TEROAREA STALINISTĂ ÎN RSS MOLDOVENEASCĂ.

 

TEROAREA STALINISTĂ ÎN RSS MOLDOVENESCĂ

  Teroarea stalinistă în RSS Moldovenească a avut caracteristici specifice Gulagului din URSS, în care factorul etnic a jucat, direct sau indirect, un rol deloc neglijabil. O deosebire importantă faţă de  România, este că în Moldova sovietică cetăţenii puteau să se identifice drept ruşi, ucraineni,  evrei, găgăuzi, bulgari etc., dar în niciun caz drept români. Simplu fapt de a spune că eşti român  era calificată drept acţiune împotriva statului sovietic, etichetată ca naţionalism, ca atentat  împotriva integrităţii teritoriale a statului sovietic şi pedepsită conform articolului 71 al Codului  Penal al RSS Moldoveneşti. În perioada stalinistă, simplu fapt de aţi asuma identitatea  românească era sancţionat, de regulă, cu deportarea în Siberia. După moartea lui Stalin, a fi  român în RSSM era considerat în continuare o crimă, dar susceptibilă de o pedeapsă mai puţin  aspră - ostracizarea din societate. Chiar folosirea alfabetului latin, după cum se ştie, cădea sub  incidenţa acţiunilor antisovietice, inclusiv după 1953. Cazul cel mai cunoscut este acela  al lui  Victor Stratan, când, în 1967, fiind doctorand la catedra comunismului ştiinţific  de la Universitatea  din Chişinău şi membru al comisiei de examen de stat, semnează din neatenţie câteva diplome  în litere latine. Drept urmare, este exmatriculat de la doctorat şi marginalizat pentru totdeauna  din sistemul de învăţământ. Regimul sovietic le-a recunoscut dreptul de a se identifica ca atare numai românilor din  Bucovina de Nord, parte întrucât aceştia aveau o conştiinţă naţională românească ridicată  interiorizată la nivel de masă încă la 1918, datorită moştenirii imperiale habsburgice care a  încurajat crearea identităţilor naţionale moderne pentru a le contrapune mai lesne una împotriva  alteia (împotriva celei ucrainiene, în cazul Bucovinei). Pe de altă, prin includerea Bucovinei de  Nord în componenţa Ucrainei, se considera că odată lipsiţi de instituţii naţionale proprii,  asimilarea românilor se va produce de la sine. Prin comparaţie, basarabenii aveau o identitate  modernă românească foarte scăzută la 1918, datorită realităţilor din Imperiul Țarist, fiind vorba  mai ales de lipsa unor marcheri identitari, precum religia, rusificarea clerului şi elitelor în  general, nivelul redus de alfabetizare şi urbanizare al populaţiei etc. În acelaşi timp, anii  interbelici, când în provincie a existat o stare aproape permanentă de asediu, datorată unor  factori externi şi interni, n-a constituit cea mai favorabilă perioadă de inculcare a unui sentiment  modern, transregional, de identificare naţională. Identificarea premodernă a basarabenilor drept moldoveni a fost de aceea exploatată de sovietici, şi nu inventată de ei. Cu alte cuvinte, Moscova a încurajat prin diferite mijloace ridicarea identităţii regionale moldoveneşti la statutul unei identităţi etno-naţionale. Acest lucru a devenit mai evident după 1944, când România a intrat în sfera de influenţă a Moscovei, iar din decembrie 1947 a devenit „democraţie populară” în stil sovietic. Dacă în perioada interbelică justificarea pretenţiei asupra Basarabiei era formulată mai des în logica ideologiei comuniste, în termeni de clasă , după comunizarea integrală a României, această argumentare este revizuită. Cu alte cuvinte, interesului geostrategic al Moscovei în regiune, în primul rând accesul la gurile Dunării  şi asigurarea securităţii portului Odesa, i se acordă o acoperire conceptuală aparent coerentă, potrivit căreia moldovenii ar constitui o naţiune aparte, mai apropiată prin destin istoric şi cultură de popoarele rus, ucrainean şi alte popoare sovietice decât de naţiunea română. De aceea, pentru basarabeni  Cortina de Fier a fost una dublă, una a coincis cu linia Prutului, iar alta cu cea invocată de  Churchill în martie 1946 la Fulton. Despărţirea de Occident a fost astfel resimţită mai acut: de  spațiul românesc, pe de-o parte; şi de Occidentul european, pe de altă parte. În ciuda moştenirii contradictorii a anilor interbelici în componenţa statului român şi a  tentativei sovietice de creare a unei naţiuni deosebite de cea românească, în ultimii ani ai puterii  sovietice basarabenii, profitând de glasnost, îşi afirmă identitatea lor lingvistică, culturală şi  istorică pan-românească. La sfârşitul anilor 1980, înainte de revoluţia română din decembrie  1989, când România era departe de a fi un model atractiv datorită dictaturii ceauşiste, basarabenii îşi exprimă în masă ataşamentul lor faţă de identitatea românească. Argument în  acest sens sunt numeroasele manifestaţii, organizate în special de Frontul Popular din Moldova,  condus la vremea respectivă de poetul Ion Hadârcă, care au întrunit uneori zeci, alteori sute de  mii de persoane (cum este cazul Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989). În anii următori  însă, renaşterea  naţională cunoaşte un recul şi perspectiva unirii cu România este îndepărtată prin concursul unei serii de factori externi şi interni, printre care problema Transnistriei şi perpetuarea ocupaţiei ruse a raioanelor de est ale Republicii Moldova, dezastrul economic, revenirea neocomuniştilor la putere, atât la Chişinău, cât şi la Bucureşti, preocuparea ambilor preşedinţi - Mircea Snegur şi, respectiv, Ion Iliescu - fiind de a menţine status-quo-ul teritorial. În ceea ce priveşte paradigma centrală a istoriografiei de la Chişinău după 1989-1990, ea  este una care apreciază 1812, 1940 şi 1944 ca ani de ruptură în istoria provinciei, şi nu anii 1918  sau 1941, cum stipula istoriografia sovietică. După declararea independenţei Republicii Moldova, majoritatea absolută a istoricilor locali, cu puţine  excepţii, au abordat critic şi au  condamnat fărădelegile din perioada anilor 1940-1941 şi 1944-1989, precum şi tentativele sovietice de a crea o naţiune moldovenească distinctă de cea românească. Primele publicaţii la  tema respectivă apar în anii Perestroikăi, iniţiate mai întâi de scriitori şi publicişti, cărora li s-au  alăturat ulterior şi istoricii O excepţie notabilă o reprezintă scriitorul Ion Druţă, care a condamnat foametea din 1946-1947 încă în plină „stagnare”, în epoca brejneviană, în romanul său „Povara bunătăţii noastre” din 1968. Cenzurat iniţial la Chişinău de Ivan Bodiul, prim-secretar al Partidului Comunist din Moldova, romanul a primit însă „undă verde” la Moscova,  unde apare la editura „Izvestia”, apoi la altă editură moscovită prestigioasă, „Molodaia  Gvardia”. În romanul respectiv, Druţă arăta că procesul de colectivizare a decurs cu mari abateri  de la „legalitatea socialistă” şi că foametea din anii 1946-1947 nu a fost cauzată în principal de  secetă, ci de acţiunile autorităţilor sovietice.  Mai târziu însă Druţă îşi va revizui poziţia faţă de  puterea sovietică, perceptibilă încă din 1989 când este unul dintre reprezentanţii RSSM în  comisia Sovietului Suprem al URSS care urma să condamne Pactul Ribbentrop-Molotov. În  consecinţă, prozatorul moldovean s-a adeverit a fi un critic loial al comunismului sovietic,  considerând că în ciuda unor greşeli, regimul putea fi îmbunătăţit, aşa cum au considerat unii  intelectuali ruşi, precum istoricul Roy Medvedev sau publicistul disident Alexandr Zinoviev.  Mai mult, prin atitudinea sa luată la congresul „Casa noastră - Republica Moldova” din 1994,  Druţă justifică în mod explicit proiectul sovietic de crearea a unei naţiuni moldoveneşti diferită  de cea românească, subscriind astfel retrospectiv politicii de deznaţionalizare a moldovenilor pe care a condamnat-o anterior cu atâta vehemenţă. Eşuând în aventura de a deveni „părinte  fondator” al unei noi naţiuni est-romanice, Ion Druţă şi-a reformulat în ultimă instanţă viziunea  sa despre lume, decizând să coboare din „căruţa naţiunii”  şi să se declare „de naţionalitate  creştin”. După 1989, o grupare minoritară de istorici de la Chişinău, o parte a lor fiind inspiratori ai organizaţiei  şovine pro-imperiale şi antiromâneşti  Interfront Unitate-Edinstvo, a încercat să perpetueze mai mult sau mai puţin explicit interpretarea sovietică asupra trecutului. În acelaşi  timp este de remarcat că atunci când se adresează unui public specializat, unii autori pro-sovietici şi pro-comunişti preferă o abordare mult mai echilibrată şi documentată. Pe de altă parte, manualele şcolare de istorie naţională - Istoria românilor, aflate în circulaţie din 1990  până în 2006, la elaborarea cărora istoricii pro-sovietici n-au participat - reflectă paradigma  liberală, antitotalitară în abordarea trecutului sovietic, inclusiv referitor la represiuni, deportări şi foamete, or ceea ce numim generic Gulagul basarabean. Bazele noii concepţii despre istoria  naţională au fost puse prin declaraţia conferinţei internaţionale de la Chişinău din iunie 1991 şi  raportul acesteia care condamna Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru Basarabia  şi Bucovina de Nord. Condamnarea Pactului germano-sovietic este şi unul din argumentele de bază invocate în declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991. De aceea, orice încercare de justificare a crimelor regimului comunist sovietic în RSSM constituie, dincolo de dimensiunile sale morală şi politică, şi un atentat la adresa fundamentelor juridice ale declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova. Aceste principii au fost puse la încercare în perioada 2001-2008 de politica promovată de PCRM, partid care se reclamă continuator al PCUS. În 2006, la ordinul partidului de guvernământ, s-a introdus manualul de „istorie integrată” pentru clasa a 9-a, potrivit căruia se încerca acreditarea ideii că victimele regimului sovietic s-au datorat mai mult stalinismului văzut ca o deviere de la comunismul „adevărat” decât comunismului ca sistem politic în ansamblu. Mai mult, manualul respectiv promova concepţia că în ciuda terorii în masă, ocupaţia sovietică a avut consecinţe pozitive pentru „statalitatea moldovenească”, care ar fi fost „sugrumată” în 1918 prin Unirea cu România. Dincolo de retorica pro-europeană a PCRM, se observă o tentativă de reabilitare a celor mai retrograde concepţii ale ideologiei sovietice, de natură neostalinistă, anti-europeană şi anti-românească în egală măsură. Totodată, majoritatea memoriilor înalţilor demnitari de stat şi de partid din ex-RSSM, publicate după 1990, tind spre disculparea personal şi evitarea discutării celor mai dramatice fenomene ale comunismului sovietic, precum teroarea în masă şi politica „naţională” în Moldova sovietică.  Din alt unghi de vedere, accesul la arhivele epocii era practic neîngrădit în anii imediaţi după independenţă, inclusiv la dosarele din arhivele fostului KGB de la Chişinău.  Situaţia se schimbă în această privinţă odată cu victoria Partidului Democrat-Agrar la alegerile parlamentare  din februarie 1994, când accesul la arhivele CC al PCM devine extrem de redus, iar dosarele KGB-ului local sunt resecretizate. Este de evidenţiat de asemenea că un număr important de dosare au fost evacuate, în ultimii ani ai puterii sovietice, la Tiraspol şi apoi la Moscova, ceea ce poate explica, cel puţin parţial, traseul politic al unor lideri ai mişcării naţionale după 1990.  Din cauza accesului limitat la arhive, a numărului redus de memorii publicate şi a unei anumite  amnezii a societăţii, nu există încă studii fundamentale despre elita politică în perioada sovietică, despre rolul KGB-ului în societatea basarabeană sau o analiză sistematică a perioadei din  perspectivă memorialistică. Spre deosebire de România, în Republica Moldova după 1989 s-a atras o atenţie mai redusă recuperării memoriei victimelor regimului sovietic. Dacă în România există numeroase instituţii şi reviste specializate consacrate problematicii în cauză, în partea stângă a Prutului există doar două secţii minuscule de cercetare în istoria postbelică, una la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe şi alta la Muzeul Naţional de Istorie, ambele instituţii fiind comasate în 2006 cu altele, în aşa fel încât ponderea istoriei contemporane este încă şi mai diminuată decât anterior. Nu există nicio revistă specializată exclusiv în istoria contemporană. Iar o emisiune televizată cu o largă audienţă precum Memorialul Durerii a Luciei Hossu-Longhin de la TVR1 nu a existat şi este greu de imaginat că va fi inaugurată în următorii câţiva ani la televiziunea naţională a Republicii Moldova atât timp cât PCRM va deţine o influență puternică în Parkamentul de la Chișinău.  Există o Asociaţie a Victimelor Regimului Totalitar comunist din Moldova, animată iniţial de regretatul disident Gheorghe Ghimpu şi condusă până 2006 de răposatul Vadim Pirogan. Memoria victimelor regimului comunist este întreţinută mai ales în rândurile profesorilor de istorie din şcoli şi a elevilor datorită acţiunilor întreprinse de Asociaţia istoricilor din Moldova (preşedinţi din 1990 fiind, pe rând, Alexandru Moşanu, Ion Ţurcanu, Pavel Parasca, Anatol Petrencu, Gheorghe Palade şi Sergiu Musteaţă, ultimul fiind ales în decembrie  2008).   Este de remarcat de asemenea rolul presei de limbă română în informarea cetăţenilor  asupra paginilor „albe” ale istoriei recente. În 2006, săptămânalul Jurnal de Chişinău a lansat o discuţie publică de amploare cu privire la adoptarea unei legi a lustraţiei în Republica Moldova, iniţiativă care s-a soldat cu intervievarea în perioada aprilie 2006-martie 2007 a cca. 200 personalităţi din viaţa politica şi culturală basarabeană. Majoritatea absolută au negat colaborarea lor cu KGB-ului, iar puţinii care au recunoscut-o, nu consideră aceasta drept un fenomen reprobabil. La rândul lor, ziarele Literatura  şi Arta,  Timpu şi Flux, revistele  Contrafort, Cugetul, Destin românesc, Caiete de istorie, Clio, publică frecvent articole despre soarta victimelor regimului sovietic, contribuind astfel la perpetuarea memoriei despre represiunile comuniste. Un loc aparte în acest context îl au emisiunile postului de radio Vocea Basarabiei, în speţă emisiunile moderate de Andrei Vartic şi Anatol Petrencu, dar şi de Virgil Pâslariuc, Andrei Cuşco şi Igor Caşu, precum şi ale Europei Libere, animate de Vasile Botnaru. Problema diferenţei dintre modul în care are loc recuperarea memoriei victimelor comunismului în România şi Republica Moldova merită, la rândul ei, un studiu special. O analiză sumară ar cuprinde durata terorii comuniste în masă de o parte şi alta a Prutului, destalinizarea întârziată în România şi adoptarea modelului chinez de revoluţie culturală la începutul anilor 1970, dublată de penuria produselor alimentare în următorul deceniu, proporţia însemnată a agenţilor Securităţii, în comparaţie cu „dezgheţul” sovietic din anii 1953-1962 de care a profitat şi RSSM, reabilitarea parţială a victimelor stalinismului în URSS începută. Nu întâmplător, chiar și în zilele noastre, o parte a basarabenilor mai fac distincţia între comunismul stalinist, care e condamnabil, şi cel de tip hruşciovian  şi brejnevian, perceput în memoria colectivă ca o perioadă relativă de prosperitate. Victoria Partidului Comuniştilor la alegerile parlamentare din februarie 2001 şi martie 2005 poate fi explicabilă, fie doar parţial, şi de această atitudine a unor basarabeni, cu diferenţe notabile de la un grup etnic la altul, faţă de comunism. Pe de altă parte, mulţi au suferit atât de mult şi frica le-a intrat în „oase” pentru totdeauna, în aşa fel încât spectrul repetării terorii, în special al deportărilor, nu a dispărut cu desăvârşire nici până astăzi. 

RASSM, 1924-1940: „Basarabia în miniatură”: Pe parcursul întregii perioade interbelice, URSS nu a recunoscut Unirea Basarabiei cu România, efectuată în urma votului Sfatului Ţării de la Chişinău din 27 martie 1918 în conformitate cu dreptul popoarelor la autodeterminare (aşa numitul principiu Lenin-Wilson). În următorii ani după Unire, Moscova întreprinde o serie de acţiuni pentru a redobândi provincia pruto-nistreană, dar în urma eşecului conferinţei româno-sovietice de la Viena şi a înăbuşirii de către armata română a rebeliunii de la Tatarbunar, decide crearea unei republici moldoveneşti dincolo de Nistru, pe teritoriul Ucrainei. Constituită la 12 octombrie 1924, cu capitala la Balta, apoi după 1929 la Tiraspol, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească avea menirea să permanentizeze la nivel internaţional „problema basarabeană”. În opinia unui propagandist din epocă, Vladimir Dembo, RASSM nu era altceva decât „Basarabia în miniatură”. Basarabia devenea, din acest punct de vedere, o iredentă a RASSM, hotarul oficial al acesteia din urmă fiind fixat de altfel pe linia râului Prut, iar capitala - la Chişinău. Cu alte cuvinte, RASSM trebuia să devină un cap de pod în calea expansiunii sovietice în România şi Balcani, aşa cum se menţionează chiar în memoriul comuniştilor români şi basarabeni refugiaţi în URSS, din 4 februarie 1924, prin care se cerea constituirea unei republici moldoveneşti. Noua republică autonomă nu îşi justifica decât parţial denumirea, întrucât în 1925 numai 34,3 % din populaţia acesteia era alcătuită din moldoveni/români, în scădere la 28,5 % la 1939 (cca. 170 000 persoane în total). Restul populaţiei era alcătuită din ucraineni - 50,5 %, ruşi - 5,5%, evrei - 4,8 %, alte naţionalităţi - 4,7 % (în 1925). Este de asemenea de remarcat faptul că recensământul sovietic din 1926 este primul şi ultimul care îi include într-o rubrică unică pe cei care se identifică drept moldoveni şi români, deci practic recunosc apartenenţa acestora la o singură naţiune.  Factorul politico-propagandistic în RASSM s-a accentuat ulterior între anii 1932-1938, când s-a operat, cu acordul personal a lui Stalin, trecerea de la scrierea chirilică la cea latină. Politica de „românizare” a fost promovată din două considerente majore: mai întâi, pentru a pregăti spioni sovietici pentru România care să cunoască limba literară românească; în al doilea rând, politica lingvistică din deceniul precedent „a săpat o prăpastie foarte adâncă între RASSM  şi Basarabia încă românească, două regiuni a căror unire a constituit un obiectiv permanent al politicii sovietice”. Pe de altă parte, existenţa RASSM nu constituie un caz ieşit din comun, o strategie similară, legată atât de agenda politicii interne, cât şi de cea externă, este detectabilă în ceea ce priveşte RASS Carelă, creată la 1920 sau RASS Buriato-Mongolă, creată la 1923. Cu alte cuvinte, dacă apariţia RASSM ilustrează într-o formă mai mult sau mai puţin explicită, pretenţiile teritoriale ale Uniunii Sovietice faţă de România, constituirea RASS Carelă viza Finlanda, iar declararea RASS Buriato-Mongolă - este adevărat, doar pentru o perioadă foarte scurtă - Mongolia (devenită în 1924 al doilea stat comunist din lume). Ceea ce s-a întâmplat în RASSM anticipează în multe privinţe politica sovietică după 1940 în Basarabia. În toamna anului 1932-primăvara anului 1933 au fost declarate chiabureşti 3600 familii, averea lor a fost confiscată, majoritatea ţăranilor respectivi fiind deportaţi în regiunile Arhanghelsk, Tomsk şi pe insulele Soloveţ din Marea Albă. RASSM nu este ocolită de marea foamete din anii 30 care a afectat Ucraina, nici de procesele Marii Terori, a căror victime sunt şi lideri din primul eşalon al puterii, inclusiv şeful guvernului local, Grigori Starâi, care este executat. În timp ce elita ucraineană este învinuită de spionaj în favoarea serviciile secrete poloneze şi germano-fasciste, elita din RASSM, alcătuită din reprezentanţi ai diferitor naţionalităţi, precum ruşi, ucraineni, evrei şi români, este învinuită de colaborare cu spionajul românesc.Una din acuzaţiile oficiale stipula că naţionaliştii din RASSM „aveau drept scop să rupă de URSS Moldova Sovietică şi să ducă poporul moldovenesc în robia capitaliştilor  şi  boierilor români. Această bandă burghezo-naţionalistă şi contrarevoluţionară desfăşura, la indicaţia Siguranţei româneşti, o activitate duşmănoasă în industrie, agricultură, pe frontul construcţiei naţional-culturale şi pe alte fronturi ale construcţiei sovietice şi economice”. Ceea ce se subînţelege prin activitate duşmănoasă pe frontul construcţiei naţional-culturale nu este altceva decât introducerea alfabetului latin în 1932 şi renunţarea de a crea o limbă moldovenească, iniţiativă care fusese coordonată anterior cu Moscova. În total, în RASSM vor fi executaţi în anii 1937-1938 nu mai puţin de 4 913 persoane. Actualmente, autoproclamata Republică Moldovenească Transnistreană (RMT) se consideră moştenitoarea de drept a RASSM. Teritoriul celor două entităţi nu corespunde decât parţial: RMT are o suprafaţă de 4 163 km pătraţi, iar predecesoarea sa prezumtivă - aproape de două ori mai mult - 7230 km pătraţi. Elementul românesc în autoproclamata Transnistrie de azi era de cca. 40% în 1989, dar s-a diminuat la cca. 32% în ultimii ani (recensământul din 2004).                                          

Represiunile din primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei, 1940-1941: În articolul de față vom ilustra virulența persecuției staliniste din primii ani de ocupație. Astfel, în urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia este revendicată de sovietici drept zona lor de influenţă. Ca urmare, la 28 iunie 1940 Armata Roşie ocupă Basarabia, precum şi Bucovina de Nord şi  ţinutul Herţei. O parte importantă a intelectualităţii basarabene se refugiază în România. Printre basarabenii care părăsesc provincia şi nu mai revin niciodată sau unii abia după 1989, sunt personalităţi marcante ale culturii şi ştiinţei româneşti, printre care scriitorul Paul Goma, lingvistul cu renume mondial Eugen Coşeriu, istoricii Ştefan Ciobanu, Leonid Boicu, Alexandru Boldur, Alexandru Gonţa, Victor Spinei, Ion Agrigoroaie, slavistul Vasile Harea, fizicianul Eugen Bădărău etc.. Fostul membru al Sfatului Ţării  Anton Crihan, refugiat în România, apoi emigrat în SUA în 1949, revine pe locurile natale potrivit dorinţei sale ultime, pentru odihnă veşnică în 1993. În ansamblu, până în luna octombrie 1940 au obţinut repatrierea sau dreptul formal de a se repatria în România 21 000 persoane.  Represiunea stalinistă a început în forță! Au fost imediat acuzaţi de trădare  şi condamnaţi la deportare, în ciuda vârstei lor înaintate, 17 personalităţi de vază ale vieţii politice, dintre care foşti membri ai Sfatului Ţării, membri ai guvernului basarabean sau foşti deputaţi în Duma de Stat ţaristă: Alexandru Baltaga, Constantin Bivol, Vladimir Bodescu, Ştefan Botnarciuc, Teodosie Cojocaru, Ion Codreanu, Luca Ştirbeţ, Vasile Gafencu, Simeon Galeţchi, Ion Ignatiuc, Teodor Neaga, Emanuil Cateli, Nicolae Secară, Pantelimon Sinadino, Grigorie Turcuman, Teodor Uncu.  N-au fost cruţaţi  nici foşti membri ai Sfatului Ţării care au votat împotriva actului Unirii din 27 martie 1918, precum Ştefan Balamez. În ciuda opţiunii sale din 1918, acesta a lucrat în perioada interbelică în primăria Chişinăului. Sovieticii îl arestează în următoarele zile după ocupaţie şi-l condamnă la pedeapsa capitală. Unul dintre foştii membri ai Sfatului Ţării, Ion Codreanu, a fost schimbat ulterior cu Ana Pauker.  Imediat după ocupaţia Basarabiei se instaurează un regim de teroare instituţionalizat. La 2 august 1940, printr-o decizie a Sovietului Suprem al URSS este creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). La sesiunea respectivă participă şi o delegaţie basarabeană, care are menirea să reprezinte „clasa muncitoare” din provincie, printre aceştia fiind Sofia Ivanovna Gorskaia, sora lui Grigori Ivanovici Kotovski (un Ceapaev al poporului „moldovenesc”), şi Iustin Nikolaevici Batişcev, ultimul fiind participant la rebeliunea de la Tatarbunar din 1924, devenit între timp preşedinte al sovietului sătesc din localitate. Din totalul delegaţilor la sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS din partea judeţelor care aveau să intre în componenţa RSSM erau 6 moldoveni, 7 ruşi şi un evreu. Spre deosebire de republicile baltice, decizia despre  crearea RSSM este luată la Moscova, nu în capitala noii republici unionale.  Ziarul „Pravda” din 7 iulie 1940 presupunea că va avea loc o unire a Basarabiei cu Republica Autonomă Moldovenească, dar liderii bolşevici s-au decis în ultimă instanţă pentru un alt scenariu. Numai 6 din cele 13 raioane ale RASSM intră în componenţa RSSM, iar judeţele basarabene - Ismail şi Cetatea Albă din sud şi o parte a judeţului Hotin din nord - sunt incluse în cadrul Ucrainei Sovietice. Prin urmare, hotarele RSSM sunt trasate de o manieră să satisfacă mai degrabă lobby-ul ucrainean de la Moscova decât comuniştii locali, puţini numeroşi la acea dată şi în care conducerea sovietică nu avea încredere. La data anexării, etnicii români nu alcătuiau decât 28,6 % din populaţia judeţele din sud anexate Ucrainei, dar ei erau mai mulţi decât ucrainenii cărora le revenea doar 25,4 % din total Ponderea celor din urmă va creşte ulterior datorită colonizărilor operate de regimul sovietic. Chiar în următoarele luni după ocupaţia sovietică, în judeţele Ismail şi Cetatea Albă au fost colonizate peste 6 mii de familii din regiunile Cernigov, Șumî, Vinniţa, Lvov, Volânia şi Kameneţ-Podolsk. Basarabia cunoaşte astfel încă din anii 1940-1941 experienţa sovietizării  şi comunizării, unul din elementele centrale ale acestei experienţe fiind aplicarea terorii în masă faţă de „duşmanul de clasă” şi „colaboratorii regimului burghezo-moşieresc de ocupaţie”. Retrospectiv, anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist în tot spaţiul românesc după 1944. Întrucât majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din ţărani, iar această clasă era vizată în special de măsurile de teroare, represiunea capătă, direct sau indirect, un pronunţat caracter antiromânesc. În ansamblu, în URSS nu etno-naţiunile erau vizate exterminării sau reeducării, ci anumite clase sociale considerate a fi purtătoare a valorilor societăţii burgheze. Există însă şi câteva excepţii de la regulă, fiind vorba de germanii de pe Volga, deportaţi imediat după invazia hitleristă din vara anului 1941; precum şi de ceceni, kalmuci, tătarii din Crimeea, inguşii, karaceenii, balcari şi turcii meshetinţi, învinuiţi de colaborare cu regimul de ocupaţie nazist şi deportaţi în masă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia.  Noile autorităţi s-au evidenţiat şi prin politica lor faţă de biserică şi religie în ansamblu. Facultatea de Teologie a fost imediat închisă, dar Biserica ortodoxă din Basarabia a fost supusă Patriarhiei din Moscova abia în decembrie 1940. Atitudinea noilor autorităţi faţă de religie a fost la început una pragmatică - o parte dintre biserici erau lăsate să funcţioneze dacă achitau statului un impozit special, care varia între 3 000 - 5 000 ruble pe an. Catedrala din Chişinău plătea cel mai mult - 240 000 ruble anual. Pentru oficierea slujbelor religioase în zilele marilor sărbători au fost stabilite impozite suplimentare. S-a reintrodus oficierea slujbelor în slavoneşte şi s-a revenit la stilul vechi. Dintre cele 1090 biserici şi 28 mănăstiri existente în iunie 1940, numai 898 au fost găsite de administraţia românească în stare relativ normală, în timp ce 27 au fost transformate în săli de spectacol sau destinate altor activităţi. O parte din preoţi, din frică faţă de noile autorităţi s-au tuns, şi-au lepădat straiele bisericeşti şi au început să se îndeletnicească cu comerţul de lucruri şi haine vechi. S-au înregistrat şi cazuri când soldaţi sovietici intrau în biserici să se roage, fapt pentru care erau aspru pedepsiţi, aşa cum s-a întâmplat cu un soldat care a făcut o rugăciune la biserica mănăstirii Răciula. El a fost împuşcat imediat, la o depărtare de 200 metri de biserică. Alţi reprezentanţi ai noii puteri, cu riscul de a avea probleme, chemau  preoţii la dânşii acasă pentru oficierea cununiei sau a botezului. Organizaţia locală de comunişti era insignifiantă şi dominată de reprezentanţi ai minorităţilor etnice. Din totalul comuniştilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruşi şi 21 români. Proporţia redusă a comuniştilor reflectă faptul că majoritatea populaţiei locale în ansamblu şi al etnicilor români în particular lor nu apreciau URSS-ul drept „patria lor adevărată”, cum va afirma propaganda şi istoriografia sovietică ulterior. Pe de altă parte, prezenţa disproporţionată a minorităţilor din Basarabia în mişcarea comunistă arată că unii din reprezentanţii lor - nu comunitatea lor naţională în ansamblu şi nu ca reprezentanţi ai comunităţilor lor, era o opţiune individuală - erau mai susceptibili de a îmbrăţişa idealurile marxist-leninste şi de a vedea în URSS „pământul făgăduinţei”. Majoritatea membrilor PCdR din Basarabia vor avea însă curând ocazia să constate că noua putere îi tratează pe toţi localnicii cu mare suspiciune, inclusiv pe comunişti, indiferent de apartenenţa lor etnică. Criza de cadre locale loiale partidului comunist se observă şi în primăvara anului 1941. Din cca. 9 000 de comunişti din RSSM, aproape jumătate erau veniţi din alte republici sovietice. Acest lucru reflectă faptul că populaţia locală era refractară ideilor comuniste. În acelaşi timp nu se înregistrează acţiuni violente de amploare împotriva noii puteri sovietice.    Cine, mai exact, a avut de suferit în primul an de ocupaţie sovietică şi cum iminenţa izbucnirii războiului cu Germania nazistă a influenţat politica Moscovei în regiune? Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1 122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie - 4 iulie 1940, constituind foşti funcţionari ai statului român sau suspecţi de colaborare cu administraţia română. În următoarele luni au fost arestate alte cca. 2 000 persoane, majoritateafiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere. Arestări sumare au avut loc în multe sate basarabene, unii ţărani fiind deportaţi în Siberia chiar în primele zile după ocupaţie prin strădania unor consăteni care doreau să obţină favoruri din partea noii puteri. Un caz aparte a fost în satul Sineşti, locuitorii săi fiind pedepsiţi pentru că au votat, printre primii din Basarabia, pentru Unire, în martie 1918.  Inamici potenţiali ai puterii sovietice au fost consideraţi şi germanii din Basarabia, urmaşi ai coloniştilor din secolul al XIX-lea. Astfel, în lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriaţi în Germania cca. 124 mii de germani basarabeni, conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane, semnate la iniţiativa Berlinului. Etnicii germani nu obţineau nici un fel de compensaţie din partea Moscovei pentru proprietăţile abandonate, averea lor imobilă şi utilajul agricol trecând la colhozurile întemeiate în grabă în localităţile repopulate ad hoc  cu ţărani de peste Nistru, deprinşi deja cu munca în folosul obştesc.  Cele mai importante arestări  şi deportări ale populaţiei locale vor avea loc în ajunul atacului german asupra Uniunii Sovietice din 22 iunie 1941. Deportările din noile teritorii ocupate de URSS în vara anului 1940 încep la 22 mai şi se încheie la 20 iunie 1941, deci cu doar două zile înaintea invaziei hitleriste. La 31 mai 1941, împuternicitul Moscovei pentru arestarea sau strămutarea elementelor indezirabile - S.A. Goglidze, trimite un raport lui Stalin. Potrivit acestuia, urmau să fie anihilate cele mai periculoase elemente, cum ar fi foşti membri ai Gărzii de Fier, caracterizată ca „cea mai clandestină organizaţie, cu experienţă de ani de zile în activităţi ilegale”, având „cadre teroriste, organizate în trupe speciale”. Operaţiunea majoră de arestare şi deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, fiind vizate 32 423 de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. Dintre acestea, 6 250 urmau să fie arestate, iar 26 173 - deportate. În raportul din 14 iunie 1941 despre rezultatele operaţiunii, prezentat lui Stalin, Beria şi Molotov, se constată că numărul celor arestaţi şi deportaţi a scăzut de la cifra iniţială de 32 423 persoane la 31 419. Cum se explică această diferenţă şi ce relevanţă are această micşorare a listei iniţiale? Avem date în acest sens numai în legătură cu Basarabia - 1183 reuşesc să evite tragedia care îi aştepta. Dintre aceştia, trei persoane au reuşit să se ascundă, 133 n-au fost arestate din motive de boală, 318 şi-au schimbat în ajun domiciliul, iar 829 au scăpat, retrăgându-li-se învinuirile ad hoc, „din cauza insuficienţei materialelor compromiţătoare”.  Un alt aspect al terorii comuniste consta în faptul că familiile erau dezmembrate după bunul plac al NKVD-ului. Astfel, capii de familii au fost trimişi în lagăre de concentare - 5000 persoane în Kozelişciansk, alte 3000 - în cel din Putivlisk, iar membrii familiilor lor - în localităţi speciale pentru „strămutaţi”  în regiunile Karaganda (Kazahstan), Omsk şi Novosibirsk (Siberia Centrală). După un document semnat de M. V. Konradov, şeful secţiei localităţilor speciale şi de muncă al Gulagului din cadrul NKVD-ului din 15 septembrie 1941, numai membrii familiilor celor deportaţi din RSSM (deci în afară de capii familiilor) constituiau în total 22 648, repartizaţi după cum urmează: Kazahstan - 9 954 persoane, RASS Komi - 352 persoane, regiunea Krasnoiarsk - 470 persoane, regiunea Omsk - 6085 persoane, Novosibirsk - 5787 persoane. Prin urmare, la data respectivă în localităţile speciale din Rusia şi Kazahstan se  aflau cu mult mai multe persoane  decât numărul celor deportaţi în noaptea de 12 spre 13 iunie, ceea ce confirmă faptul că, și în zilele următoare, au mai fost efectuate deportări individuale sau de grup ale populaţiei din RSSM. Rămâne deschisă o întrebare, anume,  cea care se referă la soarta celor care au fost arestaţi în noaptea din 12 spre 13 iunie 1941. Majoritatea celor arestaţi, se pare, au fost executaţi imediat după deciziile troicilor urmând modelul execuţiilor din anii 1931-1933 şi 1937-1938 din Uniunea Sovietică, locul execuţiilor fiind de regulă subsolurile procuraturii din centrul Chişinăului; ceilalţi au fost deportaţi ulterior în regiuni îndepărtate ale Siberiei şi Kazahstanului. Tuturor persoanelor deportate din RSSM în 1940-1941, precum şi celor din ţările baltice, Ucraina de Vest şi Belorusia de Vest - teritorii noi anexate conform Pactului Ribbentrop-Molotov - li se va interzice ulterior, printr-o decizie din 6 noiembrie 1952, să revină vreodată în locurile natale. După estimările guvernului antonescian, 97 la sută dintre cei arestaţi şi deportaţi în 12-13 iunie 1941 erau români, o estimare evident exagerată, dat fiind contextul vremii - războiul împotriva bolşevismului. În total, în primul an de ocupaţie sovietică au avut de suferit - prin arestare, execuţie sau deportare - nu mai puţin de 86 604 persoane din Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. Această cifră se apropie de cea calculată de istorici ruşi după documente de arhivă de la Moscova, adică în jur de 90 mii de persoane represate, fie prin arestare, executare sau deportare în primul an de ocupaţie sovietică. Arestările au continuat şi după 22 iunie 1941, conform Ucazului din aceiaşi zi a Sovietului Suprem al URSS „Despre starea de război” care prevedea arestarea, executarea sau deportarea - în dependenţă de gradul de gravitate stabilit de troică - a celor mai periculoase elemente antisovietice. În toiul operaţiilor militare, a fost arestat şi condamnat la 15 ani deportare Nicolae Costenco, fost redactor şef al revistei interbelice „Viaţa Basarabiei”. Altor intelectuali, precum Mihail Curicheru, li s-a incriminat conducerea unor organizaţii antisovietice, drept care au fost deportaţi ad- hoc. 

Reluarea represiunilor în Basarabia şi foametea din anii 1946-1947: Sovietizarea şi comunizarea Basarabiei este reluată imediat după intrarea Armatei Roşii în  provincie în martie 1944. Capitala este fixată temporar la Soroca, unde îşi fac loc de reşedinţă organele de stat şi de partid ale RSSM, evacuate în interiorul Rusiei la începutul războiului.  După 23 august 1944, autorităţile Moldovei sovietice se stabilesc, de data această pentru următoarele aproape 5 decenii, la Chişinău. Naţionalizarea industriei şi colectivizarea  agriculturii după modelul sovietic clasic se intensifică. Cea mai serioasă sarcină era cea a colectivizării, întrucât majoritatea populaţiei era rurală, ataşată proprietăţii private şi nu dorea să intre în colhozuri sau sovhozuri. Iniţial puterea sovietică a adoptat în aceste scopuri strategii mai  mult sau mai puţin paşnice, prin diferite înlesniri, şantaj sau presiuni. Acestea însă nu au avutsorţi de izbândă. În iarna anului 1946/1947 puterea sovietică a declanşat o foamete în masă, care  a cuprins tot teritoriul RSS Moldoveneşti, precum şi unele regiuni ale Rusiei şi Ucrainei. În total, după estimările făcute de istoricii Mihai Gribincea şi Anatol Ţăranu pe baza documentelor  de arhivă, numărul victimelor foametei din anii 1946-1947 în RSSM se ridică la cca. 200.000 persoane. Pentru prima dată în istoria provinciei au fost înregistrate cazuri de canibalism. În  Uniunea Sovietică în ansamblu, foametea din anii 1946-1947 a provocat cca. 2 mil. de morţi, dintre care jumătate de milion numai în Rusia. În total, cca. 100 milioane, adică mai mult de  jumătate din populaţie sovietică la acea vreme, a suferit de malnutriţie în anii 1946-1948. Tragedia în masă a fost declanşată de ridicarea preţului la pâine, decisă prin decretul din 16  septembrie 1946 al Consiliului de Miniştri al URSS, dublată de decizia din 27 septembrie  potrivit căreia era redus drastic numărul celor care primeau anterior pâine pe cartele. Această măsură a vizat 23 mil. persoane din mediul rural şi 3,5 mil. din cel urban. Istoriografia sovietică a susţinut însă că de vină erau condiţiile climaterice, seceta care a  bântuit cele mai productive zone agricole din URSS, inclusiv RSSM. Responsabilitatea  factorului administrativ, al puterii sovietice în ansamblu, a fost recunoscută într-un tratat de  istorie abia în plină Perestroika, în 1988. Este adevărat că seceta a afectat RSSM în 1946 (ca  de altfel şi cea mai mare parte a URSS şi a Europei ), dar responsabilitatea pierderilor umane  aparţine, aşa cum arată în mod concludent documentele de arhivă, dar şi mărturiile  supravieţuitorilor, autorităţilor sovietice. În primul rând, numărul mare de victime a fost  determinat de excesul de zel al conducătorilor RSSM, care şi-au propus realizarea cu orice preţ a  planului de livrare a cerealelor către Moscova şi, mai mult, depăşirea acestuia. În condiţiile în care recolta  în 1946 a fost mult sub media anilor anteriori, volumul planului de cereale trebuia  micşorat, aşa cum se pare că a acceptat să facă conducerea de la Moscova în urma scrisorilor  primite de la cetăţenii de rând, dar foarte târziu încât tragedia în masă să fie evitată. În realitate,  autorităţile republicane în frunte cu prim-secretarul Nichita Salogor, moldovean din Ucraina, au  considerat apelurile la micşorarea planului drept îndemnuri anti-partinice şi antisovietice. În ianuarie 1947, Moscova a alocat Moldovei pentru următoarele 6 luni aproximativ 29 mii tone de produse alimentare, dar noul prim secretar al Partidului Comunist (bolşevic) din Moldova, moldovean transnistrean, Nicolae Coval, nu considera necesar salvarea vieţilor omeneşti. Drept dovadă este faptul că în perioada foametei din cei doi ani, 1946 şi 1947, au fost înregistrate 389  de mii cazuri de distrofie, dintre care 240 de mii numai în perioada februarie-martie 1947. În  condiţiile în care existau ordine directe de la Moscova de a ajuta populaţia, este foarte straniu cum autorităţile locale puteau să acţioneze cu de la sine putere în contră - şi asta în plină epocă stalinistă. Prin urmare, a existat o complicitate clară a Chişinăului şi Moscovei în înfometarea oamenilor, autorităţile centrale jucând, „de ochii lumii”, rolul de salvator, în timp ce puterea  locală trebuia inevitabil să-şi asume rolul de „ţap ispăşitor”. Responsabilitatea autorităţilor de la  Moscova este cu atât mai gravă cu cât existau suficiente rezerve de stat pentru a evita foametea,  în ciuda secetei şi a exporturilor masive de grâu (2,5 mil. tone) în Europa de Est şi cea de Vest  onorate cu stricteţe în aceşti doi ani.  RSSM era singura regiune a URSS cuprinsă de foame în care domina încă agricultura bazată de gospodăriile individuale. De aceea, deşi foametea din anii 1946 şi 1947 a cuprins şi alte regiuni ale URSS, numai în RSSM autorităţile locale au utilizat tragedia pentru a grăbi ritmul colectivizării agriculturii.  Astfel, cei care intrau imediat în colhoz, erau ajutaţi cu produse alimentare, iar cei care refuzau - erau lăsaţi să moară de foame. Cu toate acestea, foametea nu a determinat schimbarea radicală a atitudinii populaţiei locale faţă de puterea sovietică. A fost nevoie de organizarea unei operaţiuni de deportare în masă de o amploare mult mai mare decât cea din iunie 1941, pentru a înfrânge spiritul de rezistenţă al ţăranilor faţă de procesul de colectivizare al agriculturii. Au fost publicate numeroase amintiri ale supravieţuitorilor foametei din 1946-1947. Spre exemplu, Alexei Guzun din satul Chiţcani, raionul Teleneşti, îşi aminteşte:  „Pentru ţărani pământul e sfânt, pentru pământ ţăranul a luptat şi o să lupte toată viaţa ... În ’46 eu aveam 14 ani. Şi s-a declanşat tragedia cea mare a poporului moldovenesc, fireşte şi a familiei noastre. Noi am fost cinci la părinţi, însă doi mai făceau serviciul militar. Acasă rămăsese mama, tata, sora şi doi fraţi - eu şi Pavel. Pricina care a prăpădit atâta lume a fost că ne-au curăţit toate rezervele. N-aş da vina pe nimeni, dar nici adevărul nu-l pot tăinui: soldaţii ne-au măturat ultimele rămăşiţe de orz din pod. În casa noastră bătrânească s-au încartiruit 12 soldaţi într-o cameră şi încă 12 - în cealaltă. Apoi iată, ostaşii aceia - şi numai „ai noştri”, da şi toţi ceilalţi care erau pe la case - hrăneau caii, da nu se uitau la oamenii din sat. Poate că dacă ne lăsau cele câteva puduri de orz din pod, mai ieşeam cumva din nevoi, da aşa ni le-au luat şi când a mai dat şi năpasta asta de secetă, lumea a rămas fără nimic”.  Un alt supravieţuitor, Victor Volcinschi, născut la Bădrăganii-Vechi, raionul Edineţ, redă încă mai viu drama perioadei:  „La noi, la Bădrăganii-Vechi, raionul Edineţ, au fost cazuri grave de tot. S-au mâncat frate pe frate şi, peste câţiva ani, cei rămaşi în viaţă şi-au ieşit din minţi ... Prin martie-aprilie 1946 s-a început criza. Tata a încercat să ascundă prin grajd la vacă, prin alte părţi, dar cei cu scuturatul  au cotrobăit pretutindeni, cu furca şi cu viergea de fier ne-au găurit toate acareturile de-a  mărunţelul ... Cel mai tângă îţi era că ne-au „vândut” oamenii de sat, cu care-ai cununat şi-ai botezat, cei cu care-ai holteit şi ai păscut bobocii şi vitele - de cei din raion nici nu mai ziceai nimica ... În ’46 s-au suit fără sinchiseală în pod şi au măturat tot puţinul agonisit cu greu - da, e adevărat, nu se făcuse roada vara şi toamna, dar, totuşi, ne trăgeam zilele cu ce ne-ar fi lăsat, măcar nişte cioturi de popuşoi pentru un cir de mămăligă cu un pumn de făină la un ceaun de apă. Da aşa  au pustiit totul, şi nu străinii, da chiar de-ai noştri, cei de sat, ieşindu-se din piele ca să fie la nivelul cerinţelor înaintate de raion!” Foametea însă n-a convins ţăranul să intre în colhoz. Ca şi în alte regiuni anexate recent de Uniunea Sovietică, în RSSM a fost organizată o nouă deportare în masă, după modelul celei din iunie 1941. Unul din momentele culminante ale terorii comuniste a coincis cu operaţiunea lansată în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la orele 2 de dimineaţă, fiind încheiată oficial la orele 8 seara a zilei de 7 iulie. Conform operaţiunii „Iug” („Sud”) era prevăzută deportarea a 40 850 persoane, dar din diferite motive a fost înfăptuită strămutarea forţată în Siberia a 35 796 de persoane, dintre care 9 864 bărbaţi, 14 033 femei şi 11 889 copii. Din totalul familiilor deportate, 7 625 erau considerate „chiabureşti”, restul membrilor acestora fiind acuzaţi de colaborare cu „ocupanţii germano-fascişti”, dintre care 305 familii sau cca. 1000 de persoane erau din fosta RASSM, de pe malul stâng al Nistrului. Pe drept cuvânt, evenimentul a fost numit ulterior „cea mai mare deportare a populaţiei basarabene”. Pe de altă parte, trebuie amintit că, aşa cum s-a întâmplat cu deportarea în masă din iunie 1941, nu toţi cei care au fost incluşi iniţial în liste au fost deportaţi. Documentele de arhivă arată în mod concludent că, de data aceasta, vestea despre planificarea unei operaţiuni de deportare a făcut înconjurul provinciei cu săptămâni înainte, graţie informaţiei oferite de anumiţi reprezentanţi ai puterii care şi-au înştiinţat rudele vizate în acest sens. Autorităţile au încercat, de aceea, săţină în mare secret măcar data desfăşurării operaţiei şi din această cauză, unele primării au primit listele abia în ziua operaţiei. Din totalul de 12 860 de familii incluse iniţial în liste, n-au fost ridicate 1 567 familii, şi acest lucru s-a întâmplat din cauze diferite: 274 familii intraseră între timp în colhoz; 240 - au prezentat, chiar în timpul operaţiei de „strămutare”, dovezi documentare care atestau că unii membri ai familiei făceau armata; 35 familii aveau ordine şi medalii sovietice; 508 - îşi schimbaseră domiciliul, iar 105 familii reuşiseră să se ascundă. Până la 9 iulie n-au fost găsite cca. 1000 persoane care din diferite motive nu fusese acasă, dar nu s-au organizat operaţiuni ulterioare de deportare a „fugarilor”. Ulterior au existat iniţiative de continuare a deportărilor, venite din partea autorităţilor de la Chişinău. De reţinut, în acest sens, iniţiativa din 16 martie 1951 a lui Leonid Brejnev, prim secretar al PCM, dar conducerea de la Moscova a fost împotrivă atunci. Ulterior, la 28 mai 1952, colegiul Ministerului de Interne a URSS a reluat problema organizării deportării celor care au reuşit să evite strămutarea în noaptea de 12 spre 13 iunie 1949, în total 3120 persoane. La 10 iunie 1952 această recomandare reapare în raportul adjunctului şefului secţiei a 2-a a direcţiei a 9-a din cadrul MVD-ului de la Moscova, dar n-a fost materializată până la urmă. Conform ordinului Ministerului de Interne al URSS din 11 iulie 1949, întitulat „Despre primirea, transportarea, cazarea şi angajarea în câmpul muncii a deportaţilor din RSS Moldovenească”, 5000 familii sau 18200 persoane au fost repartizaţi în regiunea Kurgan, 3280 familii sau 11800 persoane - în regiunea Tiumen, 2000 familii sau 7200 persoane - în regiunea Irkutsk, 1000 familii sau 4000 persoane - în regiunea Habarovsk. În urma deportării din iunie 1949, impactul dorit de autorităţile comuniste sovietice a depăşit toate aşteptările, indicatorul principal fiind evoluţia ritmului de colectivizare în următoarele luni după eveniment. Astfel, numai în lunile iulie-noiembrie 1949 cota gospodăriilor ţărăneşti care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32 la sută la 80 la sută din total, ca să se ridice la 97 la sută în ianuarie 1951. Prin urmare, după operaţiunea de deportare „Iug” din iulie 1949, cei care alcătuiau majoritatea populaţiei locale - ţăranii, şi cei care erau cei mai refractari faţă de puterea sovietică,  sunt nevoiţi să-şi schimbe atitudinea. Frica de o nouă operaţiune, de o amploare şi mai mare, a determinat agricultorii individuali să renunţe la gospodăriile lor şi să accepte compromisul cu regimul sovietic, un regim care dăduse de înţeles că nu va cruţa niciun fel de protestatar ori rebel. Mai ales că cei deportaţi în iunie 1949 erau incluşi în categoria celor care nu aveau dreptul să mai revină niciodată pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a autorităţilor de la Moscova. De data aceasta, baza legală pentru deportări, invocată de regimul sovietic, îl constituia decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 „Despre obţinerea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina şi redobândirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia”. Potrivit acestuia, românii basarabeni, fiind declaraţi cetăţeni sovietici, erau responsabili de colaborare cu administraţia românească din timpul războiului şi astfel „trădaseră patria sovietică”. Documentul în cauză era aplicat şi anterior deportărilor din 1949, el fiind invocat în privinţa românilor basarabeni care se refugiase în România după 1944 şi forţaţi să se „repatrieze” în Uniunea Sovietică. De multe ori, autorităţile române au fost complice la „vânătoarea” basarabenilor, dar sunt numeroase cazuri când moldoveni, ardeleni, munteni sau bănăţeni şi-au riscat viaţa lor proprie şi a familiilor lor, adăpostindu-i pe „fugarii basarabeni”. În 1946, guvernul de la Chişinău înregistrase cca. 40 000 de „repatriaţi” basarabeni. Ei erau trataţi cu mare suspiciune şi unii au fost trimişi direct în lagăre de concentrare în Siberia. Ultima deportare în masă a populaţiei basarabene a avut loc în noaptea de 31 martie spre 1  aprilie 1951 şi a vizat, de această dată, elementele religioase considerate un pericol potenţial la adresa regimului comunist stalinist. În cadrul operaţiunii, numită „Sever” („Nord”), au fost arestate  şi deportate 723 de familii, alcătuind 2 617 persoane. Au fost vizaţi în primul rând membrii „sectelor” religioase, mai cu seamă cei care se numeau „martorii lui Iehova”. Operaţiuni simultane de strămutare a altor „sectanţi” au fost efectuate în celelalte regiuni re-anexate recent de URSS - ţările baltice, Ucraina de Vest şi Bielorusia occidentală. În total, au fost deportate în acele zile 16 255 persoane din teritoriile sus menţionate. După unele statistici, la data de 1 ianuarie 1953 în Uniunea Sovietică existau nu mai puţin de  2 753 356 de persoane deportate, printre care se numărau 1 200 000 germani, 316 000 ceceni, 165 000 tătari din Crimeea, 100 000 lituanieni, 84 000 inguşi, 81 000 kalmâci, 63 000 karaceeni, 52 000 greci, 45 000 moldoveni/români, 40 000 letoni, 20 000 estonieni, precum şi peste 500 000 de persoane aparţinând altor 10 naţionalităţi.  

Care ar fi numărul total al victimelor regimului sovietic în fosta RSSM? Suferinţa unei societăţi nu poate fi calculată şi redată doar prin numărul victimelor, dar o estimare se impune, mai ales când anumite categorii sociale, istorici militanţi sau politicieni nostalgici tind să minimalizeze amploarea represiunilor comuniste. Valeriu Pasat, care a contribuit poate cel mai mult la elucidarea problemei, estimează numărul celor deportaţi din Moldova la cca. 60 mii de oameni. Această estimare ia în vedere numărul total al celor deportaţi în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, precum şi din 1 aprilie 1951, dar omite, în lipsa probelor documentare concludente pentru autor, alte persoane condamnate şi deportate în Kazahstan şi Rusia în afara celor 3 deportări în masă. Elena Postică, coordonatoarea celor patru volume a Cărţii memoriei apărute între 1999 şi 2005, estimează numărul celor care au fost condamnaţi din motive politice de regimul sovietic în ansamblu, nu numai de cel stalinist, la cca. 80 mii persoane. La rândul său, istoricul francez Nicolas Werth, autorul capitolului despre URSS din Cartea Neagră a Comunismului, citând o scrisoare a ministrului de interne al URSS către Stalin din 17 februarie 1950, menţionează cifra de 94.792 mii deportaţi din Moldova cu statut de spetspereselentsî (deportaţi cu statut special) în gulagurile sovietice.  Acest număr pare a fi cel mai aproape de adevăr, întrucât provine dintr-un document oficial şi se apropie de numărul celor identificaţi deja şi incluşi în Cartea Memoriei, departe de a fi completă, alte volume urmând a fi publicate. În ceea ce priveşte foametea din anii 1946-1947, Mihai Gribincea şi Anatol Ţăranu au calculat, pe baza documentelor de arhivă, numărul celor care au murit la cca. 200 000 persoane. Unii autori au considerat printre victime ale regimului comunist şi zecile sau chiar sutele de mii de moldoveni care au fost recrutaţi pentru muncă la şantierele industriale din alte republici unionale, mai ales din Rusia. Se pare însă că această interpretare este exagerată. Deşi putem admite că nu toţi cei plecaţi au decis numaidecât din voinţă proprie, nu putem exclude şi faptul că o parte a muncitorilor basarabeni au plecat fiind determinaţi de sărăcie şi îmbiaţi de propaganda oficială în căutarea unui „eldorado sovietic”.  Putem admite, de asemenea, că presiunea autorităţilor sovietice în recrutarea forţei de muncă pentru Rusia a fost mai puternică sau chiar determinantă în primul an de ocupaţie sovietică, decât după 1944 şi, respectiv, mai diminuată după 1953. Prin urmare, dacă excludem chestiunea muncitorii recrutaţi pentru muncă în diferite întreprinderi ale URSS, numărul victimelor politice ale regimului comunist sovietic din fosta RSSM, adică al celor care au suferit, de multe ori cu preţul vieţii, în urma deciziilor cu caracter politic al autorităţilor sovietice, se ridică la cca. 340 000 de persoane (la nivelul surselor publicate sau accesibile până în 2017). Dintre aceştia, 3 600 familii din RASSM, adică cel puţin cca. 12 000 persoane deportate în anii 1932-1933, cca. 18 000 răpuşi de foamete în RASSM în anii 1932-1933; alţi cca. 5 mii - executaţi în timpul Marii Terori din anii 1937-1938, care a cuprins  şi republica autonomă moldovenească din stânga Nistrului; 200 000 au murit de foamete în anii 1946-1947, cca. 95 mii erau atestaţi ca deportaţi în gulaguri la 1950, iar alte câteva mii au fost condamnaţi pentru „naţionalism” sau alte acţiuni antisovietice, din 1953 până în 1989 (estimare făcută pe baza Cărţii Memoriei). În ceea ce priveşte componenţa etnică a  deportaţilor din RSSM, aproape jumătate dintre aceştia erau români basarabeni, ceea ce constituia în total cca. 45 mii adulţi şi copii în ianuarie 1953 sau numai 25 873 adulţi la aceiaşi dată. Întrucât numărul copiilor deportaţi în 1949 se ridică la 11 889 din totalul de 35 796, adică la o treime, şi nu uităm şi de cei deportaţi în iunie 1941 şi în mod individual înainte sau după 1944, putem considera ca valabilă cifra de 45 mii total adulţi  şi copii de români basarabeni pentru începutul anului 1953. Restul erau ucraineni, bulgari, găgăuzi, evrei, ruşi, reprezentanţi ai altor minorităţi etnice din RSSM, aşa cum reiese din lista numelor de familie din Cartea Memoriei. Este dificil de stabilit ponderea aproximativă a minoritarilor deportaţi din RSSM pe fiecare grup etnic în parte, întrucât statisticile sovietice nu precizează din ce republică provin. De exemplu, la  rubrica bulgari şi găgăuzi, sunt incluşi atât cei care provin din RSSM şi Ucraina (în special din Basarabia de sud), dar şi din alte regiuni ale Uniunii Sovietice.

Reabilitarea victimelor: Reabilitarea în masă a victimelor represiunilor staliniste a început după anul 1956, când are loc Congresul al 20-lea al PCUS la care Hruşciov a prezentat faimosul său raport despre cultul personalităţii şi consecinţele acestuia. Mai exact, drept urmare a Ucazului Sovietului Suprem al URSS din 19 martie 1958, au fost anulate restricţiile privind locul de trai al deportaţilor şi au fost eliberate de sub supravegherea miliţiei câteva categorii de „strămutaţi”, însă fără ca aceştia să fie reabilitaţi. Reabilitarea presupunea anumite obligaţii juridice ale autorităţilor sovietice faţă de deportaţi, inclusiv retrocedarea averilor confiscate, ceea ce explică rezerva ucazului amintit mai sus. În acelaşi timp, pentru revenirea la locurile natale era nevoie şi de permisiunea autorităţilor de la Chişinău. În perioada 1958-1963, acestea au acordat „undă verde” doar pentru 2033 familii, dar nu se ştie exact numărul celor care li s-a refuzat acest drept.  Mulţi dintre cei deportaţi au murit în timpul deplasării, datorită condiţiilor inumane de transport. Alţii şi-au pierdut viaţa în „Siberii de gheaţă”, pentru a invoca o expresie utilizată de intelectualii de la Chişinău în perioada Perestroikăi. Nu se ştie încă până astăzi numărul celor  care au supravieţuit. S-au publicat unele memorii ale supravieţuitorilor, precum şi o „carte a memoriei” victimelor totalitarismului comunist, menţionată deja mai sus. Cele patru volume ale colecţiei „cartea memoriei” constituie o sursă importantă pentru cercetarea problemei, chiar dacă de multe ori datele publicate nu sunt complete, lipsind informaţii despre originea socială a victimelor, iar cea etnică putând fi doar dedusă după numele de familie. Pe de altă parte, unii basarabeni nu s-au mai întors niciodată acasă pentru că nu credeau că li se va face dreptate (în ceea ce priveşte restituirea imobilelor, a utilajului agricol etc.), preferând să rămână pentru totdeauna acolo unde i-a „strămutat soarta”. Reabilitarea adevărată a continuat în timpul Perestroikăi. La 10 aprilie 1989, Consiliul de miniştri de la Chişinău şi-a anulat decizia sa din 28 iunie 1949 potrivit căreia au fost deportaţi „familii de culaci, foşti moşieri  şi mari  comercianţi”. Parlamentul Republicii Moldova adoptă Legea nr.1225-XII din 8 decembrie 1992 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, dar care nu prevedea decât reabilitarea juridică şi morală a victimelor comunismului sovietic. Recompensa prevăzută de respectiva lege era mizerabilă, de 200 lei moldoveneşti de persoană (cca. 16 $).  Procesul reabilitării complete nu s-a încheiat definitiv nici până astăzi.

Concluzii: Represiunile sovietice împotriva populaţiei locale din actuala Republică Moldova au cunoscut mai multe forme:  arestări, deportări, foamete, execuţii individuale sau colective. Deportările de amploare, cu consecinţe tragice pentru un segment important al societăţii basarabene au avut loc în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 şi în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951. Operaţiunea din 1941 a avut drept scop eliminarea elementelor sociale potenţial duşmănoase puterii sovietice şi a fost determinată, din perspectiva autorităţilor sovietice, mai ales de iminenţa unui atac german asupra URSS. Pe de altă parte, deportările din iunie 1949 au avut o anvergură mai mare şi scopul acestora a fost de a elimina la o scară mai ridicată toate elementele sociale indezirabile mai ales din zonele rurale, inclusiv „colaboratorii ocupanţilor” din timpul războiului. Ţăranii erau refractari la ideile comuniste şi ei avut de suferit cel mai mult. Şi, întrucât majoritatea românească era preponderent una rurală, în  proporţie de peste 80 la sută, este evident că represiunile au avut şi un caracter antiromânesc  pronunţat. În acelaşi timp, au suferit în egală măsură reprezentanţii altor comunităţi etnice din fosta RSSM - ucraineni, ruşi, evrei, găgăuzi, bulgari etc.. Foametea din anii 1946-1947 a fost, de asemenea, o alta metodă de teroare în masă faţă de populaţia locală, care a provocat moartea a cca. 200 mii în doar câteva luni. După a doua deportare, cea din 1949, populaţia locală, indiferent de originea etnică, a preferat să se resemneze în faţa regimului totalitar sovietic. Iluziile cu privire la o „eliberare” a Basarabiei de către Statele Unite dispar o dată cu înăbuşirea revoluţiei maghiare anticomuniste din toamna anului 1956. Astfel, după 1956 nu mai constatăm acţiuni sau manifestări de masă cu caracter antisovietic sau anticomunist, ci doar la nivel individual sau grupuri restrânse (studenţi, profesori, Uniunea Scriitorilor, Frontul Naţional Patriotic).  Abia în timpul Perestroikăi, societatea basarabeană începe să cunoască pe larg paginile „albe” ale istoriei. Reabilitarea victimelor comunismului sovietic nu s-a încheiat definitiv nici până astăzi. O reabilitare completă trebuie să prevadă nu numai o dimensiune morală, dar şi una reală, care să includă restituirea proprietăţilor pierdute şi a altor daune materiale cărora au fost supuşi oameni absolut nevinovaţi. Prin urmare, se impune o declaraţie a parlamentului Republicii Moldova care să condamne crimele comunismului din ex-RSSM, care să aibă nu doar efecte morale, ci şi politice imediate (precum o lege a lustraţiei). Intrarea adevărată în Europa nu se poate face prin apologia unui regim care a practicat teroarea în masă, ci prin despărţirea de un trecut care a reprezentat contrariul valorilor europene şi ale dreptului omului. Exemplul ţărilor baltice este concludent în acest sens: cu cât sunt mai decise elitele şi societatea în a condamna ocupaţia şi teroarea comunistă, cu atât mai mari sunt şansele de a progresa pe calea democraţiei, a prosperităţii şi a integrării europene. 

Notă: articolul de față reprezintă însumarea celor două părți ale articolului cu același titlu, scrise în 2020.