei, Statul Papal, Ducatul Lucca şi Regatul Lombardia-Veneţia în întregime subordonat Imperiului Austriac şi condus de un vicerege austriac.

Conştiinţa naţională românească la moldoveni: Lucian Boia, într-o polemică absolut sterilă cu Ioan Aurel Pop, face o afirmație șocantă din toate punctele de vedere: „Moldovenii de altfel aveau să-şi spună moldoveni, şi nu români, până în plin secol al XIX-lea.” Făcând asemenea afirmaţie, constatăm că sursele istorice autentice sunt, nu ştim din ce motive, total neglijate de Boia, pentru care a fost drastic sancţionat. Multe dintre ele sunt demult cunoscute specialiştilor. La una dintre aceste surse vom atenţiona în continuare cititorul. Este vorba despre o informaţie dintr-un document de origine rusească. În rândurile ce urmează vom aduce în discuție un act din secolul al XVIII-lea, rămas mai puţin în atenția specialiștilor, publicat într-o remarcabilă colecţie de documente din Imperiul Rus încă în secolul al XIX-lea, document care este datat cu 28 februarie 1767. Este vorba de un Raport al contelui G.G. Orlov (1734-1783), președintele Cancelariei de Tutelă a străinilor din Imperiul Rus. Documentul în cauză face anumite precizări extrem de prețioase referitoare la străinii veniți pe teritoriul Imperiului Rus din Țara Moldovei. Este vorba de reprezentanții poporului, specifică actul dat, „cum îl numesc ei singuri, popor român (în originalul rusesc al documentului Ромунского народа)”, de la care, anterior, încă pe 13 iunie 1765, au fost trimiși la împărăteasă împuterniciții acestora numiți Cuca (Cucu-?) și Telebuț (în originalul rusesc al documentului Кука и Телебуцъ), care urmau să solicite permiterea doritorilor din poporul lor, adică din poporul român, de a se așeza cu traiul în Rusia, dar cu condiţia ca să beneficieze de anumite privilegii. Una dintre primele doleanțe ale noilor veniți era ca ulterior ei singuri să primească în comunitatea lor doar pe acei pământeni, pe care vor binevoi să-i primească principalii lor șefi. Această solicitare a fost acceptată de autorităţile ruseşti, dar se menționează că pentru toți acei care deja au venit și pentru acei care vor mai veni ulterior încă nu s-au repartizat pământuri. În legătură cu situația creată, Cancelaria de Tutelă a străinilor consideră necesar să fie adoptate două hotărâri: una - pentru așezarea celor chemați de un lider de-al lor, Filipovici, și care vor veni singuri prin Kiev, alta - pentru acei care vor fi primiți de șefii acelui popor român (în originalul rusesc al documentului Ромунского народа), de la care au fost trimiși acei împuterniciți. În actul nominalizat mai sus sunt prezentate ambele proiecte, primul fiind „Hotărârea referitoare la străinii chemați de Filipovici” și acei care singuri au venit prin Kiev. Articolul 4 al acestui proiect de Hotărâre prevedea că dacă cineva dintre aceştia, chemați de Filipovici sau veniți singuri, în mod independent prin Kiev, vor dori să intre în comunitatea coloniștilor din poporul român (în originalul rusesc al documentului Ромунским народом), despre ei să se informeze din timp, și dacă îi vor primi, să-i trimită să se așeze acolo în baza privilegiilor acelor români care deja sunt, privilegii care vor fi prezentate mai jos; ceilalți, pentru a fi așezați cu traiul, să fie trimiși la contele P.A. Rumeanțev (1725-1796), care, în acest timp, îndeplinea funcția de general-guvernator al Malorossiei. Urmează solicitarea referitoare la doritorii de a se așeza cu traiul în Imperiul Rus conform unor privilegii speciale: Rugămintea celor veniți aici în anul trecut pe 13 iunie 1765 moldovenii Cuchi (Cucu -?) (молдавцев Куки) și tovarășii săi, care neam (în originalul rusesc al documentului родъ) al lor îl numesc în general românesc (în originalul rusesc al documentului Ромунским) și locuiesc în trei state (княжествах), și anume: în Valahia, Moldova și Transilvania. În sfârşit, urma rugăminte ca împărăteasa să le dea o carte, pentru încredințarea tuturor celor din neamul nostru românesc (în originalul rusesc al documentului роду нашему Ромунскому), sub care, după cum specifica documentul în cauză, se subînţeleg: moldovenii (молдавцы), volohii propriu-zişi (точные Волохи) şi transilvănenii (Трансильванцы), toţi de o limbă şi de o credinţă (одного языка и веры). Aşadar, aceşti doi piloni - limba şi credinţa, a căror importanţă este subliniată şi în literatura de specialitate contemporană, în conceptul românilor moldoveni emigraţi în Imperiul Rus erau determinanţi pentru definirea neamului, poporului, naţiunii române de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Evident, trecerea treptată la citirea Evangheliei în limba română în biserică încă din secolul al XVI-lea a contribuit la coeziunea limbii poporului (limba română) şi a credinţei (ortodoxia), ceea ce i-a şi făcut factori determinanţi în identificarea naţiunii române din cele trei state la care se face referinţă în actul examinat aici - Moldova, Valahia, Transilvania. Moldovenii respectivi nu erau deranjaţi deloc de nuanţele locale, de dialectele şi graiurile limbii române, aceste dialecte şi graiuri sunt indicii ale aceleiaşi limbi şi, în viziunea acestora, în niciun fel nu încalcă unitatea limbii române şi a locuitorilor din cele trei cnezate. Deosebirile dialectale ale limbii române nu erau atât de pronunţate, încât o carte tipărită în Transilvania să nu fie înţeleasă în Moldova ori în Ţara Românească; invers, cărţile tipărite în una din cele trei ţări erau perfect înţelese de românii din toate cele trei ţări, ceea ce şi demonstrează unitatea lingvistică a acestora. Limba şi confesiunea au determinat conştiinţa naţională   românească a moldovenilor din acea perioadă de timp, care, la rândul ei, este autoidentificarea comunităţii umane respective ca neam, popor, naţiune română. Limba şi credinţa sunt indicaţi ca factori identitari încă în faimoasa scrisoare a mitropolitului şi marilor boieri munteni din 5 septembrie 1599, în care aceştia îl solicitau în calitate de domn pe Simion Movilă, fratele lui Ieremia Movilă, domn al Moldovei, invocând faptul că locuitorii dim Moldova şi Ţara Românească sunt „toţi de o leage şi de o limbă”, iar Movileştii „sântu domni de rudă bună”. După cum vedem, în actul respectiv din secolul al XVIII-lea sunt amintiţi moldovenii, volohii/valahii propriu-zişi şi transilvănenii, care, toţi împreună, alcătuiau neamul, poporul, naţiunea română, care locuieşte dispersat în cele trei unităţi politice distincte, cnezate, state: Moldova, Valahia şi Transilvania. Fără îndoială, suntem în faţa unei răspândiri destul de largi a conştiinţei naţionale româneşti în societatea moldovenească de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Conştiinţa naţională are mai multe definiţii, care pot fi uşor consultate. Vom atenţiona doar asupra unui moment la care indică specialiştii în domeniu: „conştiinţa naţională este un produs intelectual foarte complicat”. Conceptul de alte solidarităţi regionale, cum ar fi munteni, olteni etc., în contextul unei eventuale sosiri a lor în Rusia, nu era caracteristic pentru acei colonişti moldoveni trecuţi în Imperiul Rus la 1765; or, conform credinţei lor, în Valahia locuiau românii propriu-zişi. Cu alte cuvinte, putem afirma cu certitudine existenţa unei identităţi româneşti bine conturate la emigranţii moldoveni sosiţi în Rusia în anii 60 ai secolului al XVIII-lea, identitate pe care o aduseseră cu ei de la locul de baştină. Aşadar, termenii neam, popor, naţiune, cunoscuţi şi în sursele ruseşti din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în documentul examinat aici sunt utilizaţi în calitate de sinonime.

Nemulțumit că există România - continuare: Revenind la protagoniştii studiului de faţă, remarcăm că, Lucian Boia este în culmea fericirii de succesul cărţii sale (Istorie şi mit în conştiinţa românească), el o apreciază foarte elogios: „Cu atât mai mult cu cât cartea a devenit aproape clasică”. Să fie aceasta o reminiscenţă asupra mentalităţii autorului rămasă ca o influenţă din partea „clasicilor” cu sprijinul cărora se tindea construcţia comunismului? DEX-ul explică termenul clasic în felul următor: „Despre opere literare, științifice, artistice; care servește ca model de perfecțiune; care poate fi luat drept model; despre scriitori, artiști, oameni de știință etc. de mare valoare, a căror operă își păstrează importanța de-a lungul veacurilor, rămâne în patrimoniul cultural-științific al unui popor sau al lumii”. Ce să zic, se mai laudă oamenii pe sine, dar chiar atâta lipsă de modesie din partea unei persoane care se consideră istoric!! De fapt, de ce să ne mirăm: Boia afirmă că el spune ce gândeşte: „Singurul lucru pe care pot să-l fac în cărţile mele este să spun deschis ceea ce gândesc”. Şi omul crede că, lucrarea lui este „aproape clasică”. Propriile elogii asupra lucrării sale continuă: „A devenit subiect predilect de discuţie în mediile intelectuale. Au elogiat-o nume de primă mărime ale culturii româneşti”. Poate, dar nu am găsit nimic relevant în această privinţă. Mediile intelectuale de la Chişinău tot au discutat şi mai discută aberantele Istorii ale Moldovei ale lui Stati, oribilul Dicţionar moldovenesc-românesc etc., şi, din câte cunosc, îşi pun mereu întrebarea: oare chiar prostia omenească nu are margini? Interesant, o întrebare poate incomodă: ce crede Boia despre Dicţionarul respectiv? Din cele afirmate de dânsul despre moldoveni, despre locuitorii Basarabiei, se impune concluzia că el împărtăşeşte aceleaşi opinii ca şi Stati, acceptă şi „limba moldovenească” diferită de cea română şi, poate chiar, utilizează oribilul Dicţionar pentru a traduce „operele” lui Stati din „limba moldovenească” în limba română. Dicţionarul lui Stati, ca şi cărţile lui Boia, iniţial se vindeau cu duiumul, oamenilor nu le venea să creadă că absurditatea „savantă” poate atinge asemenea culmi şi o cumpărau doar pentru a se convinge că orizontul inepţiei cărturăreşti a lui Stati nu are limită. Prin aceasta opera lui Stati a devenit şi ea aproape „clasică” şi, desigur, va „dăinui” în secole ca o celebră stupiditate a intelectului uman.  Boia are viziunea sa şi asupra profesurii universitare româneşti: „Şi dacă te uiţi la corpul universitar de atunci (din perioada interbelică - n.n.), vezi nume de mare valoare. Astăzi nu prea stăm aşa de bine cu corpul universitar, e un amestec de valoare şi non-valoare”. Nu este greu a ghici unde se situează autorul pe sine, care a scris o lucrare, apreciată tot de el, „aproape clasică”. De fapt, dacă judecăm prin prisma „operei” scrise de Boia, alte valori ale istoriografiei româneşti actuale nici nu se observă - unica valoare este el singur. Boia afirmă că România a pierdut teritorii locuite de populaţie neromânească: „Bun, s-au pierdut teritorii locuite de populaţie neromânească, cum ar fi Bucovina de Nord, Basarabia, Cadrilaterul”. El afirmă: „spun deschis ceea ce gândesc”. Datele statistice însă, referitoare la Basarabia, spun cu totul altceva. Reieşind din cercetările specialiştilor la subiectul dat, pentru prima jumătate a secolului al XX-lea situaţia în Basarabia se prezintă în felul următor: la sfârşitul primului război mondial, după cele mai diverse aprecieri, românii din Basarabia alcătuiau între 50 şi 66%; conform unor date statistice din iunie 1927 - cca 58, iar după un Bilanţ statistic al Basarabiei (Dosar special. Ministerul Internelor, Direcţiunea Generală a Poliţiei, Arhiva Siguranţei) din iulie 1940 - 70%. Desigur, apare întrebarea: de ce Boia gândeşte aşa cum gândeşte, contrar datelor pe care le oferă statistica timpului? Şi dacă, conform lui, Basarabia este locuită de „populaţie neromânească”, atunci cine ar putea să explice diferenţa de opinii dintre Stati şi Boia? Fiindcă este limpede: pentru Boia românii moldoveni sunt o populaţie neromânească. „Se vede că răspundea unui orizont de aşteptare”, continuă Boia propriile elogii despre cartea sa. Prin afirmaţia dată Boia caută să ne convingă în existenţa reală a unui mitic „orizont de aşteptare”, care aştepta cu nerăbdare venirea unui Mesia care să le explice adevărul despre istoria „demitizată” a României. Într-adevăr, oamenii aşteaptă mereu ceva nou, ceva veritabil. Dar aşteptau ei oare o lucrare în care, după cum afirmă Boia, „loveam, se pare, în bazele ideologiei naţionale şi ale identităţii româneşti”? Sintagma „se pare”, pusă special pentru a mai atenua intenţia, nu mai are, de fapt, niciun rost. Si de unde să fi luat Boia că închipuitul „orizont de aşteptare” anume aceasta şi aştepta? Dar era oare acest orizont de aşteptare în societatea românească? Cu o singură lovitură să doboare două ţinte: ideologia naţională şi identitatea românească! Şi dacă identitatea naţională, conform lui Constantin Schifirneţ, „se defineşte prin trăsăturile proprii, am spune unice, ale unei naţiuni, cum ar fi limba, cultura, religia, dar şi prin respectarea obiceiurilor, tradiţiilor, cutumelor specifice comunităţii naţionale”, întreb: de ce să lovim în ea? Care ar fi motivele care l-au îndemnat pe Boia să facă acest lucru? Referindu-se la identitatea românească, acelaşi Constantin Schifirneţ scrie: „În plan religios - ortodoxia este elementul de conservare a culturii şi spiritualităţii noastre; lingvistic - limba este liantul identităţii noastre etnice. Este poate singura dimensiune a românităţii nepusă la îndoială, dacă nu luăm în seamă alegaţiile unora despre limitele circulaţiei internaţionale a scrierilor în limba română; cultural - românii au o bogată cultură populară, temei al constituirii naţiunii noastre; economic - România este o ţară eminamente agrară şi pastorală, care se adaptează cu greu la industrialism şi la munca de tip capitalist; psihologic - românul este tolerant, ospitalier, sceptic, zeflemist, fatalist, cu tendinţă spre inactivitate, emite opinii relative, este adaptabil; geopolitic - cultura română ar fi o sinteză între Orient şi Occident, iar teritoriul românilor a fost poarta creştinităţii, dar şi o insulă de latinitate într-un spaţiu dominat de slavi”. Aşadar, limba şi credinţa, acei piloni evocaţi de romanii moldoveni emigraţi în Rusia la mijlocul secolului al XVIII-lea, continuă să fie elementele principale ale identităţii româneşti şi la începutul secolului al XXI-lea. Iată de ce Stati şi compania depun eforturi, dar zadarnice, pentru a demonstra existenţa unei limbi „moldoveneşti” diferite de cea română. Trebuie să fie limpede pentru toţi că Eminescu nu a fost în stare să scrie poeziile sale concomitent în două limbi, el le-a scris într-o singură limbă - limba română. „Loveam, se pare, în bazele ideologiei naţionale şi ale identităţii româneşti, prin relativizarea unei istorii care, evident, nu putea fi decât una singură, şi anume aceea pe care o „ştiau” acuzatorii mei”, accentuează Boia. Este limpede: acest gând - să lovească în bazele ideologiei naţionale şi ale identităţii româneşti - era scopul principal pe care şi l-a propus Boia. Ar fi foarte interesant să aflăm, în numele cărui ideal Boia şi-a formulat un asemenea scop? Cu atât mai mult, el nu „relativizează” istoria, el o falsifică flagrant. Atunci când Boia scrie despre „acuzatorii mei”, cum de nu-i veni în cap că anume el a acuzat întreaga pleiadă de iluştri istorici români, care au elaborat istoria românilor, printre care, în „strălucita” epocă ceauşistă, a activat şi dânsul. Este absolut evident că argumentul de tipul „Eu nu cred că Mihai Viteazul a făcut unitatea națională la 1600” nu are nimic comun cu cercetarea ştiinţifică istorică. Este un fel de diletantism metodologic. Iată de ce Boia minte cu desăvârşire atunci când îşi autoapreciază „munca” sa şi asigură cititorul: „Ţin să precizez însă că lucrările mele se bazează pe o cercetare aplicată, serioasă”; or, seriozitatea cercetării unui istoric nu se bazează pe declaraţii. O asemenea cercetare nu poate nicidecum să finalizeze cu concluzia că „eu nu cred”. Boia crede că ştie o altă istorie. Aşadar, Boia nu crede că Mihai Viteazul a făcut unitatea naţională la 1600, în schimb crede că Mihai „a contribuit substanțial la unitatea națională românească, în 1859 și în 1918, tocmai prin forţa mitului creat în jurul lui Mihai Viteazul”. Fără îndoială, este un nou mit creat de Boia: prin acest „efort intelectual” el caută să-i arunce în mrejele incertitudinii şi pe alţi specialişti să examineze echilibrat subiectul ce ţine atât de epoca lui Mihai Viteazul, cât şi de evenimentele din perioada Unirii de la mijlocul secolului al XIX-lea şi din anul 1918. Admitem, dar întreb, aşa ca şi Boia, incomod: în ce temei a fost creat mitul respectiv în jurul lui Mihai Viteazul? De ce acest mit nu a fost creat în jurul lui Ştefan cel Mare sau Vasile Lupu? Răspunsul este următorul: fiindcă nici Ştefan cel Mare, nici Vasile Lupu nu au realizat unirea politică a celor trei ţări româneşti. Unirea a a fost realizată anume de Mihai Viteazul în rezultatul evenimentelor de la 1599-1600. Aşa cum a fost ea, de scurtă durată, nefinalizată în toate detaliile, încolţită de marile puteri de atunci, care, temporar, au renunţat la ostilităţile dintre ele şi şi-au unit eforturile în vederea eliminării construcţiei politice a lui Mihai Viteazul de pe harta Europei. Si dacă totuşi ne întrebăm: cu ce a lovit Boia în „bazele ideologiei naţionale şi ale identităţii româneşti”?, răpunsul ar fi: cu nişte falsuri. Cu afirmaţia falsă despre „populaţia neromânească” a Basarabiei. Cu afirmaţia că el nu crede „că Mihai Viteazul a făcut unitatea națională la 1600”. Cu afirmaţia, la fel de falsă, că Ştefan cel Mare nu se considera român şi, deci, nu vorbea româneşte. Vrea să audă Boia o „alternativă” la acest subiect? Ea există şi este promovată de un alt promotor al moldovenismului primitiv de la Tiraspol, Petru Şornikov: „Probabil, în limba slavonă vorbea domnul Ştefan cel Mare şi în familie”.  Lucrarea acestuia a fost dur criticată în prezentarea-recenzia cărţii de către Oleg Grom, având şi un titlu sugestiv: „Despre „originalitatea moldovenească”, sau despre cum nu trebuie scrisă istoria.” - Precizăm faptul că Oleg Grom este colaborator ştiinţific inferior la Institutul de cercetări umanitare şi social-economice al Centrului Ştiinţific de Sud al Academiei de Ştiinţe a Rusiei din oraşul Rostov-pe-Don -. Cu afirmaţia că în anul 1600 nu era cunoscut termenul România. În acest caz, Boia luptă cu morile de vânt. Dar cine dintre istoricii medievişti consacraţi, care au abordat problema Unirii Ţărilor Române de către Mihai Viteazul, au afirmat că la 1600 era cunoscut termenul România? Nimeni. Atâta timp cât un erau cunoscute izvoarele istorice respective. Iar atunci când sursa respectivă a fost desoperită de către Şerban Papacostea, în temeiul ei Ioan Aurel Pop afirma: „Izvorul este din secolul al XVI-lea, fiind un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea „înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferioară, quae Romandiola et Romaniola dicitur”. Clericul spune că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege. „Romaniola”/„Romandiola” este un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume. Iezuitul ungur spune că „Valahia inferioară este numită „Romaniola” şi „Romandiola”, fără să indice de către cine. Se înţelege, însă, că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/latinofoni, descendenţi de la Roma. Fireşte, românii nu pronunţau Romania sau Romaniola/ Romandiola, dar iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române. Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i-a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor. Atestarea pentru secolul al XVI-lea a unei variante a numelui de Romania (Romaniola) în legătură cu Ţara Românească de atunci nu este surprinzătoare. Era firesc să fie aşa, în urma întregii evoluţii istorice. Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care-l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor”. De asemenea, Mihai Sorin Radulescu, examinând opera raguzanului Giacomo di Pietro Luccari „Copioso ristretto de gli annali di Ravsa, litri qvattro”, tipărită la Veneţia în anul 1605, atenţionează asupra faptului că în ea este menţionat numele „Romania” (în limba italiană), în legătură cu Ţara Românească. „La Valachia e posta di latro dal Danubio, - scria Luccari, - fra la Transilvania, Moldavia e il Danubio verso i Triballi piena di vene d'oro, masse di sale, la cera a guisa di bitume scaturisce di sotto terra, ha animali grossi e minuti con i quali ne nutrisce tutta la Romania (subl. noastră); la gente segue le cerimonie de'Greci e parla la lingua latina corrotta ed alterata da' vocaboli forestieri. Fu fatta da Trajano Imperatore provincia del popolo Romano e vi mando molte colonie de 'suoi, i quali cacciato il parlare de Goti introdussero il latino che i barbari domandano Vlaco, onde nacque il nome alla provincia”. Autorul nominalizat subliniază că „Chiar dacă îmi este imposibil să afirm cu totală certitudine acest lucru, există un foarte mare grad de probabilitate ca aceasta să fie întâia menţiune a numelui României! Cuvântul „Romania” nu se referă aici, cum se întâmplă de obicei, mai ales pe hărţile medievale, la Imperiul Bizantin sau la partea europeană a acestuia - Rumelia -, ci în mod expres la Ţara Românească. „Romania” din cronica lui Luccari este chiar Ţara Românească, fostă provincie romană, fondată de împăratul Traian şi plină de bogăţiile amintite în pasajul de mai sus”. Şi dacă aşa stau lucrurile cu informaţia surselor istorice, de ce să nu admitem, ca o ipoteză foarte credibilă, că la anul1600 era cunoscut termenul România? Dar nu trebuie să ni se creeze iluzia că Boia nu a găsit şi momente pozitive în istoria României. Le-a găsit. Suntem atenţi la chemarea lui: „Uitaţi-vă la perioada interbelică, de exemplu, când s-a intrat într-o conjunctură agrară foarte proastă. Înainte de primul război mondial, când existau marile moşii, conjuctura agrară în România era foarte bună şi ţara era o exportatoare de cereale, iar asta i-a îmbogăţit pe boieri. Iar când a venit şi rândul ţăranilor (observaţi şmecheria, întâi îmbogăţirea boierilor - probabil, erau săraci sărmanii -, înainte de război, apoi ţăranii, după război, mod „original” de a stabili „rândul” spre îmbogăţire, a scrie şi interpreta istoria) conjunctura a fost proastă şi asta i-a lovit pe cei săraci”. Glorificând conjunctura agrară din România de până la primul război mondial, Boia trece pe poziţiile conservatorismului fundamental. Întrebarea este, poate, incomodă pentru domnia sa: de ce Boia trece pe această poziţie? Şi dacă perioada interbelică, conform lui Boia, este vinovată pentru ceea ce s-a întâmplat după 1948  - acceptarea comunismului de către ţărănimea sărăcită -, poartă o vină perioada interbelică pentru asta? Sigur că poartă o vină. Mai mult, poartă o vină istoria”, perioada de până la primul război mondial nu poartă nicio vină pentru situaţia din perioada interbelică. După cum am văzut, perioada anterioară primului război mondial este prezentată de către Boia în culori roze, subliniind că „conjunctura agrară în România era foarte bună”. Pentru a clarifica situaţia, m-am adresat studiului introductiv al lui Lucian Năstase la culegerea de documente publicată în anul 2011, unde autorul scrie: „De fapt, tot marile proprietăţi funciare (dar şi cele mijlocii) au putut să confere României denumirea de „grânarul Europei”. Iar acest apelativ, afluxul masiv de cereale de la noi spre apusul Europei - îndeosebi până când acesta a fost invadat de grânele nord-americane, mult mai ieftine, pe la începutul veacului XX - se datorează şi evreilor din România, fie prin faptul că unii au luat în arendă pământuri pentru a le transforma în plantaţii performante, fie prin rolul de intermediari între producţie şi desfacere”.  Fără îndoială, are perfectă dreptate autorul citat. Într-adevăr, „dat fiind că majoritatea suprafeţelor de grâu aparţinea marilor proprietari, moşierii sau arendaşii, care aveau posibilitatea, în comparaţie cu gospodăria ţărănească, să introducă şi unele metode avansate de lucru, tehnica agricolă perfecţionată etc., producţia de grâu a manifestat o anumită tendinţă de creştere (e drept, ne-însemnată şi oscilatorie), faţă de creşterea corespunzătoare din ţările apusene”. Totuşi, trebuie să fim de accord că nu introducerea unor metode avansate de lucru, a tehnicii agricole performante pentru acele timpuri, nu creşterea producţiei de grâne şi nu transformarea României în „grânarul Europei” a dus la răscoala ţăranilor români din anul 1907. O cu totul altă opinie în această privinţă avea Serviciul de spionaj rusesc, care la începutul anului 1908 a prezentat Cartierului General un Raport alcătuit de agentura sa din România, în care explica legăturile cauză-efect ale crizei sociale din România, imaginea căreia era prezentată printr-o serie de trăsături caracteristice: situaţia foarte grea a populaţiei rurale; se aprecia că România are una dintre cele mai liberale constituţii din Europa, dar numai pe hârtie; rolul hotărâtor în societatea româneaască îl juca marea oligarhie stăpânitoare de moşii; lipsa de activitate parlamentară a ţărănimii care constituie 80% din populaţia ţării. Sectorul agrar din România era caracterizat negativ în Raport, drept principală cauză a crizei fiind indicată interacţiunea dintre noile pături sociale ale societăţii româneşti, în care se desfăşura procesul de constituire a relaţiilor de piaţă. Situaţia năpăstuită a ţăranilor era apreciată drept „material incendiar”, care avea nevoie doar un impuls nesemnificativ pentru a declanşa explozia răscoalei populare. Deoarece, potrivit sursei respective, cea mai mare asuprire poporul o suferea din partea arendatorilor evrei, mişcarea, pur economică după natura ei, a căpătat, în opinia agentului rus, „un colorit nefiresc, în esenţa lui -  naţionalist”. În acelaşi timp, este de subliniat că în perioada interbelică minoritatea evreiască din România a beneficiat de o situaţie cu totul specială, în sens negativ, care a culminat cu legile rasiste care introduc principiul inegalităţii în faţa legii. În Prefaţa la ediţia a III-a la a sa „Istorie şi mit”, scrisă în decembrie 2011, Boia scria: „Mă miră - de fapt, nu mă miră prea tare absenţa, printre aceste direcţii fundamentale (vechimea, continuitatea, independenţa şi unitatea) ale istoriei româneşti, a rolului românilor în apărarea, aici, la frontierele continentului, a civilizaţiei europene (,,misiune” insistent pusă în evidenţă de istoricii noştri încă din secolul al XIX-lea). Uitarea mi se pare semnificativă: toate marile valori invocate, fără excepţie, sunt strict naţionale, niciuna europeană!”. Mai întâi o întrebare incomodă pentru Boia: care ar fi fost reacţia domnului Moldovei Ştefan cel Mare, care s-a adresat suveranilor creştini şi şi-a numit ţara Poartă a creştinătăţii, la „mirarea” lui Boia? Doar nu istoricii ulteriori au numit-o aşa, ci însuşi domnul Moldovei! Spre onoarea medieviştilor români, această temă nici pe departe nu a fost uitată. Chiar un deceniu anterior acestei „mirări” a lui Boia, reputatul medievist român Constantin Rezachevici depunea la Editura Albatros un manuscris cu titlul, „semnificativ” pentru Boia, „Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană. Secolele XIV-XV. Evoluţia unui concept în contextul vremii”. Manuscrisul a primit undă verde pentru a fi publicat: Bun de tipar 15.12.2000. Adică, cu exact 11 ani înainte ca Boia să-şi exprime mirarea. Să însemne oare aceasta că Boia a încetat să mai citească? De asemenea, în anul 2009 un colectiv de medievişti români publicau la Bucureşti volumul „Mircea cel Mare. Scutul Europei”. Dan Zamfirescu, amintind de „tradiţia” istoriografică străină, americană şi rusă, de a omite succesele românilor de la sfârşitul secolului al XIV-lea în lupta împotriva otomanilor, sublinia: „A-l scoate din tabloul epocii pe biruitorul lui Baiazid şi pe sprijinitorul - după aceea - al tuturor acţiunilor de contracarare a creşterii puterii otomane, a-i şterge lui Mircea cel Mare până şi numele din sintezele consacrate Bizanţului, a ignora deliberat momentul înscris de el în istoria confruntărilor de pe scena acestei părţi a continentului nu mai poate fi, în ultimă instanţă, decât un certificat de ignoranţă pe care cei ce procedează astfel şi-l acordă singuri, măcar pentru capitolul respectiv”. Boia nu este amintit printre aceşti istorici, dar, întreb şi eu, aşa cum îi place lui Boia să dea întrebări „incomode”: vrea oare Dan Zamfirescu să-l lipsească de multrâvnitul „certificat de ignoranţă”, bineînţeles, la capitolul Mircea cel Mare, apărător al civilizaţiei europene? Teama mea s-a amplificat şi mai mult când în acelaşi volum (p.583), Alexandru V. Diţă şi Dan Zamfirescu, referindu-se la două articole semnate de doi doctoranzi pe atunci la Paris, Dan Ioan Mureşan şi Emmanuel Antoche, cu referire la studiile acestora, ţineau să menţioneze: „Într-o viitoare Istorie a istoriografiei româneşti, anul 2003 va deschide o etapă absolut insolită în raport cu toate cele de până atunci, al cărei titlu ar putea fi Istorici români împotriva istoriei românilor”. Şi desigur, iar întreb, aşa ca şi Boia, incomod: de ce abia din anul 2003? De ce nu din anul apariţiei primei divagaţii a lui Boia? De ce Boia este ignorat total? Oare chiar istoricii români vor să-l lase pe Boia şi fără acel „certificat de ignoranţă”? Boia afirmă că, ce a scris el nu a făcut-o pentru vreo publicitate sau pentru altceva: „Urmărisem ţeluri pur profesionale, şi nicidecum o publicitate ieftină sau scandalizarea opiniei publice”. Nicolae Alexandru Breban, scriitor, membru titular al Academiei Române, are altă opinie în această privinţă: „Băieţii ăştia (printre ei este nominalizat şi Boia - n.n.) au avut zeci de miliarde în mână, plus bugetul enorm pe care l-a avut Patapievici, ca să ne destabilizeze pe noi, ăştia care credem că naţiunea română este o naţiune puternică, mândră şi legitimă, creatoare de mari valori”. Aşadar, „exclusivismul” lui Boia se ţine pe ceva destul de … material. În acest context, de „o cercetare aplicată, serioasă”, cum ne asigură dânsul, nici nu poate fi vorba. O altă întrebare, iarăşi, poate incomodă: este original Boia? Apreciat din unghiul de vedere al necorespunderii opiniilor sale privind problemele principale ale istoriei românilor, aşa cum le defineşte Boia (vechimea, continuitatea, independenţa şi unitatea), cu opiniile exprimate anterior practic de întreaga istoriografie românească, atunci nu putem identifica nicio originalitate. Modificarea opiniilor la Boia s-a produs nu datorită apariţiei unor noi surse istorice, care ar răsturna opiniile anterioare, nu datorită utilizării unor noi metode ştiinţifice care să permită interpretarea pe nou a surselor istorice cunoscute, ci datorită modificărilor ideologiilor contemporane, ideologii (suntem atenţi, nu am afirmat paradigme), care se recomandă a fi puse la baza cercetării istorice. Cu una din ele cercetarea sa se împleteşte organic, ceea ce nicidecum nu poate duce la rezultate originale. Şi în acest caz mai apare o întrebare, poate tot incomodă pentru Boia: sunt oare juste afirmaţiile sale, sunt ele corecte, sau este vorba doar de un diletantism aranjat într-un mod atrăgător, pentru unii, pe paginile cărţilor sale, cu toate că Boia afirmă contrariul, apreciindu-şi propria cercetare, cum s-a spus şi mai sus, ca fiind „o cercetare aplicată, serioasă”? La marii istorici români de astăzi şi de altădată nu am găsit asemenea autoaprecieri, istoricii veritabili întotdeauna au lăsat ca cititorul singur, specialist sau nespecialist, să aprecieze cele scrise de ei. De aici aş conchide că succesul cărţilor lui Boia este unul limitat în timp. Ediţiile prăfuite de ani de zile, pe care le-am observat pe rafturile unei librării dintr-un oraş din România, vorbesc anume despre aceasta. Cititorii din deceniile ulterioare se vor desfăta cu cărţile lui Boia ca şi cu cărţile unui falsificator talentat, nicidecum ale unui istoric profesionist. Pronunţându-se asupra tratatului „Istoria României”, Boia este deranjat de faptul că în el nu este nuanţată problema continuităţii, dar cel mai mult îl chinuie gândul că studiul dat „îi atribuie lui Mihai Viteazul făurirea unui stat căruia îi zice „Dacia românească”” şi dânsul se întreabă nedumerit: „mă întreb ce ar fi înţeles voievodul din această sintagmă!” Într-adevăr, pare o întrebare-bombă. La prima vedere. Să încercăm explicarea printr-o analogie. La mijlocul secolului al XIX-lea cărturarul Jean Henri Abdolonyme Ubicini (1818-1884), originar din Lombardia, cu studii în Franţa, bun cunoscător al Ţărilor Române, publică lucrarea „Provincii de origine romană Valahia, Moldova, Bucovina, Transilvania, Basarabia” (1856). Autorul studiului ştia despre aceea că Mihai însuşi s-a intitulat „domn al Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei”, era conştient de faptul că prin acest act Mihai Viteazul „reunea sub autoritatea lui toată vechea Dacie” şi chiar că Mihai domnea „asupra tuturor românilor”. Rămân nesoluţionate doar două întrebări: Primo: oare nu ştia Mihai Viteazul despre faptul că în epoca medievală pentru desemnarea Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei se mai utiliza şi vechiul termen Dacia? Secundo: oare nu ştia Mihai Viteazul că în toate cele trei ţări locuiau majoritari românii? La ambele întrebări răspunsul este pozitiv. Nu putea domnul Ţării Româneşti să nu ştie aceste lucruri. Corespondenţa sa din epocă confirmă în totalitate acest lucru. În general, vocabularul utilizat de Boia faţă de Mihai este foarte deocheat: „Credeam că şi Mihai Viteazul aparţine acestei specii rare …” Sarcasmul frazei lui Boia este mai mult decât evident. Faptul că se mai fac aluzii la specii rare de oameni este confirmat şi de către alţii. Aşa, un grup de autori, pronunţându-se asupra la aceea ce ei numesc „lumea finanţelor, a băncilor şi pieţei de capital”, scriu că acestea „reprezintă … un univers aparte, un turn de fildeş populat cu o specie rară: oameni care dirijează zilnic un flux tot mai mare de capital disponibil pentru investiţii. Ei sunt cei care pot hotărî soarta unei naţiuni, pentru că nu sunt supuşi niciunui control”. Mai apar în calitate de „specie rară” şi „profesioniştii în marketing digital”, dar şi „patriotul român, specie rară”, „Basa-rabeanul - specie rară, care dispare?”, „un bolşevic intelectual, asta e o specie rară. Nu-l omorâţi” etc.. În această situaţie, când printre oameni sunt identificaţi mai multe specii rare, întreb, incomod: la ce specie rară poate fi atribuit Boia? Am găsit o apreciere foarte interesantă despre politician, care îi aparţine lui Marian Pătraşcu: „Politicianul român este o specie umană degenerată care a înlocuit fapta cu vorba”. „Românul” Mihai trece cu mult înaintea „europeanului” Mihai chiar cu o tentă „antieuropeană”, odată ce „ceilalţi” se fac vinovaţi de eşecul românilor la 1600 şi de uciderea voievodului”, continuă Boia „meditaţiile” sale. Dar cum se comportau „europenii”, Rudolf al II-lea şi Sigismund al III-lea cu Mihai Viteazul? Într-o scrisoare a lui Rudolf către Sigismund din 22 decembrie 1599 primul se angaja să nu-i permită lui Mihai intrarea în Moldova. Oare ce fel de „tentă” este aceasta, „europeană” sau elementar antiromânească? Mai departe şi mai interesant, împăratul habsburgilor ţine să revină la problema Moldovei şi să discute cu regele polon problema „cum poate fi înlăturată orice îndoială în privinţa drepturilor străvechi atât ale Ungariei, cât şi ale Regatului Poloniei asupra Moldovei şi în vremuri mai bune se poate trata prieteneşte de ambele părţi despre acestea”. Dar acum în faţa „europenilor” stătea problema cum să-l liniştească pe Mihai. Acest mod de a aborda problema prin prisma drepturilor Casei de Austria şi ale Poloniei asupra Moldovei tot este un mod „european” de a formula şi soluţiona problema? Scrisoarea regelui polon Sigismund al III-lea din 6 ianuarie 1600 adresată lui Rudolf al II-lea este şi mai semnificativă. Referindu-se la un ilizoriu „obicei din străbuni”, conform căruia palatinul Moldovei „se află sub ocrotirea noastră şi ne este supus”, regele propunea în continuare că „potrivit dreptului nostru sau celui al neamurilor, ţinuturile ce trebuie pacificate, şi drepturile reciproce care trebuie păstrate, şi liniştea care trebuie ocrotită” vor fi discutate „prieteneşte” cu Rudolf al II-lea „potrivit legăturii noastre de neam şi de sânge şi potrivit râvnei neostenite pentru pace şi înţelegere”. În instrucţiunile din 20 ianuarie 1600 Sigismund al III-lea destul de „europeneşte” este îngrijorat de faptul că într-o scrisoare anterioară Rudolf al II-lea „aminteşte de un anume drept al Regatului Ungariei asupra acelei provincii (Moldovei - n.n.)” şi subliniază insistent (desigur, tot „europeneşte”) despre „dreptul nostru (al Poloniei - n.n.)” asupra Moldovei, care este „după străveche lege, dăinuind de multe veacuri” şi îşi exprimă speranţa „că şi Majestatea imperială va judeca aşa”. Cât priveşte tenta „antieuropeană”, este de subliniat că habsburgii nu aveau încredere în Mihai, iar în august 1600 principalii lui duşmani erau, după o sursă contemporană, turcii, tătarii, poloni, transilvănenii şi propriii lui cazaci. Cu referinţă la vinovăţia părţilor, sursele indică clar la acuzaţiile reciproce. Într-o scrisoare a lui Mihai din septembrie 1600 el indica referitor la învinuirile lui Basta: „că numai eu aş fi vinovat pentru împrejurările actuale”. Domnul confirmă că este dispus şi în continuare „spre a servi creştinătatea” şi chiar „dacă ar fi să pierd totul, nu vreau să-mi pierd sufletul prin trădarea creştinătăţii”. În acelaşi timp, regele Poloniei „a fost jignit de Mihai” prin acţiunile sale de ocupare a Moldovei şi de ruinare a unor regiuni din Polonia. Într-adevăr, ceea ce a dorit să facă Mihai, unirea celor trei Ţări Româneşti, era în contradicţie cu planurile habsburgilor, şi nu numai. Raportul din 12 octombrie 1600 al comisarului imperial David Ungnad către împăratul Rudolf al II-lea este destul de elocvent în acest sens. Raportul îl învinuie pe Mihai de „pericolul de acum din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească” pentru faptul că nu a cedat de la bun început „Maiestăţii voastre Transilvania”. Situaţie care nu era acceptată de nobilimea transilvăneană, care doreşte „să aibă iarăşi un principe din rândul naţiunii lor, căci sub stăpânirea germană le merge rău”. Dacă ar fi făcut acest lucru, continua David Ugnand, „el (Mihai - n.n.) ar fi dobândit un mare şi nemuritor renume din partea întregii creştinătăţi, onoare, foloase şi averi, ar fi primit ajutoare considerabile din partea Sanctităţii sale papa, a Maiestăţii voastre, a regelui Spaniei, a Sfântului Imperiu Roman şi a altor potentaţi creştini, … el nu numai că ar fi rămas un mare stăpânitor în Ţara Românească, ci ar fi adus sub ascultarea lui Serbia şi Bulgaria şi ar fi adus deci mari servicii întregii creştinătăţi împotriva turcilor, iar Moldova i s-ar fi alăturat apoi de la sine”. În acelaşi timp, Mihai urma să se întărească în Ţara Românească, pe care „să o menţină pentru Maiestatea voastră”. Cu alte cuvinte, habsburgii sub niciun motiv nu doreau să cedeze Transilvania. Polonii, de asemenea, au trimis oaste „ca să-l nimicească pe Mihai” . De ce atunci „ceilalţi”, care promiteau marea şi sarea, nu erau vinovaţi de eşecul lui Mihai? Or, interesant, cum ar fi comentat Boia activitatea lui Mihai, dacă el ar fi mers după planul, de alternativă, schiţat de David Ugnand? Cum a fost apreciată activitatea lui Mihai de către David Ugnand atunci când polonii au cerut extrădarea lui?: „Era mai bine dacă Mihai ar fi murit în prima bătălie pe care am avut-o noi cu el!”; „Iată deci unde ne-a adus trufia, înşelăciunea şi perfidia lui Mihai”. Anume aşa se uita „celălalt” la Mihai Viteazul. Despre năzuinţele lui Mihai ne spune şi generalul austriac Gheorghe Basta: „Bănuielile mele au crescut şi mai mult când am priceput trufia lui nesăbuită, care îl făcea să i se pară prea mică, faţă de năzuinţele sale, Ţara Româneacă; şi tot aşa socotea că împăratul nu merită să se ostenească pentru ţara Transilvaniei, având acesta atâtea alte ţări şi provincii peste care împărăţea”. De aceea, considerăm că anume acesta era gândul lui Mihai Viteazul; din această cauză Basta şi alţii erau nemulţumiţi, „ceilalţi” nu doreau să accepte realizările lui Mihai, ei doreau să-l împiedice „pe valah” să-şi ducă la îndeplinire gândurile sale. De ce a fost omorât Mihai Viteazul? Pentru că „celălalt”, în persoana lui Gheorghe Basta (şi nu numai), „ar fi avut nişte bănuieli, în ce-l priveşte pe valah”. Reacţia „celuilalt” în persoana lui Rudolf al II-lea a fost şi ea aproape cinică: „Apoi, deoarece s-a întâmplat ca Mihai, voievodul Ţării Româneşti, să fie ucis …”, relata împăratul într-o scrisoare. Fapta era apreciată într-un raport al agentului englez la Constantinopol şi ca o „uneltire a împăratului (Rudolf - n.n.)”, care, bănuindu-l de necredinţă, „s-a văzut astfel silit să-l piardă”. Aşadar, sursele contemporane acelor evenimente indică destul de limpede la vinovăţia „celuilalt”. Dar, după Boia, vina o poartă istoriografia românească! Cu alte cuvinte, sursele contemporane lui Mihai Viteazul atestă cu lux de amănunte faptul că „ceilalţi”, iar aceasta o afirmă chiar ei, „ceilalţi”: nu erau mulţumiţi de acţiunile lui Mihai şi au întreprins toate măsurile pentru a nu permite realizarea intenţiilor de unificare a celor trei Ţări Româneşti de către domnul Mihai Viteazul. Şi dacă este aşa, atunci prin ce a greşit istoriografia românească? Boia îi acuză pe toţi de „abuzul de românism”. Dar abuzul de antiromânism, mascat cu multiculturalism, europenism şi alte ism-uri, este oare astăzi benefic României şi Europei? Desigur că nu. Nu este benefic nici cititorului român. Unul dintre ei, istoricul şi publicistul Marius Oprea, după lectura cărţii „De ce este România altfel?”, în anul 2013 s-a exprimat destul de limpede: „M-am simţit aproape abuzat de autor. Când am terminat-o, a fost ca pe vremuri, când aveam televizor şi îl închideam cu senzaţia că mi s-au aruncat în cap mizerii, isterii şi vorbărie. A scris o carte la nervi, se vede că a fost furios, că a simţit nevoia să se descarce. Şi ne-a aruncat nouă în cap această furie. De asta spun că m-am simţit aproape abuzat. Lucian Boia a scris o carte de terapie pentru el însuşi. Boia propagă un nou mit. Un contra-mit, dar tot un mit”. Boia îl apostrofează şi pe preşedintele Ion Iliescu, care „i-a denunţat pe cei care atentează astăzi la unitatea ţării”. Boia vine cu explicaţia sa: „Principalii atentatori mi se par însă a fi corupţia (36% din români cred aşa) şi sărăcia. Ca şi deziluzia crescândă a oamenilor, greu de tratat cu discursuri naţionaliste. Potrivit unui sondaj recent, 41% dintre copii şi adolescenţi ar dori să nu mai trăiască în România!”. Aparent corect, dar nu trebuie să neglijăm că în societatea românească avem şi deziluzie faţă de intrarea României în comunitatea europeană. Si în acelaşi context: crede oare Boia că discursul său, antiromânesc, tratează România de corupţie şi sărăcie, iar pe români de deziluzie? Crede Boia că după citirea discursului său, antiromânesc, procentul copiilor şi adolescenţilor doritori să trăiască în România se va mări? Pe de altă parte, este stabilit că, corupţia şi sărăcia erau evidente şi la jumătatea secolului al XIX-lea, atunci când s-a produs Unirea celor două principate româneşti. Mai mult chiar, era prezentă şi rezistenţa antiunire, separatistă, dar totuşi unirea s-a produs!! Cel puţin un autor scrie: „Mihail Sturza, pe care l-a prins revoluția de la 1848 domn al Moldovei, a binecuvântat construirea a sute de km. de drumuri și poduri, a eliberat robii țigani ai domniei, a înființat școli de arte și meșteșuguri, dar a și traficat în neștire, pe bani grei, titluri și funcții, mărind numărul boierilor de la 850 la 3.750. Cu asta s-a ocupat și Alexandru Ioan Cuza, patronând o colecție impresionantă de atribuiri fără licitație, decrete ilegale, șpăgi luate de la „investitori strategici” străini, în vreme ce reforma statul. Independența României e consfințită de corupție” (Nicolae Isar). După ce am prezentat câteva din „adevărurile” lui Boia, în încheiere, să încercăm o comparare cu ideile moldoveniste ale lui Stati. Stati afirma categoric că până la mijlocul secolului al XVII-lea nu se ştia de vreo „ţară rumânească” nici măcar pe Olt, cu toate că, în realitate, Ţara Rumânească este amintită permanent începând cu chiar primul document original în limba română din anul 1521 - renumita scrisoare a lui Neacşu din Câmpulung. Boia, după cum s-a arătat, se limitează la declaraţia că până în secolul al XIX-lea nu era cunoscut termenul România. Cu alte cuvinte, într-un fel sau altul, la ambii „autori” persistă ura faţă de termenuii Ţară Românească şi România. Stati crede că el este singurul care scrie o istorie obiectivă, că judecă după documente. Boia crede că el pentru prima dată scrie o istorie obiectivă, se laudă că opera sa este „o cercetare aplicată, serioasă”, că pune întrebări incomode, întrebări care până la el n-au fost conştientizate de nimeni, întrebări la care el dă şi răspunsuri acelui imaginar „orizont de aşteptare”; chipurile, toată România era în aşteptarea „miracolului” cu numele Boia, care ulterior, în mod obiectiv, va completa cunoştinţele tuturor românilor, şi nu numai. Stati îşi face închipuirea că prin istoria sa, unde repetă de zeci de ori cuvăntul moldovan, pune capăt „naţionalismului românesc”. De Europa nici nu mai vorbim: ea categoric nu este pe placul lui. Boia îşi face închipuirea că el pune capăt istoriei românilor ca o ştiinţă naţionalistă şi o trece în categoria celei europene şi îi întreabă, aşa ca o divinitate, franc pe „naţionalişti”: „Dacă vrem să intrăm în Europa, de ce oare nu ne place şi istoria de tip european?”. Adică, lui îi place, el crede că scrie o istorie de tip european. Stati se teme, bănuieşte că ar putea fi învinuit de trădare. Autorul ţine să sublinieze şi echidistanţa sa faţă de „fratele mai mare” (citeşte Rusia - n.n.) şi faţă de cititorii din „patria - mumă” (citeşte România - n.n.). Această echidistanţă, după el, este motivul principal pentru ca varianta sa de istorie a Moldovei să fie atacată şi de unii şi de alţii, toţi, în opinia lui Stati, duşmani răutăcioşi, gata să-l învinuie de trădare. Probabil, asemenea gânduri negre, aproape halucinaţii, despre aceea ce s-ar putea întâmpla cu el (vă daţi seama, învinuirea de trădare nu este o glumă!) i-au venit autorului reieşind din starea psihologică incertă în care se afla scriindu-şi cartea, atunci când mândria s-a întâlnit cu mahna şi amărăciunea în capul şi inima (ori poate stomacul) lui. De unde această teamă patologică de învinuire în trădare (hiclenie, cum ziceau strămoşii noştri), dacă Stati, după cum ne asigură de mai multe ori, scriindu-şi „opera”, s-a condus numai de documente istorice şi a scris numai adevărul? Lucian Boia, invocând aprecierile negative ale „acuzatorilor” săi, conchide: „Nu ar mai fi fost decât un pas - şi nu prea mare - până la acuzația de trădarea de patrie”. „Atacatorii” lui Boia, conform propriei aprecierii, sunt mai prezenţi, mai vocali, mai duşmănoşi. „Eram convins, scriind-o, că mă expun la nenumărate atacuri”, ne avertizează Boia. Aşadar, acelaşi sindrom este caracteristic şi pentru Vasile Stati şi pentru Lucian Boia: ei şi-au scris lucrările cu frică, ei se tem de atacatori, duşmani răutăcioşi, gata să-i învinuie de trădare. De unde această teamă, dacă ei afirmă că studiile lor sunt obiective? Stati îşi laudă opera sa ca fiind obiectivă, scrisă numai în baza documentelor şi că istoricii n-ar trebui să se supere pe documente. Boia se laudă că opera sa este „o cercetare aplicată, serioasă”. Desigur, în acest context apare întrebarea: de ce ambii se supără, falsifică sau ignoră acele documente care atestă că locuitorii Ţărilor Române şi în peritada anterioară secolului al XIX-lea s-au numit români? Pentru Stati, în pofida nenumăratelor documente din secolele anterioare, care atestă contrariul, termenul „român” este creaţia secolului al XIX-lea.

Concluzii: În încheiere la cele expuse mai sus constatăm faptul că, conform opiniilor exprimate de Lician Boia şi Vasile Stati, ei sunt unicii istorici care ne prezintă obiectiv, imparţial istoria, că întreaga lor operă este scrisă imparţial, după surse istorice, că ei scriu aceea ce gândesc, fiind absolut conştienţi de fapta pe care o realizează. Şi dacă lucrurile stau anume aşa, de ce aceşti doi autori sunt dominaţi de sentimentul fricii? Pe de o parte, Boia scrie că opera lui „răspundea unui orizont de aşteptare”, iar, pe de altă parte, îşi exprimă teama de învinuire în trădare. Un istoric onest nu are nevoie să se justifice în asemenea mod: unica justificare este opera sa!