ÎMPĂRĂȚIA. MILENIUL ȘI ESCATONUL.

 

ÎMPĂRĂȚIA, MILENIUL ȘI ESCATONUL

Structura hermeneuticii NT:

 Una dintre cele mai uimitoare aspecte ale mesajului NT este anunţul său repetat că în Iisus Hristos viitorul s-a contopit cu prezentul. Însuşi Domnul nostru, înainte-mergătorul Său Ioan Botezătorul, şi apostolii Săi, cu toţii au anunţat şi au extrapolat această temă. Mesajul Botezătorului era, „Împărăţia cerurilor este aproape” (Mat.3.2; conf. Mc.1:14-15). Pentru apostolul Pavel, Hristos a venit „la împlinirea vremii,” sau mai simplu, când timpul ajunsese la capăt (Gal.4.4). Mai mult chiar, în Hristos, declară Pavel, Dumnezeu Şi-a împlinit toate promisiunile Sale făcute până în acel moment (2 Cor.1.20). Iar aceasta nu era o simplă părere cu privire la semnificaţia Domnului Iisus, părere pe care s-o fi îmbrăţişat exclusiv urmaşii Săi entuziaşti; Domnul nostru a vorbit exact în aceşti termeni despre Sine. „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Mat.5.17). „Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeţi voi! Căci vă spun că mulţi prooroci şi împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi, şi n-au văzut, să audă ce auziţi voi, şi n-au auzit.” (Luca 10:23-24). „Legea şi proorocii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace se propovăduieşte Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 16.16, - adaptare după traducerea folosită de autor - n.n. B.M.). „...Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” (Mat.12.28). Mai mult chiar, exact acesta este lucrul pe care Iisus i-a instruit pe ucenicii Săi să-l propovăduiască (Mat.10.7; conf. Mat.24.14; Luca 10.9). Evident, ceea ce fusese nădejdea din vremuri străvechi a Israelului se materializase în Persoana lui Iisus Hristos. Realităţile promise ale escatonului erau aievea. Împărăţia lui Dumnezeu este acum. Aceasta justifică natura escatologică a soteriologiei NT. Spre exemplu, mântuirea este definită în nişte termeni escatologici precum „viaţă veşnică,” „înviere,” şi intrare prezentă în împărăţie (d. ex. Rom.5.1). Binecuvântarea Noului Legământ, de care se bucură credincioşii în zilele noastre, sunt ele însele (în original) incluse într-un context escatologic (conf. Ier.31:31, şi urm.; Ezec.36:22, şi urm.). Hristos ne-a eliberat deja din „acest veac rău” (Gal.1.4) şi ne-a aşezat în propria Sa împărăţie (Col.1.13). Noi trăim deja de pe-acum „în locurile cereşti” (Ef.2.6). În Hristos viitorul devine prezent; împărăţia escatologică există acum. Dar la fel ca şi în cazul multor altor ramuri ale teologiei biblice, nici escatologia nu este un subiect simplu. O listă remarcabilă de afirmaţii ale NT indică totuşi că această împărăţie a lui Dumnezeu nu există încă. Suntem învăţaţi să ne rugăm, „Vie împărăţia Ta” (Mat.6.10). Împărăţia lui Hristos este asociată în mod obişnuit cu a doua Sa venire (Mat.25.34; Luca 19:11-15, etc.). Obiectul nădejdii creştine este de a-L vedea pe Hristos într-o bună zi venind pe norii cerului în împărăţia Sa. În mare, deci, împărăţia - escatonul - este în acelaşi timp acum şi totuşi nu există încă. Este prezentă în forma sa spirituală şi cea „misterioasă” (Mat.13:1-52), însă aşteaptă întoarcerea Împăratului pentru manifestarea sa plenară (d.ex. 2 Tim.4.1).

Diferenţe escatologice:

 Cu aceasta ar fi de acord majoritatea amileniştilor şi a premileniştilor. Există atât un aspect prezent cât şi unul viitor în privinţa împărăţiei lui Hristos, o realizare prezentă şi o manifestare viitoare. Punctul de controversă este legat de modul în care are loc punerea în fapt a acesteia în escaton. Amilenismul consideră că manifestarea plenară a promisiunilor va avea loc abia în veşnicie; aceasta este inaugurată imediat după revenirea lui Iisus Hristos. Premilenismul consideră că promisiunile despre împărăţie vor fi împlinite  în istorie după revenirea lui Iisus Hristos; această perioadă „inter-regnum” se sfârşeşte/culminează cu starea veşnică. Ambele concepţii sunt în acord cu privire la realizarea prezentă a împărăţiei; diferenţa constă în modul în care ele înţeleg caracterul acesteia în escaton. Mai specific, formulând problema sub forma unei întrebări, afirmă oare Scriptura că împărăţia escatologică se va desfăşura în istorie? Sau chiar mai bine: Starea veşnică va urma imediat după revenirea lui Iisus Hristos? Sau se va intercala acolo undeva şi perioada împărăţiei?

Abordare:

 La capătul discuţiilor, decizia va trebui să se bazeze nu pe presupuneri hermeneutice, o abordare care a fost folosită prea multă vreme ca scuză pentru eşecul atingerii scopului mult mai dificil al exegezei. Este clar faptul că Domnul nostru ne-a lăsat o hermeneutică de o tensiune considerabilă, şi au existat erori de interpretare de ambele părţi. Au existat aceia care în mod virtual nu văd nicio împlinire a promisiunilor împărăţiei în veacul de-acum; pentru aceştia, adevărul despre împărăţie este în totalitate o chestiune a viitorului. Escatologia lor este una supra-literală. Alţii, în schimb, ignorând acel „nu încă,” au prezentat ceea ce am putea chiar numi o escatologie supra-realizată. Pentru ei, în mod virtual toată profeţia este împlinită deja, iar Biblia nu ne spune absolut nimic în legătură cu viitorul. Însă hermeneutica lăsată de Domnul nostru este una despre acum şi atunci. Problema acestei manifestări a împărăţiei şi înainte de starea veşnică, în orice caz, este nu atât o problemă de hermeneutică cât una de exegeză. Structura de bază pe care Domnul nostru ne-a dat-o ar putea cu uşurinţă permite oricare dintre aceste două abordări. Ceea ce trebuie însă examinat în mod specific sunt acele pasaje care oferă o structură cronologică pentru viitor. Ceea ce se oferă în acest text, sunt câteva gânduri nu foarte sistematizate asupra acestor pasaje.

Apocalipsa 20:

 Poate că ar trebui să începem cu Apoc.20 şi să ne concentrăm atenţia asupra celei mai aprinse dezbateri. Acest pasaj prezintă o perioadă de timp, desemnată ca o mie de ani (de aici, mileniu), timp în care Satana este legat şi aruncat în adânc şi de aici lipsit de capacitatea de a mai înşela neamurile (v.1-3). La începutul acestei perioade există o „înviere” a celor credincioşi (v.4-5). După scurgerea acestor o mie de ani are loc eliberarea Satanei şi o revoltă finală a acestuia (v.7-9), distrugerea finală a Satanei (v.10), şi cea de-a doua înviere (v.5-6; 13). Acestea sunt evenimentele de bază cu care trebuie să lucrăm. În context (19:11, ş. urm.) Domnul nostru este creionat ca venind pe pământ în glorie triumfală şi răzbunându-Se pe vrăjmaşii Săi. Ceea ce Ioan a intenţionat să înţelegem noi, că acest mileniu urmează acestei reveniri, pare evident din utilizarea repetată a cronologicului kai („şi”) folosit de-a lungul întregului pasaj (conf. 19:11, 17, 19; 20:1, 4, etc.). Oricare ar fi detaliile şi înţelesurile implicate în simbolistica folosită de Ioan, ordinea evenimentelor înşiruite este:

1) Întoarcerea lui Hristos victorios (19:11-21);

2) Triumviratul răului este distrus (fiara, prorocul mincinos şi Satana) și Satana este aruncat în adânc (19.19-20.3); 

3) Prima înviere (20.4); 

4) Împărăţia de 1.000 de ani (20:4-6);

5) Eliberarea Satanei şi revolta finală (20:7-9);

6) Distrugerea finală a Satanei, care este aruncat într-un iaz de foc unde fuseseră aruncați deja fiara şi prorocul mincinos (20.10);

7) Cea de-a doua înviere și judecata finală (20:11-15). 

 Întregul pasaj, cel puţin aşa pare la prima vedere, se lecturează ca o naraţiune continuă. În jargonul teologic modern, întoarcerea lui Hristos este aici premilenistă. El se întoarce şi instaurează personal împărăţia Sa. În orice caz, mulţi au înţeles evenimentele din capitolul 20 ca fiind o „recapitulare,” care descrie evenimente care de fapt au loc înainte de revenirea Domnului nostru. Aceşti interpreţi s-au ascuns adesea în spatele afirmaţiei că mare parte din conţinutul cărţii Apocalipsa este unul simbolic şi nu poate fi luat literal. Însă indiferent de ceea ce implica semnificaţia acelui limbaj simbolic, structura cronologică a pasajului - venirea lui Hristos, Împărăţia lui Hristos, starea veşnică - ne transmit conceptul premilenist. Mai mult chiar, din păcate teoriei recapitulării îi lipseşte un suport exegetic explicit; este dificil să susţii un argument convingător pentru care să fie necesară o astfel de inversare în ordinea evenimentelor descrise de Ioan. Este o propoziţie teologică, şi încă una care în cele din urmă pare să se bată cap în cap cu derulare cronologică a pasajului de către Ioan. Textului i s-a aplicat o analiză hermeneutică; concluziile nu derivă din textul însuşi. Şi există o necesitate exegetică să subliniem aceasta.

Legarea Satanei:

 În primul rând, legarea Satanei este considerată a avea un motiv special: „ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani” (v.3). Adică, în acest timp activitatea Satanei este restrânsă. Acum s-a sugerat că aceasta descrie acest veac al evangheliei în care lucrarea lui Hristos se extinde mai mult sau mai puţin împiedicată de „cel tare” care este „legat” de către El (conf. Mat.12:28-29). Satanei, conform acestei teorii, nu îi este îngăduit în vremurile noastre să împiedice Evanghelia. Adesea se ia ca sprijin pasajul din Apoc.12:7, ş. urm., unde îl descoperim pe Satana „aruncat” afară din ceruri (v.9). Însă această paralelă nu este la fel de evidentă cum poate părea la o primă vedere. Legarea şi căderea Satanei din Matei 12 şi Apoc.12 este oare identică cu cea din Apoc.20? Şi cum putem fi siguri de aceasta? Textul însuşi ar trebui să ne ofere nişte indicii. Este destul de interesant faptul că, dacă vom compara Apoc.12 cu Apoc.20 găsim nu atât o paralelă cât mai degrabă un contrast. Cei mai mulţi sunt de acord asupra faptului că Apoc.12 vorbeşte despre această vreme, fie că este vorba de perioada Bisericii ca atare sau de perioada Necazului celui Mare. Este oare posibil ca Apoc.20 să se refere la aceeaşi perioadă? Iată informaţiile de care dispunem şi din care trebuie să ne formulăm concluzia:

1) În Apoc.12 vremea Satanei este „puţină” (v.12), însă perioada de timp din Apoc.20 este de „o mie de ani”; 

2) În Apoc.12 el este aruncat din ceruri pe pământ, însă în Apoc.20 el este aruncat de pe pământ în adânc;

3) În Apoc.12 el este caracterizat de acţiuni violente, mânioase, însă în Apoc.20 el este legat în adânc;

4) Chiar şi mai semnificativ, în Apoc.12.9 Satana, liber fiind, „înşeală (planao) întreaga lume”; însă în Apoc.20.3 exact această înşelăciune (planao) este pedepsită şi interzisă (v.3).

 Acum să vorbim deschis, dacă ambele pasaje se referă la aceeaşi perioadă, avem de-a face cu o contradicţie. Însă dacă Apoc.12 se referă la această perioadă, iar Apoc.20 la o perioadă ce urmează să vină, tensiunea este rezolvată. Într-adevăr, capitolul 20 poate fi mult mai uşor văzut ca fiind un fericit răspuns şi concluzie la evenimentele descrise în capitolul 12. Avem de-a face cu o contradicţie evidentă, nicidecum o identitate. Mai mult chiar, când partea amilenistă ne cere să echivalăm legăturile Satanei descrise în Apoc.20 cu descrieri ale înfrângerii sale din pasaje precum Ioan 12.31 - ceea ce, dacă este să interpretăm în sens evanghelic, reprezintă o lucrare realizată la cruce - trebuie să întrebăm: Atunci în ce sens va lua această legătură sfârşit la capătul celor „o mie de ani”? Victoria lui Cristos asupra Satanei în moartea şi învierea Sa au fost finale, o dată şi pentru totdeauna. Este imposibil să înţelegi acea lucrare ca având o durată de numai o mie de ani, indiferent ce ar putea fi simbolizat de termenul numeric. Să notăm din nou, abordarea noastră nu se bazează pe presupuneri, asumări anterioare legate de gen literar, sau legate de sensul simbolurilor din acest pasaj. Şi nici nu importă idei din afara textului însuşi. Mai mult, trebuie recunoscut faptul că dacă această observaţie este corectă - adică faptul că incapacitatea lui Satana de a înşela lumea în Apoc.20 se referă la o perioadă diferită de timp comparativ cu înşelarea sa activă din Apoc.12 - atunci tot ce ne mai rămâne este premilenismul. Totuşi, mai sunt câteva lucruri de spus asupra acestui subiect. Oricare ar fi simbolistica folosită, faptul că Satana este „legat” cu un „lanţ”, „închis” şi „pecetluit” în adânc nu se referă totuşi la o simplă restrângere a activităţii sale; ci reprezintă pur şi simplu sistarea sa. Satana este încarcerat; nu a ieşit pe cauţiune. S-a glumit adesea asupra faptului că dacă Satana este legat în momentul de faţă, trebuie că beneficiază de un lanţ tare lung! Să fim serioşi, textul nostru nu îngăduie un lanţ prea lung. Activitatea lui a fost sistată: el este legat şi închis. Cele patru titluri ale Satanei sunt menţionate pentru a intensifica sublinierea acestui adevăr: „El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani” (v.2). Adică, toate activităţile pe care le implicau aceste nume vor fi suprimate. În orice caz, NT ni-l descrie pe Satana în prezent ca fiind plin de furie, spre exemplu Apoc.12.9 (mai sus). El „dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită” (1 Pet.5.8). El prind oameni „ca să-i facă voia” (2 Tim.2.26). Satana este „dumnezeul veacului acestuia” care „orbeşte mintea” celor care sunt pierduţi (2 Cor.4.4). Chiar şi lucrarea de evanghelizare a apostolului Pavel a fost împiedicată de opoziţia Satanei (1 Tes.2.18). În această perioadă de „mister” a împărăţiei, Satanei îi este îngăduit să răpească sămânţa evangheliei care este semănată, la fel cum fură pasărea sămânţa căzută în drum (Mat.13:4,19). Este ciudată acea hermeneutică ce permite unor afirmaţii ca aceasta să caracterizeze imaginea descrisă în Apoc.20:1-3. Şi este corect să spunem cu o tentă critică faptul că motivaţia din spatele acesteia nu pare a fi una exegetică. 

Învierile:

 Apoi avem problema învierilor (Apoc.20:4-5). Amileniştii sugerează faptul că prima dintre ele este de natură spirituală (o regenerare) şi doar cea de-a doua are caracter fizic. Dar cum putem şti cum stau lucrurile? Învierea spirituală este evident o realitate pentru cei care sunt ai lui Hristos (d.ex.Ioan 5.25). Însă întrebarea care se ridică totuşi este la ce face referire limbajul folosit în acest pasaj (Apoc.20:4-5). Din nou, nu reuşim să găsim nicio indicaţie în acest text cum că această „primă înviere” ar fi una spirituală. Termenul grec folosit aici pentru „înviere” (anastasis, v.5-6) nu este folosit în sens spiritual nicăieri în NT. Şi nici vreun indiciu interpretativ nu am reuşit să găsim, cum ar fi spre exemplu acel „acum a şi venit” din Ioan 5.25, care ar indica învierea spirituală. Nu este dată nici vreo definiţie care să ne ghideze în acea direcţie. Ba dimpotrivă, cei ce sunt înălţaţi la viaţă sunt cei cărora„li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ai celor care ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână” (v.4). Contrastul amintit este moartea fizică, iar indicaţia foarte evidentă este că învierea este de asemenea una fizică. Ea este echivalată cu învierea „celorlalţi morţi” (v.5), despre care toţi admit că este una fizică. În textul însuşi nu există absolut nicio dovadă care să indice o schimbare în înţelesul cuvintelor, niciun fel de indiciu că cele două învieri la care se face referire ar fi de naturi diferite. Ba chiar dimpotrivă, să schimbi macazul în mijlocul naraţiunii fără ca textul să-ţi ofere o autorizare expresă conduce la haos exegetic. În plus, termenul ezesan (v.4, „au trăit, au venit la viaţă, au înviat” aorist ingresiv/de ingresie) folosit în alte părţi decât cartea Apocalipsa se referă exclusiv la învierea în trup (2.8, 13.14), şi niciodată nu este folosit în sens spiritualizat. Mai mult, învierea acestora în versetul 4 este consemnată a urma, nu a precede, credincioşia lor - o observaţie care permite numai o înviere fizică. Odată în plus, interpretarea amilenistă, aici, se bazează pe presupuneri transferate textului şi asta împotriva lecturii celei mai fireşti a textului; aceasta nu se bazează pe exegeză. Şi din nou, dacă asupra acestei chestiuni sunt greşiţi, ceea ce ne rămâne este premilenismul. 

Domnia:

 Apoi mai este şi chestiunea „domniei” şi observaţia că această perioadă are o durată specifică - o mie de ani. Premileniştii susţin faptul că „domnia” celor din prima înviere este una care presupune guvernarea peste cei pierduţi. Este vorba de o autoritate exercitată asupra oamenilor răzvrătiţi. Aceasta se potriveşte foarte bine cu Apoc.2:25-27, unde un „toiag de fier” le este promis celor credincioşi la revenirea lui Hristos (conf.19.15). Un toiag de fier este necesar numai într-o lume caracterizată de păcat. Pentru un amilenist, pe de-altă parte, domnia este una de natură pur spirituală, într-unul din două sensuri: 1) în sensul unui gen de reabilitare cerească în starea intermediară, sau 2) în sensul domniei spirituale a credinciosului „în Hristos.” Niciuna dintre aceste idei nu este însă sprijinită de text. 1) Termenul tradus ca „au înviat” (ezesan) nu este folosit nicăieri în NT ca o descriere a continuităţii vieţii sufletului în ceruri după moartea trupului. Nici măcar o singură dată. Se referă la viaţa de după moarte doar prin înviere. Indică starea finală, şi nu pe cea intermediară. Mai mult, ilustraţia prezentată în Apoc.6:9-11 a sfinţilor din cer din timpul stării intermediare este departe de cea a unei „domnii”: ei strigă către Domnul pentru ca răzbunarea să cadă asupra prigonitorilor lor care se găsesc încă pe pământ. Replica ce li se dă este de a se „odihni” şi de a avea răbdare până se va împlini numărul martirilor. Situaţia din capitolul 20 este, însă, răspunsul la aceasta: când Hristos vine în împărăţia Sa, doar atunci ei vor fi ridicaţi pentru a împărăţi, pentru a domni împreună cu El. În cele din urmă, acum, a sosit şi vremea răzbunării lor. Şi 2) în timp ce termenul este folosit în afara cărţii Apocalipsa într-un sens spiritual (d. ex. Ioan 5.25), trebuie să ne întrebăm În ce sens poate fi considerată o domnie spirituală a dăinui numai o mie de ani? Acel tip de domnie nu va dăinui oare pentru vecie? Şi oare nu suntem îndreptăţiţi să ne aşteptăm la suferinţă astăzi şi abia mâine la domnie (2 Tim.2.12)? Din nou, ideea amilenistă nu pare nici să reiese din pasaj şi nici să îndeplinească pretenţiile acestuia.

Modul în care Ioan foloseşte VT:

 În cele din urmă, mai avem de făcut o observaţie care priveşte modul în care Ioan se foloseşte de VT. S-a făcut adesea afirmaţia că premileniştii şi-au formulat doctrina pe baza VT şi nu a NT, şi că autorii NT abordează profeţia VT doar într-o manieră spirituală. Cu toate acestea, această descriere a împărăţiei de către Ioan este evident influenţată de profetul Ezechiel. Iar modul în care el îl abordează pe profetul VT nu este nicidecum unul spiritualizat; ci, mai degrabă, izbitor de asemănător. În Ezec.36-37 găsim învierea Israelului şi restaurarea acestuia în ţara sa sub conducerea împăratului Davidic (conf. Apoc.20:4-6). În capitolele 40-48 descoperim noul Ierusalim dezvoltându-se în pace şi bucurându-se de templul reconstruit (conf.Apoc.21-22). Ioan prelucrează pasajul din Ezechiel într-un mod remarcabil de literal. La fel stau lucrurile şi în cazul pasajului din Dan.7. Mulţimea „tronurilor” date sfinţilor „aşezaţi” în aceste locuri pentru „judecată” şi făcându-se părtaşi la guvernarea Fiului Omului (Dan. 7:9, 10, 22) - toate acestea sunt elemente la care Ioan se aşteaptă într-un mod cât se poate de real.

Concluzie:

 Cu privire la interpretarea arbitrară a pasajului din Apoc.20 putem concluziona: nicio abordare legitimă nu va reuşi să extragă din acest text ceea ce este cunoscut sub denumirea de interpretare spirituală, atât de la modă acum. Dacă, într-un pasaj unde se menţionează două învieri, unde o anume psychai ezesan („sufletele au înviat”) este cea dintâi enumerată, iar restul celor nekroi ezesan („cei morţi au înviat”) doar la sfârşitul unei perioade specifice după cei dintâi, - dacă într-un astfel de pasaj prima înviere poate fi înţeleasă a însemna o înviere spirituală împreună cu Hristos, în timp ce cea de-a doua înseamnă literal ridicarea din mormânt, - atunci avem de-a face cu un sfârşit al oricărei semnificaţii a limbii umane, iar Scriptura este schimonosită într-o mărturie definită a oricărui lucru. Este evident demonstrabil că interpretul care nu acceptă o perioadă inter-regnum înainte de starea finală din Apoc.20, abordează pasajul cu o atitudine plină de prejudecăţi şi nu poate afla nimic nou din text; el nu va putea câştiga din text nici sensul său exact, şi nici valoarea acestuia.

Întâi Corinteni 15:20-28: 

 1 Cor.15:20-28 este un alt pasaj care ne oferă o structură cronologică pentru sfârşitul vremurilor. Aici Pavel afirmă faptul că învierea lui Hristos este prima dintre învierile escatologice. Iată mai pe larg ce susţine această hermeneutică despre acum/nu încă: învierea lui Hristos este o parte esenţială a învierii din ziua de apoi, „pârga, cel dintâi rod” (v.20, 23). Învierea Sa nu este o simplă resuscitare la viaţa muritoare; este învierea ce va să vină.

Analiză:

 Ordinea evenimentelor singulare este cea care este semnificativă pentru dezbaterea noastră. Iată o „ordine” a învierilor: „Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce Sunt ai lui Hristos” (v.23). Aceasta înseamnă că mai întâi este învierea lui Hristos, apoi vor fi învierile celor drepţi la venirea lui Hristos. Până aici paralela la Apoc.19-20 este exactă. Versetul 24 continuă: „ În urmă, va veni sfârşitul.” În acest punct mulţi amilenişti au considerat problema închisă. „Mai întâi vine Hristos, apoi este sfârşitul! Asta-i tot.” Însă trebuie să insistăm asupra faptului că Pavel nu-şi încheie aici propoziţia. Ci continuă: În urmă (eita), va veni sfârşitul, când (hotan) El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, când (hotan) va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea ... Şi când (hotan) toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci (tote) chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.” (v.24-28). Limbajul lui Pavel din acest pasaj nu este nicidecum unul dificil, deşi este unul complex. Şi trebuie să fim atenţi să înţelegem sensul termenilor aşa cum i-a utilizat apostolul. Primul cuvânt cu semnificaţie escatologică şi care constituie un indicator cronologic este cuvântul care în versetul 24 este tradus cu „în urmă” (eita). Interesant, în limbajul folosit de Pavel, acest cuvânt nu se referă la o succesiune imediată (comp. tote, „la acel timp”). Acest lucru este evident din uzanţa sa în verstele 5 şi 7, la fel ca şi folosirea termenului înrudit, epeita, în versetele 6, 7, şi 23; o simplă consultare a oricărei concordanţe greceşti standard va releva în mod clar acest aspect. Cuvântul este tradus uneori cu „apoi, în urmă”. Aceasta implică scurgerea unei perioade de timp. Se referă la un eveniment următor într-o ordine a unor evenimente enumerate, însă nu specifică problema unor perioade de timp interpuse între aceste evenimente. Au trecut deja aproape două de ani între învierea lui Hristos şi posibila Sa revenire (epeita, „în urmă, apoi,” v.23), însă tocmai în aceasta constă elasticitatea termenului - un fenomen obişnuit în partea profetică a Scripturii. Deci ni se supun atenţiei trei stadii distincte: 1) învierea lui Hristos; după aceasta (epeita; cât de mult timp după acest eveniment?) 2) învierea celor drepţi la venirea lui Hristos; iar după aceasta (eita; cât timp după aceasta? Să fie poate o mie de ani?) 3) sfârşitul. În continuare, apostolul subliniază o ordine a unor evenimente viitoare. Împărăţia lui Hristos, specificată de Pavel (v.24) se află poziţionată după venirea Sa (v.23). Mai mult, această „domnie” va implica o anumită perioadă de timp (basileuein, timpul prezent; „până,” v.25) - o vreme marcată de nimicirea sistematică a vrăjmaşilor Săi. „Sfârşitul” (telos) va veni abia „când” (hotan, „oricând”) Îşi va aduce Hristos în mod personal împărăţia Sa la consumarea ei integrală. În câteva cuvinte, „domnia” sau „împărăţia” lui Hristos va fi marcată de distrugerea graduală a vrăjmaşilor Săi. Aceasta, în schimb, este enunţată în mod specific a urma venirii Sale şi a preceda consumării împărăţiei. Cu alte cuvinte, premilenism. Gramatica textului este şi mai convingătoare. Subjonctivul aorist (katargese, „sfârşeşte, distruge,” v.24) este echivalentul funcţional al viitorului perfect: „când El va fi sfârşit.” Folosit în această formă împreună cu cel de-al doilea hotan (”când”) plasează distrugerea de către Hristos a oricărei forme de opoziţie înainte de „a da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl” din prima propoziţie subordonată de timp prin hotan. Am putea chiar traduce astfel, „Atunci va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi pus capăt oricărei domnii şi stăpâniri şi puteri.” „Sfârşitul” nu vine imediat după întoarcerea lui Hristos. Vine după (eita) o vreme de la revenirea Sa, „când va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi pus capăt oricărei domnii, stăpâniri şi puteri.” Aceasta este expusă şi mai clar de către avertismentul explicativ (gar) al lui Pavel, că după ce Hristos va veni, „El trebuie să împărăţească până (achri) va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” (v.25). Pavel afirmă că domnia lui Hristos va urma după venirea Sa, şi că va avea capacitatea de a înfrânge opoziţia. Iar acest lucru, spune el, va lua ceva timp. Pe scurt, ilustraţia lui Pavel despre viitor este următoarea:

1) Învierea lui Hristos (v.23a); 

2) Revenirea lui Hristos, moment în care vor fi înviaţi cei morţi în Hristos (v.23b);

3) Împărăţia lui Hristos (v.24-25, ten basileian ... basileuein);

4) Hristos nimiceşte moartea (v.26 = a doua înviere?); 

5) Consumarea/starea veşnică (v.24a, 28). 

 Este important, în continuare, faptul că, cuvântul pentru „atunci” care indică evenimente simultane (tote) este folosit de Pavel în acest pasaj numai în versetul 28. Acolo el subliniază faptul că la un timp după venirea lui Iisus (v.23), „când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci (tote) chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.” Adică trebuie să spunem, starea veşnică nu urmează imediat după ce Hristos se întoarce, ci atunci când, după ce a revenit, El a adus împărăţia Sa la consumarea ei finală. Din nou, terminologia însăşi ne lasă o singură alegere - premilenismul. În continuare, Pavel afirmă în mod specific faptul că toţi morţii vor fi înviaţi, însă „fiecare la rândul cetei lui” (v.23). Cuvântul tradus cu „ceată” este tagma, care este un termen militar şi înseamnă ceva asemănător cu „detaşament” sau „divizie.” Asta înseamnă că morţii vor fi înviaţi selectiv, în funcţie de rang sau regiment. Apoi el ne specifică acea ordine: 1) învierea lui Hristos, 2) învierea celor drepţi. Mai rămân doar, 3) învierea celor nedrepţi (conf.v.26). Afirmaţia clară este că cei morţi în Hristos sunt înviaţi separat de ceilalţi (conf. Apoc.20:4-6). „Nimicirea finală a morţii” (v.26) implică 1) scoaterea tuturor oamenilor de sub dominaţia morţii. Lanţul morţii trebuie desfăcut; deci, învierea universală a tuturor oamenilor. Şi 2) Moartea va fi lăsată fără putere, neputincioasă în a mai supune pe cineva. 

Concluzie:

 Așadar, Apoc.20 nu este un text unic. Doar acolo sunt enunţaţi cei o mie de ani, însă structura de bază este aceeaşi ca şi la Pavel. Învierea celor morţi se face în două etape, cea a celor drepţi la venirea Sa şi cea a celor necredincioşi la sfârşitul domniei Sale. Hristos se întoarce pentru a-Şi instaura împărăţia prin distrugerea sistematică a fiecărui vrăjmaş în parte. Şi abia atunci va prezenta El împărăţia Sa înaintea Tatălui, ca o împlinire finală. Toate acestea desfiinţează schiţa postmilenistă, care-L înţelege pe Hristos ca venind după această perioadă de domnie împărăţească. Desfiinţează de asemenea şi schiţa amilenistă, care-L proclamă pe Hristos care va veni pentru a instaura imediat starea veşnică. Însă descrie cu mare exactitate schiţa propusă de premilenişiti, care declară că Hristos va veni pentru a-Şi instaura împărăţia până la consumarea ei şi abia atunci va inaugura starea veşnică.

Texte diverse: 

 Iată câteva pasaje care ne oferă câteva date cronologice pe care am vrea să le luăm în discuţie: 

Luca 19:11-27: 

 Luca ne oferă indiciul interpretativ chiar la începutul acestei cunoscute „parabole a polilor”. Iisus le-a spus-o „pentru că ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată” (v.11). Pentru a corecta acea idee rătăcitoare privitoare la vremea împărăţiei Sale, Iisus le-a spus despre un nobil care s-a dus într-o ţară îndepărtată ca apoi să se întoarcă cu investiţia sa oficială de a domni. Este inconfundabilă referirea la Archelaus, care călătorise în urmă cu câţiva ani la Roma pentru a fi investit în mod oficial în drepturi. Însă aceasta Iisus o face pentru a se referi la propria Sa revenire. Da, există un aspect spiritual legat de împărăţie; însă exact acesta este aspectul pe care aceşti oameni l-au trecut cu vederea. Trebuie să „ne vedem de treabă până se va întoarce El” (v.13), iar acesta este exact şi ideea parabolei. Împărăţia nu va veni imediat în toată împlinirea ei, ea va fi instaurată doar după ce Împăratul va fi plecat pentru o vreme. Însă ea va veni. Iar atunci când acest lucru se va întâmpla, cei credincioşi Lui vor domni împreună cu El, fiecare după capacitatea lui - mai mare sau mai mică, în guvernarea Sa asupra lumii (v.17, 19). 

Faptele Apostolilor 1:6-7:

 Chiar înainte de înălţarea la ceruri a Domnului nostru, El i-a învăţat pe ucenici despre împărăţie (v.3). S-a referit la apropiata coborâre a Duhului (v.4-5), o temă escatologică obişnuită între profeţii VT şi asociată în mod intim cu împărăţia. A fost un lucru normal deci pentru ucenici să întrebe, „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” (v.6). „Aşezarea” (kathistemi; comp.apokatastasis) - instaurarea cea anticipată era un lucru obişnuit, o nădejde născută chiar din textele profeţilor VT. Răspunsul lui Iisus a fost simplu - că nu este treaba lor „să ştie vremurile (chronos) sau soroacele (kairos)” pentru aceasta; aceasta este voia tainică şi suverană a Tatălui (v.7). Preocuparea lor în schimb trebuia să fie timpul de până atunci, când trebuiau să mărturisească despre El în puterea Duhului (v.8). Este un aspect important faptul că Iisus nu a calificat întrebarea lor ca fiind fără rost. Nu  a sugerat deloc ideea că minţile lor ar fi încă orbite de idei iudaice cu privire la împărăţia naţionalistă. Nu există niciun indiciu că ei ar fi trebuit să renunţe la această nădejde a lor. Ba chiar dimpotrivă, Iisus le-a confirmat nădejdea prin afirmaţia Sa că vremea restaurării împărăţiei în Israel este o chestiune cunoscută doar de Tatăl. În continuare, este greu să nu observăm răspunsul final dat de către înger la întrebarea lor: „Acest Iisus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (v.11). Împărăţia va fi restaurată, însă nu înainte ca Hristos să se întoarcă. Acest mod de a înţelege acest pasaj pare a fi cel mai simplu cu putinţă. Şi este întărit de interpretarea acestui pasaj de către Petru în Fapte 3:19-21. „Vremurile (kairos) de înviorare” (v.19) şi „vremurile (chronos) aşezării din nou (apokatastasis), restaurării” (v.21) sunt referiri exprese la revenirea lui Hristos (v.20). Ceea ce Petru pare să fi înţeles în mod continuu este faptul că împărăţia avea să fie restaurată realmente pentru Israel când va reveni Hristos. 

Romani 11:

 Mai departe, în Rom.11 Pavel scrie despre durata întoarcerii lui Israel la Mesia al său. Israelul este acum pus deoparte, însă numai pentru o vreme (v.11a). Motivul acestei temporare puneri deoparte este ca Evanghelia să poate ajunge în acest răstimp la neamuri (v.11b). Deci, se gândeşte Pavel, dacă respingerea temporară a Israelului înseamnă binecuvântare pentru lume, ce măsură de binecuvântare va rezulta din restaurarea acestuia (v.12)? Apoi caracterizează situaţia lumii de după „primirea lor din nou” ca „viaţă din morţi” (v.15). Unii analişti au tras de aici concluzia unei învieri literale, iar dacă aşa ar sta lucrurile, premilenismul ar fi cel care s-ar potrivi mai bine acestui scenariu. Oricum, pare mai uşor să considerăm limbajul lui Pavel a fi metaforic. Dar dacă aşa stau lucrurile, atunci la ce se referă? Programul este, spune el, 1) împietrirea evreilor/binecuvântarea neamurilor; 2) gelozia evreilor/convertire; şi 3) binecuvântări fără precedent pentru o lume întreagă („viaţă din morţi”). Această imagine nu se potriveşte prea bine într-o schemă amilenistă, însă seamănă foarte bine cu o concepţie premilenistă. Pare ca şi când apostolul ar descrie o împărăţie universală în care domină neprihănirea. Şi aceasta, pare a se referi la pământul înnoit al lui Pavel anticipat în 8:18-23. Apoi mai avem de făcut o altă observaţie cum că Pavel discută în acest pasaj intervenţia lui Dumnezeu în istorie. Aceasta pare să constituie suprafaţa capitolului 11. Pasajul vorbeşte despre restaurarea istoriei, cum chiar acea istorie va fi instaurată în mod glorios. În versetul 15 apostolul descrie o vreme a unei binecuvântări fără precedent pentru o lume întreagă, ceva ce trebuie să definim în termenii ajungerii evangheliei la cei din urmă oameni. Aceasta (la fel ca şi observaţia din paragraful precedent) se potriveşte de minune atât în concepţia pre- cât şi în cea postmilenistă. Oricum, versetele 25-26 plasează această restaurare după venirea lui Hristos; prin urmare, este vorba de premilenism. Însă pentru amilenist, această perioadă nu este nicidecum restaurată, ci încheiată pur şi simplu - după cum spunea cineva, „ca şi când ţi s-ar arde siguranţele de la televizor” - iar dreptatea va prevala doar în starea veşnică. Aceasta însă nu este deloc concepţia lui Pavel; el vizualizează o concluzie fericită a istoriei.

Învierile: 

 Apoi se mai ridică întrebarea numărului de învieri ce va avea loc în viitor. Cei drepţi şi cei nedrepţi vor învia concomitent? Sau va avea loc câte o înviere pentru fiecare din aceste categorii? După cum am văzut, atât Apoc.20 cât şi 1 Cor.15 indică două evenimente distincte. Însă trebuie să mai luăm ceva în calcul. Dan.12.2 este considerat a fi în general primul pasaj VT care face referire la doctrina învierii. Iar aici profetul face clar o distincţie. „Mulţi (rabbim) dintre (partitivul min) cei care dorm în ţărână se vor trezi, aceştia (′elleh) spre viaţă veşnică, iar aceia (′elleh) spre ruşine şi condamnare eternă” (traducerea mea proprie!). Să notăm faptul că Daniel afirmă în mod specific faptul că învierea din acea zi este parţială: „mulţi”. Mai departe, ea este selectivă, „mulţi dintre cei ce dorm.” Şi doar „aceştia” vor fi cei care vor intra în viaţă veşnică. Sigur, profetul nu ne oferă aici nicio informaţie cu privire la timpul care se scurge între cele două învieri, însă este clară afirmaţia sa că învierile sunt distincte. Fil.3.11 prezintă o imagine similară. Pavel vorbeşte aici despre râvna sa de a „ajunge la învierea morţilor.” Ar părea la o primă privire că dacă apostolul concepea o înviere generală, aceste cuvinte sunt fără noimă; râvna sa trebuie că se referă la a fi parte a învierii celor drepţi dintre  morţi. Dar mai este ceva. Terminologia sa este precisă. Tradus foarte literal, Pavel caută să atingă „prea-învierea din mijlocul celor morţi” (ten exanastasin ten ek nekron). Limbajul nu are nicio noimă dacă învierea va fi doar simplu, una generală. Pavel anticipează o înviere selectivă, una prin care el va fi scos „în afara rândurilor celor morţi.” Ideea din Apoc.20 nu poate fi prea departe. 

Concluzie:

 Sunt multe alte chestiuni secundare care rămân fără răspuns: locul lui Israel, ţara, templul şi jertfele, etc.. Însă liniile mari ale profeţiei NT sunt suficient de clare. La venirea lui Hristos, El va ridica la viaţă pe cei care sunt ai Lui. Apoi Îşi va inaugura împărăţia pe care o va duce la finalul ei rodnic. Îşi va prezenta apoi împărăţia curăţită în mâinile Tatălui, iar istoria va da loc eternităţii!