EPISTOLA CĂTRE EVREI - COMENTARIU; CAPITOLELE 1-2.

 

EPISTOLA CĂTRE EVREI - COMENTARIU; CAPITOLELE 1-2

Capitolul 1: Gloriile lui Hristos - Evrei 1 şi 2:

 Numele autorului acestei epistole nu este menţionat şi putem să deducem că este puţin important pentru noi să ştim cine a scris-o. Aluzia făcută de apostolul Petru la o epistolă pe care Pavel ar fi scris-o iudeilor, o epistolă pe care o plasează printre „alte scripturi“ este unul din motivele pentru care putem presupune că Pavel este autorul (2. Petru 3:15,16 ). Caracterul special al epistolei poate să explice bine omiterea numelui autorului, pentru că, între alte scopuri, ea a fost scrisă pentru a arăta că Dumnezeu nu mai vorbeşte prin mesageri, ci, în harul Său minunat, El este în contact direct cu oamenii prin Persoana Fiului. Mai mult, această epistolă Îl prezintă pe Hristos Însuşi care a venit ca Apostolul prin care Dumnezeu a vorbit oamenilor. În consecinţă, El îi eclipsează pe toţi aceia care ar putea să poarte titlul de apostoli. Scopul principal al epistolei este să-i întemeieze pe credincioşi în caracterul ceresc al creştinismului şi să-i elibereze de o religie pământească a formelor exterioare. Totul în creştinism - atât gloria adusă lui Dumnezeu, cât şi binecuvântarea asigurată celor credincioşi - depinde de Persoana şi de lucrarea lui Hristos. Epistola începe deci prin a prezenta gloriile Persoanei Sale. Gloria divină a lui Hristos ca Fiu este dezvoltată în capitolul 1, autoritatea Cuvântului Său, în versetele 1-4 din capitolul 2, iar gloria umanităţii Sale, în versetele 5-18 din capitolul 2.

Gloria Fiului - Evrei 1:

Versetele 1-3. Dumnezeu a vorbit în vechime în multe rânduri şi în multe feluri poporului Israel. A vorbit prin Moise, revendicând prin Lege drepturile Sale asupra omului. În alte rânduri, Dumnezeu a vorbit prin îngeri, prin căi providenţiale faţă de poporul Său. Mai târziu, Dumnezeu a vorbit prin profeţi pentru a aduce înapoi la El un popor răzvrătit. Profeţii sunt menţionaţi în mod expres ca precedând venirea Fiului. Fiul a venit la sfârşitul acestor zile - la sfârşitul zilelor profeţilor. Mărturia pe care Dumnezeu a dat-o în trecut este continuată în Persoana Fiului. Profeţii au vorbit ca instrumente utilizate de Duhul lui Dumnezeu. Când Fiul a venit, Dumnezeu Însuşi vorbea. În Fiul, Dumnezeu S-a apropiat de oameni şi omul se putea apropia de Dumnezeu fără intermediul vreunui profet sau preot. Importanţa unui mesaj anume depinde într-o largă măsură de măreţia şi de gloria persoanei care vorbeşte. Dumnezeu ne-a vorbit în Persoana cea mai glorioasă care există: Fiul etern. Pentru ca noi să descoperim măreţia Aceluia care vorbeşte şi, în consecinţă, să înţelegem importanţa a ceea ce este spus, Duhul lui Dumnezeu aşază înaintea noastră şapte aspecte ale gloriei Fiului. Mai întâi, Fiul a fost rânduit moştenitor al tuturor lucrurilor. Calităţile de fiu şi de moştenitor sunt totdeauna strâns legate în Scriptură. Oamenii încearcă să domine pământul, să stăpânească asupra mărilor şi chiar să cucerească spaţiul; luptă pentru a căpăta putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, onoare, glorie, binecuvântare. Hristos, fiind Fiul, va moşteni toate acestea pentru că El este rânduit moştenitor a toate şi El singur este vrednic pentru aceasta. Lunga istorie a lumii nu face decât să dovedească faptul că omul este cu desăvârşire nedemn să moştenească aceste lucruri. Atunci când pune mâna pe ele - într-o măsură anume - nu le foloseşte decât pentru a se înălţa pe el însuşi şi a-L exclude pe Dumnezeu. Se serveşte de puterea sa pentru a-şi afirma propria voinţă; de bogăţii, pentru a încerca să fie fericit fără Dumnezeu; de înţelepciune, pentru a-L exclude pe Dumnezeu din propria Sa creaţie; de putere, pentru a lucra în independenţă faţă de Dumnezeu; de onoare, pentru a se înălţa pe sine; de glorie, pentru a se scoate pe el în evidenţă, şi de binecuvântare, dacă aceasta este acordată pentru a o folosi pentru el însuşi; iar pe Moştenitorul rânduit al tuturor lucrurilor omul L-a respins în întregime şi L-a răstignit pe o cruce. Şi totuşi, cerul găseşte plăcere în a proclama: „Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântare!” Atunci când Hristos va lua în posesie toate aceste lucruri, El le va folosi pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binecuvântarea oamenilor. În creştinism, noi suntem identificaţi cu acest Moştenitor al tuturor lucrurilor. Ce mângâiere pentru cei care, aşa cum erau şi credincioşii evrei, sunt lipsiţi de bunurile lor pământeşti! În al doilea rând, Fiul este Acela prin care a fost creat întreg universul. El a făcut „lumile”, nu numai lumea aceasta, ci şi toate aceste vaste sisteme care-şi urmează cursul în întinderile fără măsură ale spaţiului. Privim la ceea ce va urma şi înţelegem că este Moştenitor al tuturor acestor lucruri. Privim în urmă şi vedem că este Creator al tuturor lucrurilor, mari şi mici. Fiul Şi-a pus amprenta asupra întregii creaţii. În al treilea rând, Fiul este strălucirea gloriei Sale - este manifestarea deplină a gloriei lui Dumnezeu. Fiul a venit în trup şi a prezentat gloria lui Dumnezeu în toată plinătatea ei. Această glorie a lui Dumnezeu este manifestarea tuturor atributelor lui Dumnezeu. Fiul S-a apropiat de noi într-o manieră care ne permite să-L vedem pe Dumnezeu manifestat în toate atributele Lui. În al patrulea rând, Fiul este expresia Fiinţei lui Dumnezeu. El este mai mult decât strălucirea gloriei, este manifestarea lui Dumnezeu Însuşi: expresia propriei Sale Fiinţe. Fiul a devenit Om şi a fost prin aceasta reprezentarea vizibilă a Aceluia care este nevăzut. Poţi însă să porţi atributele unei persoane fără să fii reprezentantul ei, dar în Fiul nu numai că atributele lui Dumnezeu s-au văzut strălucind, ci El era reprezentantul lui Dumnezeu în creaţie. Toate faptele Sale arătau limpede că Dumnezeu Însuşi era prezent în mijlocul nostru. În al cincilea rând, Fiul este Cel care susţine toate prin Cuvântul puterii Lui. Chiar dacă oamenii admit că trebuie să existe o cauză primordială în actul creaţiei, ei încearcă să-L excludă pe Dumnezeu din orice activitate prezentă în ea. Îşi imaginează o creaţie, cum a spus cineva, suficientă în ea însăşi, o maşină perfectă concepută să meargă etern fără mâna care a creat-o. Adevărul este că universul nu numai că a fost creat prin Fiul, ci este de asemenea susţinut de El. Nicio stea nu-şi menţine cursul, nicio pasăre nu cade pe pământ, fără voia Lui. În al şaselea rând, Fiul a făcut curăţirea păcatelor. El nu este numai Creatorul lumii, ci este Răscumpărătorul unei lumi căzute. El a făcut prin El Însuşi o lucrare prin care păcatele pot fi iertate şi îndepărtate dinaintea lui Dumnezeu. În al şaptelea rând, gloria Fiului este şi mai mult subliniată prin locul de înălţare pe care-l ocupă acum la dreapta Măririi în cele preaînalte. De mai multe ori în cursul epistolei vom găsi menţionarea faptului că El S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Aici este aşezarea Lui la dreapta lui Dumnezeu în virtutea gloriei Sale personale. În capitolul 8, aşezarea este în relaţie cu slujba actuală de Mare Preot pe care o îndeplineşte pentru noi. În capitolul 10, poziţia Sa la dreapta lui Dumnezeu este rezultatul lucrării pe care a împlinit-o la cruce, iar în capitolul 12 este ca poziţie la sfârşitul drumului credinţei. După ce a prezentat astfel gloriile Fiului în trecerea Sa prin timp şi în poziţia Sa actuală la dreapta lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu aşază în faţa noastră toată excelenţa Numelui pe care Hristos îl moşteneşte în manifestarea Sa în trup. Numele în Scriptură prezintă gloria care distinge o persoană de altele. Şapte pasaje ale Vechiului Testament sunt citate pentru a arăta că Hristos are un Nume mai frumos decât toate lucrurile sau făpturile create.

Versetele 4 şi 5. Mai întâi, Hristos are un loc şi un Nume mai minunat decât îngerii. Psalmul 2 este citat pentru a dovedi că, venind în lume, Hristos a luat un loc cu mult mai înalt decât acela al celor mai înalte făpturi create. Oricât de binecuvântată ar fi poziţia lor, îngerii nu sunt decât slujitori, dar Hristosul este Fiul. Niciodată nu i s-a spus unei făpturi angelice: „Tu eşti Fiul meu, Eu astăzi Te-am născut”. Hristos este prezentat în Scriptură ca fiind Fiul din toată eternitatea. El este aici salutat ca Fiu pentru că S-a născut în timp. Cineva a spus, pe drept cuvânt: a fost întotdeauna Fiu şi va fi Fiu pentru totdeauna. El era Fiul aici ca Om şi va fi la fel în eternitate. Şi nu putea să existe nici cea mai mică diferenţă între Fiul etern şi Fiul născut în timp decât condiţia umilă în care El S-a găsit aici pe pământ. Pentru a sublinia din nou faptul că gloria lui Hristos o depăşeşte pe cea a îngerilor este citat un verset din 2. Samuel 7:14, arătându-ne că Hristos Se afla nu numai în relaţie de Fiu cu Dumnezeu, ci că în umblarea Sa prin această lume El S-a bucurat întotdeauna de privilegiile caracteristice acestei relaţii, după cum este scris: „Eu Îi voi fi Tată şi El Îmi va fi Fiu”.

Versetul 6. Un alt pasaj este citat de asemenea pentru a arăta că locul pe care Fiul îl ia este mai înalt decât acela al îngerilor; la venirea Sa în lumea aceasta, se spune despre El: „Şi toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” (Psalmul 97:7 - T.M.). Nu numai că El era obiectul laudei şi adorării cerului, dar, intrând în lume, venind în lumea aceasta, fie în smerirea din trecut, fie în gloria milenială viitoare, El este în toate acestea obiectul de închinare al oştirilor angelice. Această închinare face să iasă la iveală gloria Sa, pentru că, dacă n-ar fi fost o Persoană divină, o astfel de adorare ar fi fost cu totul deplasată.

Versetele 7 şi 8. În al doilea rând, tronul pe care îl ocupă intrând în lumea aceasta este deasupra oricărui alt scaun de domnie. Îngerii sunt duhuri şi sunt creaţi, făcuţi. Fiul nu este creat, nici nu este făcut ceva, ci este recunoscut ca Dumnezeu. Şi, în contrast cu tronurile împăraţilor acestei lumi, „Tronul Tău, Dumnezeule, este în vecii vecilor”. Citatul este luat din Psalmul 45 - T.M. care, aşa cum ştim, este „pentru Împăratul”. Din această epistolă învăţăm că acest Împărat care va domni peste Israel nu este altul decât Fiul, şi anume, o Persoană divină. Tronurile oamenilor dispar, pentru că nu au ca temelie dreptatea, dar tronul Fiului este un tron care rămâne, pentru că guvernarea Sa va fi în dreptate.

Versetul 9. În al treilea rând, în harul Său, El Îşi asociază tovarăşi, însă citatul din Psalmul 45 ne aminteşte de asemenea faptul că are un loc deasupra tovarăşilor Săi. Persoană divină, El este numit Dumnezeu de către Cel care-I vorbeşte. Dar în acelaşi timp El este văzut ca Om perfect pe pământ, despre care se poate spune: „Dumnezeul Tău Te-a uns”. Datorită perfecţiunii Sale morale, a dragostei şi a dreptăţii şi a faptului că a urât nelegiuirea, El este înălţat mai presus de toţi cei pe care Şi i-a asociat în har.

Versetele 10 şi 11. În al patrulea rând, toată creaţia păleşte în faţa acestei Persoane glorioase care este numită Creatorul. Psalmul 102 - T.M. este citat aici pentru a dovedi că Cel care S-a coborât până la a deveni Om al durerilor şi al lacrimilor nu este altul decât Stăpânul creaţiei prin care pământul şi cerul au fost create. El rămâne, în timp ce creaţia va îmbătrâni şi va pieri.

Versetul 12. În al cincilea rând, timpul va avea sfârşit. Dar aflăm din Psalmul 102 că această Persoană glorioasă nu Se schimbă şi că anii Săi nu se vor sfârşi.

Versetul 13. În al şaselea rând, niciun vrăjmaş nu poate să reziste în faţa Lui. Să mai remarcăm cuvintele: în versetele 7 şi 8, tron; în versetul 9, tovarăşi; în versetul 11, creaţie; în versetul 12, timp; în versetul 13, vrăjmaşi. Psalmul 110 - T.M. este citat pentru a ne aminti că toţi vrăjmaşii Îi vor fi puşi sub picioare. În zilele vieţii Sale pământeşti, vrăjmaşii L-au răstignit pe o cruce. În zilele gloriei Sale, ei vor fi aşternut al picioarelor Sale.

Versetul 14. În al şaptelea rând, Hristos, luând poziţia de Om, este totuşi mai mare decât toţi îngerii, prin aceea că, aşa cum arată Psalmul 110, El este aşezat pe un tron pentru a guverna, în timp ce îngerii sunt trimişi pentru a sluji ca duhuri slujitoare sau, administratori în favoarea acelora care vor moşteni mântuirea.

 Așadar, fiindcă Fiul a venit în trup, gloria Sa este menţinută şi este prezentată cu toată grija. Excelenţa Numelui Său este văzută în ansamblul acestor glorii ale Sale. El este mai minunat decât îngerii. Tronul Său este deasupra oricărui tron. Creaţia va pieri, dar El rămâne. Timpul poate să ia sfârşit, dar anii Săi nu se vor sfârşi. Vrăjmaşii Săi sunt făcuţi aşternut al picioarelor Sale. El este aşezat la dreapta lui Dumnezeu pentru a dirija şi pentru a conduce, în timp ce ceilalţi slujesc. Iar dacă intră în lume, toate făpturile universului sunt eclipsate înaintea Lui.

Capitolul 2: Autoritatea Cuvântului Fiului - Evrei 2:1-4:

Versetul 1. Primul capitol al Epistolei către Evrei a prezentat măreţia Fiului atunci când El a venit în lume. Recunoscând gloria excepţională a Aceluia care vorbea, se cuvenea ca cei care ascultau să ia aminte la cele spuse. Simpla auzire urmată de neglijarea marii mântuiri vestite de Domnul, neglijare dovedită prin întoarcerea la iudaism, era fatală. Capcana nu consta doar în a lăsa să treacă pe lângă urechile lor lucrurile auzite, ci pericolul şi mai mare era ca cei care mărturisiseră creştinismul să se întoarcă la iudaism. Aceasta ar fi însemnat apostazie. Pe parcursul întregii epistole, scriitorul se adresează iudeilor care mărturisiseră creştinismul, în rândul cărora se include şi pe el. În primul capitol spune: „Dumnezeu ne-a vorbit”, iar aici noi „trebuie să luăm aminte”. Au spus şi alţii că în această epistolă adresarea nu se face către adunare ca atare, ci către credincioşi în mod individual. Ei sunt priviţi ca unii care au făcut o mărturisire de credinţă presupusă a fi reală, mărturisire care s-ar fi dovedit doar exterioară în cazul în care ei s-ar fi întors de la Hristos.

Versetul 2. Dumnezeu a menţinut autoritatea cuvântului comunicat prin îngeri pedepsind orice încălcare şi neascultare a lui. Cu cât mai mult va menţine El autoritatea cuvântului Fiului Său! Dacă nu exista scăpare de consecinţele neascultării legii date prin îngeri, cu atât mai puţin va fi scăpare pentru cineva care, mărturisind creştinismul, tratează apoi cuvântul lui Hristos cu indiferenţă şi-l abandonează pentru a se întoarce la iudaism.

Versetele 3 şi 4. Interpretată strict, mântuirea de care vorbeşte scriitorul nu este evanghelia harului lui Dumnezeu, cum este ea prezentată astăzi; şi nu este vorba în aceste versete nici de indiferenţa unui simplu păcătos faţă de această evanghelie. Totuşi se poate face, cu siguranţă, o aplicaţie în acest sens, deoarece este întotdeauna adevărat că, pentru cine respinge evanghelia până la sfârşit, nu mai este nicio cale de scăpare. Dar aici este mântuirea care a fost predicată de Domnul către iudei şi prin care rămăşiţei credincioase i se deschidea o uşă de scăpare din faţa judecăţii care urma să cadă asupra neamului. Această mântuire a fost ulterior predicată de Petru şi de ceilalţi apostoli, în primele capitole din Fapte, atunci când spuneau: „Mântuiţi-vă din mijlocul acestei generaţii stricate”. Această mărturie a fost întărită de Dumnezeu cu „semne şi minuni şi felurite lucrări de putere”. Evanghelia Împărăţiei va fi predicată din nou după răpirea Adunării/Bisericii. Încălcarea legii este un lucru rău; respingerea harului propovăduit este însă şi mai rău. Dar cea mai gravă situaţie ar fi să mărturiseşti că tu crezi Cuvântul, iar apoi să-l tratezi cu dispreţ prin întoarcerea la iudaism sau la altă religie necreştină. Aceasta înseamnă apostazie, iar pentru cei apostaţi, Scriptura nu oferă nicio speranţă.

Gloria Fiului Omului - Evrei 2:5-18:

 După ce prezintă autoritatea cuvântului Fiului şi ne avertizează cu privire la neglijarea cuvântului Său, scriitorul ne dezvăluie gloriile lui Hristos. Deja el ne-a înfăţişat pe rând gloriile Sale ca Fiu veşnic al lui Dumnezeu, glorii divine, manifestate în trup. Acum vom privi la gloriile Sale ca Fiu al Omului.

Versetul 5. Gloriile Sale ca Fiu al Omului vor fi manifestate deplin într-o lume viitoare, deşi chiar şi acum credinţa Îl poate vedea pe Iisus încununat cu glorie şi onoare. „Lumea viitoare” nu poate fi o descriere a cerului. Nu putem vorbi despre cer ca despre ceva care va veni: cerul există şi a existat dintotdeauna, numai că noi urmează să ajungem în el. Scriptura vorbeşte despre trei lumi: lumea de dinainte de potop, numită de Petru „lumea de atunci”; lumea prezentă, „cerurile şi pământul de acum” (2. Petru 3:6,7); şi „lumea viitoare”, amintită în acest pasaj. „Lumea viitoare” face referire la Împărăţia de o mie de ani, introducând o stare de binecuvântare care nu a existat până atunci. Această nouă lume binecuvântată va fi supusă Fiului Omului şi, ca urmare, va fi scena pentru manifestarea gloriei Sale. Într-un sens, lumea prezentă este aşezată în supunere faţă de îngeri, care sunt folosiţi ca instrumente de către Dumnezeu pentru împlinirea guvernării Sale providenţiale, pentru protecţia celor care vor moşteni mântuirea, în timpul călătoriei lor spre glorie. În lumea viitoare îngerii vor face loc guvernării Fiului Omului.

Versetele 6-9. Pentru a evidenţia această mare glorie a lui Hristos, scriitorul citează din Psalmul 8, unde David întreabă: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el?” Întrebarea scoate în relief micimea omului, iar răspunsul evidenţiază măreţia lui Hristos, Fiul Omului. David, când contempla luna şi stelele, se simţea nesemnificativ în comparaţie cu imensitatea lor, astfel că exclamă: „Ce este omul?” Omul căzut este, într-adevăr, foarte mic, dar omul potrivit gândurilor lui Dumnezeu, aşa cum este el văzut în Persoana lui Hristos, Fiul Omului, este nespus de mare. Condus de Duhul lui Dumnezeu, scriitorul epistolei Îl vede pe Hristos în acel fiu al omului din Psalmul 8 şi de aceea spune: „Îl vedem pe Iisus”. „Ai pus toate sub picioarele lui”, scrisese David, iar Duhul lui Dumnezeu explică faptul că este vorba de Iisus domnind peste lumea viitoare şi că expresia „toate” include nu numai lucrurile de pe pământ, ci şi întregul univers şi toate făpturile create, pentru că „nu I-a lăsat nimic nesupus”. Psalmistul adaugă: „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii”. Duhul lui Dumnezeu adaugă că „a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii din pricina morţii pe care a suferit-o”. Într-o lume în care Dumnezeu a fost dezonorat, Fiul Omului L-a glorificat în mod perfect şi a satisfăcut pe deplin caracterul Său sfânt, trecând prin moarte. Omul gustă moartea ca rezultat al păcatului, dar Fiul Omului a gustat moartea prin harul lui Dumnezeu. El a gustat moartea pentru toate, astfel ca harul să se poată revărsa către toţi. David spune: „L-ai încununat cu glorie şi cu onoare”. Duhul lui Dumnezeu conduce credinţa la a spune: Acesta este Iisus, şi „Îl vedem ... încununat cu glorie şi onoare”. Este deci planul lui Dumnezeu ca, în Persoana lui Hristos, Omul să fie Domn peste toate. Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, devenit Om, va fi centrul şi Capul întregului univers. Aceasta este o glorie care o eclipsează pe cea a îngerilor. Niciun înger nu a avut şi nu va avea poziţia de dominaţie universală. Astfel sunt trecute prin faţa ochilor noştri gloriile trecute, prezente şi viitoare ale Fiului Omului. În trecut, El a gustat moartea pentru fiecare; în prezent, El este încununat cu glorie şi onoare; în viitor, întregul univers Îi va fi supus.

Versetul 10. Versetele 5-9 au prezentat gloriile lui Hristos în legătură cu lumea viitoare. De la versetul 10 până la sfârşitul capitolului vedem gloria viitoare şi binecuvântările lui Hristos în legătură cu mulţi fii care sunt aduşi la glorie. Citatul din Psalmul 45 - T.M. pe care l-am văzut în primul capitol ne-a arătat deja că, în planul lui Dumnezeu, Hristos trebuie să-Şi asocieze tovarăşi în gloria Sa viitoare. În finalul acestui capitol, aceştia sunt numiţi „fii” ai lui Dumnezeu şi „fraţi” ai lui Hristos. Vedem de asemenea tot ceea ce Hristos a suferit pentru a-i elibera pe ai Săi de puterea morţii, de diavol şi de păcate, precum şi slujba Lui prezentă în a-i ajuta şi susţine pe cei pe care îi conduce la glorie. Dacă este ca mulţi fii să fie aduşi la slavă, atunci lucrul acesta trebuie să se facă într-un mod care să se potrivească sfinţeniei caracterului lui Dumnezeu. Citim așadar: „I se cuvenea Aceluia” - lui Dumnezeu - „pentru care sunt toate şi prin care sunt toate”, ca Hristos nu numai să guste moartea, ci, pentru a putea fi Căpetenia poporului Său, să intre în toate împrejurările şi suferinţele lor şi să fie făcut desăvârşit prin aceste suferinţe. Întotdeauna perfect în Persoana Sa, El a fost făcut potrivit pentru a ocupa poziţia de Căpetenie a poporului Său în umblarea lor prin pustie, cu toate suferinţele ei. Astfel El devine „Căpetenia mântuirii lor”. El poate să-i mântuiască de orice pericol în drumul lor către glorie.

Versetul 11. De la versetul 11 înainte aflăm rezultatele binecuvântate care se revarsă asupra celor credincioşi datorită faptului că Hristos a intrat în poziţia în care ei se aflau, a luat asupra Sa consecinţele acestei poziţii şi, în ea, a satisfăcut gloria lui Dumnezeu. Mai întâi, „Cel care sfinţeşte”, Hristos, „şi cei sfinţiţi”, credincioşii, sunt priviţi ca fiind „toţi dintr-unul”. Această expresie minunată pare a indica faptul că Hristos, după ce a intrat în poziţia noastră şi i-a purtat consecinţele, ne-a adus atât de deplin în poziţia Sa ca Om înaintea lui Dumnezeu, încât El şi ai Săi - Sfinţitorul şi cei sfinţiţi - sunt priviţi ca fiind un singur grup de persoane înaintea lui Dumnezeu. Este important însă să remarcăm în acelaşi timp că nu se spune niciodată în Cuvântul lui Dumnezeu că Iisus şi oamenii sunt una, ci că „Cel care sfinţeşte şi cei care sunt sfinţiţi, toţi sunt dintr-unul”. Şi, din acest motiv, al poziţiei prin care i-a adus prin lucrarea Sa sfinţitoare, Lui nu-I este ruşine să-i numească „fraţi”. Credincioşii sunt sfinţiţi; fiind astfel, sunt aduşi în aceeaşi poziţie ca şi Hristos înaintea lui Dumnezeu - toţi dintr-unul. Şi, fiind toţi dintr-unul, Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi. Ştim din Evanghelii că Hristos nu i-a numit pe ucenicii Săi „fraţi” decât după înviere. Cât despre Domnul, El a umblat întotdeauna într-o relaţie cu Dumnezeu ca Tată al Său. Niciodată în timpul vieţii Sale nu-L auzim spunând: „Dumnezeul Meu”, ci întotdeauna: „Tatăl Meu”. Numai pe cruce, când este făcut păcat, spune: „Dumnezeul Meu”. Noi suntem introduşi în aceeaşi relaţie ca a Lui, dar nu prin întrupare, ci prin răscumpărare. De aceea, numai după înviere Domnul a putut să spună: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17), numindu-i imediat după aceea pe ucenici: „fraţii Mei”.

Versetele 12 şi 13. Trei citate din Vechiul Testament vin să dovedească în ce măsură binecuvântată Sfinţitorul S-a identificat cu cei sfinţiţi - fraţii Săi. Întâi în Psalmul 22:22 - T.M., Domnul declară: „Voi vesti numele Tău fraţilor Mei, Te voi lăuda în mijlocul adunării”. El Se identifică astfel cu fraţii Săi: dinspre Dumnezeu pentru a vesti numele Tatălui Său şi dinspre noi pentru a ne conduce în lauda către Tatăl. Ceea ce s-a profeţit în Psalmul 22 este exprimat istoric în Ioan 20 şi expus doctrinar în Evrei 2. Al doilea text, în Isaia 8:17, este redat în Septuaginta astfel: „Îmi voi pune încrederea în El”. Luând poziţia de om, Domnul S-a identificat cu ai Săi în singurul fel în care se cuvine să trăiască omul: în dependenţă deplină de Dumnezeu. Al treilea text, din Isaia 8:18, spune: „Iată, Eu şi copiii pe care Mi i-a dat Domnul”. Vedem aici din nou identificarea lui Hristos cu cei mai aleşi de pe pământ - nu cu fiii oamenilor - ci cu copiii pe care Dumnezeu I i-a dat.

Versetele 14 şi 15. Versetele 12 şi 13 ne-au arătat în ce mod binecuvântat ne-a identificat Hristos cu Sine Însuşi în poziţia Sa înaintea lui Dumnezeu. Acum vom vedea un alt adevăr, anume că El S-a identificat cu noi în poziţia noastră de slăbiciune şi moarte, înaintea lui Dumnezeu. Deoarece copiii sunt părtaşi cărnii şi sângelui, a luat şi El parte la ele. Dacă ei se aflau sub puterea morţii şi a diavolului, El, fiind părtaş la carne şi sânge, a intrat în moarte şi a nimicit pe cel care avea puterea morţii, izbăvindu-i pe cei care, prin frica de moarte, erau supuşi robiei toată viaţa lor. Diavolul ştie că plata păcatului este moartea şi foloseşte acest adevăr solemn pentru a-l ţine pe păcătos, întreaga sa viaţă, sub teama morţii şi a consecinţelor ei. Domnul, asupra Căruia moartea nu avea nicio putere, intră în moarte, primeşte pedeapsa morţii care ni se cuvenea nouă şi îi răpeşte astfel diavolului putinţa de a-l înspăimânta cu moartea pe cel credincios. Chiar dacă ar fi să trecem prin moarte, aceasta nu ar însemna pedeapsa pentru păcat, care este urmată de judecată, ci doar trecerea dinspre tot ce înseamnă suferinţă înspre plinătatea binecuvântării.

Versetele 16-18. Domnul nu a venit în ajutorul îngerilor, ci al seminţei lui Avraam. Pentru a face aceasta, se cuvenea ca El să fie făcut asemenea fraţilor Săi în toate. El intră astfel deplin în poziţia lor, dar nu şi în starea lor de păcat. Aici, pentru prima dată în epistolă, aflăm despre lucrarea Sa în har, pentru noi, ca un Mare Preot milos şi credincios. Pentru a exercita această slujbă atât de necesară, El a trebuit, în timpul vieţii Sale de smerire şi de încercare, să intre în toate dificultăţile şi ispitele noastre. Apoi, când această viaţă desăvârşită ajunge la capăt, El intră în moarte pentru a face ispăşire pentru păcatele noastre, ca să fim iertaţi. Marea lucrare fiind împlinită, El poate acum, din locul Său în glorie, să-Şi exercite harul preoţesc şi, cu milă şi credincioşie, să-i sprijine pe cei ispitiţi, pentru că El Însuşi a suferit fiind ispitit. Suferinţa apare atunci când nu cedezi ispitei. Dacă cedăm, carnea nu suferă, ci, dimpotrivă, se complace în ispită şi găseşte plăcere în lucrul care o ispiteşte. Se bucură pentru un moment de plăcerea păcatului, deşi, în cele din urmă, suferă din pricina lui. Domnul a fost ispitit numai pentru a se dovedi perfecţiunea Sa care nu a cedat nicio clipă ispitei. Iar aceasta I-a adus suferinţă. El a îndurat mai degrabă foamea, decât să cedeze tentaţiei diavolului. Suferind astfel în ispită, El este acum în stare să-i ajute pe ai Săi şi să-i facă să rămână şi ei tari în ispită. Cu o inimă de o tandreţe desăvârşită, El intervine atunci când suntem ispitiţi şi ne ajută cu milă şi credincioşie. Noi prea adesea suntem înclinaţi să scoatem în evidenţă mila, uitând credincioşia, sau să ne purtăm cu credincioşie, lăsând mila deoparte. Dar El, în desăvârşirea caracterului Său, poate manifesta mila fără să compromită credincioşia.