ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Partea a treia.

 

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Partea a treia

3. Războaiele dintre catolici şi protestanţi: de la independenţa Olandei la pacea de la Westfalia (1568-1648):

Anglia epocii elisabetane: Când Elisabeta urcă pe tron în 1558 regatul său nu mai era o putere în Europa. Spre norocul ei rivalitatea franco-spaniolă la împiedicat pe Filip al II-lea să atace Anglia până în clipa în care aceasta a devenit suficient de puternică. În lunga sa domnie, Elisabeta a ştiut cum să reia politica absolutistă de unde o lăsase Henric al VIII-lea, făcându-se în acelaşi timp iubită de supuşi - ceea ce tatăl ei nu a reuşit. Marile personalităţi care i s-au alăturat în administrarea afacerilor Angliei - Cecil, Walshingham, Drake - nu au putut niciodată umbri figura autoritară a reginei. Când o delegaţie a Parlamentului a încercat să insiste în problema succesiunii, ea şi-a afirmat astfel poziţia politică: „Deşi sunt o femeie am un curaj tot atât de potrivit pentru răspunderea locului meu pe cât l-a avut şi tatăl meu. Sunt regina voastră unsă. Nu voi fi niciodată constrânsă prin violenţă să fac vreun lucru.” În acest spirit a impus Elisabeta adoptarea celor 39 de articole formând baza dogmatică a anglicanismului ca religie oficială (1563); iar când 7 ani mai târziu fu excomunicată de suveranul pontif care trimise misionari iezuiţi în Insulele britanice, Elisabeta declanşă o severă persecuţie împotriva catolicilor, în special a celor irlandezi; dar nu în calitate de eretici, ci de trădători. Pe plan social, domnia ei s-a sprijinit pe mica nobilime de ţară (squires), educată şi relativ înstărită, care tindea să acapareze administraţia regatului. În economie, Elisabeta a fost creatoarea puterii maritime şi comerciale a Angliei, extinzându-se către îndepărtatele pieţe ale Africii, Asiei şi Americilor, pe care negustorii şi corsarii englezi le-au smuls puterilor coloniale catolice. Corsarii erau practic piraţi operând pentru un guvern care le asigura protecţia sa. Cel mai celebru dintre ei, Francis Drake, a făcut înconjurul lumii într-o expediţie împotriva spaniolilor, fiind înnobilat de regină. În acelaşi timp, Elisabeta a încurajat şi navigaţia pur comercială, creând în acest scop companii pe acţiuni. Pe plan extern dominanta epocii elisabetane a fost perpetua stare de conflict cu Spania. Războiul s-a declanşat efectiv în 1588, luând sfârşit abia după moartea reginei; dar singura operaţiune importantă a lui Filip al II-lea, tentativa de a invada Anglia în vara lui 1588, sfârşi lamentabil când imensa flotă spaniolă, Invincibila Armada, fu zdrobită în Marea Mânecii şi eşuă pe coastele engleze. O consecinţă indirectă a acestei înfrângeri a fost şansa dată Olandei, ca şi Franţei lui Henric al IV-lea, de a rezista în faţa tercios-urilor; în schimb trupele engleze au eşuat în interminabilele revolte religioase din Irlanda şi în încercările de eliberare a Ţărilor de Jos. Puterea militară, pe care partidul războiului condus de Drake a susţinut-o cu tărie, se dovedi falimentară în tentativele ei ofensive din lipsa unei economii capabile să o susţină. Aceasta a împiedicat transformarea Angliei în Marea Britanie - reunirea Insulelor Britanice într-un singur stat. Henric al VIII-lea a supus paşnic Ţara Galilor; în schimb, Irlanda, complet aservită intereselor pieţei engleze, a refuzat să se subordoneze pe plan politic şi religios Londrei. Scoţia, independentă şi la fel de înapoiată economic, a fost şi ea aruncată în anarhie după instaurarea calvinismului în 1559 prin conflictul dintre regina catolică Maria Stuart, apărată de trupele franceze, şi supuşii ei protestanţi animaţi de predicile lui John Knox. În cele din urmă, însăşi Elisabeta, văzând în regina Scoţiei o concurentă periculoasă, o arestă şi o condamnă la moarte (1587). Situaţia a înclinat astfel în favoarea puterii centrale de la Londra când Iacob Stuart, fiul Mariei, urcă pe tronul englez în 1603, unind cele două coroane şi punând în acelaşi timp capăt conflictelor de la frontiera scoţiană. Pe plan instituţional, Anglia progresase în mod paradoxal pe calea parlamentarismului în ciuda politicii absolutiste a Tudorilor. La 1485 puterea Camerelor era extrem de redusă în raport cu suveranul, urmare a nevoii de autoritate produsă de război. Practic, deşi Tudorii au continuat să convoace regulat Parlamentul, monarhia lor era chiar mai absolută decât cea franceză. În schimb, tot ei au creat premisele slăbirii autorităţii regale: pentru a reduce costurile guvernării, Coroana a descentralizat administraţia în favoarea nobilimii de ţară - gentry - instituind principul self-government-ului şi a refuzat să ţină o armată permanentă. În lipsa birocraţiei şi forţei militare, suveranii englezi nu aveau deci mijloacele efective de a rezista unui atac al Parlamentului asupra autorităţii lor; iar acesta nu întârzie să se declanşeze sub Stuarţi.

Războaiele religioase din Franţa: Numele de hughenoţi dat protestanţilor francezi reprezenta o deformare a germanului eindgenossen („confederaţi”). El a fost consecinţa organizării adepţilor luteranismului din Franţa într-o federaţie a bisericilor reformate. La primul sinod naţional din 1559 acestea trecură integral la calvinism, din raţiuni mai degrabă politice; organizarea federativă rămase însă în vigoare şi fu extinsă şi la alte regiuni protestante francofone. Francisc I a fost ostil hughenoţilor; dar prudenţa politică şi imperativele luptei anti-habsburgice îl împiedicaseră să exceleze în persecutarea ereticilor mai ales în primele două decenii ale domniei. Mai degrabă fiului său i se cuvin laudele unui istoriograf iezuit, apologet al monarhiei catolice: „A luat toate precauţiile posibile pentru a împiedica intrarea în regat a noutăţilor în materie de religie; a dat teribile exemple de severitate.” Henric al II-lea lansă astfel semnalul marilor persecuţii religioase prin edictele de la Chateaubriant (1551) şi Compiegne (1557). După încheierea păcii cu Spania, el se alătură făţiş luptei duse de Filip al II-lea pentru exterminarea completă a Reformei. Însăşi magistratura franceză, în rândurile căreia protestantismul făcuse mari progrese, fu atacată violent de suveran; doar moartea acestuia în decembrie 1559 păru a opri temporar persecuţiile. Sub fiul său, Francisc al II-lea, hughenoţii încercară să-şi ia revanşa prin răpirea regelui; eşecul conjuraţiei de la Amboise (1560) avu însă darul de a duce la extrem teroarea catolică. „Mai multe zile au fost ocupate cu tăiatul capetelor, cu spânzuratul, cu înecatul. Străzile din Amboise erau înecate în sânge şi pline de trupuri de morţi, aşa încât nu puteai sta în oraş din cauza duhorii şi a infecţiilor” - scrie un contemporan al persecuţiilor conduse de atotputernica familie de Guise. Situaţia se schimbă brusc la moartea subită a monarhului în acelaşi an; succesorul acestuia, Carol al IX-lea, se găsea sub tutela mamei sale, Caterina de Medici, ale cărei ambiţii politice se ciocneau de puterea ducelui François de Guise. Era deci natural ca regenta să caute o alianţă împotriva acestuia cu nobilimea hughenotă, condusă de regele Navarrei, de fratele său, prinţul de Condé, şi de amiralul de Coligny. În acest scop Caterina convocă o adunare pentru a discuta punctele controversate între protestanţi şi catolici şi a găsi un compromis politic şi religios. Rezultatele ecumenice ale acestui „Colocviu de la Poissy” fură nule, în bună parte datorită ireductibilei duşmănii dintre ducele de Guise şi Théodore de Bèze; în schimb pe plan politic partidul catolic îşi concentră forţele în vederea iminentului război între cele două religii. Acesta izbucni la 1 martie 1562, când de Guise masacră o adunare protestantă în orăşelul Vassy. Condé îi mobiliză la rândul său pe hughenoţi şi primi rapid ajutoare de la englezi şi de la principii germani; însă fu învins în bătălia de la Dreux. De Guise, profitând de succes, încercă să cucerească oraşul Orléans, capitala partidului protestant dar fu asasinat de un gentilom calvin; astfel, Caterina putu impune pacea, restabilind temporar liniştea în regat. În schimb ea refuză publicarea în Franţa a deciziilor Conciliului de la Trento, atât pentru că ar fi dus la ridicarea protestanţilor, cât mai ales pentru că încălcau libertăţile bisericii gallicane (ideologia dominantă a catolicismului francez, formulând cerinţa unei biserici naţionale proprii, independente de Roma). Poziţia regentei devenea astfel extrem de fragilă în raport cu partidul catolic, şi ea se reorientă spre alianţa cu acesta, consfinţită prin întâlnirea de la Bayonne (1565) unde împreună cu Filip al II-lea şi cu ducele de Alba puse la cale un plan de exterminare a protestanţilor din Europa. În acest mod Caterina şi-i apropie pe aliaţii tradiţionali ai familiei de Guise; dar când acţiunile ducelui de Alba în Ţările de Jos făcură practic publice deciziile de la Bayonne, hughenoţii, temându-se de un tratament similar, declanşară din nou războiul religios. Condé fu ucis în bătălia de la Jarnac cu ducele de Anjou (1569) iar în fruntea partidului veni fiul regelui Navarrei, Henric de Bourbon; în ciuda sfaturilor acestuia hughenoţii fură din nou bătuţi de Anjou la Moncontour. Cum ambele tabere aveau deja pierderi enorme, recurseră la ajutor extern: Filip al II-lea, dornic de a submina puterea franceză, sări în sprijinul partidului de Guise iar Elisabeta trimise din nou ajutoare hughenoţilor, mai mult pentru a-i descuraja pe catolicii englezi. Graţie ei şi protestanţilor germani, Coligny puse pe picioare o nouă armată silindu-l pe rege să încheie o pace avantajoasă pentru hughenoţi (1570). Caterina trecu de partea acestora, trimiţând chiar ajutoare „calicilor”; dar în secret continua să conspire cu spaniolii şi cu tânărul duce Henri de Guise. În noaptea de Sfântul Bartolomeu a anului 1572 (23-24 august), după căsătoria lui Henric de Bourbon cu sora regelui, Caterina dădu lovitura, profitând de prezenţa în capitală cu această ocazie a capilor partidului hughenot. 2000 de oameni, între care şi Coligny, fură măcelăriţi numai în Paris de către catolicii fanatici; iar masacrul continuă în toate marile oraşe sub înalta protecţie regală. Paradoxal, protestanţii ieşiră întăriţi din această încercare, forţele lor concentrându-se în jurul câtorva puncte întărite, cel mai important fiind La Rochelle. Reformaţii germani trimiseră şi ei ajutoare, astfel încât conflictul putu continua sub noul suveran, Henric al III-lea - fostul duce de Anjou. Domnia sa a fost marcată de intensificarea războiului civil, devenit starea obişnuită a regatului Franţei după apariţia unui al treilea partid, al nemulţumiţilor, care sub pretextul căutării păcii încerca să înlăture forţa familiei de Guise. Prea puţin înclinat spre moderaţie, regele înrăutăţi situaţia prin neîncetatele sale manevre între partide. Astfel, confruntaţi cu o alianţă între Henric şi protestanţi, de Guise creară în 1576 Liga al cărei scop anunţat era apărarea religiei catolice; însă în realitate urmărea aducerea pe tron a ducelui cu ajutorul Spaniei. Henric însuşi a fost forţat de Stările Generale să adere la Ligă, devenind formal şeful ei; ca urmare hughenoţii se ridicară împotriva regelui. Abia în 1580 convenţia de la Fleix puse capăt ostilităţilor pentru cinci ani când, la moartea moştenitorului tronului, Henric de Bourbon deveni succesorul legitim al monarhului; situaţie intolerabilă pentru Ligă, care reaprinse flacăra războiului. În timp ce catolicii erau zdrobiţi la Coutras (1587), burghezia pariziană se ridică în favoarea ducelui de Guise şi puse mâna pe capitală, alungându-l pe rege („ziua baricadelor”-12 mai 1588). Stările Generale fură din nou convocate în scopul depunerii lui Henric al III-lea şi încoronării ducelui. Suveranul, aliat acum cu protestanţii, le-o luă înainte şi ordonă asasinarea lui Henri de Guise; ceea ce înlătură pericolul, dar radicaliză conflictul. Susţinută de papă, Liga ceru francezilor să ridice armele împotriva suveranului lor şi-l proclamă regent pe Mayenne, fratele defunctului duce. La începutul anului 1589 un călugăr fanatic îl asasină pe Henric al III-lea, care tocmai începuse asediul Parisului răzvrătit. Noul monarh, Henric al IV-lea, se vedea astfel stăpân doar pe regiunile protestante ale Franţei şi confruntat cu o armată mult mai numeroasă decât a sa. În bătăliile de la Arcques şi Ivry reuşi să restabilească echilibrul şi putu începe recucerirea regatului, atât cu armele cât şi prin propagandă. Între timp Mayenne convocase Stările pentru a alege un suveran catolic (1593). Adunarea se găsi rapid sfâşiată între partizanii săi şi cei ai Spaniei; profitând de confuzia Ligii, Henric se converti la catolicism, lipsindu-şi duşmanii de orice pretext pentru a continua războiul, şi recunoscut de întregul regat, intră victorios în Paris la 15 septembrie 1594. Spaniolii făcură o ultimă încercare de a-i contesta autoritatea, dar după ce chiar Mayenne se supuse, fură obligaţi să încheie pacea la Vervins (1598), confirmând prevederile tratatului de la Cateau- Cambresis. Cu puţin timp înainte, Henric încheiase şi pacificarea religioasă în interior prin edictul de la Nantes ce acorda hughenoţilor libertatea de conştiinţă şi o largă libertate a cultului în afara capitalei. Protestanţii aveau de acum înainte să se bucure de drepturi cetăţeneşti egale cu catolicii şi beneficiau de acces egal la slujbele şi funcţiile publice, la învăţământ şi asistenţă medicală; se instituiau tribunale bi-partite iar hughenoţii îşi puteau păstra „locurile de siguranţă” - cetăţi cu garnizoane protestante. Ne pare azi cel puţin ciudat că după 35 de ani de război civil Franţa s-a ridicat mai sus ca niciodată sub Henric al IV-lea, iar urmaşii acestuia au instituit preponderenţa franceză în Europa. Psihologic, costul războaielor religioase a fost enorm, dar politic ele au confirmat definitiv puterea monarhică, iar în plan economic imensitatea teritoriului şi populaţiei regatului au împiedicat o criză reală, singura consecinţă majoră fiind decăderea vechiului centru comercial de la Lyon - creaţie a negustorilor italieni - în favoarea Parisului, devenit adevărata inimă a Franţei. În general, ţărănimea şi burghezia s-au dezgustat definitiv de ambiţiile centrifuge ale seniorilor, preferând să se ralieze unei puteri centrale pacificatoare; ceea ce a condamnat la eşec toate revoltele nobiliare ale secolelor următoare. Înseşi elitele aristocratice au preferat să-şi păstreze avantajele deja obţinute în loc să continue lupta pentru a le spori; generaţia care a început conflictul era cea a veteranilor războaielor italiene - Guise, Coligny, Condé - dar cea care l-a sfârşit se regăsea mult mai bine în Henric de Bourbon şi în partidul ordinii şi al păcii.

Independenţa Olandei; naşterea primei republici burgheze: În vreme ce Franţa mergea dinspre anarhia nobiliară către absolutismul monarhic, în partea septentrională a Ţărilor de Jos burghezia protestantă instituia republica. „Calicii” puseseră mâna pe gurile râului Escaut, debuşeul maritim al regiunii, în vreme ce Wilhelm de Orania trecea Rinul şi invada Olanda. Stările Generale se grăbiră să-l proclame guvernator (stathouder); dar succesul începu să se întrezărească abia în 1573 după victoria de la Alkmaar şi înlocuirea ducelui de Alba. Când noul guvernator muri, trupele spaniole rămase fără comandant jefuiră Anvers şi Maastricht şi masacrară populaţia. Îngrozite, provinciile catolice din sudul Ţărilor de Jos, care rămăseseră loiale lui Filip, semnară cu olandezii „Pacificarea de la Gand” (8 noiembrie 1576) ordonând expulzarea spaniolilor şi restaurarea libertăţilor tradiţionale. Regele îl trimise atunci pe don Juan de Austria, care ratifică „Pacificarea” doar pentru a-şi încălca aproape imediat promisiunile cucerind oraşul Namur; muri un an mai târziu dar diplomaţia sa abilă reuşise deja să dezbine nordul protestant şi mai avansat economic de sudul catolic. Ruptura fu consfinţită în 1579 prin realizarea „Uniunii de la Arras” de către provinciile meridionale ale Ţărilor de Jos, supuse lui Filip al II-lea, cărora li se opuneau cele 7 provincii olandeze asociate în „Uniunea de la Utrecht” sub conducerea lui Wilhelm, a cărei independenţă fu proclamată formal la 22 iulie 1581. Chiar şi în interiorul acesteia apărură diviziunii în jurul ideii de a chema un suveran străin. Seniorii din Brabant, ostili casei de Orania, apelară la fiul împăratului german, care fu repede înlăturat de fratele lui Henric al III-lea; încercând să conducă despotic, acesta fu şi el depus în 1583. Puterea rămase astfel stathouderului şi Stărilor; când Wilhelm fu ucis de un asasin plătit în 1584, conducerea îi fu oferită reginei Angliei. Elisabeta refuză, dar încheie în schimb o alianţă şi îl trimise pe favoritul ei, Leicester, cu un important ajutor militar împotriva trupelor spaniole conduse de Alessandro Farnese, excelent general şi om politic, care reuşise să recucerească Anvers. Leicester, în schimb, reuşi să se certe cu Stările şi fu rechemat; iar fiul „Taciturnului”, Mauriciu de Nassau, deveni stathouder. Se născuse astfel, în convulsiile războiului anti-spamiol şi ale luptelor de partide, prima republică burgheză. „Uniunea de la Utrecht” era o alianţă creată ad hoc pentru necesităţile războiului; circumstanţele politice interne şi externe au transformat-o în cadrul instituţional necesar concilierii libertăţilor tradiţionale ale provinciilor de sorginte medievală cu avântul economic modern. Regimul olandez era astfel o „democraţie autoritară” dominată de stathouderii din familia de Nassau-Orania contrabalansaţi de Stările Generale de la Haga şi de autonomiile provinciale. Pe bună dreptate J. Huizinga considera că în noua republică „statul era cât se poate de conservator, clădit pe o obârşie veche, ataşat de tradiţie şi de vechile drepturi. Simţul de libertate era viu, dar ideea de libertate era cea a Evului Mediu … Abia în epoca răzvrătirii, când noţiunea de „patrie” şi chiar şi cuvântul „Olanda” încep să aibă un sunet de clopote şi trâmbiţe, se bolteşte deasupra conceptului strâmt medieval o idee de străduinţă comună şi de suferinţă comună …” Un stat extrem de slab şi de descentralizat servea însă excelent interesele economice ale burgheziei comerciale, a cărei bogăţie constituia baza puterii olandeze. Prin crearea Companiei Indiilor Orientale (1602) şi a Băncii din Amsterdam (1608) ei vor deveni stăpânii comerţului mondial. Compania Indiilor Orientale a fost fondată la iniţiativa Stărilor şi a stathouderului în scopul creării unui imperiu colonial olandez cu caracter comercial. Enormele dividende ale acţiunilor Companiei şi caracterul monopolist au dus la expansiunea ei în întreaga Asie prin eliminarea celorlalte puteri coloniale în prima jumătate a secolului XVII. Compania s-a transformat într-un veritabil „stat în stat”, model pentru instituţile capitaliste similare din întreaga Europă. Abia pe la 1700 a intrat în declin, datorită concurenţei engleze, falimentând la sfâştul secolului XVIII.

„Proiectul european” al lui Henric al IV-lea: Atât Henric al IV-lea cât şi succesorii săi au trăit cu vechea spaimă a încercuirii habsburgice, datând încă de la Francisc I şi de la Carol Quintul; Henric a fost însă primul care a încercat, pentru a conjura această teroare, să instituie un sistem de echilibru european care nu doar să slăbească puterea casei de Austria, ci, pe termen lung, să împiedice orice alt stat să-şi instituie hegemonia dar în acelaşi timp să realizeze unitatea întregii Europe într-o „republică creştină”. Este discutabil dacă autorul marelui „proiect european” a fost regele însuşi sau Sully, ministrul său; dar incontestabil, acest plan anunţa noua viziune asupra politicii şi relaţiilor internaţionale, având statul naţional ca actor central şi balanţa de putere ca trăsătură morfologică, viziune care se va impune după pacea de la Westfalia. „Proiectul” francez diviza Europa în 15 „dominaţii”, relativ egale ca putere şi unitare politic şi teritorial: 6 monarhii ereditare (Franţa, Spania, Anglia, Danemarca şi Lombardia), 5 monarhii elective (Imperiul German, Statul Pontifical, Polonia, Ungaria şi Boemia) şi 5 republici ( (Veneţia, Elveţia, Ţările de Jos şi o republic italiană formată prin reunirea ducatelor din nordul şi centrul peninsulei); apoi se precizau raporturile dintre aceste state, grupate într-o federaţie bazată pe principiile echilibrului între „dominaţii” şi toleranţei religioase. Consiliul reprezentativ juca rolul de arbitru în relaţiile europene şi avea ca instrument o armată federală, destinată atât soluţionării conflictelor interne, cât mai ales războiului cu Imperiul Otoman; în schimb conflictele armate între statele creştine erau prohibite. Sully îşi sfătuia chiar suveranul să arate „o extremă dorinţă de a stabili o solidă linişte între toţi potentaţii Europei, iar atunci când va apărea cea mai măruntă dispută ori litigiu între ei, intenţia voastră să fie cea de a căuta sincer toate mijloacele de a-i menţine într-o convieţuire paşnică.” Henric al IV-lea  încercă, se pare, să pună în practică „proiectul”; puterile protestante, dornice să slăbească puterea Habsburgilor, se arătau dispuse să îl sprijine, ca şi statele italiene. Chemat în ajutor în 1609 de Uniunea Evanghelică - ce grupa principii protestanţi din Imperiu - Henric se pregătea chiar să intervină în problema succesiunii ducatelor Cleves şi Berg, grupând o coaliţie europeană împotriva casei de Austria, când, la 13 mai 1610, fu asasinat de Ravaillac.

Statele europene în ajunul Războiului de 30 de ani: Politica lui Henric al IV-lea a fost temporar abandonată de fiul său, Ludovic al XIII-lea (1610-1643). Dominat de o mamă autoritară şi de miniştri incapabili de a urma o linie internă şi externă coerentă, tânărul rege oscila între alianţa cu Spania şi satisfacerea ambiţiilor marilor seniori. Stările Generale din 1614 nu fură capabile să resolve criza guvernării, iar nobilimea şi hughenoţii provocară netulburaţi agitaţie în regat. O altă problemă era enormul deficit bugetar generat de politica falimentară; abia în 1624 când cardinalul Richelieu deveni ministru situaţia Franţei se schimbă radical înăuntrul şi în afara graniţelor. Spania se găsea în plină decadenţă după moartea lui Filip al II-lea (1598). La începutul secolului XVII se mai găseau încă scriitori precum Campanella ori Juan de la Puente care să susţină ideea supremaţiei spaniole dar, Madridul eşuase practic pe toate planurile. Deşi anexase şi Portugalia în 1580, nici chiar bogăţiile celor două imperii coloniale reunite nu puteau face faţă imenselor nevoi financiare cât timp lipsa producţiei interne şi pierderea provinciilor flamande îi obliga pe iberici să importe mărfuri şi mână de lucru la preţuri exorbitante. În războiul din Ţările de Jos ei fură obligaţi după înfrângerea navală de la Gibraltar (1607) să încheie la 9 aprilie 1609 un armistiţiu de 12 ani cu Olanda. Puterea politică a acesteia, în schimb, era în creştere; după ce Mauriciu de Nassau realizase în 1605-1606 o adevărată barieră de fortificaţii la graniţele ţării, Provinciile Unite se puteau bucura în linişte de profiturile celei mai înfloritoare economii europene. După armistiţiu, echilibrul intern fu însă tulburat de o criză de suprafaţă, relevând contradicţiile între autoritarismul military al stathouderilor şi tendinţele liberale ale Stărilor. Sub masca disputei între calvinismul tolerant arminian şi ortodoxia gomaristă, burghezia aristocrată şi poporul fidel lui Mauriciu se înfruntară atât pe tărâmul religiei cât şi pe cel al politicului. Convocarea sinodului de la Dordrecht (1618-1619) duse la victoria gomariştilor şi la înlăturarea liderilor partidului advers, Oldenbarneveldt şi Hugo Grotius. Replică protestantă a Conciliului de la Trento şi a Inchiziţiei catolice, Dordrecht-ul a marcat triumful radicalismului şi intoleranţei la nivelul lumii calviniste şi consolidarea autorităţii familiei de Nassau-Orania în Olanda. Tot în nordul Europei două puteri care se vor afirma în Războiul de 30 de ani încep să se impună pe scena politică la cumpăna dintre veacuri: este vorba de Suedia şi Danemarca, ţări care se dezvoltaseră graţie comerţului baltic. Prima dintre ele, agitată de tulburări religioase şi dinastice după moartea lui Gustav Wasa, s-a transformat la începutul secolului XVII într-o monarhie aristocratică unde Senatul şi Stările dominate de nobilime au echilibrat puterea coroanei. Monarhia suedeză era electivă, ca şi cea daneză, ceea ce a întărit rezistenţa Adunărilor în faţa tendinţele absolutiste ale regilor; implicarea în război era destinată a le da acestora forţa şi prestigiul necesare. În Imperiul German Contra-Reforma progresase rapid după moartea lui Maximilian al II-lea, în principal în stăpânirile Habsburgilor. Cele două mari confesiuni religioase căpătaseră şi forme politice în primul deceniu al veacului al XVII-lea, prin crearea Ligii Catolice de către Maximilian de Bavaria şi a Uniunii protestante în frunte cu Frederic, electorul palatin. Rudolf al II-lea (1576-1612) fu însă confruntat cu probleme extrem de grave în ciuda dezinteresului său pentru politică. Pe de o parte, ciocnirile de la graniţa maghiară se transformaseră în 1592 într-un adevărat război cu turcii; după succese alternative, imperialii reuşiră să ocupe Transilvania. Politica oscilantă a principelui ardelean Sigismund Báthory făcea însă situaţia extrem de fragilă, când condotierul muntean Mihai Viteazul, invocând un mandat imperial incert, interveni în forţă reunind cele trei ţări române sub o pretinsă dominaţie habsburgică (1600). El a fost asasinat de generalul Basta, care se făcu însă odios nobilimii transilvănene prin politica sa autoritară; cu ajutorul otomanilor, ei răsturnară dominaţia imperială şi Rudolf se văzu obligat să semneze pacea în 1606 la Zsitvatorok în condiţii relativ avantajoase. Pe de altă parte el se afla în conflict cu Stările din Boemia, cărora fu forţat să le acorde libertatea cultului, şi cu fratele său Mathias, ce-i urmă pe tron. Acesta se implică la rândul său în tulburările dinastice din Transilvania dar austriecii fură învinşi de pretendentul filo-turc Gabriel Bethlen. Între timp însă evoluţiile politice din Boemia tindeau spre un conflict religios şi chiar naţional între nobilimea cehă protestantă ce domina stările şi autorităţile germane catolice. Când Mathias încercă să rezolve criza prin alegerea ca rege al Boemiei a arhiducelui Ferdinand, un contra-reformator implacabil, stările boeme se revoltară, alungându-i pe guvernatorii austrieci („defenestraţia de la Praga” - 23 mai 1618). Se declanşa astfel Războiul de 30 de ani.

Războiul de 30 de ani: Mathias a murit în martie 1619, Ferdinand succedându-i la tron. Cu două zile înainte de alegerea sa ca împărat, stările boeme îl proclamară rege pe electoral palatin Frederic al V-lea. Bethlen a venit în ajutorul acestuia, dar nu a putut împiedica înfrângerea rebelilor de către armatele Ligii Catolice conduse de Tilly în bătălia de la Muntele Alb (1620). Împăratul a considerat că Boemia pierduse orice drepturi ca urmare a răscoalei ei şi printr-o constituţie revizuită anulă puterile stărilor instituind un strict control imperial. Războiul ar fi putut lua sfârşit chiar atunci, căci nimeni nu se arăta dispus să-l ajute pe Frederic al V-lea, proscris de dieta imperială; dar pretenţiile aliaţilor lui Ferdinand, Spania şi Bavaria, au dus la continuarea ostilităţilor împotriva principilor protestanţi. Forţelor catolice le trebuiră doar trei ani pentru a-i zdrobi pe condotierii Uniunii evanghelice, iar Palatinatul căzu în mâinile Ligii. La aceasta s-a adăugat căderea oraşului olandez Breda în mâinile spaniolilor şi moartea lui Mauriciu de Nassau (1625). O asemenea putere acumulată în mâinile casei de Habsburg avea darul să înspăimânte Franţa, determinând-o să încheie alianţe anti-austriece cu Veneţia şi Savoia, apoi chiar cu Anglia şi cu Olanda al cărei armistiţiu luase sfârşit. Niciuna din aceste puteri nu se simţea încă destul de tare pentru a ataca Imperiul; o făcu în locul lor regele Danemarcei Christian al IV-lea, ales conducător al protestanţilor germani. Generalii imperiali Tilly şi Wallenstein i se dovediră însă superiori în repetate rânduri; învinşi, danezii abandonară cauza protestantă. Urmarea a fost Pacea de la Lübeck (1629) prin care Christian abandona lupta, dându-le Habsburgilor mână liberă în Germania. În acelaşi an Ferdinand promulgă „Edictul de restituire” care încerca să readucă situaţia confesională la stadiul Păcii de la Augsburg prin restutirea bunurilor bisericeşti confiscate de protestanţi şi restrângerea libertăţii cultului pentru aceştia. În schimb îşi submină el însuşi puterea concediindu-l, la insistenţele electorilor, pe cel mai bun general al său, Wallenstein. Încurajaţi, principii cerură în continuare revocarea edictului; le trebuia însă un sprijin extern pentru a-l combate pe împărat. Richelieu, care era în realitate urzitorul tuturor acestor coaliţii anti-habsburgice, îşi îndreptă privirile către tânărul rege al Suediei, Gustav Adolf. Acesta era deja celebru prin victoriile repurtate asupra ruşilor şi polonezilor; la începutul anului 1631 el încheie un tratat cu Franţa, obligându-se să asigure o importantă forţă militară pe teritoriul german în schimbul subsidiilor. Acţiunea sa nu ar fi avut însă succes dacă Tilly nu ar fi făcut greşeala de a jefui şi masacra populaţia oraşului Magdeburg, care-i opusese rezistenţă. Principii erau indignaţi; ei se raliară în masă lui Gustav Adolf. Electorul saxon cuceri Praga în acelaşi an; excelenta armată suedeză îl învinse pe Tilly la Breitenfeld şi la Rain şi generalul însuşi pieri în luptă. Bavaria căzu în mâinile lui Gustav Adolf; disperat, Ferdinand îl rechemă pe Wallenstein. În bătălia de la Lützen acesta se ciocni cu suedezii; regele fu ucis chiar de la începutul ciocnirii, dar adjunctul său, Bernard de Saxa-Weimar, câştigă lupta. Operaţiunile continuară în întreaga Germanie, teritorii imense fiind devastate şi depopulate în cursul campaniilor atât de către suedezi, cât şi de imperiali. Spre sfârşitul anului 1633 însuşi Wallenstein începu să fie bănuit de trădare, intenţionând se pare să-şi creeze un regat propriu, astfel că Ferdinand ordonă asasinarea lui. Deşi lipsiţi de cel mai bun general al lor, Habsburgii mai repurtară o victorie însemnată în septembrie 1634 la Nordlingen , în urma căreia reluară Bavaria şi Germania centrală. Cauza protestantă părea pierdută, câtă vreme suedezii nu mai erau capabili să susţină singuri povara războiului; astfel că anul următor Saxonia încheie pacea cu împăratul iar majoritatea principilor luterani îi urmară exemplul, Ferdinand renunţând în schimb la aplicarea Edictului în statele lor. Richelieu şi-a dat seama că o intervenţie directă în conflict era absolut necesară continuării luptei împotriva Austriei. Până atunci Franţa nu fusese capabilă să ducă o politică externă de asemenea anvergură, ca urmare a decăderii suferite după moartea lui Henric al IV-lea; de aceea Parisul acţionase prin intermediari în Războiul de 30 de ani. În 1635 cardinalul a decis să se implice efectiv; dar primele operaţiuni nu au avut succes, trupele fiind complet neexperimentate. Viena şi Madridul au calculat însă greşit efectele intervenţiei, sperând să obţină părţi din Franţa; ele începură negocieri separate cu suedezii, fără a reuşi să-i desprindă din alianţa cu Richelieu. În 1636 balanţa înclină din nou în favoarea protestanţilor după Victoria de la Wittstock; în plus, împăratul se stinse un an mai târziu, pe tron urmându-I nepotul său Ferdinand al III-lea, contra-reformator la fel de fanatic, dar şi politician pragmatic. El a înţeles că Franţa şi Suedia nu erau dispuse la o pace separată, urmărind distrugerea completă a puterii Habsburgilor şi slăbirea Imperiului; de aceea, se grăbi să ceară începerea negocierilor, aruncând vina prelungirii conflictului pe Richelieu. Acesta nu era dispus să cedeze atât de uşor, după 1640 situaţia înclinând clar în favoarea sa: suedezii invadaseră Boemia, în nordul Italiei trupele franceze îi zdrobeau pe spanioli, olandezii distrugându-le în acelaşi timp flota. În Catalonia şi Portugalia politica centralizatoare a ministrului Olivares făcu să izbucnească revolte pe care Spania nu era în stare să le înăbuşe; la fel şi în Neapole şi Sicilia. Această decădere a puterii iberice, consfinţită de Victoria decisivă a generalului francez Condé la Rocroi (1643) avea să le fie fatală austriecilor. Abandonat şi de electorul de Brandenburg, Ferdinand a consimţit la deschiderea negocierilor de pace în oraşele Münster şi Osnabrück din Westfalia. Între timp, atât Ludovic al XIII-lea cât şi Richelieu muriseră; dar noua conducere de la Paris în frunte cu cardinalul Mazarin era la fel de hotărâtă să continue războiul. Cu toate acestea, francezii nu au reuşit să obţină izbânzi pe Rin afară de jefuirea sudului Germaniei cât timp aici s-a aflat armata bavareză condusă de Mercy. După ce acesta a căzut în luptă în 1645, Condé şi Turrene s-au aruncat asupra armatelor imperiale, făcând joncţiunea cu suedezii, care după victoria de la Jankau ocupaseră complet Cehia. Danemarca, temându-se de creşterea puterii Suediei, a intrat din nou în luptă, de partea împăratului însă; acesta nu i-a putut trimite ajutoare şi danezii au fost învinşi, punându-se astfel capăt dominaţiei lor în Baltica. Principii Ardealului s-au alăturat şi ei eforturilor protestante, deschizând temporar un nou teatru de război; astfel că Austria şi Bavaria erau practic epuizate. În 1647 ultima dintre ele părăsi, sub presiunea trupelor suedeze, alianţa cu împăratul, semnând un tratat de neutralitate; dar îl denunţă în vara anului următor. Gestul nu mai avea însă cum să-i folosească lui Ferdinand, căci în acelaşi timp imperialii erau învinşi la Zusmarhausen, apoi la Lens, de către forţele unite ale Franţei şi Suediei. Ferdinand s-a văzut obligat să ceară pacea, iar aliaţii se grăbiră să impună condiţii extrem de dure.

Ministeriatul lui Richelieu şi începuturile preponderenţei franceze: Din 1624, cardinalul de Richelieu a devenit ministru al regelui Franţei, bucurânduse până la moartea sa în 1642 de deplina încredere a acestuia. El a reuşit să ridice din nou ţara la rangul de mare putere pe continent, punând bazele epocii de preponderenţă franceză în Europa de după tratatul de la Westfalia. Pe plan intern, consolidând autoritatea regală prin slăbirea tuturor curentelor centrifuge, Richelieu a dus procesul de centralizare a puterii către absolutismul monarhic ce va caracteriza domnia lui Ludovic al XIV-lea. Absolutismul reprezintă forma de guvernare în care monarhul dispune în întregime de puterea supremă, instituind în acest scop un aparat de stat extrem de puternic. Richelieu îl definea astfel: „Regele este singurul suveran al regatului său, suveranitatea nu este mai divizibilă decât punctul în geometrie ... ” În celebrul său Testament politic, cardinalul îşi rezuma programul în faţa suveranului său: „Promit să întrebuinţez toată dibăcia mea şi toată autoritatea pe care mi-o veţi da pentru a nimici partidul hughenot, a scădea orgoliul celor mari, a aduce pe toţi supuşii la datoria lor şi a ridica numele regelui în faţa naţiunilor străine la punctul unde ele trebuie să fie.” Suveran slab, Ludovic al XIII-lea a ştiut totuşi să se debaraseze de camarila ce-l înconjurase în primii ani ai domniei; nu a mai convocat nici Stările, ce-şi dovediseră incapacitatea de gestionare a crizelor, astfel că practic întreaga putere a fost delegată cardinalului. Acesta şi-a atins pe rând toate ţelurile politice: seniorii turbulenţi care agitaseră Franţa după moartea lui Henric au fost reduşi la tăcere iar conspiraţiile lor înăbuşite, guvernarea provinciilor, care până atunci beneficiaseră de un grad înalt de autonomie, a fost dată intendenţilor regali iar ca instrument al puterii executive a fost creat Consiliul de Stat. Revoltele protestanţilor, care depăşiseră cu mult drepturile acordate de Edictul de la Nantes, l-au obligat pe Richelieu să acţioneze decis şi în materie de religie; în ciuda sprijinului englez, hughenoţii au pierdut principala lor fortăreaţă, La Rochelle, fiind reduşi la statutul de sectă tolerată în stat prin pacea la Alais (1629). Am văzut cum s-a impus Franţa şi pe plan extern, mai ales după 1635, prin lupta împotriva Habsburgilor în Războiul de 30 de ani; reversul acestuia a fost însă o fiscalitate excesivă, care se descărca mai ales pe ţărănime, nobilii şi clerul fiind exceptaţi de la plata impozitului; ceea ce a creat grave dificultăţi atât în colectarea acestuia cât şi în recrutarea de trupe. Când Richelieu a murit în decembrie 1642, urmat câteva luni mai târziu şi de monarh, puterea a încăput pe mâinile unui consiliu de regenţă, căci tânărul Ludovic al al XIV-lea  avea doar 5 ani; în fruntea statului a venit astfel cardinalul Mazarin. Dacă pe plan extern acesta a continuat cu succes politica predecesorului său, în interior povara fiscalităţii s-a îngreunat şi mai tare, provocând mari nemulţumiri; ele vor degenera în 1648 în mişcarea cunoscută ca Frondă.

Eşecul absolutismului în Anglia: Iacob I Stuart nu a reuşit niciodată să înţeleagă că oricât de înclinată spre absolutism ar fi fost Elisabeta, ea nu a impietat niciodată asupra tradiţionalelor libertăţi ale poporului englez, consfinţite încă din 1215 de Magna Charta. El a aplicat metodele dure de guvernare care avuseseră succes în Scoţia şi la Anglia, iar aceasta a găsit în încălcarea libertăţii religioase un bun pretext pentru a se ridica împotriva puterii monarhice. În acel moment, protestanţii englezi erau divizaţi în trei mişcări: anglicanii, adepţi ai religiei oficiale, numiţi şi episcopalieni pentru că menţinuseră ierarhia clerului; calviniştii scoţieni ai lui Knox; şi, în fine, sectele puritane engleze, care difereau prin viziunea lor asupra organizării ecleziastice de la prezbiterieni (susţinători ai existenţei unor consilii ale Bisericii) până la independenţi (partizani ai caracterului personal ala experienţei religioase). Dacă primii erau adepţii lui Iacob şi cereau chiar extinderea prerogativelor regale, în schimb mişcările protestante respingeau această autoritate, iar instrumentul lor politic era Camera Comunelor, dominată de micii nobili puritani. Parlamentul a fost în cele din urmă dizolvat de suveran în 1611, ca urmare a opoziţiei sale la noile impozite şi la legislaţia în materie religioasă; dar Iacob a fost nevoit să-l convoace din nou, iar apoi să-l dizolve, de două ori. Opoziţia, condusă de John Pym şi de Thomas Wentworth, a refuzat cu hotărâre să accepte orice decizie în spiritul absolutismului, mai ales în domeniul libertăţii religioase. Iacob a devenit nepopular prin refuzul de a-i ajuta pe protestanţii germani împotriva împăratului, astfel că puterea Parlamentului a devenit atât de mare în ultimii ani ai domniei încât însuşi cancelarul Francis Bacon a fost acuzat de corupţie şi condamnat la închisoare. Când Carol I a urcat pe tron în 1625, el a înţeles că singura cale de a combate puterea Parlamentului era formarea unei armate regulate cum aveau toate monarhiile centralizate de pe continent. Un bun pretext i-a oferit Richelieu, prin lupta sa împotriva hughenoţilor cu care Anglia era aliată; însă armata, pusă sub comanda incompetentului favorit Buckingham, a eşuat lamentabil. Comunele au dat vina pe suveran, prezentându-i o petiţie a drepturilor (Bill of Rights) ce consfinţea autoritatea Parlamentului, dar şi libertăţile cetăţeneşti fundamentale (1628). Având neapărată nevoie de bani, Carol a acceptat petiţia în schimbul votării impozitelor, dar imediat după aceasta a dizolvat Camerele, guvernând 11 ani ca suveran aproape absolut, alăturânduşi-l pe Wentworth (numit conte de Strafford) şi pe arhiepiscopul William Laud. O asemenea politică se putea susţine pe plan intern; dar în exterior ea a însemnat neimplicarea Angliei în Războiul de 30 de ani şi pierderea statului de putere europeană. De asemenea în Scoţia absolutismul în materie religioasă a dus în cele din urmă la răscularea calviniştilor în 1637. Lipsit de mijloace financiare, Carol nu le-a putut opune o armată; iar când scoţienii au intrat şi în Anglia el a fost nevoit să convoace Parlamentul. De abia reunit, acesta i s-a opus; iar regele l-a dizolvat (Parlamentul cel scurt, apr.-mai 1640); convocată din nou, adunarea a început prin a cere condamnarea la moarte a principalului instrument al autorităţii regale, Strafford. Carol a fost obligat să o acorde, iar Parlamentul a devenit astfel şi mai arogant. El era practic dispus să-şi asume conducerea ţării, chiar dacă pentru aceasta ar fi fost necesară o revoluţie; iar instituţional, chiar putea să preia guvernarea. „Nu se poate spune îndeajuns de des despre Camera Comunelor preelisabetană că a fost un organism rudimentar şi că Parlamentul cel Lung a fost în multe privinţe o organizaţie modernă complexă … În răstimpul dintre 1558 şi 1640 a avut loc o uriaşă creştere - rapida extindere a comitetelor şi a muncii duse în comitete etc.” -  scria istoricul american Notestein. În 1641, după executarea lui Strafford, adunarea a înaintat o petiţie enumerând abuzurile guvernării absolutist (Mustrarea cea Mare); regele a decis să acţioneze mai hotărât şi a ordonat arestarea capilor opoziţiei în frunte cu Pym. Încercarea a eşuat, la Londra izbucnind o adevărată revoluţie în urma căreia Carol a fost nevoit să-şi părăsească capitala în ianuarie 1642. Negocierile în vederea unui compromis cu Parlamentul au eşuat, câtă vreme monarhul nu era dispus să cedeze din prerogativele sale. Ca urmare, s-a declanşat un război civil care a sfâşiat Anglia între partizanii Parlamentului, în general burghezi şi mici nobili puritani, numiţi roundheads („capete rotunde”, pentru că purtau părul scurt) şi susţinătorii lui Carol, proprietari funciari care recrutaseră miliţiile locale, porecliţi cavaliers (în sensul de persoane arogante, cu fumuri cavalereşti). La început armatele regale conduse de prinţul Rupert au repurtat succese asupra slabelor miliţii orăşeneşti ale Parlamentului. Pe termen lung, însă, se vădi superioritatea acestuia, căci Camerele erau singura instituţie care putea ridica impozite şi deci finanţa războiul. După ce Oliver Cromwell a reorganizat trupele roundhead în spiritul puritan acestea au zdrobit forţele lui Rupert la Marston-Moor (1644) şi Naseby (1645). Partidul cavalier era învins: Laud a fost executat iar Carol a căzut în mâinile rebelilor scoţieni, care lau predat Parlamentului în 1647. Monarhul a încercat să profite de pe urma disensiunilor apărute după victorie între protestanţii radicali din armată şi Camerele prezbiteriene, care încercau să înlăture pericolul unei dictaturi militare a lui Cromwell; nu a avut însă succes. Popularitatea lui Cromwell a devenit nemăsurată după ce i-a învins şi pe rebelii scoţieni în 1648 la Preston în al doilea război civil; el a refuzat controlul parlamentar asupra forţelor armate, iar în decembrie a decretat excluderea prezbiterienilor din adunare. Parlamentul cel Lung din 1640 devenea astfel „Coada de Parlament”. Puterea camerelor era zdrobită şi la începutul anului 1649 Carol a fost judecat şi condamnat la moarte de un tribunal militar. Executarea sa la 30 ianuarie a însemnat instaurarea republicii; vom vedea în partea următoare cum a evoluat aceasta.

Evoluţiile politice est-europene: declinul Poloniei şi ridicarea Rusiei: În Evul Mediu Polonia a fost un arbitru politic în Europa Orientală. Odată cu intrarea în modernitate ea s-a dovedit însă incapabilă să se adapteze proceselor centralizării. La începutul secolului XVI, marii magnaţi şi-a impus controlul asupra coroanei, dieta nobiliară (seimul) devenind supremul organ legislativ. Puterea centrală a cunoscut totuşi un reviriment sub Sigismund al II-lea August (1548-1572), care a realizat unirea Poloniei cu Lituania în 1569, formând Rzeczpospolita Polska. Odată cu el s-a stins însă şi dinastia Iagellonă, ce domnea de aproape 200 de ani, iar monarhia a devenit electivă. Noul rege, ducele de Anjou (viitorul Henric al III-lea), a acceptat Pacta conventa, consfinţind astfel alegerea suveranului de către nobilime şi limitarea puterii acestuia în favoarea seimului. După el pe tron a urcat principele Ardealului, Ştefan Báthory, care a încerca să unifice Europa de est cu sprijin turcesc. După moartea lui Soliman, Imperiul Otoman era însă în declin, susţinând cu greu lupta anti-habsburgică; tentativele unificatoare ale lui Báthory au eşuat, mai ales că puterea sa nu era consolidată nici în interior. În aceeaşi perioadă, Rusia cunoştea în schimb o evoluţie opusă. Dacă pe la 1500 ţarii abia construiau o identitate naţională pe baza ideii de „a treia Romă”, secolul XVI a fost marcat în schimb de domniile lui Vasile al III-lea (1505-1533) şi Ivan al IV-lea cel Groaznic (1533-1584) care au realizat centralizarea şi unificarea politică în jurul Moscovei, extinzându-şi dominaţia de la Baltica până în Siberia. În special domnia lui Ivan, care s-a proclamat „ţar al tuturor ruşilor” a fost caracterizată de o autocraţie nelimitată şi sângeroasă, care a eliminat complet puterea boierilor. Pe plan extern, în schimb, Rusia nu era nici pe departe atât de puternică; în lungul război livonian (1558-1583) polonezii şi suedezii au reuşit să-i smulgă ieşirea la Baltica, iar după moartea lui Ivan şi stingerea dinastiei puterea moscovită s-a prăbuşit sub atacurile duşmanilor interni şi externi. Această perioadă s-a numit vremea tulburărilor: tronul era ocupat de uzurpatori şi pretendenţi, o parte a ortodoxiei recunoştea prin Uniunea de la Brest (1596) autoritatea papală, provocând conflicte religioase, în fine ţăranii se răsculau împotriva recentei introduceri a iobăgiei. În această situaţie, Polonia, oricât de slăbită, părea un vecin puternic; ea reuşi să impună un ţar polonez la Moscova între 1610-1612, iar când ruşii îl alungară, interveni în forţă cu ajutorul suedezilor. În faţa invaziei Stările (Zemski sobor), cuprinzând deputaţi ai tuturor claselor sociale, îl aleseră ţar pe marele boier Mihail Romanov (1613), care reuşi să-i respingă pe intervenţionişti şi să încheie păci, de altfel dezavantajoase, atât cu Polonia cât şi cu Suedia (1617-1618). Aproape toate teritoriile vestice ale Rusiei erau pierdute; dar independenţa fusese salvată şi drumul către statutul de putere europeană era deschis, câtă vreme Rzeczpospolita se ruină în conflicte cu suedezii şi cu turcii. Când în 1648 se încheia Războiul de 30 de ani, coroana poloneză era slăbită ca urmare a unor interminabile lupte între magnaţi; ieşirea la mare era aproape complet pierdută în urma războaielor cu suedezii, iar răscoalele populare aprindeau întreaga ţară.

Pacea de la Westfalia: Conferinţele de la Münster şi Osnabrück au reunit toate puterile occidentale, creând premisele marilor congrese de pace europene; ele au deschis o nouă epocă în domeniul relaţiilor internaţionale, prin crearea dreptului popoarelor şi a structurii politice a Europei moderne până la Revoluţia Franceză. Pacea semnată la 24 octombrie 1648 marca în primul rând sfârşitul războaielor religioase pe continent; în al doilea rând, deşi Franţa rămânea în război cu spaniolii, punea capăt epocii preponderenţei iberice şi visului monarhiei universale habsburgice. Deşi instituţiile Imperiului au fost menţinute, puterea împăratului a fost practic anihilată prin deplina suveranitate acordată principilor germani, care primiră „liberul exerciţiu al superiorităţii teritoriale atât în domeniul ecleziastic cât şi în cel politic, superioritate în care nimeni, sub niciun pretext, nu are dreptul să-i tulbure. Ei au puterea de a face între ei sau cu străinii tratate, fiecare pentru conservarea şi securitatea sa, sub rezerva ca aceste tratate să nu fie îndreptate împotriva Imperiului sau a Împăratului.” Se consfinţea astfel deplina dezintegrare politică a Imperiului, garantată în plus de Franţa şi de Suedia. Acestea îşi asigurară pentru ele şi pentru aliaţii lor câştiguri teritoriale importante: Franţa luă Alsacia, devenind astfel şi membră în Dieta imperială, ceea ce-i sporea influenţa în Germania; suedezii primiră Pomerania, pe care o împărţiră cu electorul de Brandenburg, a cărui putere începu să se afirme când deveni posesorul celor mai întinse domenii dintre toţi electorii. Bavaria, pe care Mazarin o vedea ca o contra-pondere la Austria, şi-a păstrat dreptul electoral pe care îl luase de la Palatin, dar şi acesta îl primi înapoi, aşa că acum erau 8 electori imperiali. Danemarca şi Suedia luară şi ele locuri în Dietă, deschizând calea intervenţiei şi influenţei externe într-o Germanie deja distrusă de război. În fine, Elveţia şi Olanda deveneau independente. Prăbuşirea Austriei era completă; se deschidea astfel epoca preponderenţei franceze în Europa.