ÎMPĂRĂȚIA, MILENIUL ȘI ESCATONUL
Structura hermeneuticii NT:
Una dintre cele mai uimitoare aspecte ale
mesajului NT este anunţul său repetat că în Iisus Hristos viitorul s-a contopit
cu prezentul. Însuşi Domnul nostru, înainte-mergătorul Său Ioan Botezătorul, şi
apostolii Săi, cu toţii au anunţat şi au extrapolat această temă. Mesajul
Botezătorului era, „Împărăţia cerurilor este aproape” (Mat.3.2; conf. Mc.1:14-15).
Pentru apostolul Pavel, Hristos a venit „la împlinirea vremii,” sau mai simplu,
când timpul ajunsese la capăt (Gal.4.4). Mai mult chiar, în Hristos, declară
Pavel, Dumnezeu Şi-a împlinit toate promisiunile Sale făcute până în acel
moment (2 Cor.1.20). Iar aceasta nu era o simplă părere cu privire la
semnificaţia Domnului Iisus, părere pe care s-o fi îmbrăţişat exclusiv urmaşii
Săi entuziaşti; Domnul nostru a vorbit exact în aceşti termeni despre Sine.
„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric,
ci să împlinesc” (Mat.5.17). „Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le
vedeţi voi! Căci vă spun că mulţi prooroci şi împăraţi au voit să vadă ce
vedeţi voi, şi n-au văzut, să audă ce auziţi voi, şi n-au auzit.” (Luca
10:23-24). „Legea şi proorocii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace se
propovăduieşte Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 16.16, - adaptare după traducerea
folosită de autor - n.n. B.M.). „...Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi”
(Mat.12.28). Mai mult chiar, exact acesta este lucrul pe care Iisus i-a
instruit pe ucenicii Săi să-l propovăduiască (Mat.10.7; conf. Mat.24.14; Luca
10.9). Evident, ceea ce fusese nădejdea din vremuri străvechi a Israelului se
materializase în Persoana lui Iisus Hristos. Realităţile promise ale
escatonului erau aievea. Împărăţia lui Dumnezeu este acum. Aceasta
justifică natura escatologică a soteriologiei NT. Spre exemplu, mântuirea este
definită în nişte termeni escatologici precum „viaţă veşnică,” „înviere,” şi
intrare prezentă în împărăţie (d. ex. Rom.5.1). Binecuvântarea Noului
Legământ, de care se bucură credincioşii în zilele noastre, sunt ele însele (în
original) incluse într-un context escatologic (conf. Ier.31:31, şi urm.;
Ezec.36:22, şi urm.). Hristos ne-a eliberat deja din „acest veac rău” (Gal.1.4)
şi ne-a aşezat în propria Sa împărăţie (Col.1.13). Noi trăim deja de pe-acum
„în locurile cereşti” (Ef.2.6). În Hristos viitorul devine prezent; împărăţia
escatologică există acum. Dar la fel ca şi în cazul multor altor ramuri ale
teologiei biblice, nici escatologia nu este un subiect simplu. O listă
remarcabilă de afirmaţii ale NT indică totuşi că această împărăţie a lui
Dumnezeu nu există încă. Suntem învăţaţi să ne rugăm, „Vie împărăţia Ta”
(Mat.6.10). Împărăţia lui Hristos este asociată în mod obişnuit cu a doua Sa
venire (Mat.25.34; Luca 19:11-15, etc.). Obiectul nădejdii creştine este de a-L
vedea pe Hristos într-o bună zi venind pe norii cerului în împărăţia Sa. În
mare, deci, împărăţia - escatonul - este în acelaşi timp acum şi
totuşi nu există încă. Este prezentă în forma sa spirituală şi cea
„misterioasă” (Mat.13:1-52), însă aşteaptă întoarcerea Împăratului pentru
manifestarea sa plenară (d.ex. 2 Tim.4.1).
Diferenţe
escatologice:
Cu aceasta ar fi de acord majoritatea
amileniştilor şi a premileniştilor. Există atât un aspect prezent cât şi unul
viitor în privinţa împărăţiei lui Hristos, o realizare prezentă şi o
manifestare viitoare. Punctul de controversă este legat de modul în care are
loc punerea în fapt a acesteia în escaton. Amilenismul consideră că
manifestarea plenară a promisiunilor va avea loc abia în veşnicie; aceasta este
inaugurată imediat după revenirea lui Iisus Hristos. Premilenismul consideră că
promisiunile despre împărăţie vor fi împlinite în istorie după
revenirea lui Iisus Hristos; această perioadă „inter-regnum” se
sfârşeşte/culminează cu starea veşnică. Ambele concepţii sunt în acord cu
privire la realizarea prezentă a împărăţiei; diferenţa constă în modul în care
ele înţeleg caracterul acesteia în escaton. Mai specific, formulând problema
sub forma unei întrebări, afirmă oare Scriptura că împărăţia escatologică se va
desfăşura în istorie? Sau chiar mai bine: Starea veşnică va urma imediat
după revenirea lui Iisus Hristos? Sau se va intercala acolo undeva şi perioada
împărăţiei?
Abordare:
La capătul discuţiilor, decizia va trebui să
se bazeze nu pe presupuneri hermeneutice, o abordare care a fost folosită prea
multă vreme ca scuză pentru eşecul atingerii scopului mult mai dificil al
exegezei. Este clar faptul că Domnul nostru ne-a lăsat o hermeneutică de o
tensiune considerabilă, şi au existat erori de interpretare de ambele părţi. Au
existat aceia care în mod virtual nu văd nicio împlinire a promisiunilor
împărăţiei în veacul de-acum; pentru aceştia, adevărul despre împărăţie este în
totalitate o chestiune a viitorului. Escatologia lor este una supra-literală.
Alţii, în schimb, ignorând acel „nu încă,” au prezentat ceea ce am putea chiar numi
o escatologie supra-realizată. Pentru ei, în mod virtual toată profeţia este
împlinită deja, iar Biblia nu ne spune absolut nimic în legătură cu viitorul.
Însă hermeneutica lăsată de Domnul nostru este una despre acum şi atunci.
Problema acestei manifestări a împărăţiei şi înainte de starea
veşnică, în orice caz, este nu atât o problemă de hermeneutică cât una de
exegeză. Structura de bază pe care Domnul nostru ne-a dat-o ar putea cu
uşurinţă permite oricare dintre aceste două abordări. Ceea ce trebuie însă
examinat în mod specific sunt acele pasaje care oferă o structură cronologică
pentru viitor. Ceea ce se oferă în acest text, sunt câteva gânduri nu
foarte sistematizate asupra acestor pasaje.
Apocalipsa
20:
Poate că ar trebui să începem cu Apoc.20 şi să
ne concentrăm atenţia asupra celei mai aprinse dezbateri. Acest pasaj prezintă
o perioadă de timp, desemnată ca o mie de ani (de aici, mileniu), timp în
care Satana este legat şi aruncat în adânc şi de aici lipsit de capacitatea de
a mai înşela neamurile (v.1-3). La începutul acestei perioade există o
„înviere” a celor credincioşi (v.4-5). După scurgerea acestor o mie de ani are
loc eliberarea Satanei şi o revoltă finală a acestuia (v.7-9), distrugerea
finală a Satanei (v.10), şi cea de-a doua înviere (v.5-6; 13). Acestea sunt
evenimentele de bază cu care trebuie să lucrăm. În context (19:11, ş. urm.)
Domnul nostru este creionat ca venind pe pământ în glorie triumfală şi
răzbunându-Se pe vrăjmaşii Săi. Ceea ce Ioan a intenţionat să înţelegem noi, că
acest mileniu urmează acestei reveniri, pare evident din utilizarea
repetată a cronologicului kai („şi”) folosit de-a lungul întregului
pasaj (conf. 19:11, 17, 19; 20:1, 4, etc.). Oricare ar fi detaliile şi
înţelesurile implicate în simbolistica folosită de Ioan, ordinea evenimentelor
înşiruite este:
1) Întoarcerea lui Hristos
victorios (19:11-21);
2) Triumviratul răului este
distrus (fiara, prorocul mincinos şi Satana) și Satana este aruncat în adânc
(19.19-20.3);
3) Prima înviere (20.4);
4) Împărăţia de 1.000 de ani (20:4-6);
5) Eliberarea Satanei şi
revolta finală (20:7-9);
6) Distrugerea finală a
Satanei, care este aruncat într-un iaz de foc unde fuseseră aruncați deja fiara
şi prorocul mincinos (20.10);
7) Cea de-a doua înviere și
judecata finală (20:11-15).
Întregul pasaj, cel puţin aşa pare la prima
vedere, se lecturează ca o naraţiune continuă. În jargonul teologic modern,
întoarcerea lui Hristos este aici premilenistă. El se întoarce şi
instaurează personal împărăţia Sa. În orice caz, mulţi au înţeles evenimentele
din capitolul 20 ca fiind o „recapitulare,” care descrie evenimente care de
fapt au loc înainte de revenirea Domnului nostru. Aceşti interpreţi
s-au ascuns adesea în spatele afirmaţiei că mare parte din conţinutul cărţii
Apocalipsa este unul simbolic şi nu poate fi luat literal. Însă indiferent de
ceea ce implica semnificaţia acelui limbaj simbolic, structura cronologică a
pasajului - venirea lui Hristos, Împărăţia lui Hristos, starea veşnică - ne
transmit conceptul premilenist. Mai mult chiar, din păcate teoriei
recapitulării îi lipseşte un suport exegetic explicit; este dificil să susţii
un argument convingător pentru care să fie necesară o astfel de inversare în
ordinea evenimentelor descrise de Ioan. Este o propoziţie teologică, şi încă
una care în cele din urmă pare să se bată cap în cap cu derulare cronologică a
pasajului de către Ioan. Textului i s-a aplicat o analiză hermeneutică;
concluziile nu derivă din textul însuşi. Şi există o necesitate exegetică să
subliniem aceasta.
Legarea
Satanei:
În primul rând, legarea Satanei este
considerată a avea un motiv special: „ca să nu mai înşele Neamurile, până se
vor împlini cei o mie de ani” (v.3). Adică, în acest timp activitatea Satanei
este restrânsă. Acum s-a sugerat că aceasta descrie acest veac al evangheliei
în care lucrarea lui Hristos se extinde mai mult sau mai puţin împiedicată de
„cel tare” care este „legat” de către El (conf. Mat.12:28-29). Satanei, conform
acestei teorii, nu îi este îngăduit în vremurile noastre să împiedice
Evanghelia. Adesea se ia ca sprijin pasajul din Apoc.12:7, ş. urm., unde îl
descoperim pe Satana „aruncat” afară din ceruri (v.9). Însă această paralelă nu
este la fel de evidentă cum poate părea la o primă vedere. Legarea şi căderea
Satanei din Matei 12 şi Apoc.12 este oare identică cu cea din Apoc.20? Şi cum
putem fi siguri de aceasta? Textul însuşi ar trebui să ne ofere nişte indicii.
Este destul de interesant faptul că, dacă vom compara Apoc.12 cu Apoc.20 găsim
nu atât o paralelă cât mai degrabă un contrast. Cei mai mulţi sunt de acord
asupra faptului că Apoc.12 vorbeşte despre această vreme, fie că este vorba de
perioada Bisericii ca atare sau de perioada Necazului celui Mare. Este oare
posibil ca Apoc.20 să se refere la aceeaşi perioadă? Iată informaţiile de care
dispunem şi din care trebuie să ne formulăm concluzia:
1) În Apoc.12 vremea Satanei
este „puţină” (v.12), însă perioada de timp din Apoc.20 este de „o mie de ani”;
2) În Apoc.12 el este aruncat
din ceruri pe pământ, însă în Apoc.20 el este aruncat de pe pământ în adânc;
3) În Apoc.12 el este
caracterizat de acţiuni violente, mânioase, însă în Apoc.20 el este legat în
adânc;
4) Chiar şi mai semnificativ,
în Apoc.12.9 Satana, liber fiind, „înşeală (planao) întreaga lume”; însă în
Apoc.20.3 exact această înşelăciune (planao) este pedepsită şi interzisă (v.3).
Acum să vorbim deschis, dacă ambele pasaje se
referă la aceeaşi perioadă, avem de-a face cu o contradicţie. Însă dacă Apoc.12
se referă la această perioadă, iar Apoc.20 la o perioadă ce urmează să vină,
tensiunea este rezolvată. Într-adevăr, capitolul 20 poate fi mult mai uşor
văzut ca fiind un fericit răspuns şi concluzie la
evenimentele descrise în capitolul 12. Avem de-a face cu o contradicţie
evidentă, nicidecum o identitate. Mai mult chiar, când partea amilenistă ne
cere să echivalăm legăturile Satanei descrise în Apoc.20 cu descrieri ale
înfrângerii sale din pasaje precum Ioan 12.31 - ceea ce, dacă este să
interpretăm în sens evanghelic, reprezintă o lucrare realizată la cruce -
trebuie să întrebăm: Atunci în ce sens va lua această legătură sfârşit la
capătul celor „o mie de ani”? Victoria lui Cristos asupra Satanei în moartea şi
învierea Sa au fost finale, o dată şi pentru totdeauna. Este imposibil să
înţelegi acea lucrare ca având o durată de numai o mie de ani, indiferent ce ar
putea fi simbolizat de termenul numeric. Să notăm din nou, abordarea noastră nu
se bazează pe presupuneri, asumări anterioare legate de gen literar, sau legate
de sensul simbolurilor din acest pasaj. Şi nici nu importă idei din afara
textului însuşi. Mai mult, trebuie recunoscut faptul că dacă această observaţie
este corectă - adică faptul că incapacitatea lui Satana de a înşela lumea în
Apoc.20 se referă la o perioadă diferită de timp comparativ cu înşelarea sa
activă din Apoc.12 - atunci tot ce ne mai rămâne este premilenismul. Totuşi,
mai sunt câteva lucruri de spus asupra acestui subiect. Oricare ar fi
simbolistica folosită, faptul că Satana este „legat” cu un „lanţ”, „închis” şi
„pecetluit” în adânc nu se referă totuşi la o simplă restrângere a activităţii
sale; ci reprezintă pur şi simplu sistarea sa. Satana este încarcerat; nu a
ieşit pe cauţiune. S-a glumit adesea asupra faptului că dacă Satana este legat
în momentul de faţă, trebuie că beneficiază de un lanţ tare lung! Să fim
serioşi, textul nostru nu îngăduie un lanţ prea lung. Activitatea lui a fost
sistată: el este legat şi închis. Cele patru titluri ale Satanei sunt
menţionate pentru a intensifica sublinierea acestui adevăr: „El a pus mâna pe
balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru
o mie de ani” (v.2). Adică, toate activităţile pe care le implicau aceste nume
vor fi suprimate. În orice caz, NT ni-l descrie pe Satana în prezent ca fiind
plin de furie, spre exemplu Apoc.12.9 (mai sus). El „dă târcoale ca un leu care
răcneşte, şi caută pe cine să înghită” (1 Pet.5.8). El prind oameni „ca să-i facă
voia” (2 Tim.2.26). Satana este „dumnezeul veacului acestuia” care „orbeşte
mintea” celor care sunt pierduţi (2 Cor.4.4). Chiar şi lucrarea de
evanghelizare a apostolului Pavel a fost împiedicată de opoziţia Satanei (1
Tes.2.18). În această perioadă de „mister” a împărăţiei, Satanei îi este
îngăduit să răpească sămânţa evangheliei care este semănată, la fel cum fură
pasărea sămânţa căzută în drum (Mat.13:4,19). Este ciudată acea hermeneutică ce
permite unor afirmaţii ca aceasta să caracterizeze imaginea descrisă în
Apoc.20:1-3. Şi este corect să spunem cu o tentă critică faptul că motivaţia
din spatele acesteia nu pare a fi una exegetică.
Învierile:
Apoi avem problema învierilor (Apoc.20:4-5).
Amileniştii sugerează faptul că prima dintre ele este de natură spirituală (o
regenerare) şi doar cea de-a doua are caracter fizic. Dar cum putem şti cum
stau lucrurile? Învierea spirituală este evident o realitate pentru cei care
sunt ai lui Hristos (d.ex.Ioan 5.25). Însă întrebarea care se ridică totuşi
este la ce face referire limbajul folosit în acest pasaj (Apoc.20:4-5). Din
nou, nu reuşim să găsim nicio indicaţie în acest text cum că această „primă
înviere” ar fi una spirituală. Termenul grec folosit aici pentru „înviere” (anastasis,
v.5-6) nu este folosit în sens spiritual nicăieri în NT. Şi nici vreun indiciu
interpretativ nu am reuşit să găsim, cum ar fi spre exemplu acel „acum a şi
venit” din Ioan 5.25, care ar indica învierea spirituală. Nu este dată nici
vreo definiţie care să ne ghideze în acea direcţie. Ba dimpotrivă, cei ce sunt
înălţaţi la viaţă sunt cei cărora„li se tăiase capul din pricina mărturiei lui
Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ai celor care ce nu se
închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână”
(v.4). Contrastul amintit este moartea fizică, iar indicaţia foarte evidentă
este că învierea este de asemenea una fizică. Ea este echivalată cu învierea
„celorlalţi morţi” (v.5), despre care toţi admit că este una fizică. În textul
însuşi nu există absolut nicio dovadă care să indice o schimbare în înţelesul
cuvintelor, niciun fel de indiciu că cele două învieri la care se face referire
ar fi de naturi diferite. Ba chiar dimpotrivă, să schimbi macazul în mijlocul
naraţiunii fără ca textul să-ţi ofere o autorizare expresă conduce la haos
exegetic. În plus, termenul ezesan (v.4, „au trăit, au venit la
viaţă, au înviat” aorist ingresiv/de ingresie) folosit în alte părţi
decât cartea Apocalipsa se referă exclusiv la învierea în trup (2.8, 13.14), şi
niciodată nu este folosit în sens spiritualizat. Mai mult, învierea acestora în
versetul 4 este consemnată a urma, nu a precede, credincioşia lor - o
observaţie care permite numai o înviere fizică. Odată în plus, interpretarea
amilenistă, aici, se bazează pe presupuneri transferate textului şi asta
împotriva lecturii celei mai fireşti a textului; aceasta nu se bazează pe
exegeză. Şi din nou, dacă asupra acestei chestiuni sunt greşiţi, ceea ce ne
rămâne este premilenismul.
Domnia:
Apoi mai este şi chestiunea „domniei” şi
observaţia că această perioadă are o durată specifică - o mie de ani.
Premileniştii susţin faptul că „domnia” celor din prima înviere este una care
presupune guvernarea peste cei pierduţi. Este vorba de o autoritate exercitată
asupra oamenilor răzvrătiţi. Aceasta se potriveşte foarte bine cu Apoc.2:25-27,
unde un „toiag de fier” le este promis celor credincioşi la revenirea lui Hristos
(conf.19.15). Un toiag de fier este necesar numai într-o lume caracterizată de
păcat. Pentru un amilenist, pe de-altă parte, domnia este una de natură pur
spirituală, într-unul din două sensuri: 1) în sensul unui gen de reabilitare
cerească în starea intermediară, sau 2) în sensul domniei spirituale a
credinciosului „în Hristos.” Niciuna dintre aceste idei nu este însă sprijinită
de text. 1) Termenul tradus ca „au înviat” (ezesan) nu este folosit nicăieri în
NT ca o descriere a continuităţii vieţii sufletului în ceruri după moartea
trupului. Nici măcar o singură dată. Se referă la viaţa de după moarte doar
prin înviere. Indică starea finală, şi nu pe cea intermediară. Mai mult,
ilustraţia prezentată în Apoc.6:9-11 a sfinţilor din cer din timpul stării
intermediare este departe de cea a unei „domnii”: ei strigă către Domnul pentru
ca răzbunarea să cadă asupra prigonitorilor lor care se găsesc încă pe pământ.
Replica ce li se dă este de a se „odihni” şi de a avea răbdare până se va
împlini numărul martirilor. Situaţia din capitolul 20 este, însă, răspunsul la
aceasta: când Hristos vine în împărăţia Sa, doar atunci ei vor fi ridicaţi
pentru a împărăţi, pentru a domni împreună cu El. În cele din urmă, acum, a
sosit şi vremea răzbunării lor. Şi 2) în timp ce termenul este folosit în afara
cărţii Apocalipsa într-un sens spiritual (d. ex. Ioan 5.25), trebuie să ne întrebăm
În ce sens poate fi considerată o domnie spirituală a dăinui numai o mie de
ani? Acel tip de domnie nu va dăinui oare pentru vecie? Şi oare nu suntem
îndreptăţiţi să ne aşteptăm la suferinţă astăzi şi abia mâine la domnie (2
Tim.2.12)? Din nou, ideea amilenistă nu pare nici să reiese din pasaj şi nici
să îndeplinească pretenţiile acestuia.
Modul
în care Ioan foloseşte VT:
În cele din urmă, mai avem de făcut o
observaţie care priveşte modul în care Ioan se foloseşte de VT. S-a făcut
adesea afirmaţia că premileniştii şi-au formulat doctrina pe baza VT şi nu a
NT, şi că autorii NT abordează profeţia VT doar într-o manieră spirituală. Cu
toate acestea, această descriere a împărăţiei de către Ioan este evident
influenţată de profetul Ezechiel. Iar modul în care el îl abordează pe profetul
VT nu este nicidecum unul spiritualizat; ci, mai degrabă, izbitor de asemănător.
În Ezec.36-37 găsim învierea Israelului şi restaurarea acestuia în ţara sa sub
conducerea împăratului Davidic (conf. Apoc.20:4-6). În capitolele 40-48
descoperim noul Ierusalim dezvoltându-se în pace şi bucurându-se de templul
reconstruit (conf.Apoc.21-22). Ioan prelucrează pasajul din Ezechiel într-un
mod remarcabil de literal. La fel stau lucrurile şi în cazul pasajului din
Dan.7. Mulţimea „tronurilor” date sfinţilor „aşezaţi” în aceste locuri pentru
„judecată” şi făcându-se părtaşi la guvernarea Fiului Omului (Dan. 7:9, 10, 22)
- toate acestea sunt elemente la care Ioan se aşteaptă într-un mod cât se poate
de real.
Concluzie:
Cu privire la
interpretarea arbitrară a pasajului din Apoc.20 putem concluziona: nicio
abordare legitimă nu va reuşi să extragă din acest text ceea ce este cunoscut
sub denumirea de interpretare spirituală, atât de la modă acum. Dacă, într-un
pasaj unde se menţionează două învieri, unde o anume psychai ezesan („sufletele
au înviat”) este cea dintâi enumerată, iar restul celor nekroi ezesan („cei
morţi au înviat”) doar la sfârşitul unei perioade specifice după cei dintâi, -
dacă într-un astfel de pasaj prima înviere poate fi înţeleasă a însemna o
înviere spirituală împreună cu Hristos, în timp ce cea de-a doua înseamnă
literal ridicarea din mormânt, - atunci avem de-a face cu un sfârşit al
oricărei semnificaţii a limbii umane, iar Scriptura este schimonosită într-o
mărturie definită a oricărui lucru. Este evident demonstrabil că interpretul
care nu acceptă o perioadă inter-regnum înainte de starea finală din Apoc.20,
abordează pasajul cu o atitudine plină de prejudecăţi şi nu poate afla nimic
nou din text; el nu va putea câştiga din text nici sensul său exact, şi nici
valoarea acestuia.
Întâi
Corinteni 15:20-28:
1 Cor.15:20-28 este un alt pasaj care ne oferă
o structură cronologică pentru sfârşitul vremurilor. Aici Pavel afirmă faptul
că învierea lui Hristos este prima dintre învierile escatologice. Iată mai pe
larg ce susţine această hermeneutică despre acum/nu încă: învierea lui Hristos
este o parte esenţială a învierii din ziua de apoi, „pârga, cel dintâi rod”
(v.20, 23). Învierea Sa nu este o simplă resuscitare la viaţa muritoare; este
învierea ce va să vină.
Analiză:
Ordinea evenimentelor singulare este cea care
este semnificativă pentru dezbaterea noastră. Iată o „ordine” a învierilor: „Hristos
este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce Sunt ai lui Hristos” (v.23).
Aceasta înseamnă că mai întâi este învierea lui Hristos, apoi vor fi învierile
celor drepţi la venirea lui Hristos. Până aici paralela la Apoc.19-20 este
exactă. Versetul 24 continuă: „ În urmă, va veni sfârşitul.” În acest
punct mulţi amilenişti au considerat problema închisă. „Mai întâi vine Hristos,
apoi este sfârşitul! Asta-i tot.” Însă trebuie să insistăm asupra faptului că
Pavel nu-şi încheie aici propoziţia. Ci continuă: În urmă (eita), va veni
sfârşitul, când (hotan) El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu
Tatăl, când (hotan) va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi
orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi
vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit,
va fi moartea ... Şi când (hotan) toate lucrurile Îi vor fi
supuse, atunci (tote) chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus
toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.” (v.24-28). Limbajul
lui Pavel din acest pasaj nu este nicidecum unul dificil, deşi este unul
complex. Şi trebuie să fim atenţi să înţelegem sensul termenilor aşa cum i-a
utilizat apostolul. Primul cuvânt cu semnificaţie escatologică şi care
constituie un indicator cronologic este cuvântul care în versetul 24 este
tradus cu „în urmă” (eita). Interesant, în limbajul folosit de Pavel, acest
cuvânt nu se referă la o succesiune imediată (comp. tote, „la acel timp”).
Acest lucru este evident din uzanţa sa în verstele 5 şi 7, la fel ca şi
folosirea termenului înrudit, epeita, în versetele 6, 7, şi 23; o simplă
consultare a oricărei concordanţe greceşti standard va releva în mod clar acest
aspect. Cuvântul este tradus uneori cu „apoi, în urmă”. Aceasta implică
scurgerea unei perioade de timp. Se referă la un eveniment următor într-o
ordine a unor evenimente enumerate, însă nu specifică problema unor perioade de
timp interpuse între aceste evenimente. Au trecut deja aproape două de ani
între învierea lui Hristos şi posibila Sa revenire (epeita, „în urmă, apoi,”
v.23), însă tocmai în aceasta constă elasticitatea termenului - un fenomen
obişnuit în partea profetică a Scripturii. Deci ni se supun atenţiei trei stadii
distincte: 1) învierea lui Hristos; după aceasta (epeita; cât de mult timp după
acest eveniment?) 2) învierea celor drepţi la venirea lui Hristos; iar după
aceasta (eita; cât timp după aceasta? Să fie poate o mie de ani?) 3) sfârşitul.
În continuare, apostolul subliniază o ordine a unor evenimente viitoare.
Împărăţia lui Hristos, specificată de Pavel (v.24) se află poziţionată după
venirea Sa (v.23). Mai mult, această „domnie” va implica o anumită perioadă de
timp (basileuein, timpul prezent; „până,” v.25) - o vreme marcată de nimicirea
sistematică a vrăjmaşilor Săi. „Sfârşitul” (telos) va veni abia „când” (hotan, „oricând”)
Îşi va aduce Hristos în mod personal împărăţia Sa la consumarea ei integrală.
În câteva cuvinte, „domnia” sau „împărăţia” lui Hristos va fi marcată de
distrugerea graduală a vrăjmaşilor Săi. Aceasta, în schimb, este enunţată în
mod specific a urma venirii Sale şi a preceda consumării
împărăţiei. Cu alte cuvinte, premilenism. Gramatica textului este şi mai
convingătoare. Subjonctivul aorist (katargese, „sfârşeşte, distruge,” v.24)
este echivalentul funcţional al viitorului perfect: „când El va fi sfârşit.”
Folosit în această formă împreună cu cel de-al doilea hotan (”când”)
plasează distrugerea de către Hristos a oricărei forme de opoziţie înainte de
„a da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl” din prima propoziţie subordonată
de timp prin hotan. Am putea chiar traduce astfel, „Atunci va veni
sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce
va fi pus capăt oricărei domnii şi stăpâniri şi puteri.” „Sfârşitul” nu
vine imediat după întoarcerea lui Hristos. Vine după (eita) o vreme de la
revenirea Sa, „când va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce
va fi pus capăt oricărei domnii, stăpâniri şi puteri.” Aceasta este expusă
şi mai clar de către avertismentul explicativ (gar) al lui Pavel, că după
ce Hristos va veni, „El trebuie să împărăţească până (achri) va pune
pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” (v.25). Pavel afirmă că domnia lui Hristos
va urma după venirea Sa, şi că va avea capacitatea de a înfrânge opoziţia. Iar
acest lucru, spune el, va lua ceva timp. Pe scurt, ilustraţia lui Pavel despre
viitor este următoarea:
1) Învierea lui Hristos (v.23a);
2) Revenirea lui Hristos,
moment în care vor fi înviaţi cei morţi în Hristos (v.23b);
3) Împărăţia lui Hristos
(v.24-25, ten basileian ... basileuein);
4) Hristos nimiceşte moartea
(v.26 = a doua înviere?);
5) Consumarea/starea veşnică
(v.24a, 28).
Este important, în continuare, faptul că,
cuvântul pentru „atunci” care indică evenimente simultane (tote) este folosit
de Pavel în acest pasaj numai în versetul 28. Acolo el subliniază faptul că la
un timp după venirea lui Iisus (v.23), „când toate lucrurile Îi vor fi
supuse, atunci (tote) chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus
toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.” Adică trebuie să
spunem, starea veşnică nu urmează imediat după ce Hristos se întoarce, ci
atunci când, după ce a revenit, El a adus împărăţia Sa la consumarea ei finală.
Din nou, terminologia însăşi ne lasă o singură alegere - premilenismul. În
continuare, Pavel afirmă în mod specific faptul că toţi morţii vor fi înviaţi,
însă „fiecare la rândul cetei lui” (v.23). Cuvântul tradus cu „ceată”
este tagma, care este un termen militar şi înseamnă ceva asemănător cu
„detaşament” sau „divizie.” Asta înseamnă că morţii vor fi înviaţi selectiv, în
funcţie de rang sau regiment. Apoi el ne specifică acea ordine: 1) învierea lui
Hristos, 2) învierea celor drepţi. Mai rămân doar, 3) învierea celor nedrepţi
(conf.v.26). Afirmaţia clară este că cei morţi în Hristos sunt înviaţi separat
de ceilalţi (conf. Apoc.20:4-6). „Nimicirea finală a morţii” (v.26) implică 1)
scoaterea tuturor oamenilor de sub dominaţia morţii. Lanţul morţii trebuie
desfăcut; deci, învierea universală a tuturor oamenilor. Şi 2) Moartea va fi
lăsată fără putere, neputincioasă în a mai supune pe cineva.
Concluzie:
Așadar, Apoc.20 nu este un text unic. Doar
acolo sunt enunţaţi cei o mie de ani, însă structura de bază este aceeaşi ca şi
la Pavel. Învierea celor morţi se face în două etape, cea a celor drepţi la
venirea Sa şi cea a celor necredincioşi la sfârşitul domniei Sale. Hristos se
întoarce pentru a-Şi instaura împărăţia prin distrugerea sistematică a fiecărui
vrăjmaş în parte. Şi abia atunci va prezenta El împărăţia Sa înaintea Tatălui,
ca o împlinire finală. Toate acestea desfiinţează schiţa postmilenistă, care-L înţelege
pe Hristos ca venind după această perioadă de domnie împărăţească.
Desfiinţează de asemenea şi schiţa amilenistă, care-L proclamă pe Hristos care
va veni pentru a instaura imediat starea veşnică. Însă descrie cu mare
exactitate schiţa propusă de premilenişiti, care declară că Hristos va veni
pentru a-Şi instaura împărăţia până la consumarea ei şi abia atunci va inaugura
starea veşnică.
Texte
diverse:
Iată câteva pasaje care ne oferă câteva date
cronologice pe care am vrea să le luăm în discuţie:
Luca
19:11-27:
Luca ne oferă indiciul interpretativ chiar la
începutul acestei cunoscute „parabole a polilor”. Iisus le-a spus-o „pentru că
ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată” (v.11). Pentru a
corecta acea idee rătăcitoare privitoare la vremea împărăţiei Sale, Iisus le-a
spus despre un nobil care s-a dus într-o ţară îndepărtată ca apoi să se
întoarcă cu investiţia sa oficială de a domni. Este
inconfundabilă referirea la Archelaus, care călătorise în urmă cu
câţiva ani la Roma pentru a fi investit în mod oficial în drepturi. Însă
aceasta Iisus o face pentru a se referi la propria Sa revenire. Da, există un
aspect spiritual legat de împărăţie; însă exact acesta este aspectul pe care
aceşti oameni l-au trecut cu vederea. Trebuie să „ne vedem de treabă până se va
întoarce El” (v.13), iar acesta este exact şi ideea parabolei. Împărăţia nu va
veni imediat în toată împlinirea ei, ea va fi instaurată doar după ce Împăratul
va fi plecat pentru o vreme. Însă ea va veni. Iar atunci când acest lucru se va
întâmpla, cei credincioşi Lui vor domni împreună cu El, fiecare după
capacitatea lui - mai mare sau mai mică, în guvernarea Sa asupra lumii (v.17,
19).
Faptele
Apostolilor 1:6-7:
Chiar înainte de înălţarea la ceruri a
Domnului nostru, El i-a învăţat pe ucenici despre împărăţie (v.3). S-a referit
la apropiata coborâre a Duhului (v.4-5), o temă escatologică obişnuită între
profeţii VT şi asociată în mod intim cu împărăţia. A fost un lucru normal deci
pentru ucenici să întrebe, „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din
nou Împărăţia lui Israel?” (v.6). „Aşezarea” (kathistemi; comp.apokatastasis) -
instaurarea cea anticipată era un lucru obişnuit, o nădejde născută chiar din
textele profeţilor VT. Răspunsul lui Iisus a fost simplu - că nu este treaba
lor „să ştie vremurile (chronos) sau soroacele (kairos)” pentru aceasta;
aceasta este voia tainică şi suverană a Tatălui (v.7). Preocuparea lor în
schimb trebuia să fie timpul de până atunci, când trebuiau să mărturisească
despre El în puterea Duhului (v.8). Este un aspect important faptul că Iisus nu
a calificat întrebarea lor ca fiind fără rost. Nu a sugerat deloc ideea
că minţile lor ar fi încă orbite de idei iudaice cu privire la împărăţia
naţionalistă. Nu există niciun indiciu că ei ar fi trebuit să renunţe la
această nădejde a lor. Ba chiar dimpotrivă, Iisus le-a confirmat nădejdea prin
afirmaţia Sa că vremea restaurării împărăţiei în Israel este o chestiune
cunoscută doar de Tatăl. În continuare, este greu să nu observăm răspunsul
final dat de către înger la întrebarea lor: „Acest Iisus, care S-a înălţat la
cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”
(v.11). Împărăţia va fi restaurată, însă nu înainte ca Hristos să se întoarcă. Acest
mod de a înţelege acest pasaj pare a fi cel mai simplu cu putinţă. Şi este
întărit de interpretarea acestui pasaj de către Petru în Fapte 3:19-21.
„Vremurile (kairos) de înviorare” (v.19) şi „vremurile (chronos) aşezării
din nou (apokatastasis), restaurării” (v.21) sunt referiri exprese la revenirea
lui Hristos (v.20). Ceea ce Petru pare să fi înţeles în mod continuu este
faptul că împărăţia avea să fie restaurată realmente pentru Israel când va
reveni Hristos.
Romani
11:
Mai departe, în Rom.11 Pavel scrie despre
durata întoarcerii lui Israel la Mesia al său. Israelul este acum pus deoparte,
însă numai pentru o vreme (v.11a). Motivul acestei temporare puneri deoparte
este ca Evanghelia să poate ajunge în acest răstimp la neamuri (v.11b). Deci,
se gândeşte Pavel, dacă respingerea temporară a Israelului înseamnă
binecuvântare pentru lume, ce măsură de binecuvântare va rezulta din
restaurarea acestuia (v.12)? Apoi caracterizează situaţia lumii de după „primirea
lor din nou” ca „viaţă din morţi” (v.15). Unii analişti au tras de aici concluzia
unei învieri literale, iar dacă aşa ar sta lucrurile, premilenismul ar fi cel
care s-ar potrivi mai bine acestui scenariu. Oricum, pare mai uşor să
considerăm limbajul lui Pavel a fi metaforic. Dar dacă aşa stau lucrurile,
atunci la ce se referă? Programul este, spune el, 1) împietrirea evreilor/binecuvântarea
neamurilor; 2) gelozia evreilor/convertire; şi 3) binecuvântări fără precedent
pentru o lume întreagă („viaţă din morţi”). Această imagine nu se potriveşte
prea bine într-o schemă amilenistă, însă seamănă foarte bine cu o concepţie
premilenistă. Pare ca şi când apostolul ar descrie o împărăţie universală în
care domină neprihănirea. Şi aceasta, pare a se referi la pământul înnoit al
lui Pavel anticipat în 8:18-23. Apoi mai avem de făcut o altă observaţie cum că
Pavel discută în acest pasaj intervenţia lui Dumnezeu în istorie. Aceasta pare
să constituie suprafaţa capitolului 11. Pasajul vorbeşte despre restaurarea
istoriei, cum chiar acea istorie va fi instaurată în mod glorios. În versetul
15 apostolul descrie o vreme a unei binecuvântări fără precedent pentru o lume
întreagă, ceva ce trebuie să definim în termenii ajungerii evangheliei la cei
din urmă oameni. Aceasta (la fel ca şi observaţia din paragraful precedent) se
potriveşte de minune atât în concepţia pre- cât şi în cea postmilenistă.
Oricum, versetele 25-26 plasează această restaurare după venirea lui Hristos;
prin urmare, este vorba de premilenism. Însă pentru amilenist,
această perioadă nu este nicidecum restaurată, ci încheiată pur şi simplu -
după cum spunea cineva, „ca şi când ţi s-ar arde siguranţele de la televizor” -
iar dreptatea va prevala doar în starea veşnică. Aceasta însă nu este deloc
concepţia lui Pavel; el vizualizează o concluzie fericită a istoriei.
Învierile:
Apoi se mai ridică întrebarea numărului de
învieri ce va avea loc în viitor. Cei drepţi şi cei nedrepţi vor învia
concomitent? Sau va avea loc câte o înviere pentru fiecare din aceste
categorii? După cum am văzut, atât Apoc.20 cât şi 1 Cor.15 indică două
evenimente distincte. Însă trebuie să mai luăm ceva în calcul. Dan.12.2 este
considerat a fi în general primul pasaj VT care face referire la doctrina
învierii. Iar aici profetul face clar o distincţie. „Mulţi (rabbim) dintre
(partitivul min) cei care dorm în ţărână se vor trezi, aceştia (′elleh)
spre viaţă veşnică, iar aceia (′elleh) spre ruşine şi condamnare eternă”
(traducerea mea proprie!). Să notăm faptul că Daniel afirmă în mod specific
faptul că învierea din acea zi este parţială: „mulţi”. Mai departe, ea este
selectivă, „mulţi dintre cei ce dorm.” Şi doar „aceştia” vor fi cei
care vor intra în viaţă veşnică. Sigur, profetul nu ne oferă aici nicio
informaţie cu privire la timpul care se scurge între cele două învieri, însă
este clară afirmaţia sa că învierile sunt distincte. Fil.3.11 prezintă o
imagine similară. Pavel vorbeşte aici despre râvna sa de a „ajunge la învierea
morţilor.” Ar părea la o primă privire că dacă apostolul concepea o înviere
generală, aceste cuvinte sunt fără noimă; râvna sa trebuie că se referă la a fi
parte a învierii celor drepţi dintre morţi. Dar mai este ceva.
Terminologia sa este precisă. Tradus foarte literal, Pavel caută să
atingă „prea-învierea din mijlocul celor morţi” (ten exanastasin ten ek
nekron). Limbajul nu are nicio noimă dacă învierea va fi doar simplu, una
generală. Pavel anticipează o înviere selectivă, una prin care el va fi scos
„în afara rândurilor celor morţi.” Ideea din Apoc.20 nu poate fi prea departe.
Concluzie:
Sunt multe alte chestiuni secundare care rămân fără răspuns: locul lui Israel, ţara, templul şi jertfele, etc.. Însă liniile mari ale profeţiei NT sunt suficient de clare. La venirea lui Hristos, El va ridica la viaţă pe cei care sunt ai Lui. Apoi Îşi va inaugura împărăţia pe care o va duce la finalul ei rodnic. Îşi va prezenta apoi împărăţia curăţită în mâinile Tatălui, iar istoria va da loc eternităţii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu