ORIGINEA VIEȚII - studiu; partea a șasea!

 

ORIGINEA VIEȚII - studiu; partea a șasea!

 

Mutaţiile - mecanismul evoluţiei?

 Teoria evoluţiei este confruntată şi cu o altă problemă: Cum anume s-a produs evoluţia? Ce mecanism fundamental ar fi putut să schimbe o formă de viaţă de un anumit tip într-o formă de viaţă de un alt tip? Evoluţioniştii afirmă că fundamentul acestui mecanism evolutiv îl constituie diverse transformări din nucleul celular. Cele mai importante sunt modificările „accidentale”‚ cărora li s-a dat numele de mutaţii. Se crede că aceste mutaţii implică în special genele şi cromozomii celulelor sexuale‚ deoarece ele pot fi transmise descendenţilor individului respectiv. „Mutaţiile (…) sunt mecanismul evoluţiei”‚ scrie în lucrarea The World Book Encyclopedia.⁠ În mod asemănător paleontologul Steven Stanley a vorbit despre mutaţii ca despre „materialele” evoluţiei.⁠ Iar geneticianul Peo Koller a declarat că mutaţiile „sunt necesare procesului evolutiv.” Dar nu orice fel de mutaţii sunt avantajoase procesului evolutiv. Robert Jastrow pune accentul pe necesitatea „unei lente acumulări de mutaţii favorabile”, ⁠iar Carl Sagan scria: „Caracterele care rezultă din mutaţii - bruşte modificări ale eredităţii - sunt transmise fidel generaţiilor următoare‚ furnizându-se astfel materia primă necesară evoluţiei. Mediul selectează acele câteva mutaţii care măresc şansele de supravieţuire şi provoacă astfel o serie de lente transformări a formelor de viaţă care sunt la originea noilor specii.” S-a spus‚ de asemenea‚ că mutaţiile s-ar afla la originea schimbărilor bruşte pe care le pretinde teoria „echilibrului punctat”. Scriind în Science Digest‚ John Gliedman a declarat: „Revizioniştii evoluţiei cred că mutaţiile în principalele gene reglatoare sunt probabil exact perforatoarele pneumatice de care are nevoie teoria lor a evoluţiei prin salturi.” Însă zoologul britanic Colin Patterson a făcut această remarcă: „Orice speculaţie este îngăduită. Noi nu ştim nimic despre aceste gene reglatoare principale.” Dar dând la o parte toate aceste ipoteze‚ este în general admis că mutaţiile care se pretinde că îi sunt necesare evoluţiei sunt mici modificări accidentale care se acumulează în decursul unei lungi perioade de timp. Dar care este originea mutaţiilor? Se crede că cele mai multe dintre ele se produc în cursul procesului normal de reproducere celulară. Dar experienţele au arătat că ele pot fi cauzate şi de agenţi exteriori‚ cum sunt radiaţiile şi substanţele chimice. Şi cât de frecvent se produc mutaţiile? Reproducerea materialului genetic din celulă este remarcabil de fidelă. Relativ vorbind‚ luând în considerare numărul de celule care se divide într-un organism viu‚ mutaţiile nu sunt prea frecvente. Potrivit cu Encyclopedia Americana, „reproducerea lanţurilor de A.D.N. care compun o genă este foarte exactă. Greşelile de tipar sau de copiere sunt accidente puţin frecvente.”

Sunt ele avantajoase sau dăunătoare? Dacă mutaţiile avantajoase constituie mecanismul evoluţiei‚ atunci cât de frecvente sunt acestea? În această privinţă se observă printre evoluţionişti un larg consens. Astfel‚ Carl Sagan scria: „Cele mai multe mutaţii sunt nocive sau distructive.” Peo Koller declară: „Cea mai mare parte a mutaţiilor sunt nefaste pentru individul purtător de gene mutante. Experienţele au arătat că pentru fiecare mutaţie fructuoasă sau utilă‚ există multe mii de mutaţii dăunătoare.” Dacă se exclud mutaţiile „neuter”‚ numărul celor dăunătoare depăşeşte de mii de ori pe acela al mutaţiilor care se presupune că sunt utile. Conform cu Encyclopaedia Britannica‚ „sunt de aşteptat asemenea rezultate în urma unor schimbări accidentale survenite în indiferent ce structură complex organizată”.⁠ Iată de ce se spune că mutaţiile sunt cauza a sute de boli de origine genetică.⁠^” Dată fiind natura dăunătoare a mutaţiilor‚ Encyclopedia Americana recunoaşte: „Faptul că majoritatea mutaţiilor sunt dăunătoare organismului pare greu de împăcat cu ideea potrivit căreia mutaţiile sunt sursa materialelor necesare evoluţiei. Într-adevăr‚ mutaţiile reproduse în manualele de biologie sunt o colecţie de malformaţii şi de monstruozităţi‚ şi ele par a fi mai degrabă un proces distructiv decât unul constructiv.” Când insectele normale sunt puse în competiţie cu insecte mutante‚ rezultatul este întotdeauna acelaşi‚ fapt pe care G. Ledyard Stebbins îl confirmă astfel: „După un număr mai mic sau mai mare de generaţii‚ mutanţii sunt eliminaţi. Ei nu pot rivaliza cu insectele normale‚ deoarece ei nu constituie un progres‚ ci o degenerare şi astfel deci sunt dezavantajaţi.” În cartea sa The Wellsprings of Life (Izvoarele vieţii)‚ scriitorul ştiinţific Isaac Asimov admitea: „Majoritatea mutaţiilor sunt nefaste.”Aceasta însă nu l-a împiedicat să afirme: „Cu timpul‚ în mod sigur‚ mutaţiile fac să avanseze şi să progreseze procesul evolutiv.” Dar aşa stau lucrurile? Poate fi calificată oare drept avantajoasă o acţiune care are consecinţe dăunătoare în mai bine de 999 de cazuri dintr-o mie? Dacă aţi dori să vă construiţi o casă‚ aţi angaja oare un constructor care la o singură mişcare corectă ar face mii de mişcări greşite? Aţi călători oare cu un automobilist care ar lua mii de decizii greşite la una bună? Şi aţi accepta să fiţi operat de un chirurg care ar face mii de mişcări regretabile până să facă o singură mişcare corectă? Geneticianul Dobzhansky a declarat cândva: „Nu se poate spera nicidecum ca un accident‚ o schimbare întâmplătoare‚ în indiferent ce mecanism delicat‚ să-l îmbunătăţească pe acesta. Faptul de a bate un cui în maşinăria unui ceas‚ sau de a lovi cu un băţ un aparat de radio are puţine şanse de a perfecţiona funcţionarea lor.” Atunci este raţional oare să credem că celulele‚ organele‚ membrele sau sistemele unui organism viu‚ care sunt de o complexitate extraordinară‚ ar fi putut fi construite printr-un mecanism care distruge?

Produc mutaţiile ceva nou? Chiar dacă toate mutaţiile ar fi utile‚ ar putea produce ele oare ceva nou? Nu. O mutaţie nu are decât singurul efect de a modifica un caracter deja existent. Mutaţiile sunt cauza varietăţii‚ dar ele nu produc nimic nou. The World Book Encyclopedia dă un exemplu de mutaţie avantajoasă şi efectele ei: „O plantă dintr-o regiune secetoasă ar putea avea o genă mutantă care ar determina formarea de rădăcini mai groase şi mai adânci. Această plantă va avea atunci mai multe şanse de supravieţuire decât altele din aceeaşi specie‚ deoarece rădăcinile ei vor putea absorbi mai multă apă.” Mutaţiile pot să modifice culoarea sau structura părului unei persoane. Dar părul va fi întotdeauna păr. El nu se va transforma niciodată în pene. Mutaţiile pot influenţa asupra conformaţiei mâinii; ea poate să aibă‚ eventual‚ degete anormale‚ uneori chiar al şaselea deget‚ sau poate prezenta alte malformaţii. Dar ea este întotdeauna mână. Ea nu se transformă niciodată într-un lucru diferit. Nimic nou nu vine şi nu va veni vreodată în existenţă.

Experienţele făcute pe drosofile: puţine experienţe în domeniul mutaţiilor le pot egala în importanţă pe acelea care au fost făcute pe Drosophila melanogaster‚ adică musculiţa de oţet sau drosofila. De la începutul secolului XX‚ savanţii au expus milioane de asemenea musculiţe acţiunii razelor X. Faptul acesta a dus la creşterea frecvenţei mutaţiilor cu mai mult de o sută de ori în raport cu normalul. Dar care a fost rezultatul experienţelor făcute timp de mai multe decenii? Dobzhansky a dezvăluit un rezultat: „Mutanţii bine definiţi ai drosofilei‚ graţie cărora genetica a făcut atâtea progrese‚ sunt aproape fără excepţie inferiori musculiţei sălbatice în ce priveşte viabilitatea‚ longevitatea şi fertilitatea.”⁠ Un alt rezultat a fost acela că aceste mutaţii nu au produs niciodată o nouă specie de muscă. Aceste drosofile prezentau aripi‚ picioare şi abdomene deformate şi alte malformaţii‚ dar ele au rămas întotdeauna drosofile. În plus‚ atunci când musculiţele mutante au fost împerecheate între ele‚ s-a constatat că după un număr de generaţii ele au început să genereze unele drosofile normale. Dacă ar fi fost lăsate în starea lor naturală‚ aceste musculiţe normale ar fi supravieţuit în final musculiţelor mutante mai slabe‚ păstrând astfel musculiţa de oţet în forma în care a existat ea iniţial.

 Codul genetic sau ADN-ul are extraordinara capacitate de a repara daunele care i-au fost pricinuite‚ ceea ce contribuie la conservarea genului de organism pentru care a fost codificat ADN-ul. Revista Scientific American arată cum „viaţa oricărui organism şi continuitatea sa din generaţie în generaţie” sunt conservate „graţie enzimelor care repară încontinuu” leziunile cauzate materialului genetic. Revista precizează: „Mai ales leziunile importante ale moleculelor de ADN declanşează reacţii de apărare în cursul cărora sunt sintetizate (…) noi enzime de reparaţie.”Astfel în cartea Darwin Retried‚ autorul relatează următoarele cu privire la eminentul genetician Richard Goldschmidt‚ astăzi decedat: „După ce a observat mutaţiile la drosofilă timp de mulţi ani‚ Goldschmidt a fost disperat. Schimbările‚ se lamenta el‚ sunt atât de infime încât chiar dacă o mie de mutaţii s-ar fi combinat la un singur individ‚ încă tot nu ar fi apărut o nouă specie.”

Biston betularia: Lucrările evoluţioniste citează adesea fluturele ce poartă denumirea ştiinţifică de biston betularia‚ foarte răspândit în insulele britanice‚ drept un caz exemplar de evoluţie în desfăşurare. Lucrarea The International Wildlife Encyclopedia spunea: „Acesta este exemplul de evoluţie cel mai frapant pe care l-a observat omul.” După ce a făcut observaţia că Darwin a fost foarte afectat de faptul că nu a putut dovedi evoluţia nici măcar a unei singure specii‚ Robert Jastrow‚ în cartea sa Red Giants and White Dwarfs‚ a adăugat: „Dacă l-ar fi cunoscut‚ ar fi avut la îndemână un exemplu care i-ar fi furnizat dovada căutată. Este vorba de un caz extrem de rar.” Acest caz era‚ evident‚ acela al biston betulariei. Ce s-a întâmplat până la urmă cu biston betularia? La început‚ varietatea mai deschisă la culoare a acestui fluture a fost mai răspândită decât cea mai închisă. Şi întrucât culoarea acestui tip mai deschis este mai apropiată de culoarea deschisă a trunchilor de mesteacăn‚ aceşti fluturi erau mai bine protejaţi împotriva păsărilor. Dar în regiunile industriale‚ după ani de poluare‚ trunchii copacilor s-au înnegrit. Culoarea deschisă a acestui fluture devenise astfel un dezavantaj pentru el‚ deoarece putea să cadă uşor pradă păsărilor. În consecinţă‚ varietatea de culoare mai închisă‚ despre care se spune că ar fi un mutant‚ a supravieţuit mult mai bine‚ datorită faptului că păsărilor le venea din ce în ce mai greu să o distingă pe trunchiurile înnegrite de funingine. Această varietate mai întunecată a devenit repede tipul predominant. Dar a evoluat oare biston betularia până acolo încât să se transforme în alt tip de insectă? Nu. Ea a rămas aceeaşi biston betularia‚ dar având o culoare diferită. De altfel‚ o revista medicală engleză On Call califică de „tristă celebritate” utilizarea acestui exemplu pentru încercarea de a dovedi evoluţia. Ea spune: „Aceasta este o excelentă demonstraţie a rolului mimetismului‚ dar de la început şi până la sfârşit‚ este vorba tot de un fluture şi nu asistăm nicidecum la formarea vreunei noi specii astfel că aceasta nu este câtuşi de puţin o dovadă în favoarea evoluţiei.”Afirmaţia eronată conform căreia fluturele biston betularia evoluează nu este singura de acest fel. De pildă‚ întrucât unii germeni patogeni s-au dovedit rezistenţi la antibiotice‚ se pretinde că avem aici de a face cu fenomenul evoluţiei. Însă germenii patogeni rezistenţi sunt de acelaşi tip şi nu evoluează pentru a se transforma în germeni diferiţi. De altfel‚ se admite că schimbarea s-ar fi datorat nu mutaţiilor‚ ci faptului că unii germeni ar fi fost rezistenţi de la început. Aceştia s-au înmulţit şi au devenit predominanţi pe când ceilalţi au fost distruşi de medicamente. În acest sens‚ Hoyle şi Wickramasinghe‚ autorii cărţii Evolution From Space‚ spun şi ei: „Ne îndoim însă că în acest caz ar fi în cauză altceva decât selecţia genelor deja existente.” Aceeaşi trebuie să fi fost situaţia şi cu anumite insecte devenite imune la insecticide. Otrăvurile utilizate fie că au ucis efectiv acele insecte‚ fie că s-au dovedit ineficace. Insectele moarte nu au putut‚ evident‚ să câştige o rezistenţă la aceste otrăvuri. Supravieţuirea altora s-ar putea explica prin aceea că ele au fost imune de la bun început. Această imunitate este un caracter genetic prezent la anumite insecte‚ dar inexistent la altele. În orice caz‚ insectele sunt totdeauna de aceeaşi specie; ele nu evoluează pentru a da naştere unui nou tip.

„Conform speciei lor”: mutaţiile nu pot decât să confirme încă o dată enunţul consemnat în Geneza‚ capitolul unu: Formele de viaţă se reproduc numai „conform speciei lor”. Motivul acestui lucru constă în aceea că, codul genetic împiedică faptul ca o plantă sau un animal să se îndepărteze prea mult de medie. Poate exista o mare varietate (cum se constată‚ de exemplu‚ la familia câinilor)‚ dar nu până la punctul la care un animal sau o plantă să se transforme într-un animal sau o plantă de alt gen. Acest lucru l-au demonstrat toate experienţele care s-au făcut până acum asupra mutaţiilor. Ele au dovedit‚ de asemenea‚ legea biogenezei‚ respectiv că viaţa nu poate proveni decât din viaţă preexistentă şi că organismul părinte şi descendenţii săi aparţin aceleiaşi „specii”. Faptul acesta este confirmat şi de experienţele în creşterea animalelor. Savanţii au încercat să transforme la infinit animalele şi plantele‚ recurgând la încrucişări. Ei voiau să ştie dacă‚ cu timpul‚ nu puteau crea noi forme de viaţă. Ce rezultate au obţinut? Iată ce spunea revista medicală citată mai sus: „Crescătorii de animale au constatat în general că după câteva generaţii ajungeau la o varietate optimă‚ dincolo de care nu mai este posibilă nicio altă ameliorare şi că nu s-a format nicio specie nouă. De aceea‚ aceste procedee de creştere a animalelor par‚ mai degrabă‚ să respingă teoria evoluţiei‚ decât s-o sprijine.” Revista Science face aproape aceeaşi observaţie: „Speciile au realmente capacitatea de a suporta modificări minore a caracterelor lor fizice şi de altă natură‚ dar există limite‚ şi pe un termen mai lung aceasta se reflectă într-o variaţie în jurul unei medii.” Organismele vii nu moştenesc deci posibilitatea de a se transforma la infinit‚ ci mai degrabă: (1) stabilitate şi (2) graniţe de variaţie limitate. Astfel‚ cartea Molecules to Living Cells declară: „celulele unui morcov şi cele ale ficatului unui şoarece îşi păstrează în permanenţă ţesutul şi identitatea lor organică după nenumărate cicluri de reproducere.” Lucrarea Simbiosis in Cell Evolution (Simbioza în evoluţia celulei) spune: „Viaţa‚ în totalitate se reproduce cu o incredibilă fidelitate.” Şi revista Scientific American face această observaţie: „Organismele vii prezintă o imensă varietate de forme‚ dar în interiorul fiecărei linii genealogice date forma este remarcabil de constantă: porcii rămân porci şi stejarul rămâne stejar‚ generaţii după generaţii.Trandafirul dă întotdeauna trandafiri şi niciodată camelii. Iar caprele nasc întodeauna iezi şi niciodată miei.” Revista a conchis că, mutaţiile „nu pot explica evoluţia în general‚ - adică de ce există peşti‚ reptile‚ păsări şi mamifere”.⁠ Aceste variaţii în interiorul unei specii explică ce anume a contribuit la naşterea ipotezei evoluţioniste în mintea lui Darwin. În cursul şederii sale în Galapagos el a studiat cintezoii din aceste insule. Aceste păsări aparţineau aceleiaşi familii ca şi strămoşii lor sud-americani‚ de unde‚ fără îndoială‚ migraseră‚ dar ele prezentau anumite diferenţe ciudate‚ în special cu privire la forma ciocului. Darwin a interpretat acest lucru drept dovada unui proces evolutiv. Dar în realitate‚ el nu era nimic altceva decât un exemplu de varietate în interiorul aceleiaşi specii‚ varietate posibilă prin codul genetic al unei creaturi. Cintezoii nu erau altceva decât cintezoi. Ei nu au devenit şi nu vor deveni niciodată alte animale. Astfel deci‚ ceea ce spune Geneza este în perfectă armonie cu faptele ştiinţifice. Când se seamănă seminţe‚ ele produc roade numai „conform speciilor lor”. Iată de ce oricine îşi poate planta grădina bizuindu-se pe deplin pe această lege. Pisicile dau întotdeauna naştere la pisici‚ iar când oamenii devin părinţi‚ copiii lor sunt întotdeauna oameni. Există o mare varietate de culori‚ de talii şi de forme‚ dar întotdeauna între limitele speciei. Aţi observat vreodată vreo excepţie de la această regulă? Nu‚ nici dumneavoastră‚ nici nimeni altcineva. 

Nu sunt mecanismul evoluţiei! Concluzia este evidentă. Oricât de importante ar fi modificările genetice accidentale‚ ele nu provoacă transformarea unei specii vii într-o altă specie. Jean Rostand‚ celebru biolog francez a recunoscut într-o zi: „Nu‚ în mod hotărât nu mă pot decide să cred că aceste „lapsusuri” ale eredităţii au putut‚ fie chiar şi cu concursul selecţiei naturale‚ sau favorizate de imensele perioade de timp de care a dispus evoluţia‚ să construiască toată lumea vie‚ cu bogăţiile şi rafinamentele ei structurale‚ cu „adaptările” ei uluitoare.” În mod asemănător‚ geneticianul C.H. Waddington a declarat următoarele cu privire la mutaţii: „Această teorie este‚ de fapt‚ totuna cu a spune că‚ pornind de la paisprezece rânduri oarecare‚ ale unui text englez coerent‚ şi schimbând în el doar câte o singură literă o dată‚ şi păstrând numai textul care are sens‚ am putea obţine‚ în cele din urmă‚ un sonet de Shakespeare.  Aceasta mi-ar părea o formă de logică extravagantă şi cred că ar trebui să putem face ceva mai bun.”Adevărul este acela pe care l-a declarat profesorul John Moore prin aceste cuvinte: „După o analiză şi un examen riguros al faptelor‚ a afirma în mod dogmatic că mutaţiile genetice ar fi materia primă a întregului proces evolutiv‚ incluzând selecţia naturală‚ este tot una cu a da expresie unui mit.”