COMUNELE MEDIEVALE ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE - STUDIU. Partea a doua.

COMUNELE MEDIEVALE ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE - STUDIU. Partea a doua

Orașele proprietate domnească: Domnii, când vorbesc de orașe în actele oficiale, le numec de obicei, atât în Moldova, cat si in Tara Romaneasca, „târgul sau orașul domniei mele'', spre deosebire de sate și moșii, care erau ale boierilor, moșnenilor sau mănăstirilor: „satele domniei mele, ce sunt sub ascultarea scaunului cetății Sucevei”. Am spus că în actele moldovenești ocoalele târgurilor se numeau atârnătoare de curtea domniei din târg; era, deci, o curte cu funcționari, care exercitau stăpânirea domnului asupra moșiei târgului. În tratatul de la Luck, al lui Petre cel Mare cu Dimitrie Cantemir, se specifica la art. VIII: „Domnul, după vechile obiceiuri, va stăpâni toate orașele Moldovei ca proprietatea sa”. Cercetând relațiile între orașe și domnie în Muntenia și Moldova, în actele din diferite epoci, constatăm că raportul de dependență a târgurilor față de puterea supremă a variat cu vremea, dar întotdeauna domnul țării a considerat orașele și moșiile lor ca pământ domnesc. Ștefan cel Mare reprezintă prima fază a acestor realități; avem acte ale acestui voievod prin care cumpăra de la particulari mai multe sate și le alipește de hotarul „târgului domniei mele Bârlad și Vasluiului.” Nu este vorba de o donație făcutăî orășenilor - Ștefan spune că-și „constituie sieși și urmașilor moșie cu tot venitul”. Orașele erau, așadar, ale domnului și el mărise moșia sa proprie prin cumpărături.În Țara Româneasca, Mihai Viteazul achiziționează la 1600, cu bani domnești, un sat în județul Prahova și-l face târg domnesc; acest oraș nou este Ploieștiul. În veacul al XV-lea și în prima parte a celui următor, domnul era bogat și puternic și veniturile lui creșteau prin vămi. Când voia să țină în dependență pe boieri, le acorda imunitate moșiilor lor. Dar, de la o vreme, drumurile comerciale s-au închis, tăiate de turci și veniturile vămilor au scăzut, dependența financiară față de Imperiul Otoman s-a făcut tot mai grea, iar numărul imunităților, care erau ereditare, s-a făcut așa de mare, încât domnul și-a văzut venitul scăzut și din această parte și nu mai avea cu ce dărui pe credincioși, nici a îmbuna mânia lui Dumnezeu, înzestrând sfintele locașuri. Astfel, el este nevoit să recurgă la rezerva sa, proprietatea orășenească. Încă din veacul al XV-lea se făcuseră de către domni, din hotarele târgurilor, unele donații; ele se îndesesc în veacurile următoare. Astfel, la 1683. Șerban Cantacuzino dăruiește lui Mihai Cantacuzino 21 de stânjeni din moșia Bucureștilor, „prin tufele orașului pentru că nu aduce niciun venit domniei”. Daniile din hotarele târgurilor se fac tot mai numeroase, atât în Moldova, cât și în Țara Românească și totuși niciodată domnul nu amintește vreo consultare măcar a orășenilor sau a autorităților orășenești, care se vede că n-aveau niciun cuvânt de spus la aceste hotărâri ale proprietarului, nici nu pot pretinde vreo despăgubire. Moșiile și satele dăruite sau schimbate de domn din ocoalele orașelor încetau, bineînțeles, să mai fie atârnătoare de târg și ieșeau din administrația ocolului, din clipa daniei. Se constată, de altfel, nu numai danii din moșiile târgurilor în favoarea boierilor sau mănăstirilor, dar și numeroase schimburi și chiar vânzări. În veacul al XVIII-lea, în timpul domniilor fanariote, când situația financiară a stăpânirii celor două principate devine catastrofală, avem a treia fază a relațiilor între domnie și orașe, după epoca adăugirii și aceea a desfacerii din veacurile precedente; acum, domnul dăruiește sau vinde chiar vatra orașului, târgul propriu-zis. Romanul, Suceava, Vasluiul fură dăruite în deplină proprietate unor particulari. Era o perioadă de desfacere totală a averii statului, dar principiul de drept pentru această desfacere rămâne același: târgurile, spre deosebire de restul țării, sunt proprietatea domnului, care uzează și abuzează de ea. Nicolae Mavrocordat „făcuse o socoteală pentru hotarele târgurilor domnești”, zice cronicarul Zilot Românul, și voia să anuleze daniile mai recente, pentru că domnii mai vechi, chiar dacă dăruiau bucăți din moșia târgului, o făceau numai din ocol și mai lăsau și pentru hrana târgului. Veniseră „jalbe de la târgoveti de la câteva târguri, că nu mai au unde să hrăni”. Anularea daniilor nu se poate, însă, face din cauza intervenției celor interesați. În această epocă, orașenii încep să protesteze, pentru că trecerea de la proprietatea domnească la cea particulară devine o mare apăsare, apoi pentru că originile vechilor așezăminte din țară se dau uitării și aceste instituții înseși încep să fie contestate, cum este și dreptul de proprietate domnească asupra orașelor. La 1798, se naște un mare proces între orășenii din Roman și episcopia de acolo, căreia domnul îi dăruise orașul. Afirmațiile celor două părți, cu acest prilej, sunt foarte interesante: orășenii afirmă că „târgurile cu moșiile lor sunt proprietatea colectivă a locuitorilor, iar domnul n-are drept decât la bezmen și camănă, o dare specială ce se cuvine de fiecare casă; nu are, deci, putere să dea sau să vânză orașul, nici părți dintr-însul.” Totuși, acest drept fusese exercitat timp de mai multe veacuri, fără ca pânî atunci să se fi ridicat vreo împotrivire din partea târgoveților din Moldova sau Țara Românească. În schimb, târgoveții nu puteau vinde moșia târgului sau părți din ea, căci erau numai uzufructuari. Ioan Vodă Mavrocordat, îngăduind vânzarea unui loc din hotarul Pietrii, spune precis: „Măcar că tărgoveții nu sunt volnici a vinde ei locul domnesc”. Ca orice proprietar din Evul Mediu, seniorul orașului, adică domnul, nu culti­va în regie proprie moșia sa, ci o dădea locuitorilor în dijmă. Așadar, primul efect al acestui drept de proprietate era dijma cuvenită domnului din produsele moșiilor târgului. Dar aceasta o avea domnul și de la moșiile particulare, afară de cele imune. De aceea domnia avea în orașe venituri mult mai mari ca cele ce se ridicau din domeniile rurale; căci, în acestea, țăranii aveau două feluri de îndatoriri, unele către proprietar, altele către stat, adică pentru domn, pe când în oraș domnul era și proprietar și stat. Astfel, în privilegiul lui Mihai Vodă, fiul lui Mircea, privitor la o donație în Târgoviște (1418), pe lângă dările și prestațiile obișnuite, și la proprietățile rurale se amintesc și altele noi. Pentru prima oară, în acest document este amintit birul, darea în bani, într-o vreme când în țările noastre predomina încă economia în natură. Pentru folosința caselor din târg și a curților lor, orășenii plăteau domnilor un impozit special, care în Moldova se numea bezmen, de fapt o chirie. Bezmenul era o dare în natură și anume în ceară, produs orășenesc, încă din veacul al XV-lea. Amintesc în această privință obiceiul păstrat până târziu la Târgul Fălciului, să se dăruiască domnului o turtă de ceară, ca semn al răscumpărării lor. Ceara era un produs orășenesc foarte prețios, în special în Moldova, și adesea se menționează în acte „pietrele de ceară”. Impozitul orașului către domn era după sistemul cislei, adică o sumă global asupra întregii comunități, care era repartizată apoi de autoritățile orășenești după puterile fiecăruia. Pe lângă aceste impozite, care se deosebeau de cele datorate de țară, domnu avea în orașe și alte venituri, care derivau tot din dreptul său de proprietate. Se știe că, în orașe se țineau iarmaroacele cele mai însemnate din țară și, pe lângă aceasta, târgul săptămânal și târgul permanent, adică viața negustorească a orașului cu prăvăliile lui. Pentru comerțul periodic și permanent din târguri se lua de către dom un venit special, vama târgului. În sfârșit, se pare că cele mai vechi mori de apă, proprietate domnească, erau așezate mai ales la orașe. În Țara Româneasca, iî veacul al XV-lea, avem morile domnești de la Pitești, Râmnic, Târgoviște; în Moldova, la Baia. Moara era în Evul Mediu apusean, un privilegiu feudal, numai seniorul avea dreptul să aibă moară și țăranii erau obligați, în schimbul unei dări în natură, să macine la moara lui. Deși nu putem determina în chip precis situația din Țările Române, sunt indicații că moara constituia în vechile timpuri și la noi un privilegiu; erau mori domnești în târguri și mori boierești și mănăstirești pe moșiile privilegiate. Produsele moșiilor neprivilegiate se măcinau la morile din târg sau de pe moșiile ohabnice. Dar prezența morilor domnești tocmai la orașe, ca într-o moșie cu privilegiu, este iar o afirmare a dreptului de proprietate domnească în târguri. Din toate aceste fapte rezultă că, orașele, atât în Moldova, cât și în Țara Românească, au fost, împreună cu ocoalele sau hotarele lor, moșii domnești. Este de remarcat că în Moldova, pe lângă orașele domnești propriu-zise erau și târguri, al căror venit era concesionat de domnie. Astfel, la o dată pe care n-o putem preciza, veniturile Botoșanilor au fost cedate doamnei; soția domnitorului în funcțiune lua veniturile domnești de la Botoșani. Când, în veacul al XVII-lea, dregătoriile boierilor la curte n-au mai fost considerate ca o slujbă feudală datorată de vasal, au început să fie plătite din veniturile târgurilor; astfel, logofătul, vornicul, postelnicul au încasat veniturile sau părți din veniturile unor târguri moldovenești. Cum aceste venituri nu erau dăruite unor persoane, ci erau cedate unor demnitari ai curții domnești, pe timpul cât își îndeplineau funcția și ca o răsplată din partea domnului, concesionarea acestor venituri este încă o dovadă și o urmare a proprietății domnești în târguri. La un moment-dat, la sfârșitul veacului al XVI-lea sau la începutul celui următor, s-a făcut o transformare în raporturile dintre domn și boieri, slujba feudală a acestora a încetat, ei au devenit salariați ai statului și domnul, care nu avea un buget de venituri, a plătit din veniturile orașelor sale. Bineînțeles, nu toate orașele în tot trecutul românesc erau moșii domnești; am amintit daniile de orașe întregi făcute de domni în veacul al XVIII-lea. Dar și mai înainte, în Țara Românească, marele oraș Craiova a fost proprietatea cunoscutei familii boierești a Craioveștilor, care-și avea acolo și sediul banului. Când, la 1532, Craioveștii cad în dizgrație, li se confiscă moșiile și Craiova este dăruită lui Hamza banul, „cu satele, seliștele, țiganii, morile, bălțile, viile, câte au ținut Barbu și Preda Craiovescu”. Târgul Bengai (azi Târgul Gilortului) era numit așa pentru că era proprietatea boierului Benga (secolul XVII). Dar acestea nu sunt cele mai vechi orașe ale țării; ele nu sunt pomenite în vremea lui Mircea cel Bătrân și abia în a doua jumătate a veacului al XV-lea Craiova devine oraș, ca urmare a favoarei domnești către boierii Craiovești. Situația ei constituia o excepție. De obicei, un sat devenea oraș numai când trecea în stăpânirea domnească. Astfel, Caracalul era la 1583 proprietatea jupânesei Caplea și este numit satul Caracal; numai după ce încape în stăpânirea domniei, devine oraș. La fel, Ploiești, fosta proprietate particulară cumpărată de Mihai Viteazul, era un sat și cu prilejul acestei cumpărări devine oraș și se stabilește acolo o curte domnească. Faptele pe care le avem la îndemână sunt destul de numeroase ca să putem afirma că orașele vechi românești, în ambele principate, erau, toate, la origine, proprietate domnească și numai prin trecere la domnie un sat putea deveni târg. Proprietatea particulară a orașelor este o excepție, care apare mai târziu, în orice caz, după întemeierea principatelor cel puțin cu un veac și ceva, și prin privilegiu dat de domn. Organizația administrativă a orașelor vechi arată și ea în chip lămurit acest lucru.

Administrația orașelor: Cârmuirea orașelor în Țara Românească și Moldova era foarte asemănătoare, numai unele titluri ale funcționarilor erau diferite. Ea era întemeiată pe o dublă autoritate, o îngemănare a două drepturi; de o parte, autonomia orășenească, de alta, apărarea drepturilor proprietarului, adică ale domnului. Aceste două drepturi care par opuse în interesele lor, erau astfel organizate ca să poată colabora în chip armonios. Comunitatea orășenească era autonomă, adică se administra singură, avea drept de judecată proprie, venituri proprii și-și alegea singură cârmuitorii. Domnul în schimb, ca proprietar, își avea funcționarii lui care îi ridicau veniturile, curtea și scaunul de judecată proprie în oraș. Raporturile cu domnia și drepturile comunității erau fixate într-un privilegiu, despre care va fi vorba în altă parte a acestui studiu. Un târg românesc vechi se poate, deci, defini ca o comunitate autonomă și privilegiată, așezată pe o moșie domnească. Autoritatea comunei își avea organele sale alese în persoana primarului, care se numește în Țara Românească județ (termen ce nu trebuie confundat cu jude; este traducerea germanului Richter) și în consiliul comunal, format întotdeauna din numărul invariabil de 12 membri, care se intitulau, atât în Moldova, cât și în Muntenia, pârgari (de la germanul Burger, cetățeni liberi ai orașelor). Singura deosebire este faptul că în Moldova primarul nu se numea județ, ci șoltuz (de la germanul Schultheis) și această deosebire își are sensul ei, precum vom vedea mai jos. În unele cazuri mai rare, în câteva orașe moldovenești, în locul titlului de șoltuz aflăm pe cel de voit (tot un termen de origine germană, de la Vog). Șoltuzul sau județul cu cei 12 pârgari administrau orașul, încasau veniturile și hotărau cheltuielile, aveau drept de judecată asupra orășenilor, hotărau distribuirea dreptului de muncă în țarina orașului, făceau anchete și hotărnicii poruncite de domn. Tot ei se îngrijeau de poliția orașului și a bâlciului, când venea tot felul de lume străină în oraș, purtau corespondența cu orașele comerciale din Polonia și Ungaria și cu domnia și aveau, deci, și o cancelarie cu pecetea târgului, cu scriitori în diferite limbi, o arhivă și catastiful târgului. În adevăr, actele comunale din Moldova și Țara Românească începeau cu titulatura: „Eu, județul (sau șoltuzul, în Moldova), și cei 12 pârgari din târgul cutare scriem sau poruncim”. Acte de acest fel din orașele noastre se cunosc în limbile slavonă, latină, germană și română. Alegerea consiliului și a primarului se făcea de către comunitate. Nu se știe exact pe cât timp era ales, dar comparând actele succesive din veacul al XVII-lea emise de municipalitatea Bârladului, constatăm că în fiecare an avem alt nume de șoltuz. În schimb Andrea, județul Câmpulungului (Muscel), funcționează neîntrerupt de la 1659 la 1673, adică 14 ani. Domnul nu se amesteca în numirea consiliului și abia în veacul al XVIII-lea, pe la 1750, după reforma lui Constantin Mavrocordat, se pierde autonomia orașelor și aflăm că divanul Craiovei „orânduiește ca județ al orașului pe Neațul Lăcusteanu”, îndicându-i atribuțiile fiscale și administrative. Pe lângă consiliului comunal ales de obștea autonomă a târgoveților, în epocile mai vechi ale vieții de stat în Moldova, în veacul al XV-lea, aflăm în orașe un dublu consiliu: sfatul cel mare și cel mic, ambele reprezentând comunitatea târgoveților și membrii acestor consilii se numesc în actele slavone roiți, termen polono-rutean care înseamnă sfetnici. Deși avem prea puține date asupra acestor două consilii, căci în vremurile de mai târziu nu sunt pomenite, totuși putem bănui că sfatul cel mic este consiliul restrâns al șoltuzului și pârgarilor, pe când cel mare ar reprezenta adunarea generală în piața târgului a tuturor orașenilor cu drepturi, adunare care, în veacul al XV-lea, nu se mărginea probabil, ca mai târziu, numai Ia alegerea părgarului și a șoltuzului, ci se aduna și cu alt prilej, când trebuia să ia hotărâri mai importante. Desigur că și satele aveau în trecut un fel de autonomie cu sfatul lor, dar pe lângă deosebirea constituită de privilegiile speciale orășenești, trebuie să ținem seama că, juridicește, comunitatea orășeneasca avea alte rosturi decât cea sătească. Comunitatea orășenească nu era nici de moșneni, nici de șerbi, ci o comunitate sui generis de oameni liberi pe pământ domnesc, cu dreptul de a se strămuta chiar în țări străine. În treburile orășenești se puneau și probleme de drept internațional, întrucât era vorba de legături cu străini care veneau cu negoțul lor în oraș sau de negustori ai târgului care mergeau în țări străine. După aceea erau problemele de drept comercial: depozite, prețurile, vămile, tranzacțiile, adesea în natură. De aceea, autonomia orașelor nu însemna numai o organizare cu funcționari proprii, ci și o situație juridică deosebită de a restului țării. Trebuie subliniat însă, că această comunitate liberă se afla așezată pe pământ domnesc și de aceea domnul avea și el organele sale în oras, care reprezentau drepturile moșierului. Ca în orice moșie, se afla în târg o curte a stăpânului, curtea domnească. Acolo stătea vornicul orașului, titlu de origine slavonă care derivă din dvor (curte) și înseamnă comandantul curții/porții. Vornicii, fie că erau ai țării sau ai orașelor, erau întotdeauna funcționari militari, șefii unei garnizoane. Putem defini vornicii de oraș ca niște castelani ai domnului, ce rezidau cu o putere armată, un rost militar, în castelul domnesc ce forma nucleul târgului. În Țara Românească, pe lângă vornicul de târg, care era reprezentantul domnului, stătea și pârcălabul, care, spre deosebire de Moldova, era un funcționar orășenesc pentru bâlciuri. Pârcălabul de ținut din Moldova era înlocuit în Muntenia cu căpitanul de județ. Pârcălabul muntean lua vama, venitul ocolului, rânduia târgul și oborul de vite. Vornicii încetează să funcționeze la o dată pe care n-o putem fixa în cursul veacului al XVII-lea și sunt înlocuiți sau dublați în Moldova cu un alt funcționar numit ureadnic sau namestnic. termeni slavi ce se traduc, primul prin dregător, al doilea prin locțiitor. Cel mai vechi ureadnic cunoscut în Moldova la un târg este din anul 1521, la Vaslui. Înlocuirea vornicului prin ureadnic înseamnă trecerea autorițății domnești din orașe de la regimul militar la cel civil și bănuim că această trecere s-a făcut într-o epocă în care situația militară a domniei a trecut pe planul al doilea și nevoile fiscale erau mai grabnice și mai apăsătoare. Ureadnicul figurează adesea alături de șoltuzi și pârgari în actele municipale care prevăd chestiuni de judecată și delimitări de proprietăți, dar reprezentanții domniei nu se amestecă niciodată în chestiunile ce privesc judecarea orășenilor între ei, corespondența comercială cu alte târguri etc.. Atribuțiile ureadnicului erau, în primul rând, fiscale: ei strângeau venitul cuvenit domnului și vegheau la încasarea lui. Desigur că, pe vremea vornicilor aceștia aveau și atribuții militare în legătură cu paza târgului și a curții. Alături de ureadnic stăteau și alți funcționari domnești; în privilegiul lui Mihai Vodă (coregent), fiul lui Mircea cel Bătrân, aveam amintiți, pe lânga vornic, folnogul (termen unguresc, folnogy, administrator) și pristavul. Dar dreptul domnului în orașe nu se mărginea la reprezentanții săi în calitate de proprietar al solului, ci el ținea în târguri și scaun de judecată. Rezultă din această expunere că, orașele vechi românești erau comunități autonome. Domnul era proprietarul solului, dar comunitatea nu era formată din șerbii lui, ca acelea așezate pe pământul boierilor și mănăstirilor. Comunitatea orășenească era liberă și autonomă în virtutea unui privilegiu scris sau recunoscut tacit, care fixa libertățile orășenești și gradul lor de autonomie politică.